Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


XVII

COMUNICAREA CU CEI MORŢI

Düsseldorf, 27 aprilie 1913

Relaţiile care există între viaţă şi moarte dau uneori loc la neînţelegeri. Nu de puţine ori găsim în scrierile teosofice remarca după care fiinţa sufletească şi spirituală a omului poate să dispară complet. Se spune, de exemplu, că sufletul care a acumulat o anumită cantitate de rău, poate să dispară în totalitate în cursul evoluţiei. Se indică deseori că cei care practică magia neagră şi care au generat mult rău ar putea, la un moment dat, să fie şterşi complet din existenţă.

Cei care participă deja de mult timp la strădaniile noastre ştiu că eu am luat tot timpul atitudine împotriva unor astfel de afirmaţii. Căci noi trebuie să rămânem, înainte de toate, convinşi de faptul că acele caracteristici pe care le atribuim în lumea noastră fizică morţii, nu au absolut nici cea mai mică importanţă pentru lumea suprasensibilă, mai ales pentru sfera lumii suprasensibile aflată în imediata apropiere a lumii noastre. Aş dori să dezvolt aici această problemă plecând de la un anumit punct de vedere.

Ştiinţele care se ocupă aici, în lumea fizică, de datele fizice, concluzionează tot felul de legi, fac tot felul de analize care privesc raporturile ce există aici. Ceea ce ne permit să descoperim aceste legi la fiinţele şi fenomenele care ne înconjoară, nu au avut ca rezultat decât un ansamblu de reguli care se aplică doar realităţii sensibile a lumii exterioare. Examinarea unei flori cu ajutorul instrumentelor ştiinţei, de exemplu, ne dezvăluie legile fizice şi chimice care guvernează planta. Dar există întotdeauna ceva care subzistă, iar acest ceva scapă cercetării ştiinţifice: viaţa ca atare. Este adevărat că, în ultimul timp, câţiva savanţi dotaţi în mod deosebit cu imaginaţie, s-au străduit să propună tot felul de ipoteze asupra modului în care trebuie să concepem viaţa vegetală plecând de la substanţa inertă. Dar, foarte curând, acest lucru va fi din nou considerat o eroare, deoarece pentru ştiinţele fizice înţelegerea vieţii nu rămâne decât un ideal. Se progresează constant în cunoaşterea legilor chimiei, ş.a.m.d., chiar şi atunci când nu se ştie nimic despre viaţă. Pentru cercetarea îndreptată spre cunoaşterea lumii fizice explorarea vieţii rămâne un ideal, dar cu ajutorul acestor forţe de cunoaştere nu se va putea niciodată explica viaţa, pentru că e vorba despre ceva de origine suprasensibilă care se revarsă în lumea fizică, iar viaţa nu-şi poate dezvălui propriile legi în acest domeniu.

Şi tot aşa cum se raportează viaţa la lumea fizică, se raportează şi moartea la lumea suprasensibilă, cu diferenţa că, în al doilea caz, aceasta priveşte voinţa. Nici un act voluntar, nici un impuls de voinţă n-ar putea să conducă în lumile suprasensibile la ceea ce cunoaştem aici, în lumea fizică, sub forma morţii. În lumile suprasensibile poate cel mult să se nască dorinţa morţii, dar niciodată moartea însăşi. În lumea suprasensibilă nu există moarte. Este tulburător pentru sufletul omenesc să-şi dea seama că, în fond, toate entităţile ierarhiilor spirituale nu pot cunoaşte niciodată moartea, pentru că aceasta este un fenomen accesibil doar pe Pământ. Documentele biblice afirmă, pe bună dreptate, că îngerii îşi acoperă chipul în faţa misterelor naşterii fizice; şi tot astfel putem spune că îngerii îşi acoperă chipul şi în faţa misterelor morţii. Entitatea pe care o considerăm ca fiind cea care a dat cele mai importante impulsuri evoluţiei Pământului, această entitate, cea a lui Christos, trebuia să fie singura dintre toate entităţile lumilor divine care să cunoască moartea. Toate celelalte entităţi divine ale lumii spirituale nu trec prin moarte. Ele o cunosc doar ca transformare, ca trecere dintr-o formă în alta. A trebuit ca Christos să coboare pe Pământ pentru a face experienţa morţii. Dintre toate entităţile suprasensibile care există deasupra omului, Christos este singurul care a făcut cunoştinţă cu moartea prin propria trăire. Considerarea acestei probleme referitoare la experienţa morţii cu cea a experienţei vieţuite de Christos este un subiect deosebit de tulburător.

