Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


XI

ASPECTE COSMICE ALE VIEŢII DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE
CĂLĂTORIA PRIN SFERELE STELARE

Prima conferinţă
Stuttgart, 17 februarie 1913

În a doua jumătate a anului trecut mi-a revenit sarcina de a întreprinde unele cercetări oculte asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Am arătat deja sub diferite aspecte despre ce este vorba, dar o cunoaştere completă, o pătrundere reală a acestei părţi a vieţii umane nu este posibilă decât dacă ne orientăm observaţiile plecând de la punctele de vedere cele mai variate. Chiar dacă ceea ce este cuprins sub acest titlu în scrierile şi în seriile de conferinţe, în astă seară şi, poate, poimâine, se mai poate adăuga ceva la ceea ce a fost deja prezentat.

Atunci când omul a trecut pragul morţii, deci când şi-a părăsit trupul fizic şi eteric, sufletul se dăruieşte mai întâi, în mod special, amintirilor legate de existenţa trecută. Ştim că sufletul are nevoie de un anumit  timp ca să se dezobişnuiască de tot ce îl leagă de ultima existenţă terestră. Să încercăm acum să ne reprezentăm cum se realizează acest lucru în contextul universului.

Nu numai după moarte, ci deja în timpul somnului, când omul îşi părăseşte trupul fizic şi eteric şi fiinţează doar în trupul său astral – pe care îl putem deja desemna şi drept element sufletesc – se produce într-un fel o dilatare completă: fiinţa sa se răspândeşte în spaţiu. În fond, în fiecare noapte noi ne dilatăm până în spaţiile stelare. După moarte, omul se dilată încet şi treptat, iar noi trebuie să căutăm, nu putem spune corporalitatea sa, ci fiinţa sa sufletească, în spaţiul care înconjoară Pământul, în depărtările atmosferei. Şi oricât de paradoxal ar părea, acest lucru este adevărat: omul se dilată fără încetare până când fiinţa sa sufletească este răspândită peste tot în cuprinsul unei sfere care în final coincide cu orbita Lunii în jurul Pământului. Creşterea noastră face ca limitele fiinţei noastre să se suprapună cu extremitatea drumului Lunii în jurul Pământului. Ceea ce numim kamaloka durează tot atât timp cât se produce această dilatare a noastră. Acest timp este strâns legat de ultima existenţă terestră.

Apoi această dilatare continuă. Ne dilatăm efectiv în direcţia stelelor. Vine apoi o perioadă în care fiinţa umană se extinde în aşa măsură încât atinge limita pe care astronomia o numeşte astăzi orbita lui Venus; limbajul ocult vorbeşte despre orbita lui Mercur. După ce a părăsit sfera lunară, existenţa omului depinde de modul în care şi-a dus viaţa între naştere şi moarte. Pe măsură ce ne îndreptăm în univers spre sfera lui Mercur putem, fie să stabilim uşor legături cu oamenii cu care eram legaţi, cu care sufletul nostru se simţea unit pe Pământ, fie să avem dificultăţi în a stabili astfel de legături încât, pătrunzând în sfera lui Mercur, să fim condamnaţi la singurătate. Dacă suntem constrânşi fie la o singurătate parţială sau totală, fie la sociabilitate – dacă-mi este îngăduit să folosesc aici acest termen – acest lucru depinde de modul în care omul şi-a condus existenţa terestră. Cel care s-a preocupat puţin pe Pământ să-şi dezvolte în suflet sentimentele morale, sensibilitatea morală, atitudinea morală, bunăvoinţa, compasiunea, cel care şi-a dezvoltat prea puţin aceste calităţi pe durata vieţii terestre, după moarte, în timp ce se dilată până la sfera lui Mercur, se simte condamnat la izolare. Lui îi este dificil să regăsească alte suflete cu care fusese legat. Dimpotrivă, o fiinţă care a dezvoltat mult compasiunea şi calităţile morale, trăieşte împreună cu celelalte suflete în această sferă a lui Mercur. Nu depinde deci decât de noi să ne reglăm, în deplină libertate, viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. În sensul ocult al termenului, sfera lui Mercur este cea în care se pot exprima calităţile noastre morale. Este totodată sfera în care se pot manifesta şi într-o altă formă calităţile morale pe care le-am dobândit.

