Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


X

ANTROPOSOFIA DREPT CONŢINUT AL SENTIMENTULUI ŞI AL VIEŢII.
DEVOŢIUNEA ŞI VENERAŢIA ÎN FAŢA CELOR TĂINUITE

Tübingen, 16 februarie

Când întrerupem ocazional consideraţiile noastre antroposofice pentru a ne întreba ce ne împinge spre o mişcare spirituală cum este a noastră, ne putem da un răspuns din punctele de vedere cele mai diferite. Unul din cele care răspunde cel mai bine sentimentului nostru, deşi el nu este singurul, dar este totuşi principalul, este următorul: considerarea perioadei pe care sufletul omenesc o parcurge între moarte şi o nouă naştere. Evenimentele care se desfăşoară în lunga perioadă între moarte şi o nouă naştere nu sunt desigur mai puţine decât cele dintre naştere şi moarte. Noi nu putem indica decât câteva din aceste evenimente importante. Când observăm viaţa între moarte şi o nouă naştere, ea reuşeşte să ne convingă de faptul că omenirea trebuie să evolueze spre o epocă în care va putea şti ceva în legătură cu lumile suprasensibile.

Să vedem mai concret despre ce este vorba. Când văzătorul care are posibilitatea să observe viaţa între moarte şi o nouă naştere este confruntat cu situaţii de genul următor: ceea ce vede îi poate impune datoria imperioasă de a acţiona în favoarea cunoaşterii lumii spirituale. Un om a murit. Văzătorul îl caută, încearcă să-l vadă la un anumit timp după ce el a trecut pragul morţii. Datorită unui fel de a stabili contactul cu defunctul, poate afla prin intermediul lui lucrurile următoare. Este vorba aici de un caz anume. El spune: Eu am lăsat-o în urmă pe soţia mea şi ştiu că ea se află încă în lumea fizică – bineînţeles că acestea nu sunt exprimate cu ajutorul cuvintelor fizice, dar acesta este sensul. – Pe când trăiam încă pe Pământ şi mă întorceam de la muncă, unde lucram de dimineaţa până seara, ea era întotdeauna raza mea de soare. Fiecare cuvânt pe care mi-l adresa mă făcea fericit. Îmi era imposibil să-mi imaginez că aş putea trăi această existenţă fără aceste raze de soare de la soţia mea. Apoi am trecut prin poarta morţii şi mi-am părăsit soţia. Acum simt nostalgia trecutului, simt clar că toate acestea îmi lipsesc, sufletul meu plin de dor caută disperat o cale pentru a-mi regăsi tovarăşa de viaţă. Dar eu nu găsesc acest suflet, nu reuşesc să ajung până la ea. Este ca şi cum nu ar fi acolo. Şi dacă uneori am ca un presentiment al prezenţei sale, am sentimentul că sunt aproape de ea, ea rămâne mută. Pentru mine, această situaţie se aseamănă cu două fiinţe omeneşti care stau faţă în faţă şi dintre care una ar dori ca cealaltă să-i adreseze câteva cuvinte, în timp ce cealaltă rămâne mută şi nu poate nimic spune. Astfel, acest suflet care fusese atât de mult timp o fericire pentru mine pe durata vieţii mele pământeşti, a devenit mut. – Vedeţi dumneavoastră, când studiem pe ce se bazează aceasta, găsim răspunsul următor: nu există limbaj comun între cei morţi şi cei care au rămas pe Pământ. Nu există ceva care să poată umple acest suflet de substanţa care i-ar permite să rămână perceptibil. Dat fiind că nu există un limbaj comun, aceste două suflete se simt separate unul de altul. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Întorcându-ne înapoi în cursul evoluţiei omeneşti, aflăm că sufletele erau odinioară înzestrate cu o anumită moştenire de o spiritualitate care le făcea perceptibile unele faţă de celelalte, indiferent de faptul că se aflau amândouă pe planul fizic sau că unul se afla aici şi celălalt se afla în lumea spirituală. Dar această veche moştenire a interiorităţii spirituale este acum epuizată, ea nu mai există. Şi se poate efectiv prezenta cazul dureros când un suflet, care fusese atât de iubit de un altul, ca în cazul evocat, să nu mai poată fi găsit de celălalt suflet de dincolo de prag, fiindcă sufletul rămas pe Pământ nu are o viaţă lăuntrică ce să poată fi percepută de sufletul celui mort. Singurele lucruri care pot fi percepute de sufletul defunctului sunt cunoaşterea, sentimentul şi sensibilitatea spirituală; acesta este raportul dintre sufletul aflat aici pe Pământ şi lumea spirituală. Când pe Pământ rămâne un suflet care se interesează de cunoaşterea lumilor suprasensibile şi se lasă străbătut de gânduri de acest fel, atunci aceste gânduri pot fi percepute de sufletul celui care a trecut pragul. Chiar vechile sentimente religioase nu sunt suficiente pentru a da sufletului ceva care să poată fi perceput de celălalt suflet. Continuând investigarea acestui caz, văzătorul ar vedea că şi atunci când amândouă suflete au trecut pragul morţii nu se pot percepe decât foarte neclar. Ele nu au nici o posibilitate, sau numai una foarte redusă, să stabilească un contact reciproc, fiindcă sunt incapabile să folosească un limbaj comun. Ca văzători, înţelegem în profunzime ceea ce este antroposofia: este limbajul pe care îl vor vorbi treptat viii şi morţii, cei care trăiesc pe planul fizic şi cei care se află între moarte şi o nouă naştere. Când sufletele care se află pe Pământ au asimilat reprezentări ale lumilor suprasensibile, ele pot fi percepute de defuncţi. Dacă au putut răspândi iubire înainte de moartea lor, o vor putea-o face şi după moarte. Aceasta ne dă certitudinea că antroposofia este un limbaj care face perceptibil lumii suprasensibile tot ceea ce se întâmplă în lumea fizică. Omenirea trăieşte cu perspectiva că sufletele vor deveni din ce în ce mai solitare şi nu vor mai putea stabili relaţii între ele, dacă nu ajung să asimileze concepte spirituale care ţes această legătură indispensabilă de la un suflet la altul. Aşa este realitatea antroposofiei; ea nu se reduce la o simplă teorie. Cunoaşterea teoretică este aspectul cel mai puţin important. Ceea ce noi primim aici este un adevărat elixir pentru suflet, o adevărată substanţă. Datorită acestei substanţe, sufletul care a trecut pragul morţii îl poate percepe pe cel care a rămas pe Pământ. Se poate spune că văzătorul, care este familiarizat cu acest adevăr şi care a cunoscut unul dintre aceste suflete, care aspiră să perceapă ceea ce a lăsat în urma lui pe Pământ, dar nu ajunge să o vadă fiindcă familia în cauză nu a asimilat încă ştiinţa spirituală, văzătorul care a contemplat cum sufletele pot suferi de pe urma unor asemenea lipsuri, ştie că nu poate face altfel decât să vorbească semenilor săi despre înţelepciunea spirituală. El ştie că am atins o epocă în care înţelepciunea spirituală trebuie să pătrundă în inimile oamenilor. Putem afirma că aceia cărora cunoaşterea lumilor suprasensibile le conferă misiunea de a vorbi despre lumile suprasensibile consideră aceasta ca pe o necesitate stringentă, ca o sarcină de la care ei nu se pot niciodată sustrage, căci ar fi un mare păcat. Ei simt necesitatea să ofere revelaţii asupra lumilor suprasensibile.