Ştim că omul, odată ce a trecut prin poarta morţii, trăieşte în această lume suprasensibilă în care moartea nu există. El poate trece pragul dar nu poate să dispară, pentru că atunci este absorbit în lumi în care aneantizarea nu poate exista.

În lumea suprasensibilă, ceea ce poate fi considerat ca asemănător morţii este ceva foarte diferit de moarte. Este vorba de o stare căreia îi putem atribui – dacă ne este permis să ne folosim de limbajul uman – termenul de „singurătate”. Moartea nu poate niciodată să fie anularea a ceea ce pătrunde în lumea suprasensibilă. Ceea ce apare aici ca moarte, este singurătatea. Singurătatea în lumea spirituală este ca moartea aici pe Pământ. Nu este vorba deloc de o aneantizare, totuşi, această singurătate este mai rea decât singurătatea de pe Pământ. Este vorba de o privire în urmă, asupra propriei fiinţe. Pentru a şti ce înseamnă aceasta trebuie să-i faci experienţa, trebuie să se realizeze această neştire decât despre sine însuşi.

Să luăm cazul unei fiinţe care nu a dezvoltat decât foarte puţin pe Pământ ceea ce putem numi simpatie pentru ceilalţi. Această fiinţă n-a trăit, în principiu, decât pentru sine. Când trece prin poarta morţii, întâmpină dificultăţi, mai ales când e vorba să cunoască alte fiinţe umane. În viaţa suprasensibilă o astfel de fiinţă poate coabita perfect cu alte fiinţe, şi totuşi să nu le remarce deloc prezenţa. Nu este umplută decât de conţinutul propriului său suflet şi nu-şi vede decât propriile experienţe. Putem întâlni cazul unui om foarte egoist, care pe Pământ n-a dezvoltat deloc dragostea pentru semeni. Odată trecut pragul morţii, el trăieşte exclusiv cu amintirea ultimei sale încarnări pământene. Nu poate face experienţe noi, pentru că nu cunoaşte nici o fiinţă umană; nu întâlneşte acolo pe nimeni şi nu poate deci conta decât pe sine însuşi. Astfel, tocmai prin existenţa noastră ca fiinţe umane, ne pregătim să cunoaştem, după moarte, o lume care nu ne priveşte decât pe noi înşine.

De fapt, aici pe Pământ, omul nu se cunoaşte cu adevărat. Nu ştiinţa clasică este cea care ne instruieşte, fiindcă ea nu ne poate învăţa decât ce nu mai este omul, ea neţinând cont decât de cadavru. Creierul gândeşte, dar nu se poate gândi pe sine însuşi. Noi nu putem vedea decât o parte din noi, uneori ceva mai mult decât dacă ne folosim de o oglindă. Dar aceasta nu este decât partea exterioară. Pe Pământ omul nu trăieşte numai în sine, el trăieşte cu lumea exterioară, care exercită o acţiune asupra simţurilor sale. Prin noi înşine, prin ceea ce putem vieţui aici, ne pregătim să ne dilatăm în macrocosm, să ne identificăm cu macrocosmosul, să devenim ceea ce percepem de aici. Vedem de aici Luna. Apoi, în viaţa de după moarte, ne dilatăm astfel încât noi suntem Luna, aşa cum în prezent suntem creierul nostru. Ne dilatăm până la Saturn, astfel că suntem Saturn, aşa cum acum suntem splina noastră. Omul devine macrocosm. Odată ce sufletul a părăsit corpul, el se dilată şi se extinde în întregul sistem planetar, astfel că toţi oamenii ocupă în acelaşi timp, acelaşi spaţiu. Ei sunt unii într-alţii, dar nu ştiu nimic unii de alţii. Doar relaţiile spirituale permit sufletelor să se cunoască unele pe altele. Din viaţa noastră de aici de pe Pământ, ne pregătim să ne răspândim în ansamblul lumii din care privirii noastre i se oferă aici pe Pământ o reflectare sensibilă. Ce va fi atunci lumea noastră?