Ceea ce contează, mai ales în timpul acestei treceri prin sfera lui Venus sau Mercur, după moarte, este dacă am fost loiali sau nu în timpul vieţii dintre naştere şi moarte. Vedeţi dumneavoastră, tot ceea ce se desfăşoară în cursul vieţii fizice pe Pământ, îşi are în ultimă instanţă originea în lumea spirituală. Am vorbit deseori despre moartea naturală, datorată bătrâneţii, care trebuie să intervină pentru om pentru ca viaţa, care trece din încarnare în încarnare, să se poată desfăşura corect. Dar ştim şi că, în cursul evoluţiei, nu există numai această moarte datorată bătrâneţii şi care se inserează în evoluţie; există şi moartea care răpune omul în plină adolescenţă sau chiar în copilărie. Lumea noastră este plină de o mulţime de boli, epidemii, şi aşa mai departe, care perturbă viaţa umană. De fapt cauzele bolilor nu sunt doar de natură fizică; ele sunt determinate, dirijate de lumea spirituală. Ele provin din regiunea lui Venus, din această centură aflată în jurul Pământului pe care limbajul ocult o numeşte sfera lui Mercur. Deci dacă trasăm o rază de la Pământ la Venus şi cu ea un cerc, făcând abstracţie de datele astronomice, obţinem ceea ce ocultiştii numesc sfera lui Mercur. Este vorba deci despre un cerc în jurul Pământului şi nu în jurul Soarelui. În interiorul acestei centuri, a acestui spaţiu delimitat de cerc, se găsesc forţele care dirijează spre Pământ bolile şi moartea. Nu atât moartea naturală datorată bătrâneţii, ci cea neregulată. Aceasta din urmă este datorată acţiunii anumitor entităţi denumite în ocultism „spirite ale bolii şi ale morţii”. Orice om care pătrunde în această sferă a lui Mercur, după ce pe Pământ a dus o existenţă fără scrupule, se condamnă ca, la trecerea prin această sferă, să devină un servitor al acestor spirite malefice ale bolii şi morţii. Numai când cunoşti acest lucru poţi înţelege ce înseamnă lipsa de scrupule. Ea condamnă omul ca între moarte şi o nouă naştere, în timpul trecerii prin sfera lui Mercur, să intre pentru un anumit timp în slujba, sub jugul acestor spirite. Şi când s-au dezvoltat forţele trimise de la periferie spre Pământ pentru a provoca bolile şi epidemiile, pentru ca moartea să survină inopinat, aceste suflete fără scrupule trebuie să accepte să colaboreze şi să devină servitorii spiritelor bolii şi morţii, spirite care îndreaptă aceste forţe malefice spre lumea noastră fizică.

Lucrurile stau puţin altfel când şi comoditatea, această dispoziţie atât de răspândită pe Pământ, se repercutează până în această sferă. De fapt întreaga noastră existenţă stă sub semnul acestei comodităţi. Multe lucruri s-ar face altfel dacă oamenii n-ar fi aşa comozi. Tocmai prin această atitudine omul se condamnă, în sfera de care vorbim, să devină pentru un anumit timp servitor al forţelor care depind de Ahriman şi pe care le putem numi forţe ale obstacolelor, adică spirite care împiedică munca de pe Pământ. Din cauza a ceea ce ne-a vărsat în suflet această comoditate, noi devenim pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, slujitorii acestor spirite ale piedicilor. Acest fapt ne permite să înţelegem cum se repercutează forţele pe care le-am dezvoltat în timpul existenţei noastre terestre asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere.

Următoarea sferă spre care se dilată sufletul se numeşte în limbaj ocult sfera lui Venus; în limbaj astronomic, sfera lui Mercur. Ne pregătim aici pe Pământ pentru această sferă dezvoltând calităţi religioase, o atitudine religioasă. Orice om care a dezvoltat în timpul vieţii o atitudine menită să îndrepte atenţia sufletului său asupra forţelor originare şi asupra puterilor originare, de natură spirituală, ale universului, poate deveni o fiinţă sociabilă în sfera lui Venus; va putea să trăiască împreună cu alte suflete cu care era înrudit pe Pământ. Însă de aici încolo, alte spirite, care aparţin ierarhiilor superioare, intervin acum în sfera oamenilor, şi atunci omul trăieşte împreună cu spirite ale ierarhiilor superioare, dacă şi-a dezvoltat un sentiment, o sensibilitate, o atitudine religioasă. Din contră, el se condamnă la însingurare, la izolare, o izolare plină de durere dacă n-a ştiut să-şi dezvolte în suflet, pe Pământ, relaţii cu impulsurile vieţii religioase. Dacă pe Pământ a fost ateu, pornind de la această sferă, el se condamnă la o izolare totală. Se poate spune că cel care preconizează astăzi cu forţă ateismul se condamnă la o izolare totală. Astfel, de exemplu, cei care se găsesc în „Cercul monist” împiedică libertatea vieţii lor lăuntrice şi, pentru că s-au reunit sub acest drapel, se condamnă ca în această sferă să trăiască fiecare în propria sa închisoare. Vor fi cu toţii izolaţi unii de alţii.

