Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


XVI

DATE COMPLEMENTARE CARE PRIVESC VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

Breslau, 5 aprilie 1913

În ramura în care ne-am reunit putem trata anumite subiecte mai în profunzime decât în conferinţele sau în scrierile publice. Mi-ar plăcea deci să expun astăzi anumite aspecte care ar putea completa cunoştinţele pe care le-am dobândit din scrierile şi din ciclurile noastre de conferinţe.

Vă puteţi imagina, dragi prieteni, că viaţa dintre moarte şi o nouă naştere este la fel de bogată şi de variată ca şi viaţa care se scurge de la naştere până la moarte. Tocmai de aceea, de câte ori descriem ceea ce se petrece între moarte şi o nouă naştere, nu putem înfăţişa decât fragmente sau detalii. Astăzi nu aş mai vorbi atât de mult despre ceea ce este deja cunoscut; îmi propun doar să evoc câteva aspecte care pot aduce o lumină nouă asupra a ceea ce cunoaştem deja.

Când cel care poate avea percepţii în lumile spirituale şi îşi îndreaptă privirea spre lumea în care se află omul între moarte şi o nouă naştere, el vede cum ceea ce vrem să realizăm prin munca noastră de ştiinţă spirituală, ceea ce poate aduce ştiinţa spirituală în inima şi sufletul omului, este cu adevărat o necesitate, în special pentru epoca noastră.

Un caz particular ne poate servi ca punct de plecare. Să luăm, de exemplu, un om care moare şi este astfel despărţit de familia sa; de soţia sa pe care o iubea extraordinar de mult. Privirea clarvăzătorului ajunge să-l perceapă şi constată că acest om suferă enorm pentru faptul că atunci când priveşte spre Pământ nu poate găsi nici sufletele copiilor şi nici pe cel al soţiei sale. Datorită legăturilor pe care văzătorul le-a putut stabili cu sufletele umane şi datorită posibilităţii sale de a se întreţine oarecum cu sufletele aflate între moarte şi o nouă naştere, defunctul i-a împărtăşit că în gândurile şi sentimentele sale el poate regăsi perioada în care a trăit pe Pământ cu ai săi, după care a adăugat: „Când trăiam pe Pământ, soţia mea era ca o rază de soare pentru mine. Acum sunt lipsit de aceasta. Tot ce pot face este să revăd prin gândire ceea ce am avut pe Pământ, dar nu reuşesc să-mi găsesc soţia”. Cum se poate explica aceasta? Trebuie să ştim că nu este la fel pentru toţi cei care au păşit peste pragul morţii. Dacă ne-am putea întoarce cu multe milenii în urmă, am găsi că din aceste sfere spirituale oamenii puteau să-şi îndrepte privirea spre Pământ şi să participe la viaţa celor care trăiau încă aici. Din ce motiv oare era acest lucru posibil pentru toate sufletele din vechime, din epocile de dinaintea Misteriului de pe Golgota? De ce nu se mai întâmplă aşa şi astăzi la un mare număr de oameni? Vedeţi dumneavoastră, omul care trăia odinioară pe Pământ dispunea încă de o anumită clarvedere înnăscută. Omul nu se mulţumea să-şi îndrepte privirea spre lumea sensibilă; în spatele lucrurilor fizice el percepea cauzele primare, de natură spirituală, ca şi entităţile originare. Această facultate de a trăi unit cu lumea spirituală în chiar sânul lumii fizice a avut ca efect faptul că sufletele, după ce au trecut poarta morţii, au fost din nou capabile să perceapă întreaga realitate sufletească pe care o lăsaseră pe Pământ. Astăzi sufletele umane nu mai au facultatea de a trăi în contact direct cu lumea spirituală; trebuie să ne reamintim că evoluţia omenirii constă în faptul că omul a părăsit viaţa spirituală pentru a coborî pe Pământ şi pentru a-şi trăi aici existenţa fizică. Acest lucru i-a permis să-şi dezvolte facultatea de a judeca, ş.a.m.d. Dar în acelaşi timp l-a privat de posibilitatea de a trăi în lumile spirituale. Pentru o anumită perioadă, în timpurile care au urmat imediat după Misteriul de pe Golgota, când sufletele umane au fost cuprinse de impulsul christic, cel puţin o parte a omenirii a fost oarecum în măsură să cucerească din nou această facultate. Totuşi, noi am intrat încă o dată într-o perioadă în care sufletele care trec prin poarta morţii fără să fi manifestat nici cel mai mic interes pentru lumile spirituale pierd, în lumea de dincolo, orice contact cu lumea pământească.