Plecând de la ceea ce tocmai v-am expus, trebuie să puteţi înţelege că necesitatea de a transmite revelaţiile spirituale este însoţită de o atitudine de o imensă responsabilitate şi seriozitate. Există şi un alt fel de a înnoda legături între cei vii şi defuncţi. În această privinţă noi nu suntem prea avansaţi, dar acest lucru se va întâmpla. Pentru a reuşi să înţelegem cum viii vor ajunge treptat să comunice cu defuncţii, trebuie să realizăm următoarea consideraţie: Fiinţa omenească ştie foarte puţine lucruri despre această lume fizică. Căci în ce fel cunoaşte omul lumea pământească? El face apel la simţurile sale şi la imaginaţia sa. Aceasta îi permite să resimtă ceea ce-i oferă lumea exterioară. Dar aceasta nu reprezintă decât o parte infimă din ceea ce conţine lumea. Ea mai conţine şi cu totul altceva. Aş dori să reuşiţi să vă reprezentaţi că există în lume ceva mai important decât realitatea sensibilă. Nu fac aluzie la lumea suprasensibilă, mă gândesc la altceva. Imaginaţi-vă o clipă că, obişnuiţi să plecaţi la lucru dimineaţa la ora opt, vă daţi seama că astăzi aveţi trei minute întârziere. Dumneavoastră traversaţi un loc şi treceţi printr-un fel de hangar al cărei acoperiş se sprijină pe coloane. Trecând pe acolo cu o întârziere de trei minute, vă daţi seama că dacă aţi fi fost acolo la timp, cu alte cuvinte fără această întârziere de trei minute, aţi fi fost omorât de acoperişul care s-a prăbuşit. Faceţi-vă o imagine despre aceasta. Se întâmplă să scăpăm un tren care, pe traseu, deraiază. Dacă l-am fi luat, am fi murit. Este vorba aici de un ansamblu de evenimente care nu s-au produs; datorită acestui fapt noi nu le acordăm nici o atenţie. Când dumneavoastră atingeţi, ca să spunem aşa, cu degetul evenimente de acest fel, nu se poate să nu vă impresioneze. Astfel de incidente se pot produce de dimineaţa până seara, fără să vă fi afectat. Asemenea cazuri există peste tot. Aceste exemple pot apărea drept invenţii, dar în realitate privesc aspectul cel mai important al existenţei. Dumneavoastră aţi putea resimţi aceasta într-o anumită măsură, dacă aveţi în vedere, de exemplu, pe cineva din Berlin, care are în mână biletul său pentru Titanic. El întâlneşte o cunoştinţă care-i spune: îmi doresc să nu pleci cu Titanicul. Acel om reuşeşte să-l convingă să nu facă această călătorie. Titanicul se scufundă. Omul a scăpat de la moarte. Aceasta îi lasă o impresie durabilă. Este vorba aici de un caz particular. Dar asemenea evenimente se pot produce în fiecare moment, fără să ne dăm seama. Când ne dăm seama de ele, nu putem evita să nu fim profund impresionaţi la nivelul sentimentului şi a sensibilităţii lăuntrice.

Abordând această chestiune dintr-un alt punct de vedere, ne putem întreba câte impresii îi scapă sufletului nostru datorită faptului că noi neglijăm să ţinem cont de ceea ce suntem feriţi. Dacă am putea fi conştienţi de tot ceea ce este la limita realizării, în timp ce nu ne dăm seama de asta, am parcurge lumea cu o atitudine lăuntrică foarte diferită. Văzătorul descoperă posibilitatea următoare. Presupuneţi că este vorba de o realitate faptul că dumneavoastră aţi ajunge la o intersecţie cu trei minute întârziere. Tocmai atunci este momentul cel mai favorabil pentru un defunct, care doreşte să fie perceput, pentru a vorbi în sufletul dumneavoastră. Puteţi avea ideea, sentimentul: de unde vine ceea ce apare acum în sufletul meu? Acest lucru se manifestă nu numai cu ocazia unui incident, el se poate manifesta în diferite feluri. Va putea avea loc când oamenii vor începe să dea atenţie şi lumii posibilităţilor, şi nu se vor mai mulţumi numai cu lumea realităţilor. Astăzi nu se ţine seama decât de lumea realităţilor. Realitate este faptul că găsim un mare număr de scrumbii în mare, dar existenţa lor nu se explică decât prin aceea că au fost depuşi nenumăraţi germeni. Întotdeauna se află la temeliile existenţei o cantitate nelimitată de posibilităţi.

Aceasta este ceea ce face o impresie deosebit de puternică asupra văzătorului, atunci când ajunge la graniţa dintre cele două lumi. Acolo el resimte cum ceea ce se desfăşoară în lumea suprasensibilă este infinit de bogat, şi că numai o mică parte se concretizează în lumea noastră sensibilă. Când simţim aceasta, avem de asemenea sentimentul că infinit de multe sunt tăinuite în străfundurile existenţei. Acest sentiment se va dezvolta datorită studiului antroposofiei. Vom deveni sensibili la faptul că pentru fiecare realitate exterioară există o corespondenţă tainică, ceva în arierplan. În spatele fiecărei flori, în spatele fiecărui suflu de aer, în spatele celei mai mici pietre şi fiecărui cristal există infinit de multe posibilităţi. Omul va dezvolta încetul cu încetul un sentiment faţă de aceasta, în aşa fel încât devoţiunea şi veneraţia sa faţă de lumea tainică să crească tot mai mult. Neîncetând să dezvolte această sensibilitate, el va remarca prin el însuşi că în momente ca acelea pe care tocmai le-am descris, vorbesc pentru el cei care au murit pentru viaţa pământească. În viitor, fiinţa omenească va simţi cu totul firesc aceasta: în acest moment, un defunct a vorbit în sufletul tău! Treptat, el va şti de unde vine acest mesaj, şi cine anume îi vorbeşte. Numai pentru că omul nu acordă astăzi nici o atenţie acestei lumi nelimitate de posibilităţi, acestei profunzimi infinite, nu aude el cuvintele pe care cei morţi ar dori să le vorbească în inimile celor vii.