Următoarea sferă în care intrăm este cea a Soarelui. Şi aici condiţiile sunt diferite de cele despre care vorbeşte astronomia fizică. Obţinem această sferă legând Pământul de Soare şi trasând un cerc cu centrul în Pământ (desenează). Din punct de vedere spiritual, condiţiile nu sunt identice cu cele din planul fizic. Ne dilatăm până la această sferă după ce am parcurs sfera lui Venus. Pentru această sferă ne pregătim altfel decât pentru Venus. Pentru aceasta din urmă putem fi suficient de pregătiţi dacă stabilim legături cu sufletele umane cu care am împărtăşit sentimente religioase comune între naştere şi moarte. În sfera lui Venus, oamenii sunt oarecum separaţi pe regiuni, asemănător celor formate pe Pământ de către popoare sau rase. În sfera lui Venus există deci regiuni în care ne regăsim după afinităţile religioase. Dar acest lucru nu mai este suficient pentru sfera solară. În sfera Soarelui ne vedem izolaţi dacă pe Pământ sufletul nu a dezvoltat decât un sentiment religios limitat. În această sferă solară devenim fiinţe sociabile numai dacă pe Pământ am dezvoltat înţelegere pentru fiecare dintre diferitele sensibilităţi religioase existente, dacă am dezvoltat o profundă toleranţă faţă de toate sistemele religioase de pe Pământ. De la Misteriul de pe Golgota şi până azi, aderarea la credinţa creştină era suficientă, căci creştinismul comporta într-un fel o deschidere foarte mare, deschidere care depăşeşte cu mult pe cea a altor sisteme religioase restrictive. Ne putem uşor convinge de acest lucru. Numeroase alte sisteme religioase sunt limitate în anumite zone ale Pământului. Cu puţină bunăvoinţă se poate uşor vedea că adepţii religiei hinduse, budiste, şi aşa mai departe, vorbesc de o justificare universală a tuturor religiilor şi a înţelepciunii religioase în general. Dar dacă aprofundăm ce vor să spună prin aceasta, descoperim că ei nu se gândesc decât la propria lor religie. În fond, ei cer ca şi ceilalţi oameni să adopte religia lor. Aceasta este ceea ce ei numesc justificarea tuturor religiilor. Încercaţi să citiţi revistele teosofice originare din regiunile hinduse. Atunci veţi vedea că ceea ce spun hinduşii este considerat drept unica religie universală; iar cei care nu aderă la aceasta nu sunt consideraţi teosofi oneşti. Creştinismul originar are o tonalitate diferită, mai ales acolo unde el a devenit religie occidentală. Dacă în occident ar fi fost ca în India, am avea aici o religie a lui Wotan. Asta ar corespunde la ceea ce înseamnă religia hindusă pentru Orient. Dar Occidentul nu a optat pentru o religie emanată din propria regiune; de la început el a optat pentru o religie al cărui fondator a trăit departe de Occident, religia lui Iisus Christos. Asimilându-şi această religie, Occidentul a făcut dovada unei atitudini lipsite de egoism. Această diferenţă de atitudine este de o importanţă fundamentală. Adevărata toleranţă faţă de toate celelalte sisteme religioase face parte din natura creştinismului, chiar dacă acest aspect a fost poate greşit înţeles de unii creştini occidentali.

Pentru un creştin, orice fiinţă umană este creştină, oricare ar fi denumirea pe care şi-a luat-o. A vrea să răspândeşti peste tot dogma creştină înseamnă a da dovadă de o îngustime de spirit. Deschiderea spiritului este cu totul altceva. Când observăm un hindus, un chinez sau un budist, şi când le examinăm elementele profunde ale fiinţei, descoperim peste tot dispoziţii care duc la creştinism. Din ceea ce gândesc ei, se pot întotdeauna extrage primele adevăruri ale creştinismului, chiar fără să fie nevoie să evocăm numele lui Christos. Dar acest creştinism mai restrâns, aşa cum îi este prezentat azi omului între naştere şi moarte, nu constituie decât o pregătire pentru sfera solară de după moarte. Căci pentru această sferă mai este necesar şi alt lucru: trebuie să putem dispune de ceea ce numim, în adevăratul sens al cuvântului, „teosofie”. Ea este cea care ne oferă înţelegerea lăuntrică a tuturor sistemelor religioase şi ne îndreaptă spre înţelegerea esenţei lor profunde. Ajungând aici pe Pământ la această înţelegere, ne pregătim să vieţuim în sfera solară în mod corect. Trebuie să avem înţelegerea diferitelor religii, a Misteriului de pe Golgota şi a impulsului lui Christos, dacă vrem să evităm ca, în sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, să devenim eremiţi faţă de celelalte suflete umane şi faţă de spiritele ierarhiilor superioare.