Noi avem nevoie de revelaţie, cea pe care o numim revelaţia spirituală, care ni se pare justificat să se impregneze în sufletele umane. Astăzi vechea credinţă religioasă nu mai ajunge. Dacă, în lumea de dincolo, sufletele doresc să poată dispune de vederea spirituală pentru a privi spre Pământ, ele au nevoie de ştiinţa spirituală care le permite să înţeleagă Misteriul de pe Golgota. Sarcina noastră constă deci în a face ca lumina spirituală să pătrundă în suflete.

Omul despre care am vorbit şi care fusese perceput aşa cum am arătat, nu manifestase niciodată nici cel mai mic interes pentru gândurile şi sentimentele legate de viaţa spirituală. Trecuse prin poarta morţii fără ca sufletul său să fi fost vreodată atins de gânduri privitoare la lumea suprasensibilă. Asta explică de ce memoria îi permitea să ştie că soţia sa se afla pe Pământ şi era sigur că ea trăia acolo, dar îi era imposibil să o vadă, să o găsească.

În ce condiţii ar fi putut să o găsească? Din cealaltă lume nu se pot percepe astăzi decât sufletele în care trăiesc facultăţi spirituale. De acolo se pot vedea sufletele care vieţuiesc gândurile unei înţelegeri spirituale. Defunctul care îşi îndreaptă privirea spre Pământ nu poate percepe aici decât sufletele în care trăiesc gânduri spirituale. Acolo aceste gânduri sunt vizibile. Altfel sufletul rămâne invizibil. Şi cel aflat în viaţa de după moarte vieţuieşte chinul de a şti că sufletul pe care l-a iubit există, dar nu îl poate găsi. Şi abia când acestui suflet pământean i se transmit gânduri despre lumea spirituală, el începe să se lumineze, să strălucească şi să existe pentru cel care se află în cealaltă lume.

Să nu gândiţi că este o nedreptate dacă suflete care nu au cultivat pe Pământ gânduri spirituale – poate fără vina lor – rămân invizibile pentru cei morţi. Dacă lumea nu ar fi astfel organizată, oamenii nu s-ar strădui niciodată să aspire spre perfecţiune. Această privaţiune naşte în om nevoia de a învăţa. Suferinţa şi singurătatea, pe care o simte acest suflet în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, sunt pentru el prilejul de a fi atins de dorinţa de a-şi însuşi gânduri spirituale. Văzută sub acest unghi, ştiinţa spirituală se aseamănă unui limbaj care permite celor vii şi celor morţi să se înţeleagă, să se perceapă şi să ştie că există unii pentru alţii.