Aici, lumea noastră ni se prezintă sub forma munţilor şi a râurilor, a arborilor, animalelor, mineralelor. Trăim în această lume care ne înconjoară. Aici jos, trăim în propria lume, şi aceasta este organismul nostru, deci diferitele noastre organe. Noi înşine suntem propria lume. Noi ne privim începând din afară. Asta începe imediat după moarte, în trupul nostru eteric. Atunci vedem tabloul propriei noastre existenţe. Dacă omul nu are deja aici, pe Pământ, legături cu alte entităţi, mai întâi cu alte fiinţe umane şi chiar şi cu entităţi ale ierarhiilor superioare – lucru ce trebuie să fie făcut din ce în ce mai mult datorită ştiinţei spirituale –‚ el se va găsi în situaţia următoare: între moarte şi o nouă naştere el nu ar avea nimic altceva de făcut decât să se contemple în continuu pe sine însuşi. Şi nu spun o banalitate, ci afirm că o aparentă banalitate este în acest caz ceva zguduitor: anume că nu este câtuşi de puţin de dorit să ne contemplăm pe noi înşine secole de-a rândul. Căci am fi noi înşine propria noastră lume. Ceea ce sinea noastră va putea dezvolta într-o lume mai vastă, se datorează relaţiilor pe care le-am dezvoltat pe Pământ. De fapt, rolul existenţei pământeşti este acela de a ne permite să dezvoltăm relaţii şi legături care se vor continua apoi dincolo de moarte. Căci tot ceea ce face din noi fiinţe sociabile în lumea spirituală, trebuie început aici pe Pământ. În lumea spirituală groaza de singurătate este resimţită drept un chin. Această groază ne poate asalta într-un fel în orice moment, căci între moarte şi o nouă naştere trecem prin diferite stadii. Este totdeauna posibil ca într-un stadiu ulterior să cădem din nou în singurătate, chiar dacă într-un stadiu anterior dobândiserăm o oarecare sociabilitate. Perioada care urmează imediat morţii se prezintă efectiv astfel: acolo, noi nu putem întreţine relaţii bune decât cu cei care au rămas pe Pământ, sau cu cei decedaţi cu nu prea mult timp înaintea morţii noastre. Aceste relaţii, cele mai apropiate, îşi prelungesc efectul dincolo de moarte. Prin urmare, tocmai cei rămaşi pe Pământ, şi pe care-i numim vii, sunt cei care pot exercita o puternică influenţă. Cel care rămâne pe Pământ poate să comunice din lumea fizică cu cel plecat; prin faptul că există legături între el şi cel mort, îi poate transmite propriile cunoştinţe despre lumile spirituale. Acest lucru se poate realiza, înainte de toate prin lectura făcută morţilor. Îi putem aduce defunctului cel mai mare serviciu făcându-ne timp să punem în faţa sufletului nostru imaginea lui şi să-i citim silențios dintr-o operă de ştiinţă spirituală cu scopul de a-i transmite o învăţătură. Putem şi să-i oferim propriile noastre gânduri pe care le-am asimilat, continuând să ne reprezentăm în mod viu imaginea defunctului. În acest domeniu n-ar trebui să ne zgârcim la efort. Acţionând astfel, trecem prăpastia care ne desparte de morţii noştri. În toate cazurile, şi nu numai în cazurile extreme, putem să facem astfel bine morţilor. Din aceasta se va desprinde un sentiment reconfortant, care poate atenua durerea pe care o simţim când ne moare cineva drag.