Când, între moarte şi o nouă naştere, intrăm în sfera solară, găsim două lucruri. Mai întâi – nu ne putem exprima decât într-un mod imaginativ – ne găsim în faţa unui tron gol, un tron al universului, care rămâne neocupat. Şi ceea ce am putea afla despre acest tron gol nu putem descoperi decât în tablourile înscrise în cronica Akasha. Acest tron pe care, în decursul călătoriei noastre dintre moarte şi o nouă naştere, îl găsim gol, a fost odinioară ocupat în sfera solară de către Christos. În momentul Misteriului de pe Golgota, acesta s-a revărsat până în sfera terestră. De atunci cetăţenii Pământului trebuie să ajungă aici, pe Pământ, la înţelegerea impulsului christic, şi să păstreze, cu devoţiune, în memorie acest impuls. Iar atunci când vor intra în sfera solară, ei vor putea recunoaşte imaginea gravată în cronica Akasha. Cel care nu a dobândit această înţelegere pe Pământ nu va şti, atunci când se va afla în faţa acestui tron, cine îl ocupă. Nu va înţelege ceea ce astăzi nu mai există decât sub forma unei imagini. Prin urmare, va fi incapabil să se orienteze în sfera solară în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Vedem deci că străduinţa de a înţelege aici Misteriul de pe Golgota, aşa cum se practică în sânul mişcării noastre spirituale, face parte din misiunea pământească a sufletului uman. Împlinind această misiune, între moarte şi o nouă naştere păstrăm amintirea impulsului christic şi, datorită puterilor pe care le-am adus cu noi, în interiorul sferei solare devenim fiinţe sociabile, şi nu eremiţi. Cu puterile astfel aduse, reînsufleţim într-un fel această imagine a lui Christos care, în sfera solară, nu mai este decât o imagine. Trebuie să dezvoltăm destule puteri în timpul încarnării pământeşti şi să le ducem cu noi, astfel încât ele să rămână în noi şi în timpurile viitoare, pentru a nu se pierde.

Tot în sfera solară mai găsim şi un al doilea tron. Acesta este ocupat de o entitate reală, de Lucifer. Astfel, atunci când între moarte şi o nouă naştere am atins sfera solară, aşa cum a fost descris, ne găsim pe de o parte în faţa lui Christos şi, pe de altă parte, în faţa lui Lucifer. Dacă nu am asimilat impulsul christic, Lucifer ar trebui să ne devină singura noastră călăuză. Dar dacă am primit acest impuls christic, atunci, pe întreaga durată a călătoriei noastre cosmice vom fi sub directa îndrumare a impulsului christic, dar şi a lui Lucifer, căci pentru următoarele perioade avem nevoie de acesta din urmă. Lucifer este indispensabil, căci el este cel care ne va conduce de acum în modul just prin celelalte sfere din cosmos, mai întâi până în sfera lui Marte.

Marte este următoarea sferă spre care ne dilatăm între moarte şi o nouă naştere. Pentru ca Lucifer să ne conducă într-un mod benefic omului, ne este necesară contraponderea impulsului christic. Atunci impusul luciferic se va dovedi salutar pentru noi; fără această contrapondere ne-ar fi nefast. Trebuie reţinut şi un alt aspect: în sfera lui Marte trebuie să avem posibilitatea să înţelegem în adâncul fiinţei noastre anumite modificări care s-au petrecut aici în cursul ultimelor secole. Putem să ne reprezentăm aceste schimbări în modul următor. Datorită anumitor puteri, toate corpurile cereşti se află în relaţie unele cu altele. Ele sunt în legătură şi cu Pământul. Din ele emană anumite puteri. Marte şi sfera sa nu emit numai efecte luminoase care ating Pământul, ci şi puteri spirituale. Întorcându-ne câteva secole în trecut, găsim că Marte emitea forţe capabile să-i dea omului entuziasm pentru ceea ce avea nevoie omul odinioară, deci forţele sale fizice, pentru a contribui la evoluţia omenirii. Într-adevăr, forţa războinică ce s-a dezvoltat pe Pământ şi conflictele care l-au zdruncinat au stimulat puternic omul, l-au făcut activ şi curajos de-a lungul secolelor scurse. Toate acestea au fost datorate forţelor emanate din Marte. Acest fapt nu este un mit, ci un adevăr ocult. În viaţa oricărei planete, forţele acesteia au, în cursul evoluţiei, o fază ascendentă şi una descendentă. În aceste ultime secole, Marte şi-a schimbat într-un fel misiunea. Forţele războinice care încă se manifestă, corespund unui element de declin din secolele trecute. Marte nu mai emite noi forţe de înflăcărare. Într-adevăr, la cotitura secolelor XVI–XVII, această planetă a atins un punct al existenţei sale comparabile cu punctul atât de esenţial atins de Pământ în momentul Misteriului de pe Golgota. Atingem aici o realitate de importanţă majoră. Marte a trecut printr-un moment decisiv. Acest lucru era cunoscut în centrele de misterii, unde se luau marile decizii referitoare la problemele lumii noastre. Într-adevăr, începând din secolul XII s-au făcut pregătiri decisive în cadrul evoluţiei misteriilor pe Pământ, care ţineau cont de modificările intervenite în sfera lui Marte. Puterile pe care Marte ar fi trebuit să le emită pentru a stimula curajul şi energia pe Pământ erau epuizate. Ele nu se mai puteau revărsa spre Pământ. Pentru că Marte trecea printr-o astfel de criză, era necesar să intervină o modificare şi în sufletele umane încarnate, în privinţa experienţelor pe Marte, după moarte. Când omul depăşeşte sfera Soarelui, fiinţa sa sufletească este supusă unei iradieri de forţe care au deja o importanţă pentru încarnarea următoare. Orice suflet care, odinioară, înainte de secolul XII, traversa sfera lui Marte, intra în contact cu aceste forţe care răspândeau curaj şi energie. Călăuza care le conducea spre izvoarele de curaj şi energie era Lucifer. Dimpotrivă, sufletele venite după această perioadă, n-au mai putut găsi acest element caracteristic, căci Marte era în plină criză. În cadrul centrelor de misterii, acolo unde se iau marile decizii, nu se ţine cont numai de viaţa omului dintre naştere şi moarte, ci şi de ceea ce este salutar sau nesalutar între moarte şi o nouă naştere. Aceasta înseamnă că în centrele de misterii se veghează ca şi cultura spirituală a omenirii să fie îmbogăţită cu valori care să permită sufletelor să călătorească cum trebuie după moarte.