Din cele două aspecte ale lucrurilor  pe care le-am revelat, anume că datorită celor vii, prin gândurile antroposofilor, se produce ceva care poate fi perceput de către cei morţi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că cei defuncţi vor putea vorbi inimii celor care se regăsesc în sensibilitatea spirituală, plecând de la aceste două aspecte puteţi înţelege ce cotitură poate provoca răspândirea antroposofiei în întreaga omenire. Va fi creată o punte de legătură între lumea de aici şi cea de dincolo. Şi este adevărat că viaţa va avea atunci un alt aspect între moarte şi o nouă naştere. Aceasta nu va rămâne o simplă teorie, ci va deveni o realitate, în aşa fel încât să existe înţelegere între aşa-numiţii vii şi cei aşa-numiţii morţi – care sunt însă mult mai vii decât ceilalţi. Sufletele de aici vor resimţi atunci ceea ce poate fi benefic pentru morţi. Într-adevăr, nu vom putea face rodnică lectura pentru cei morţi dacă nu simţim în ce măsură ea poate fi o binefacere pentru ei. Să luăm un exemplu extrem. Când dumneavoastră trăiţi laolaltă cu fraţii şi surorile, cu părinţii, soţia, ş.a.m.d., puteţi face experienţa următoare: în timp ce unul simte nevoia să se intereseze de ştiinţa spirituală, altul poate, datorită acestui fapt, simţi ură faţă de această ştiinţă. Această experienţă nu este rară. Ea se desfăşoară la nivelul conştienţei, dar nu este sigur că se întâmplă acelaşi lucru la nivelul sufletului. Acolo reacţia poate fi diferită. În trupul astral acţionează subconştientul. Chiar dacă cineva se dezlănţuie cu furie împotriva ştiinţei spirituale, se poate întâmpla ca în subconştientul său el să simtă o nevoie cu atât mai puternică să afle cât mai multe despre această ştiinţă spirituală. Odată ce pragul morţii a fost trecut, apare adevărul lucrurilor, acolo nu se mai poate ascunde nimic. Pe Pământ, omul poate minţi şi se poate preface, dar după moarte toate lucrurile se prezintă sub chipul lor adevărat. În timpul vieţii putem să ne fi convins că trebuie să protestăm împotriva ştiinţei spirituale, dar după moarte poate apărea o dorinţă profundă faţă de ştiinţa spirituală, şi se pot resimţi suferinţe fiindcă această aspiraţie nu poate fi satisfăcută. Cel viu poate atunci să-şi reprezinte că în gândire el se află în faţa defunctului; în gândire el poate aprofunda date spirituale şi să fie astfel înţeles de către defunct. Chiar dacă acesta din urmă nu a fost antroposof şi numai cel viu este antroposof, defunctul îl percepe totuşi pe cel care este încă în viaţă.