Vedeţi, dragi prieteni, cu cât înaintăm în lumea suprasensibilă, cu atât mai tare se estompează detaliile. În lumea astrală mai întâlnim încă unele legături izolate, dar pe măsură cec ne înălţăm, constatăm dispariţia a ceea ce diferenţiază entităţile. Acolo totul este entitate. Relaţiile sufleteşti sunt cele care constituie legăturile dintre ele, iar noi avem nevoie de aceste relaţii de la suflet la suflet dacă dorim să nu fim izolaţi. Or, misiunea Pământului este tocmai să permită oamenilor să înnoade aici legături, altfel ei vor trăi în singurătate în lumea spirituală. Pentru prima perioadă de după trecerea pragului, relaţiile de rudenie şi de prietenie ţesute pe Pământ cu semenii noştri sunt cele care se prelungesc dincolo de moarte, şi care constituie atunci universul nostru. În lumea în care se află morţii, privirea clarvăzătorului poate vedea, de exemplu, un mort reunit cu fiinţele pe care le percepe în acelaşi timp pe Pământ. Mulţi trăiesc împreună cu cineva decedat cam în aceeaşi perioadă, sau cu zece ani înainte sau după el. La mulţi dintre contemporanii noştri se poate vedea cum mulţi trăiesc cu un anumit număr de strămoşi, cu care au o înrudire prin sânge. O astfel de privelişte se oferă deseori clarvăzătorului: mortul se reuneşte cu strămoşii decedaţi deja de secole. Dar aceasta nu durează decât un anumit timp. După aceea omul s-ar simţi din nou complet izolat dacă n-ar exista alte relaţii, mult mai îndepărtate, desigur, dar care pregătesc totuşi omul să fie o fiinţă sociabilă în lumea spirituală. În privinţa acestui subiect, avem în cadrul mişcării noastre un principiu care provine dintr-o misiune cosmică: să facem tot ce se poate pentru a îmbogăţi cât mai mult relaţiile dintre oameni. Iată de ce antroposofia nu se reduce doar la conferinţele ţinute de unul sau de altul. Noi încercăm să apropiem oamenii în societatea noastră astfel încât să se poată stabili şi relaţii personale. Aceste relaţii rămân valabile şi pentru lumea suprasensibilă. Faptul că participăm aici la o relaţie socială dintr-un curent anume, creează în acelaşi timp legături pentru lumea de dincolo. Va veni o epocă în care legăturile vor trebui să aibă un caracter mai general. Atunci sufletele se vor simţi izolate când vor trece poarta morţii fără să ducă cu ele concepte morale, calităţi morale, după ce, în cursul existenţei lor terestre, au neglijat să cultive calităţile morale ale sufletului. Aici, pe Pământ, oamenii dotaţi cu calităţi morale au efectiv mai multă valoare decât cei care nu se interesează de ele. O fiinţă morală are mai multă valoare pentru întreaga omenire decât una imorală, aşa cum, de pildă, pentru orice om o celulă sănătoasă a stomacului este mai valoroasă decât una bolnavă. Nu se poate explica cu precizie în ce constă valoarea morală a unui individ pentru întreaga omenire, sau în ce constă dauna care decurge dintr-o fiinţă imorală. Cred că puteţi înţelege ce vreau să spun. Orice om lipsit de calităţi morale constituie pentru omenire un element nesănătos. Asta înseamnă că, prin atitudinea sa imorală, el devine din ce în ce mai străin pentru semenii lui. A fi moral înseamnă să admitem totodată întreţinerea de legături cu toţi oamenii. Iată de ce toţi oamenii dotaţi cu calităţi morale ştiu că iubirea pentru aproape este o atitudine naturală. Oamenii fără moralitate ajung într-un anumit moment de după moarte să se simtă izolaţi tocmai din cauza comportamentului lor imoral. Există deci o etapă în care durerea de a ne simţi singuri nu poate fi îndepărtată decât de atitudinea noastră morală.

Când urmărim cu privirea oamenii după moarte, în macrocosm, constatăm efectiv că cei fără moralitate se simt izolaţi, în timp ce aceia dotaţi cu calităţi morale se pot reuni cu alţi oameni care au şi ei, într-un fel, aceleaşi idealuri morale. Aşa cum pe Pământ oamenii se grupează după apartenenţa lor la o naţiune sau la alte comunităţi, tot astfel găsim că oamenii care vieţuiesc între moarte şi o nouă naştere, când ne îndreptăm privirea clarvăzătoare spre ei, se regrupează şi ei, dar după ideile şi afinităţile lor morale. Oamenii cu aceeaşi sensibilitate morală se regăsesc şi trăiesc în societate între moarte şi o nouă naştere.