Pentru a înţelege despre ce este vorba în sfera lui Marte, trebuie să ţinem cont de următorul fapt. Începând din secolul XII, centrele de misterii rosicruciene au trebuit să facă faţă unui eveniment capital şi decisiv. Într-adevăr, se anunţă timpuri noi pentru evoluţia Pământului: înstăpânirea unei civilizaţii materiale exterioare, cea a triumfului materialismului. Nu i te poţi opune. Chiar dacă această cultură nu este însoţită de valori spirituale, avem nevoie de ea. Această epocă a maşinilor, avioanelor şi aşa mai departe, este indispensabilă, chiar dacă antrenează într-un fel moartea sufletului. Este inutil să i te opui. Epoca materialistă era inevitabilă. Totuşi, entităţile spirituale superioare s-au străduit dintotdeauna să creeze o contrapondere acestei epoci materialiste. Dacă luăm în considerare tot ceea ce, în cursul evoluţiei lumii, a fost propus ca o contrapondere materialismului, găsim, ca o ultimă manifestare semnificativă, acţiunea lui Francisc de Assisi. În cursul existenţei sale, el a renunţat la viaţa sa exterioară, pe care o cunoaşteţi: Giotto l-a imortalizat admirabil pe pereţii bisericii din Assisi, aşa încât azi, deşi aceste fresce au fost de multe ori renovate, viaţa lui Francisc ne apare atât de impresionantă, aşa cum este redată pe interioarele bisericii. Chiar dacă locul unde a trăit Francisc de Assisi a cunoscut o evoluţie în direcţia materialismului, se poate totuşi spune că atmosfera spirituală a Sfântului Francisc există încă în regiunea Assisi, o atmosferă care a asimilat elementele unei vieţi străine acestei lumi, dar care rămâne nemijlocit în comuniune nu numai cu sufletul uman, ci şi cu cel al naturii. În seria de conferinţe Omul în lumina ocultismului, teosofiei şi filosofiei [ Nota 9 ] puteţi citi minunatul poem în care Francisc de Assisi a exprimat ceea ce resimţea faţă de sufletul naturii şi de fiinţele naturii. Putem spune că nici un poet, cu excepţia lui Goethe poate, nu a avut vreodată cuvinte mai frumoase despre natură. De unde a adus el toate acestea? Explicaţia ne vine din încarnarea precedentă a lui Francisc de Assisi. Între secolele VII–VIII, el a trăit într-un centru de misterii situat pe ţărmul Mării Negre, unde a fost elevul unei individualităţi care nu mai era încarnată întrun corp fizic.