Atunci ni se arată şi un alt aspect al misiunii ştiinţei spirituale, acela de a trece prăpastia care există între viaţă şi moarte. Când sufletele omeneşti trec prin poarta morţii, ele intră într-o viaţă care rămâne legată de existenţa terestră prin amintirea trecutului. Nu vă descriu ceea ce există deja în cărţile noastre, ci mă străduiesc să le completez. O lungă perioadă după moarte omul rămâne preocupat de sentimentele care îl leagă puternic de Pământ. El trebuie să se dezobişnuiască de nostalgia de a avea încă un corp fizic. În această perioadă rezervată dezobişnuirii, omul învaţă să trăiască în calitate de entitate sufletească şi spirituală. Să încercăm să ne facem o reprezentare clară despre modul în care se prezintă aceasta cercetării clarvăzătoare. Într-o primă perioadă, sufletul este în legătură cu ceea ce a fost el; îşi îndreaptă privirea spre propria viaţă lăuntrică aşa cum s-a exprimat ea prin gânduri şi sentimente. Îşi reaminteşte legăturile pe care le-a avut cu alţi oameni. Dar când încearcă să-şi îndrepte privirea spre Pământ, ni se oferă un spectacol deosebit. El simte nevoia imperioasă de a privi spre Pământ. Această nevoie de a-şi aminti despre Pământ persistă toată perioada vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Atât timp cât omul este chemat să treacă din existenţă în existenţă, el trăieşte în conştienţa sa certitudinea de a fi destinat să trăiască pe Pământ, de a fi obligat să se întoarcă aici fără încetare dacă vrea să se dezvolte în mod just. Ne apare cert atunci că dacă defunctul ar pierde acest gând de a trăi pe Pământ, şi-ar pierde, în acelaşi timp, orice idee despre faptul că este un Eu. N-ar mai şti cine este, şi acest lucru ar antrena un sentiment de enormă suferinţă. Este clar că  fiinţa umană nu trebuie să piardă vreodată legătura cu Pământul, că acesta nu ar trebui să dispară din gândurile sale. În general, această idee nu-i poate scăpa în întregime. Acest pericol există totuşi în epoca noastră marcată de fluxul materialismului, şi tocmai de aceea revelaţia spirituală despre care am vorbit trebuie să se realizeze, pentru ca legătura dintre cei vii şi cei morţi să fie salvată. Mai ales în epoca noastră această privire înapoi este dificilă pentru sufletele care pe Pământ n-au cunoscut nici un suflet animat de sentimente şi gânduri de natură spirituală.

Pentru cei morţi este important ca fiinţele cu care au fost în legătură pe Pământ să ducă în fiecare seară în somn gânduri consacrate lumii spirituale. Cu cât aducem mai mult cu noi în somn gânduri referitoare la lumea spirituală, cu atât mai bine îi ajutăm pe cei pe care i-am cunoscut personal pe Pământ sau pe cei care au întreţinut legături cu noi şi care au trecut deja într-o altă lume. Este greu să vorbim despre condiţiile care domnesc dincolo, pentru că limbajul nostru este luat numai din domeniul fizic. Gândurile spirituale, pe care trebuie să le ducem în somn constituie lumea în mijlocul căreia morţii sunt chemaţi să vieţuiască. Un mort care nu cunoaşte pe nimeni pe Pământ capabil să-i transmită gânduri spirituale în somn simte un fel de foame, seamănă cu o fiinţă care pe Pământ ar fi surghiunită pe o insulă stâncoasă. Asta este impresia defunctului care nu găseşte suflete în stare să vieţuiască sentimente spirituale. El are impresia că e izolat într-un pustiu în care nu există nimic din ceea ce îi trebuie lui pentru a trăi. Nu putem sublinia îndeajuns cât este de important să cultivăm gânduri extrase din concepţia spirituală despre lume. Acest lucru este cu atât mai important astăzi, când se constată proliferarea filosofiilor care nu vor să ştie nimic despre lumile spirituale. Altădată, înainte de culcare, omul se reculegea şi îşi făcea rugăciunea; ducea atunci cu sine în somn ecourile acestei rugăciuni de seară. Situaţia era cu totul alta decât astăzi când, după o masă consistentă poate, sau după alte plăceri, omul se lasă să cadă în somn fără să se sinchisească cât de cât de realităţile suprasensibile. Morţii sunt astfel lipsiţi de hrana spirituală de care au nevoie. Cunoaşterea acestei probleme ar trebui să ducă treptat la ceea ce unii dintre prietenii noştri practică deja cu succes: lectura făcută morţilor. Lectura pentru morţi are o importanţă considerabilă.

Să presupunem următorul caz: doi oameni au trăit împreună pe Pământ. Unul a simţit impulsul lăuntric de a se îndrepta spre ştiinţa spirituală, ceea ce are ca efect faptul că celălalt dezvoltă un sentimente de antipatie faţă  de această ştiinţă. Mai mult, eforturile întreprinse în acest sens ar putea să ridice în el chiar un sentiment de ură împotriva acestei concepţii despre lume. Să presupunem acum că acest om trece pragul morţii. Acum, când vieţuieşte într-o altă lume, putem să-l ajutăm mai mult.