Ceea ce s-ar putea numi o anumită predilecţie pentru limba pe care am vorbit-o pe Pământ trebuie să fie luat în consideraţie, deoarece în răstimpul primei perioade de după moarte defunctul are încă anumite legături cu limba pe care o vorbea pe Pământ. De aceea, este bine ca la început să-i transmitem gânduri servindu-ne de limba de care se servea şi el. După cinci, şase, poate opt ani, uneori chiar şi mai devreme, se adevereşte că limba spiritului este astfel încât limbajul său exterior nu constituie pentru el un obstacol, şi că defunctul poate înţelege gânduri spirituale chiar dacă în decursul existenţei sale el nu a cunoscut limba folosită de cititor. În orice caz, prietenii care au citit defuncţilor au realizat ceva extraordinar de frumos, mai ales când această lectură se adresa unor fiinţe care, în cursul existenţei lor, nu aderaseră la antroposofie. Aceasta s-a dovedit o binefacere enormă, unul din cele mai mari gesturi de iubire. Printre ceea ce dorim să atingem nu este numai faptul că vrem să propagăm antroposofia în calitate de învăţătură – exterior, asta trebuie să o facem fiindcă este necesar –, dar antroposofia trebuie să acţioneze în toată liniştea în suflete. Se vor dezvolta funcţii spirituale, datorită cărora pot fi realizate multe lucruri în folosul evoluţiei sufletelor după moarte. Noi trebuie să ne străduim să ajutăm din ce în ce mai mult sufletele să depăşească, între moarte şi o nouă naştere, enormele dificultăţi datorate faptului că vechea moştenire spirituală este epuizată, şi că a început o nouă epocă, pe durata căreia sufletele au multe dificultăţi în a se orienta după moarte, şi când lor le va fi aproape imposibil să se descurce acolo.

Văzătorul observă cum, între moarte şi o nouă naştere, sufletele sunt constrânse să îndeplinească sarcini pe care nu le înţeleg. Văzătorul se află de exemplu în faţa faptului următor: îndreptându-şi privirea asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, el poate descoperi suflete care au de împlinit o anumită sarcină. Un anumit interval de timp ele trebuie să fie în serviciul puterilor pe care noi le numim spiritele morţii şi ale bolii. Nu ne gândim în acest caz la moartea care constituie încheierea normală a vieţii, ci la cea care loveşte oamenii înainte de vreme, când ei mor în floarea vârstei. Bolile sunt evenimente fizice, desigur, dar ele sunt determinate de puterile care acţionează din lumea suprasensibilă. Bolile contagioase care apar se explică prin acţiunea entităţilor suprasensibile. Anumite spirite au sarcina să provoace o moarte pretimpurie. Faptul că aceasta este totuşi întemeiată pe înţelepciune, nu este un subiect ce poate fi tratat acum. Ceea ce este important de reţinut este faptul că există suflete care se află sub jugul acestui tip de entităţi. Deşi văzătorul s-a obişnuit cu un calm lăuntric, el este totuşi zguduit şi resimte suferinţă în faţa celor care sunt sub acest jug şi trebuie să contribuie la faptul că oamenii sunt loviţi de boală şi moarte pretimpurie. Când văzătorul se străduieşte să vadă înapoi viaţa acestor suflete până la precedenta lor încarnare, el accede la cauză şi înţelege de ce aceste suflete sunt condamnate să fie slujitorii spiritelor bolii şi ale morţii. Aceste cauze sunt datorate lipsei de scrupule de care au dat dovadă aceste suflete pe durata existenţei lor pământeşti. În măsura în care ele au fost lipsite de scrupule sunt condamnate să devină slujitorii acestor entităţi nefaste. Pe cât este de incontestabil că există o legătură de la cauză la efect când se ciocnesc nişte bile, cu aceeaşi rigoare oamenii lipsiţi de scrupule devin în mod necesar slujitorii entităţilor răului. Aceasta este o realitate zguduitoare. Văzătorul mai descoperă şi o altă realitate: aceste suflete sunt sub jugul spiritelor ahrimanice; ele trebuie să pregătească cauzele spirituale a tot ceea ce se manifestă aici pe Pământ sub formă de obstacole şi de piedici ai faptelor noastre. Aceasta face parte din atribuţiile lui Ahriman. Toate aceste opoziţii care apar pe Pământ sunt dirijate din lumea spirituală, sunt acţiunea slujitorilor lui Ahriman. Pentru ce motiv sunt condamnate aceste suflete la acest serviciu? Aceasta se explică prin faptul că, pe durata dintre naştere şi moarte, ele au fost supuse comodităţii. Şi dacă veţi observa cât de larg este răspândită comoditatea, puteţi deduce din aceasta că există un număr nelimitat de recruţi ai lui Ahriman. Comoditatea este cea care domină viaţa într-o mare măsură. Chiar specialiştii în economie au ajuns la concluzia că trebuie ţinut cont nu numai de egoism şi de concurenţă, ci şi de comoditatea oamenilor. Comoditatea este un factor important.