Apoi vine o fază a evoluţiei în care fiecare se simte singur, chiar dacă e animat de idei şi sentimente morale. Aşa se întâmplă în cazul în care lipsesc reprezentările religioase. Într-o anumită perioadă a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, reprezentările religioase constituie o pregătire pentru o viaţă socială în lumea suprasensibilă. Vedem că aceia care se îndepărtează de legăturile şi sentimentele religioase sunt condamnaţi la singurătate. Oamenii care împărtăşesc aceeaşi confesiune, formează grupuri. Apoi vine o perioadă în care nu mai este suficient să fi trăit într-o comunitate religioasă; şi în care omul se poate afla încă o dată izolat. Este o perioadă în care se petrece totuşi ceva important între moarte şi o nouă naştere. Fie ne vom simţi singuri, în ciuda apartenenţei noastre la o comunitate religioasă în care se află fiinţe cu aceleaşi credinţe, fie ne înălţăm la o înţelegere a tuturor sufletelor umane, indiferent de coloratura lor. Pentru această comunitate nu ne putem pregăti decât dacă dobândim o înţelegere pentru toate confesiunile religioase. Altădată, înainte de Misteriul de pe Golgota, acest lucru nu era necesar, pentru că experienţele lumii spirituale erau atunci diferite. Dar acum este indispensabil. În acest scop, o înţelegere justă a creştinismului ne poate fi pregătitoare, căci ceea ce constituie esenţa creştinismului nu este de găsit în nici o altă religie. Nu este corect să plasăm creştinismul printre celelalte confesiuni religioase. Este adevărat că, uneori, unele curente creştine se disting printr-o anumită îngustime de spirit dar, conceput în mod just, creştinismul este purtătorul impulsului care ne permite să înţelegem oricare altă religie. Cum a primit Occidentul creştinismul? Să luăm cazul hinduismului. Doar rasa indiană poate adera la el. Dacă noi am fi dezvoltat în Europa o religie rasială, astăzi ar trebui să avem în faţă cultul lui Wotan. Aceasta ar fi fost religia rasială din Occident. Or, acest Occident a adoptat o credinţă care nu emană din propria sa substanţă, ci este venită din Orient. Ceea ce a fost adus nu putea acţiona decât din propria sa substanţă spirituală. Nici o religie rasială sau poporală n-ar fi putut asimila impulsul christic. Nici poporul care a cunoscut prezenţa lui Christos în sânul său, nu a putut adera la el. Aceasta este particularitatea creştinismului: că poartă în el sămânţa de a putea deveni o religie universală. Nu e locul să fim intoleranţi faţă de alte religii, dar putem spune că misiunea creştinismului nu constă în a îndoctrina oamenii. Bineînţeles că o religie care nu conţine învăţătura reîncarnării îl face să surâdă pe orice budist. Pentru el, o astfel de religie nu poate fi corectă. Dar creştinismul corect conceput presupune că orice om este creştin în esenţa sa lăuntrică. Dacă veţi merge către un hindus şi-i veţi spune: tu eşti hindus şi eu sunt creştin, atunci nu aţi înţeles creştinismul. Numai atunci când pot spune despre un hindus că în esenţa sa cea mai intimă el este un creştin la fel de bun ca mine, doar că pur şi simplu n-a avut ocazia să se familiarizeze decât cu o confesiune pregătitoare şi din care nu a ieşit încă, eu trebuind să-l fac să înţeleagă unde se întâlneşte religia sa cu a mea, atunci am înţeles creştinismul. Cea mai bună soluţie ar fi ca un creştin să înveţe pe indieni hinduismul şi să încerce ca această religie să progreseze, pentru ca indianul să se poată cupla la evoluţia universală. Nu vom înţelege corect creştinismul decât dacă vom reuşi, din toată inima, să vedem în fiecare om un creştin; doar atunci creştinismul va fi religia care stabileşte treceri spre toate rasele, spre toate culorile şi toate clasele. Iată ce este creştinismul.

Acum intrăm într-o nouă epocă. Modul în care a acţionat creştinismul în secolele trecute nu mai are nici un efect. Noua înţelegere a creştinismului, de care avem nevoie, trebuie încă să fie elaborată plecând de la concepţia antroposofică despre lume. Această concepţie este un instrument în slujba creştinismului. Privind diferitele religii apărute pe Pământ, se poate vedea că cea mai recentă manifestare este creştinismul. Nu mai putem crea noi religii. Fiecare din aceste întemeieri de religii corespundea unei epoci. Ele s-au succedat până în apogeul lor: creştinismul. Astăzi, misiunea noastră este de a perfecţiona tot mai mult impulsurile care emană din creştinism. Din acest motiv, în mişcarea noastră de ştiinţă spirituală încercăm mai mult ca oricând să ne interesăm conştient şi cu iubire de toate curentele religioase ale lumii. Ne vom pregăti astfel şi pentru perioada dintre moarte şi o nouă naştere în care ne vom simţi izolaţi dacă vom fi incapabili să percepem sufletele prezente acolo; să putem stabili legături cu ele. Dacă aici pe Pământ nesocotim hinduismul, vom remarca şi dincolo de prag prezenţa indianului, dar nu vom putea intra în relaţie cu el.