Este vorba despre o întâmplare destul de ciudată. În încarnarea precedentă, Francisc de Assisi trăise într-un centru de misterii şi, împreună cu alţii, fusese discipolul unei fiinţe la care doar trupul spiritual mai era prezent şi acţiona printre ei. Este vorba de Buddha, despre care ştim că avusese ultima sa încarnare sub numele de Gautama Buddha. El continua să acţioneze în trupul său spiritual. Ca entitate spirituală, el asistase la naşterea copilului Iisus, despre care ne vorbeşte Evanghelia lui Luca. Apoi a continuat să acţioneze în şcoala pe care a frecventat-o Francisc de Assisi în încarnarea precedentă. Acolo a primit Francisc impulsurile care-l vor determina să cultive calităţile legate de dezvoltarea sufletului şi să ducă o existenţă care să-l îndepărteze de tot ceea ce continua să invadeze lumea, o existenţă care să-l depărteze de viaţa pur materială. Acest lucru l-a marcat pe Francisc de Assisi şi s-a repercutat în următoarea încarnare, pe care o cunoaştem. Dar într-o epocă în care misiunea materialistă era inevitabilă, nu era posibil ca la comunitatea constituită în jurul lui Francisc de Assisi să adere un număr mare de indivizi. Cei care erau chemaţi să contribuie la progresul epocii lor nu i se puteau alătura. S-a creat astfel, într-un fel, o sciziune. Exista, pe de o parte, civilizaţia exterioară exclusiv materialistă şi, de cealaltă parte, o comunitate care reunea adepţii lui Francisc de Assisi. Cu toată măreţia şi puterea personalităţii lui Francisc de Assisi, regulile sale de viaţă nu au putut servi ca model timpurilor viitoare. De ce aşa? De ce avea lumea nevoie?

Tocmai în această problemă centrele de misterii rosicruciene au adus perspective largi şi importante, începând din secolul XII. Atunci se spunea că, de la naştere şi până la moarte, omul este chemat să lucreze asupra planului pământesc şi să se integreze vieţii materiale. El va trebui să participe şi la triumful acestei existenţe materiale. Dar va trebui să se creeze, pentru fiecare suflet, posibilitatea de a se familiariza cu existenţa pământească şi să se obişnuiască cu ea. Dar, cu o parte a fiinţei sale, fiecare suflet va avea, într-un fel, dezvoltată o înţelegere pentru experienţele intime ale impulsului care s-au exprimat prin Francisc de Assisi. Progresul sufletelor pe Pământ constă tocmai în faptul că acestea vor trebui să fie dotate din ce în ce mai mult cu două naturi, şi acest lucru se va intensifica în viitor: pe de o parte va trebui să înţelegem cu elementele noastre sufleteşti impulsurile existenţei terestre şi să ne familiarizăm cu ele; pe de altă parte, va trebui să ne rezervăm momente şi ore de retragere pentru a ne consacra doar vieţii sufleteşti. Când ne deschidem tot mai mult lumii, va trebui să ne rezervăm şi momente destinate cultivării vieţii lăuntrice. Pe de o parte noi trebuie să-l urmăm pe Edison, pe de altă parte trebuie să devenim, în liniştea vieţii noastre lăuntrice, discipolii lui Francisc de Assisi sau ai augustului său maestru, Buddha. Orice suflet, chiar dacă a căzut în viaţa materială, trebuie să poată resimţi acest fapt. Toate acestea au trebuit pregătite în centrele de misterii rosicruciene. Christian Rosenkreuz a fost însărcinat cu această misiune.

Cum se poate realiza acest lucru? Acest lucru nu este posibil decât dacă putem consacra sufletului, într-un mod cu totul special, o anumită perioadă din viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Se spunea atunci, în centrele de misterii rosicruciene: Marte îşi pierde într-un fel străvechea sa misiune; să-i dăm o alta, nouă. Începând cu secolul XVII, Buddha, care trecuse prin ultima sa încarnare, a fost delegat pe Marte, a fost trimis în sfera lui Marte. Se poate spune, în mod corect, că în acea perioadă Buddha a realizat pentru Marte ceva asemănător cu ceea ce, la un nivel superior, a realizat Christos pe Pământ, prin Misteriul de pe Golgota. Ceea ce emana din toate timpurile din Marte şi revela natura sa profundă, a fost transformat de către Buddha, cu ajutorul unui sacrificiu. El a modificat în întregime natura şi fiinţa lui Marte. Pentru Marte, Buddha a devenit marele salvator. Aceasta a fost pentru el o jertfă. Amintiţi-vă cum se ridicase Buddha la nivelul doctrinei sale, al mesajului său de pace şi viaţă armonioasă. A fost acum transpus într-o sferă planetară de unde anterior emana o puternică agresivitate. Chiar dacă nu se poate compara cu Misteriul de pe Golgota, se poate spune că, într-un fel, Domnul păcii s-a răstignit acolo. Se petrece ceva nou în sfera lui Marte: Marte este pătruns de fiinţa lui Buddha. Aşa cum pe Pământ substanţa lui Christos s-a răspândit în  timpul Misteriului de pe Golgota, tot astfel substanţa păcii lui Buddha emană acum din sfera lui Marte şi această substanţă rămâne de acum înainte în sfera lui Marte.