Viaţa sufletului este foarte complexă, iar partea asupra căreia se extinde conştienţa noastră nu este decât un fragment din conţinutul sufletului nostru. Omul ignoră o mulţime de lucruri care se derulează în sufletul său. Uneori chiar găseşte aici conţinuturi despre care crede că sunt contrariul a ceea ce există. Poate ajunge la ură faţă de ştiinţa spirituală. Asta este ceea ce apare la nivelul conştienţei sale. Dar în profunzimile sufletului el poate nutri o dorinţă cu atât mai mare pentru ştiinţa spirituală. Când am trecut poarta morţii, ducem o existenţă conform cu ceea ce am simţit în profunzimile sufletului nostru. Când întâlnim defuncţi pe care i-am cunoscut pe Pământ, adeseori ne apar foarte diferiţi de ceea ce erau pe Pământ. La o fiinţă care a urât conştient ştiinţa spirituală, în timp ce lăuntric se simţea atrasă de ea fără să-şi dea seama, putem constata că după moarte această atracţie se manifestă cu o putere deosebită. Putem să-l ajutăm pe cel mort făcându-ne lăuntric o imagine a lui aşa cum era când trăia şi luând o carte de ştiinţă spirituală pentru a-i citi, nu tare, ci încet. Morţii înţeleg aceasta. Evident că această înţelegere este mai intensă la cei care au fost deja apropiaţi de spiritual în timpul existenţei pe Pământ. Nu ar trebui să neglijăm să facem o lectură celor morţi sau să avem în gând discuţii cu ei. Aş dori să adaug la aceasta un aspect practic. Mulţi ani după moarte, între trei şi cinci ani, defunctul înţelege limbajul pe care-l vorbea pe Pământ. Această înţelegere dispare progresiv; totuşi, cel mort are înţelegere pentru gândurile spirituale. Atunci îi putem face lectură într-o limbă pe care nu o cunoştea pe Pământ, numai să o înţelegem noi înşine. În acest fel, aducem mari servicii defuncţilor. Tocmai într-un astfel de domeniu putem remarca rolul important al unei concepţii despre lume care are la bază ştiinţa spirituală. Într-adevăr, această concepţie despre lume ne permite să trecem prăpastia care există între cei vii şi cei morţi. Ne e îngăduit să ne imaginăm că dacă reuşim să răspândim din ce în ce mai mult pe Pământ ştiinţa spirituală, sufletele vor conştientiza treptat legătura care există cu cei morţi.

Deci, pentru un anumit timp după moarte, omul rămâne nemijlocit legat de Pământ. Apoi el trebuie să crească pentru a se răspândi în lumea spirituală. Trebuie să devină un cetăţean al lumii spirituale. Aici, el trebuie să se pregătească, trebuie să câştige o receptivitate şi o înţelegere a lumii spirituale. De exemplu, într-un anumit moment, cercetătorul lumii suprasensibile poate constata că există o diferenţă între sufletele care au cultivat pe Pământ sentimente morale şi cele care au trăit fără valori morale. Omul care pe Pământ n-a cultivat sentimente morale, devine atunci asemenea unui eremit. Dincolo, el nu-şi poate găsi drumul care l-ar conduce spre semenii săi, şi nici pe cel care să-l ducă la ierarhiile superioare. La om, conştienţa nu se stinge niciodată; dar ceea ce îl aşteaptă dincolo este un sentiment de singurătate. Datorită unei vieţi în conformitate cu principiile morale, omul, la un anumit timp după moarte, capătă posibilitatea de a trăi cu alte entităţi. Numim această perioadă perioada Mercur. Se poate spune deci că modul în care omul a trăit pe Pământ constituie cauza modului său de viaţă din perioada Mercur: viaţa sa va fi fie cea a unui eremit care trăieşte într-o teribilă suferinţă, fie va reuşi să întâlnească suflete umane sau entităţi ale lumilor superioare.