Vedeţi, aici este vorba de perioada în care ne-am dilatat trupul astral în aşa fel încât am devenit locuitori ai Soarelui, între moarte şi o nouă naştere. Ne răspândim în ansamblul macrocosmosului şi atunci suntem în măsură să atingem fiinţa solară în stadiul în care avem nevoie de iubirea universală a genului uman. Această întâlnire cu Soarele determină următoarea consecinţă: mai întâi, pierdem posibilitatea să ne manifestăm înţelegerea faţă de toţi oamenii, dacă nu am asimilat conţinutul următoarei afirmaţii: „Acolo unde doi sau trei sunt reuniţi în numele meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. Până într-o anumită epocă, fiinţa lui Christos se afla pe Soare. Într-un anumit fel, acolo se găsea tronul său. Apoi, El s-a unit cu Pământul. Deci pe Pământ trebuie să resimţim impulsul lui Christos; atunci îl vom putea duce cu noi şi în lumea spirituală. Dacă ajungem pe Soare fără să fim impregnaţi de impulsul christic, nu vom găsi aici nimic altceva decât o inscripţie de neînţeles, imprimată în cronica Akasha. De când Christos s-a unit cu Pământul, aici pe Pământ trebuie să dobândim cunoaşterea lui Christos. Trebuie să ducem cu noi această cunoaştere a lui Christos; dacă nu, nu o vom putea găsi în lumea cealaltă. Când evoluăm în direcţia Soarelui, nu putem înţelege ce este înscris în cronica Akasha dacă nu am dobândit deja pe Pământ cunoaşterea lui Christos. Este ceea ce a lăsat el în urmă, pe Soare. Ceea ce contează înainte de toate este că înţelegerea lui Christos iniţiată aici pe Pământ, dacă vrem să o menţinem în lumile superioare. Multe probleme nu se clarifică decât dacă înţelegem anumite relaţii.

Există curente teosofice care nu reuşesc să înţeleagă că impulsul christic este ca un centru de greutate în mijlocul evoluţiei lumii, şi de unde porneşte o mişcare ascensională continuă. Când auzim uneori spunându-se că Christos poate să apară de mai multe ori pe Pământ, este ca şi cum s-ar afirma că braţul balanţei trebuie să fie fixat în două puncte. La nivelul lumii fizice, această afirmaţie este fără sens. Tot un nonsens este şi să afirmăm, aşa cum fac unii ocultişti, că Christos trece prin reîncarnări succesive. Nu vom putea dobândi înţelegerea impulsului christic decât înţelegând că Christos este singurul Dumnezeu care a trecut prin moarte şi care, din acest motiv, a trebuit să coboare pe Pământ.

Oricine a căpătat pe Pământ o înţelegere a lui Christos găseşte, în cealaltă lume, pe Soare, un tron care nu este gol. El poate atunci să conştientizeze şi o altă întâlnire care are loc în această perioadă: la rândul său, Lucifer vine în întâmpinarea omului, de această dată nu ca ispititor, ci ca putere care, pe drept cuvânt, trebuie să-i fie omului alături dacă vrea să-şi găsească drumul care îi va asigura evoluţia ulterioară în lumea spirituală. O aceeaşi calitate nu poate fi nefastă decât când se manifestă undeva unde nu este locul ei. În lumea fizică, Lucifer ţese relaţii care sunt nefaste. Dar după moarte, începând cu sfera solară, Lucifer trebuie să fie în serviciul omului. Omul trebuie să-l întâlnească pe Lucifer. Omul trebuie să-şi urmeze drumul între Lucifer şi Christos. Christos îi apără omului viaţa lăuntrică, veghează asupra calităţilor sale sufleteşti cu tot ce a acumulat acest suflet în cursul încarnărilor precedente. Misiunea lui Lucifer este de a ajuta omul să înveţe să se slujească în mod just de puterile care emană de la alte entităţi ale ierarhiilor, pentru a-şi pregăti noua sa încarnare. Nu are importanţă când, dar va veni momentul în care omul va trebui să se decidă pentru prima dată în care colţ al lumii şi în ce ţară va avea loc viitoarea sa încarnare. Acest lucru va trebui fixat de la jumătatea călătoriei dintre moarte şi o nouă naştere. Hotărârea locului şi ţării în care se va reîncarna sufletul este chiar prima decizie care trebuie luată cu mult timp înainte.