Astfel se vorbea în centrele de misterii rosicruciene. Între moarte şi o nouă naştere sufletele umane puteau, datorită sacrificiului lui Buddha, să trăiască un anumit timp în sfera lui Marte, după ce au fost purtate de impulsul christic până în sfera Soarelui. Atunci când sufletul ajunge să intre în această sferă, după ce s-a impregnat în mod corect cu impulsul christic, şi datorită ajutorului lui Lucifer, el înaintează până în sfera lui Marte. Tocmai în epoca noastră, în această sferă s-a împlinit ceva ce n-a putut fi realizat înainte: sufletele sunt pătrunse de ceva ce nu se mai poate face pe Pământ, adică să fie pătrunse de elementul „Buddha – Francisc de Assisi”. Între moarte şi o nouă naştere orice suflet poate – dacă s-a pregătit într-un mod adecvat – să aibă această experienţă care s-a manifestat pe Pământ ca o ultimă tresărire în sufletul lui Francisc de Assisi, dar care de atunci nu îşi mai găseşte aici adevăratul loc. În timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, atunci când sufletul uman trece prin sfera lui Buddha, când se află pe Marte, el poate primi puterea care-l va face capabil să realizeze ceea ce tocmai a fost spus; anume că, mai târziu, într-o nouă încarnare, el să poată intra în viaţa pur materială şi să ducă aici o viaţă din ce în ce mai materialistă, şi totuşi, cu ajutorul altei părţi a sufletului său, să dezvolte puterile care-i vor permite să se dăruiască lumii sufletului şi spiritului. Acestea sunt misterele care se ascund între moarte şi o nouă naştere.

Apoi ne dilatăm din ce în ce mai mult spre depărtările stelare, spre Jupiter, Saturn şi chiar şi dincolo de acesta. Ceea ce urmează să fie spus nu se aplică decât sufletelor foarte evoluate. Cele care nu au îndeplinit condiţiile necesare şi care nu le vor îndeplini decât mai târziu, între moarte şi o nouă naştere, nu se leagă decât de sfere situate în imediata apropiere a Pământului. Trec şi ele prin celelalte sfere, dar o fac într-o stare apropiată somnului, într-o stare de inconştienţă. În sferele exterioare, cele situate dincolo de Soare, sunt adunate forţele pe care trebuie să le preia omul pentru a putea participa la construcţia unui nou corp în momentul în care se va îndrepta spre o nouă naştere. Ceea ce există în om nu provine doar de la Pământ. Materialiştii dau dovadă de o incredibilă miopie atunci când pretind că omul este o creaţie a Pământului. Când omul îşi dă o structură recurgând la forţele care îi sunt date, când lucrează la propria sa edificare, el se serveşte de forţe cosmice pe care trebuie mai întâi să le preia. Dilatându-se, între moarte şi o nouă naştere, până la sfera solară, omul este încă în legătură cu forţele care poartă amprenta existenţei anterioare. Forţele de care are nevoie pentru a introduce în sfera pământească ceea ce i-ar permite să-şi construiască corpul fizic plecând de la periferie, pe acestea trebuie să le caute printre puterile care vin spre el din regiunile situate dincolo de sfera solară. Între moarte şi o nouă naştere, omul trebuie realmente să se dilate la dimensiunile cosmosului. El trebuie să trăiască împreună cu cosmosul, căci Pământul singur nu conţine forţele de care are nevoie pentru a reuşi cu adevărat să-şi alcătuiască propriul corp. Germenul uman rezultat din unirea celor două sexe nu ar permite niciodată să se creeze o fiinţă umană dacă n-ar exista procesul pe care-l vom explica în continuare.

Apare mai întâi micul germen uman. Acestui germen uman i se alătură ceva măreţ, important, ceva pregătit în mod misterios, pregătit în depărtările infinite ale cosmosului şi care apoi s-a concentrat din nou. După ce omul s-a dilatat spre sferele solare, el începe din nou să se contracte. Trece prin sferele lui Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur şi Lună; devine din  ce în ce mai mic. Restrângându-se, el a asimilat puterile spirituale ale cosmosului. Devine din ce în ce mai mic. Ceea ce, în final, s-a comprimat în acest mod, s-a concentrat într-o mică sferă spirituală, corespunde la ceea ce înainte era considerabila diluţie de care am vorbit anterior. Aceasta se uneşte acum cu sfera fizică, cu germenul, şi îl rodniceşte prin intermediul puterilor spirituale. Astfel vedem intrând în existenţă fiinţa umană în momentul naşterii.