Apoi omul are o perioadă pentru care trebuie să fie pregătit în alt mod. Şi aici el s-ar condamna să trăiască în singurătate, dacă n-a dezvoltat pe Pământ sentimente religioase. Numim această etapă perioada Venus. Orice om care n-a dezvoltat în el o sensibilitate religioasă, dincolo va avea impresia că este orb şi mut pentru anturajul său.

Apoi vine o perioadă în care omul trebuie să fi dobândit pe Pământ o înţelegere totală pentru toate religiile, căci fără o astfel de pregătire ar rămâne insensibil faţă de anumite entităţi ale lumilor superioare. Este vorba despre perioada Soare. Pentru aceasta el se pregăteşte pe Pământ dezvoltând o înţelegere pentru tot ce este uman, pentru toate confesiunile religioase existente. Pentru această perioadă solară, odinioară omului îi era suficient să aibă fie religia lui Brahma, fie cea a lui Lao Tse, sau oricare alta. Dar acum, ţinând cont de evoluţie, se dovedeşte că aceste confesiuni religioase nasc opoziţie între oameni. Din acest motiv nu se mai poate parcurge corect perioada Soarelui pentru că ea necesită o sensibilitate spirituală. Această perioadă a Soarelui pe care omul trebuie să o parcurgă între moarte şi o nouă naştere, are particularitatea de a ne face să resimţim că am intrat într-o lume în care, în funcţie de modul cum ne-am pregătit, un anume loc ne apare drept gol sau ocupat. El poate să nu ne apară drept gol, dacă am înţeles Misteriul de pe Golgota. Impulsul christic permite înţelegerea oricărui sentiment uman. Creştinismul este efectiv o religie universală, nu este o religie a unui popor, a unei rase sau naţiuni, ca hinduismul sau ca alte religii naţionale. Dacă popoarele Europei Centrale şi-ar fi păstrat vechile religii tribale, astăzi am adora încă pe Wotan, pe Thor, ş.a.m.d. Dar ţările europene au adoptat creştinismul. Pentru a fi un creştin autentic, nu ajunge să aperi una sau alta dintre dogmele creştine, ci trebuie să ştii că Christos a murit pentru toţi oamenii. Oamenii vor învăţa abia treptat să se poarte ca nişte creştini autentici. Când un european se duce astăzi în India, ceea ce apără el acolo nu e în general decât o credinţă bazată pe cuvinte. Adevărata sensibilitate pe care trebuie s-o vieţuim este că peste tot pe Pământ, unde întâlnim un suflet uman, putem găsi impulsul christic. Hindusul nu va crede că Dumnezeul lui trăieşte în toţi oamenii; creştinul ştie că Christos trăieşte în toţi oamenii. Ştiinţa spirituală conţine germenul adevărului existent în toate religiile, şi că fiecare dintre acestea, dacă va conştientiza propriul sâmbure de adevăr, va ajunge a Misteriul de pe Golgota.

Când observi un alt iniţiat sau orice alt fondator de religie, ne apare clar că, dacă el caută să dea revelaţii despre lumile spirituale, este pentru că el a trecut prin iniţiere. Nu îl putem înţelege cu adevărat pe Christos dacă nu vedem clar că el nu a trecut pe Pământ printr-o iniţiere oarecare, ci a fost iniţiat prin faptul că a fost aici şi a reunit totul în sine.

Când văzătorul se opreşte asupra vieţii lui Buddha, în lumea spirituală i se arată cu mult mai limpede ce a fost Buddha. Nu e acelaşi lucru cu viaţa lui Christos. Viaţa acestuia este de aşa natură încât, pentru a-l înţelege în lumea spirituală, trebuie să fi stabilit o relaţie cu el încă de pe Pământ. Dacă astfel de relaţii nu se stabilesc aici, un iniţiat poate să vadă tot felul de lucruri, dar nu-l poate vedea pe Christos dacă nu a stabilit deja pe Pământ o legătură cu el.