Există o mare diferenţă între experienţele care ne permit să ne orientăm, şi despre care ştim de ce trebuie să le facem, şi experienţele pe care le vieţuim inconştient şi despre care nu ştim de ce trebuie să le facem, de exemplu, de ce trebuie să slujim unor asemenea spirite. Când omul ştie de ce se află sub jugul spiritelor care provoacă epidemiile, va şti de asemenea şi ce fel de virtuţi va trebui să dobândească în viaţa următoare pentru a realiza o compensare cosmică, pentru a crea ceea ce acţionează în acest sens. Când abordăm aceste experienţe fără orientare, elaborăm aceeaşi karmă, e drept, dar se creează cea ce nu va putea fi compensat decât în timpul unei o a doua încarnări. Datorită acestui fapt, se întârzie adevărata evoluţie. Este deci important ca fiinţa umană să înveţe aceste lucruri aici pe Pământ. Experienţa sa se va face după moarte, dar aici trebuie să învăţăm să ne orientăm. Iată-ne din nou în faţa unui fapt care face absolut indispensabilă crearea unei noi orientări decurgând din adevăruri spirituale, fiindcă vechea orientare nu mai serveşte la nimic. Întrebându-ne de ce suntem noi antroposofi, putem da un răspuns întemeiat pe realităţile spiritului. Un răspuns care nu se adresează raţiunii sau inteligenţei noastre, ci sensibilităţii noastre lăuntrice, sentimentului nostru. Antroposofia apare tot mai mult ca un limbaj universal, un limbaj care ne va permite să eliminăm zidul de separare ce există între diferitele lumi unde trăiesc sufletele noastre, o dată într-un trup fizic şi altă dată în afara trupului fizic. Dacă ştiinţa spirituală pătrunde într-adevăr în sufletele oamenilor, această separare care ne izolează de lumea suprasensibilă va dispărea. Aceasta este o realitate pe care noi trebuie s-o resimţim; atunci vom avea entuziasmul lăuntric corect faţă de ştiinţa spirituală.

Permiteţi-mi să evoc şi un alt fenomen. În cursul vieţii între moarte şi o nouă naştere există un moment în care se revelează văzătorului ceva extrem de important pentru el, dar şi pentru toţi cei care se află aici. Pentru numeroase suflete, acest moment revelează mai curând trecutul, pentru altele, el se situează mai curând în viitor. Când se observă cu privirea văzătorului somnul – când Eul şi trupul astral ale omului se află în afara trupului fizic – şi se priveşte trupul fizic şi trupul eteric, avem impresia că mai întâi trupul fizic se află într-un proces de moarte lentă. Numai în primii ani ai copilăriei, până în momentul în care copilul este capabil să înţeleagă, adică până în momentul la care poate ajunge amintirea, numai până acolo somnul se prezintă drept ceva care creşte şi înfloreşte. Dar foarte curând văzătorul poate constata că trupul fizic moare în mod lent aproape încă de la începutul existenţei; iar moartea propriu-zisă nu este decât ultimul act al acestui proces. Desigur că somnul ne permite să compensăm puterile uzate. Dar această compensare este incompletă; iar diferenţa constituie o minusculă contribuţie la moarte. Iar când diferenţele s-au acumulat într-atât încât puterile de regenerare nu mai pot face nimic, omul moare de moarte fizică. Când privim corpul omenesc, putem vedea cum moartea se îndeplineşte în mod lent. Într-adevăr, încă de la naştere începe procesul de moarte. Impresia este deosebit de gravă când devenim conştienţi de ea pentru prima oară.