După ce a trecut prin moarte, omul s-a dilatat până în depărtările cosmice şi a devenit o sferă gigantică. Din punct de vedere spiritual, el trăia printre entităţi şi realităţi spirituale, apoi s-a comprimat din nou pentru a deveni din ce în ce mai mic, până în momentul în care, datorită forţelor care-l conţin, s-a putut uni cu materia fizică. Ceea ce s-a adăugat germenului uman, pentru a se forma un corp uman, a fost extras din cosmos. Acest germen uman, chiar fecundat, n-ar putea niciodată să genereze o fiinţă capabilă să trăiască aici, jos, dacă nu s-ar uni cu această sferă spirituală concentrată. Acesta este un fapt pe care cercetarea ocultă îl poate confirma. Ce ar putea determina acest germen singur? El n-ar putea elabora decât o dispoziţie capabilă să servească simţurilor şi sistemului neuro-senzorial, dar nimic viabil. Pământul poate să furnizeze foarte bine forţele de care au nevoie simţurile şi sistemul nervos, dar tot ceea ce se structurează în jurul lor trebuie să fie extras din depărtările cosmice. Atunci când o ştiinţă nouă va înţelege ceea ce ne arată datele ştiinţei spirituale despre procesele care se desfăşoară în germenul uman, doar atunci vom putea înţelege ceea ce orice fiinţă dotată cu o gândire clară caută zadarnic în explicaţiile ştiinţei moderne. Chiar dacă veţi studia ingenioasele discuţii ale lui Haeckel sau ale altora, veţi constata peste tot că acestea nu se pot explica prin ele însele. Ceea ce nu este luat în considerare, este că aportului mamei şi tatălui i se adaugă şi un al treilea element. Acest al treilea element provine din cosmos.

O anumită categorie de oameni este – sau, mai exact, era – la curent cu acest mister, dar acest lucru se pierde din ce în ce mai mult. Doicile şi educatoarele măcar le vorbeau copiilor aceste lucruri atunci când evocau barza sau alte fiinţe care aduceau ceva ce-i permiteau fiinţei umane să coboare pe Pământ. Nu este vorba decât de descrierea imaginativă a unui proces spiritual, dar această prezentare era mai inteligentă decât ideile susţinute astăzi de oamenii cultivaţi. Este adevărat că în epoca noastră se crede că eşti modern dacă explici într-un mod materialist condiţiile vieţii umane. Acea reprezentare imaginativă ar trebui să mai acţioneze asupra sufletelor copiilor, asupra imaginaţiei lor! Desigur, oamenii pretind că nici copiii nu mai cred în barză. Dacă se întâmplă aşa, este pentru că nici cei care mai povestesc nu mai cred în ea. Dar cei care aspiră azi să devină antroposofi cred în imaginea berzei, şi vor găsi repede în această descriere imaginativă ceea ce este benefic pentru procesele spirituale.

Azi am studiat aspectul cosmic al vieţii dintre moarte şi o nouă naştere; poimâine vom examina mai îndeaproape aspectul uman al vieţii practice.

Trebuie însă să mai amintim un aspect. Ca un presentiment, Kant a ajuns să formuleze următoarea propoziţie: „Două lucruri aduc sentimentului o uimire şi un respect mereu reînnoite: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine”. Aceste cuvinte pot părea importante ocultistului. Care este legătura stranie dintre cerul înstelat şi ceea ce avem mai bun în viaţa sufletului nostru? Cele două sunt de fapt unul şi acelaşi lucru. Între moarte şi o nouă naştere ne dilatăm până la cerul înstelat, şi readucem pe Pământ puterile astfel reîmprospătate. Le resimţim ca fiind cele mai semnificative puteri ale sufletului nostru. Nu este nimic uimitor în aceasta, pentru că noi suntem copia exterioară a firmamentului. Privirea noastră se ridică spre cerul înstelat în care ne-am aflat între moarte şi o nouă naştere, şi vedem că ceea ce am adus atunci cu noi de acolo se află acum în noi. Nu este o surpriză dacă, prin ceea ce acţionează ca linii directoare în viaţa sufletului nostru, ne simţim înrudiţi cu ceea ce radiază dinspre cerul înstelat spre noi, a cărui putere o simţim când intrăm în intimitatea cea mai profundă a sufletului. Atunci când ne contemplăm ansamblul existenţei vedem că suntem una cu cerul înstelat, şi că el este una cu noi. Putem spune deci că astfel de consideraţii, care decurg din ştiinţa spirituală nu ne dau doar ceea ce numim cunoaştere, cunoaştere în sensul obişnuit al cuvântului; ele ne dau totodată şi o reală putere morală, ca şi certitudinea că întregul univers trăieşte în noi. Atunci când călătorim între moarte şi o nouă naştere, observăm că suntem pătrunşi, etapă cu etapă, de acest univers. Această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere rămâne ascunsă privirii exterioare. Dar şi ceea ce ne animă şi ne stimulează în profunzimile sufletului nostru rămâne ascuns. Şi totuşi, universul este în noi, acţionează în noi şi ne dă puterea de a fi ceea ce suntem. Purtăm cerul în noi deoarece l-am vieţuit înainte de a intra în existenţa noastră fizică. Ne simţim atunci obligaţi să fim demni de acest cer care a făcut atât de mult pentru noi, şi căruia îi datorăm întreaga noastră existenţă. Vom relua aceste lucruri poimâine şi vom considera atunci viaţa sub aspectul său uman şi al activităţilor practice.