Iată de ce atât de puţini oameni înţeleg Misteriul de pe Golgota. Acest eveniment face din Christos o entitate care are aceeaşi importanţă atât pentru omul primitiv cât şi pentru cel mai înalt iniţiat. Sufletul uman cel mai primitiv poate avea relaţii cu Christos, iar iniţiatul trebuie şi el să le găsească. Când pătrundem în lumile superioare învăţăm să cunoaştem multe lucruri. Totuşi, un singur lucru nu există şi nu se învaţă: moartea. Moartea nu există decât în lumea fizică. În lumea spirituală există transformare, dar nu şi moarte. Prin urmare, se poate spune că toate fiinţele spirituale care nu coboară niciodată pe Pământ, care se mulţumesc să rămână mereu în lumea spirituală, nu trec prin moarte. Christos a devenit un concetăţean al omului pe plan fizic, iar ceea ce s-a petrecut pe Golgota face ca, dacă înţelegem această moarte divină unică, să nu mai fim frustraţi în timpul călătoriei prin sfera solară. Ceilalţi iniţiaţi sunt fiinţe umane care au avut o evoluţie deosebită în cursul încarnărilor lor succesive. Christos nu a avut o încarnare anterioară pe Pământ; el se afla în lumile în care nu există moarte. Este singurul dintre semenii săi care a cunoscut moartea. Iată de ce, pentru a-l cunoaşte pe Christos, trebuie să-i înţelegem moartea. Şi cum în acest caz moartea este esenţialul, numai aici pe Pământ – aici unde există moartea – se poate înţelege Misteriul de pe Golgota. Dacă nu reuşim să stabilim aici pe Pământ legături cu Christos, nu vom şti să-l cunoaştem nici în lumile superioare. Atunci, în sfera Soarelui vom găsi locul său, gol. Dacă însă, dimpotrivă, asimilăm impulsul christic şi îl ducem cu noi în această sferă, tronul solar nu ne mai lasă impresia că este gol, şi îl vom găsi în mod conştient pe Christos.

Pentru actuala evoluţie a omenirii este important să-l găsim pe Christos în această parte a lumii spirituale şi să-l recunoaştem. De ce? Vedeţi dumneavoastră, când parcurgem perioada solară, intrăm progresiv într-o lume în care avem nevoie de lumină spirituală. Înainte de perioada solară noi beneficiam încă de efectele terestre, efectele a ceea ce am fost noi, deci de efectul sentimentelor morale şi religioase. Acum ne trebuie ceva în plus. Avem nevoie să putem contempla ceea ce există în lumea spirituală, care însă nu poate fi încă pregătit în noi aici, pentru că avem de traversat lumi de forţe despre care aici, pe Pământ, nu putem şti nimic.

Când omul intră în existenţă în momentul naşterii, creierul său nu este încă dezvoltat. Omul trebuie să-l dezvolte mai apoi pe baza a ceea ce a câştigat în cursul încarnărilor sale precedente. De fapt, când avem nevoie de anumite facultăţi, nu ajunge să le fi câştigat. Trebuie să ştim şi cum trebuie să fie construit organul fizic corespunzător.

Există un îndrumător important, dar foarte periculos. El scapă conştienţei noastre pământeşti. Dar devine necesar începând din perioada solară. Este vorba de Lucifer. Dar nu putem merge alături de Lucifer decât dacă avem îndrumarea lui Christos drept călăuză. După perioada solară, amândoi îl însoţesc pe om în călătoria sa prin sferele lui Marte, Jupiter, Saturn. În perioada care urmează etapei solare, omul întâlneşte forţele de care are nevoie pentru noua sa încarnare. Este un nonsens din partea ştiinţei materialiste să creadă că un corp material este moştenit prin ereditate. Astăzi această ştiinţă n-are nici o posibilitate să-şi vadă greşeala. Dar va veni momentul când adevărurile spirituale vor fi recunoscute, şi atunci se va vedea greşeala. La om nu poate fi transmis nimic ereditar în afară de predispoziţiile destinate creierului şi măduvei spinării, adică de ceea ce se află închis în cutia osoasă a creierului şi în inelele coloanei vertebrale. Tot restul este determinat de forţele macrocosmosului. Omul ar fi o masă complet inumană dacă ar depinde doar de ceea ce îi vine din ereditate. Ceea ce îi este astfel transmis, trebuie să fie în întregime remodelat şi transformat prin intermediul a ceea ce aduce cu el când coboară din lumile spirituale.