Omul se pregăteşte pentru asta, stabilind aici deja legături cu lumile superioare. Dar el trebuie să fie sprijinit de către Lucifer. El preia atunci, într-un anumit fel, de la anumite entităţi ale ierarhiilor superioare, forţele care-l direcţionează la momentul determinat înspre locul determinat.

Să vedem împreună un excelent exemplu: venirea lui Luther pe Pământ a trebuit să fie pregătită din secolele VIII–IX. Din acest moment, trebuiau deja să fie îndreptate forţele spre poporul în care era chemat să-şi desfăşoare acţiunea. Trebuia ca Luther să contribuie la determinarea momentului şi locului reîncarnării sale. Prin faptul că omul îl poartă în sufletul său pe Christos, el păstrează ceea ce a dobândit prin munca sa. Dar omul nu are încă maturitatea necesară ca să ştie unde se va putea realiza cel mai bine karma sa. Pentru aceasta este necesar ajutorul lui Lucifer.

Se scurge apoi o nouă perioadă. Viitoarea sarcină va fi de o importanţă tulburătoare, căci e vorba de a decide trăsăturile de caracter ale cuplului care trebuie să dea naştere unei fiinţe, într-un loc determinat şi la un moment dat. Toate acestea trebuie hotărâte cu mult timp înainte. Prin urmare, anumite ierarhii superioare asistate de Lucifer trebuie, cu mult timp înainte de naşterea unui om, să facă anumite pregătiri, într-o întreagă succesiune de generaţii. Pentru Luther, din secolul X–XI au trebuit să fie aleşi strămoşii apţi să formeze un cuplu care să poată asigura naşterea acestei personalităţi. Ştiinţele fizice cred că omul moşteneşte calităţile de la strămoşi. În realitate, omul însuşi acţionează din lumile suprasensibile asupra calităţilor strămoşilor. Suntem oarecum noi înşine răspunzători de ceea ce au fost străbunicii noştri. Bineînţeles, omul nu poate determina toate însuşirile strămoşilor, dar trebuie neapărat să existe printre ele cele de care vom avea nevoie mai târziu. Ceea ce am moştenit de la strămoşi a fost revărsat mai întâi de către noi în ei.

Aşadar, mai întâi stabilim locul şi momentul naşterii. Apoi ne alegem linia strămoşilor. În realitate, ceea ce numim iubirea copiilor nu este altceva decât manifestarea legăturii care se stabileşte cu ceea ce s-a format şi dezvoltat timp de secole din lumea suprasensibilă. În momentul concepţiei, omul primeşte forţele care contribuie la formarea corpului său, îndeosebi a capului şi a formei generale a corpului. Trebuie să ştim că, din acest moment, munca cea mai intensă vizează înainte de toate structura internă a capului, şi mai puţin cea a mâinilor, picioarelor şi a trunchiului; munca priveşte mai ales capul, acolo unde el se uneşte cu trunchiul. Pe acestea noi le cizelăm şi le fasonăm. Această muncă va continua după naştere. Dar mai întâi inserăm totul în trupul astral. În astral ne pregătim forma capului. Astfel că ajungem chiar să putem spune: în ultimă instanţă, noi formăm în modelul astral, care se va uni cu forma corporală, ceea ce mai apoi va da forma craniului. Fiecare om are o formă individuală a craniului. Acţiunea de cizelare se prelungeşte până în forma creierului. Ceea ce ne este dat apoi pe Pământ prin ereditate, corespunde în fond la ceea ce, prin substanţa sa, se poate uni cu ceea ce aducem cu noi din lumea suprasensibilă. Imaginaţi-vă pentru un moment că ceea ce vine din lumea suprasensibilă se prezintă ca o cupă; apa care o umple emană din substanţa ereditară. Ceea ce este transmis ereditar nu furnizează decât ceea ce corespunde particularităţii sistemului nostru corporal, mai mult sau mai puţin dependent de sistemul nervos şi de sistemul sanguin. Faptul că avem o osatură voluminoasă şi puternică sau delicată şi fragilă, aceasta depinde mult mai mult de ereditate decât de forţele pe care le primim de la puterile chemate să ne pregătească fiinţa. Individualitatea care trebuie să se nască la un moment dat şi într-un loc determinat, pentru a-şi împlini karma, va fi născută de oameni cu oase puternice sau cu părul blond, ş.a.m.d.; asta depinde de linia ereditară. Dacă teoria fizică asupra eredităţii ar fi adevărată, oamenii s-ar naşte cu un sistem nervos diminuat şi cu nişte caricaturi de mâini şi de picioare.