Între moarte şi o nouă naştere intervine un moment în care sufletul începe să dezvolte puterile care îi vor permite să intre în viitoarea încarnare. Vă voi da un exemplu, pentru a arăta despre ce este vorba. Există astăzi numeroase lucrări care tratează despre talentele lui Goethe. Se cercetează ca să se afle de la ce strămoşi ai săi şi-a moştenit el calităţile. Cauzele însuşirilor sale sunt căutate în linia sa ereditară fizică. Eu nu contest că ele pot fi căutate acolo, dar când suntem în măsură să urmărim sufletul între moarte şi o nouă naştere, descoperim lucrul următor. Luaţi cazul sufletului lui Goethe. Cu foarte multă vreme înainte de a se fi născut, el a acţionat din lumile suprasensibile asupra strămoşilor săi, şi puterile sale au stabilit deja legături cu ei. Acest suflet acţionează în aşa fel încât să se întâlnească bărbaţii şi femeile care, după o perioadă lungă, vor putea furniza calităţile juste de care are nevoie acest suflet. Acesta nu este un lucru simplu, căci în acest proces sunt implicate numeroase suflete. Aflând că sufletele din secolul XVIII coboară din cele din secolul XVI şi că toate acestea lucrează împreună deja cu mult înaintea acestor perioade, înţelegeţi ce important este totul. Sufletele care se nasc în secolul XVIII sau XIX trebuie să se anunţe încă din secolul XVI, pentru ca să se poată stabili întreaga urzeală de legături de rudenie. Între moarte şi o nouă naştere este multă treabă de făcut. Nu sunt numai relaţiile obiective şi necesitatea de a consacra o parte din timpul nostru serviciilor spiritelor de obstrucţie, dar de asemenea este munca de îndeplinit care permite realizarea încarnării noastre. Căci lucrurile stau de maniera că prototipul formei trebuie elaborat încă din acest moment. Aceasta produce la investigator o imagine diametral opusă faţă de ceea ce percepe el când observă trupul fizic şi trupul eteric în timpul somnului. În somn, trupul fizic şi trupul eteric se prezintă drept ceva care moare; pe când ceea ce se elaborează aici sub forma unui prototip, urmând a se încadra în natura fizică, dă impresia a ceva ce creşte, care este în devenire.

Există deci un moment foarte important în decursul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere; anume cel care se situează între amintirea existenţei anterioare şi trecerea la următoarea încarnare, acolo unde omul începe a lucra la devenirea şi organizarea sa fizică. Când vă imaginaţi moartea fizică şi o comparaţi cu acest moment, realizaţi că acesta este inversul morţii fizice. Moartea fizică este o trecere a fiinţei fizice la ne-fiinţă; momentul descris constituie o trecere a ne-fiinţei la devenire. Vieţuirea acestui moment este foarte diferită, după cum îl înţelegem sau nu îl înţelegem.

Un concept ca acela al „inversului morţii”, a ceea ce se concretizează între moarte şi o nouă naştere, ar trebui în fond să fie resimţit în orice suflet de antroposof. Nu este suficient să-l sesizăm în mod raţional, trebuie ca acesta să fie trăit la nivelul sentimentului. Vom putea atunci simţi îmbogăţirea de care beneficiază viaţa noastră când astfel de concepte sunt asimilate de suflet. Aceasta mai are încă o altă consecinţă: sufletul dobândeşte treptat un sentiment pentru tot ceea ce există în lume. Primăvara, când traversăm o pădure, după ce am meditat în prealabil asupra conceptului pe care tocmai l-am evocat, nu suntem departe de a percepe, dacă suntem atenţi, spiritele care lucrează şi acţionează între lucrurile fizice. Percepţia lumii spirituale nu ar fi atât de dificilă dacă oamenii nu şi-ar crea ei înşişi obstacole. Năzuind să ridicăm la nivelul sentimentului şi al vieţii lăuntrice ceea ce am primit sub formă de concepte, această strădanie poate conduce chiar la vedere. Prin lucruri ca cele expuse astăzi aş dori să contribui la faptul ca pasiunea pentru ştiinţa spirituală să devină vie. Prezentarea de asemenea subiecte ne dă întotdeauna impresia că descrierea se aseamănă cu o bâlbâială, dat fiind că limbajul nostru curent nu se aplică decât la lumea fizică. Trebuie deci să ne străduim să găsim mijloacele de comunicare deosebite pentru a trezi cel puţin o slabă înţelegere a acestor lucruri. Dar exprimându-ne în acest fel asupra acestor subiecte, putem stimula în inimile noastre ceea ce s-ar putea numi, din punct de vedere antroposofic, o substanţă de sentiment şi de sensibilitate.

Ştiinţa spirituală ar trebui să dezvolte în fiecare din noi o substanţă de viaţă şi de sensibilitate în aşa fel încât deschiderea la conceptele spirituale să nu ne pară secundară, şi ca, dimpotrivă, noi să intensificăm eforturile noastre în acest sens. Esenţialul nu rezidă în toate aceste concepte, ci în ceea ce face antroposofia din noi.