De ce numesc eu perioadele care urmează după moarte, perioadă mercuriană, venusiană, solară, marteană, jupiteriană şi saturniană?

Când omul a trecut de poarta morţii, se dilată fără încetare. Viaţa de după moarte este caracterizată prin faptul că ne răspândim într-un spaţiu enorm. Ne dilatăm mai întâi până când atingem spaţiul circumscris de orbita Lunii, apoi până la cercul format de Mercur, apoi până la cel al lui Venus, cel al Soarelui şi apoi cel al lui Marte. Ne dilatăm, şi puţin câte puţin ocupăm vastul ansamblu al spaţiului ceresc. Fiecare om împlineşte această creştere în spaţiul ceresc. Această existenţă spaţială comună tuturor sufletelor umane este totuşi fără importanţă. Dumneavoastră atingeţi sfera lui Venus; alţii fac la fel, dar aceasta nu înseamnă că sufletele ştiu unele de altele. Chiar dacă ştim că nu suntem singuri, ne putem totuşi simţi izolaţi. Ne dilatăm în univers până la o sferă marcată de orbita lui Saturn, şi chiar dincolo de aceasta. Dilatându-ne astfel, asimilăm forţele de care avem nevoie pentru a ne elabora următoarea încarnare. Urmează apoi drumul de întoarcere. Ne contractăm progresiv până când ne legăm din nou de Pământ. Între moarte şi o nouă naştere sufletul uman se dilată şi se întinde în ansamblul macrocosmosului. Oricât ar putea părea de ciudat, nu este mai puţin adevărat că atunci când intrăm într-o nouă viaţă terestră, introducem în existenţa noastră forţele pe care le-am luat din sistemul solar şi pe care le unim cu substanţa fizică ce ne vine prin ereditate. Forţele provenite din cosmos ne permit să ne construim corpul fizic şi creierul. În viaţa dintre naştere şi moarte trăim aşadar în limitele strâmte ale corpului nostru fizic. După moarte, viaţa noastră se desfăşoară în întreaga întindere a macrocosmosului, a sistemului nostru solar în care suntem dilataţi. Printre oameni, unii sunt profund morali, alţii mai puţin. Cel care a dezvoltat o profundă sensibilitate morală, parcurge lumea spirituală şi se simte peste tot ca fiinţă socială în acest sens, el beneficiază de forţa care îi vine din viaţa stelară. Un altul, care nu s-a pregătit în acelaşi mod, nu poate stabili aici relaţii cu ceilalţi, dat fiind că nu aduce nici o putere spirituală cu el. El nu poate deci să aibă deocamdată dispoziţii morale. Din această cauză parcurge aceste sfere în singurătate. Datorită cunoaşterii spirituale, tot ceea ce se află în om, ca şi relaţiile sale cu lumea, ni se revelează într-un mod semnificativ.

Kant a făcuturmătoarea afirmaţie: „Două lucruri aduc sentimentului o uimire şi un respect mereu reînnoit: cerul înstelat deasupra mea şi viaţa morală în mine”. A exprimat astfel un adevăr foarte important. Ştiinţa spirituală arată că în aceste două cazuri este vorba despre acelaşi lucru. Ceea ce vieţuim între moarte şi o nouă naştere aducem cu noi drept lege morală; ceea ce vieţuim între moarte şi o nouă naştere, cerul înstelat, aducem cu noi când intrăm într-o nouă viaţă pământească, în care ceea ce aducem trebuie să se metamorfozeze pentru a deveni în noi legi morale.

Astfel, ştiinţa spirituală ne oferă o viziune asupra măreţiei sufletului uman, dar şi o privire asupra responsabilităţii care îi revine omului.