Numai privirea clarvăzătoare este cea care ne permite să vedem ceea ce este cu adevărat semnificativ. Vreau să povestesc un caz. M-am întâlnit cu un om atins de hidrocefalie. Era foarte diferit de ceilalţi oameni ai familiei. De ce era hidrocefal? Pentru că un consiliu care reunea fiinţe superioare, bineînţeles cu Lucifer împreună, decisese cam aşa: acest om trebuie să se nască tocmai în acest loc, pentru că acolo va găsi cuplul cel mai adaptat. Dar el nu şi-a putut influenţa corect linia strămoşilor, astfel încât să poată produce substanţa necesară osificării capului. Numai în cursul existenţei va trebui el să-şi adapteze creierul după structură. Acest om nu a putut găsi posibilitatea de a-şi pregăti strămoşi în aşa fel încât să-şi osifice corect capul.

Acestea sunt lucruri foarte importante care ne permit să descoperim, ca să spunem aşa, tehnica necesară încadrării noastre în lume. Când ştiinţele moderne vor accepta să ţină cont de aceasta, vom simţi intervenţia lumilor superioare.

Urmându-ne drumul împreună cu Lucifer şi cu Christos, ajungem în raportul corect necesar evoluţiei noastre.

În viaţa de după moarte trebuie mai întâi să depăşim pericolele singurătăţii; pentru aceasta trebuie să cultivăm relaţiile cu ceilalţi oameni, veghind să stabilim legături morale, legături religioase. Apoi lucrăm la elaborarea noului om care este chemat să se încarneze; atunci, sarcina este să ne ocupăm de noi înşine mai mult decât de lumea înconjurătoare.

Dacă omul a trecut prin aceste etape în care a putut cultiva legături sociale, dar apoi s-a închis în singurătate, în el urcă un fel de dorinţă de moarte. Ce semnifică acest dor? Este dorinţa de a cădea în inconştienţă. Dar nu devenim inconştienţi, ci cădem în singurătate. În lumile superioare nu mai avem de a face cu probleme de substanţă, ci cu probleme de conştienţă. Singurătatea înseamnă o nevoie de estompare temporară a conştienţei. Este ceea ce se întâmplă cu sufletele care nu întreţin relaţii cu alte suflete. Dar dincolo de prag, moartea nu există.

Pe Pământ omul are o viaţă ritmată de veghe şi somn; de cealaltă parte a pragului, el trăieşte când retras în sine, când în societate cu alte suflete. El cunoaşte acolo o alternanţă ritmică între singurătate şi viaţa în societate. Iar modul în care se desfăşoară această viaţă în lumea superioară depinde de modul cum ne-o pregătim aici jos, aşa cum am arătat mai înainte.

S-a pus o întrebare, dacă se poate face lectură şi celor decedaţi la naştere, sau în copilărie. Răspunde R. Steiner:

Numai aici, pe Pământ, există copii. Uneori clarvăzătorul vede că o fiinţă umană, decedată la o vârstă fragedă, este în lumea spirituală o individualitate mai puţin copil decât un om mort, de exemplu, la optzeci de ani. Nu putem folosi aceeaşi măsură.

Am arătat cândva cum trebuie interpretat din punct de vedere ocult tabloul numit de obicei «Şcoala din Atena». Recent am cunoscut o fiinţă decedată la vârstă fragedă. În cursul comunicărilor noastre, el m-a făcut atent la gândurile lui Rafael, care s-au păstrat în acest tablou. Acest copil mi-a explicat că în grupul situat în faţă, la stânga, o parte fusese repictată. Partea retuşată este cea pe care figurează câteva cuvinte. Acum, acolo se află o teoremă matematică. La început, acolo fusese un citat din Evanghelii! Vedeţi deci că un astfel de „copil” poate fi o fiinţă foarte evoluată, aptă să ne reveleze detalii la care nu se ajunge cu uşurinţă.

Mi-ar plăcea deci să vă răspund: da, se poate face foarte bine lectură şi copiilor decedaţi.