Când analizăm viața omului dintre moarte și o nouă naștere, ni se revelează întreaga importanță și misiune a concepției spirituale despre lume. În această epocă dominată de materialism, deseori se pune următoarea întrebare: „De ce ar trebui omul să se preocupe de viața dintre moarte și o nouă naștere?” sau, dacă nu vor să vorbească despre reîncarnare, se spune: „De ce să ne preocupăm de viața de după moarte, când putem foarte bine să așteptăm să vină moartea și vom vedea atunci ce se va întâmpla?”. Așa spun astăzi cei care nu și-au pierdut încă în întregime sensibilitatea pentru lumea spirituală, dar care totuși nu au puterea sufletească necesară pentru a-și elabora concepte și impresii care privesc lumea suprasensibilă. Ei spun: „Pe Pământ ne îndeplinim îndatoririle; prin urmare vom putea face și experiența a ceea ce ne așteaptă după moarte”.
Or, o deschidere reală pentru viața dinte moarte și o nouă naștere ne arată clar ce incorectă este această atitudine și ce important este pentru omul pământean să stabilească deja aici, în cursul acestei existențe fizice, legături cu formele de viață prin care va trebui să treacă omul între moarte și o nouă naștere.
Este dificil să vorbim despre această altă viață folosindu-ne de limbajul curent, căci terminologia noastră este formată special pentru lumea în care trăim între naștere și moarte; limbajul nostru se aplică cu precădere lucrurilor din această lume. Din acest motiv, în general, va trebui să ne limităm la aluziile mai mult sau mai puțin directe despre ceea ce se întâmplă între moarte și o nouă naștere, căci acest lucru este foarte diferit de ceea ce poate fi viețuit aici între naștere și moarte. Trebuie să ne fie clar că tot ceea ce percepem aici în lumea sensibilă, în această lume care într-un fel este lumea noastră, nu va mai fi al nostru când vom trece pragul morții, căci dincolo nu vom mai dispune de organele de simț care sunt indispensabile vieții din lumea fizică. Inteligența legată de creierul uman încetează și ea să mai acționeze în momentul morții. Deci doar cu mare discreție putem încerca să caracterizăm o existență mult diferită de cea pe care o ducem pe Pământ. Terminologia vieții curente nu ne poate furniza deci decât o imagine aproximativă a acestei vieți. Știința spirituală ne învață totuși să ne adaptăm limbajul și la domeniul spiritual, și să ne folosim de el în așa fel încât să putem accede la o anumită înțelegere a lumii suprasensibile.
Aici, în lumea fizică, desemnăm drept „om” acel fizic închis înăuntrul pielii, iar restul îl considerăm drept mediul nostru înconjurător. Experiențele pe care le poate face omul depind de funcțiile organelor sale de simț, dar și ale inimii, ale plămânilor, ș.a.m.d. Or, toate acestea vor dispărea când ne vom începe călătoria dintre moarte și o nouă naștere. În timpul vieții pământene, partea sufletească și spirituală a ființei noastre este învelită oarecum în trupul nostru fizic, iar acesta trăiește datorită activității organelor menționate. După moarte asistăm la o dilatare a ceea ce părăsește trupul fizic și trupul eteric; această dilatare progresează până când ceea ce era închis în limitele pielii noastre umple tot spațiul delimitat de orbita lunară. Apoi elementul sufletesc-spiritual crește progresiv, până la sferele lui Mercur, apoi Venus, Marte, Jupiter, Saturn și chiar dincolo de acestea, în spațiul cosmic. După aceea asistăm la o restrângere care, în final, devine un mic germen spiritual ce se alătură curentului de forțe ereditare care îi pregătesc omului corpul fizic dat de părinții săi. Această descriere este în acord cu ceea ce a fost expus în «Teosofie». Începând cu sfera lui Marte începe țara spiritelor.
Din ceea ce am spus putem conchide că toți oamenii care trec prin poarta morții se dilată și ocupă în final unul și același spațiu cosmic, astfel că după moarte trăim cu toții – ca să spunem așa – unii într-alții. Nu toți morții sunt însă împreună, căci dincolo de prag viața în comun depinde de un alt factor decât aici pe Pământ. Desigur, în lumea spirituală putem fi reuniți spațial, dar în realitate această viață în comun nu este posibilă decât în măsura în care există relații spirituale între noi și semenii noștri. Să luăm un să luăm un caz extrem, cel al unui om care, în timpul vieții pe Pământ, a renegat total, prin gânduri și sentimente, lumea spirituală. Este adevărat că există numeroși indivizi care militează în favoarea teoriei materialiste și care neagă lumea spirituală dar, prin sentimentele lor, ei se apropie totuși cumva de lumea spirituală. Cei care resping radical lumea spirituală sunt în realitate destul de rari, iar perspectiva teribilă pe care o vom evoca acum nu se va realiza niciodată întocmai. Să presupunem că doi astfel de oameni mor. După moarte se vor găsi în același spațiu dar nu vor ști nimic unul de altul, căci în lumea defuncților sensibilitatea față de spiritual joacă același rol, de exemplu, ca și ochii aici, pe Pământ. Fără ochi nu există lumină, fără sensibilitate pentru spiritual nu există percepția lumii spirituale! Un destin chiar și mai teribil decât cel de a nu putea percepe lumea spirituală îi pândește pe astfel de indivizi. Dată fiind natura spirituală a sufletului, acesta va trece pragul morții fără a fi în stare să perceapă nici cea mai mică urmă a altor suflete umane, și el se va simți înconjurat de un abis. Ne-am putea întreba: ce va percepe o astfel de ființă după moarte? El nu va fi în stare nici să se vadă pe sine însuși așa cum este după moarte, căci conștiența clară de sine îi va lipsi. Ceea ce îi mai rămâne încă, vom vedea după cele ce vor fi expuse în continuare.
Aici, pe Pământ, noi ne găsim oarecum într-un punct al suprafeței terestre, organele noastre sunt în interiorul nostru, în timp ce corpurile cerești se găsesc în exterior. După moarte, situația este inversată. Omul se dilată și atinge o dimensiune cosmică. Când creșterea sa acoperă sfera lunară, Luna – deci substanța spirituală a Lunii – devine organ în lăuntrul omului; acolo ea devine pentru el ceea ce pe Pământ reprezintă creierul pentru om. După moarte, fiecare corp planetar devine pentru noi un organ, când ne-am dilatat până la el. Soarele devine inima noastră. Așa cum pe Pământ purtăm inima în noi, tot așa după moarte purtăm în noi partea spirituală a Soarelui. Diferența constă doar în faptul că noi, ca ființe fizice, n-am fi perfecți decât dacă, la sfârșitul evoluției embrionare, ne-am dezvoltat toate organele. Ele există, într-un fel, toate în același moment. După moarte, dimpotrivă, noi dobândim numai treptat aceste organe, unele după altele. Văzut din exterior, din acest punct de vedere, suntem foarte asemănători unei ființe vegetale, care și ea își dezvoltă organele pe etape. Un organ asemănător plămânilor noștri, de exemplu, sau laringelui nostru, ne este dat pe Marte, și așa mai departe.
După moarte pătrundem deci în lumea în care ne-am depus aici partea fizică, iar partea spirituală a organismului cosmic se găsește în interiorul nostru. Care este atunci lumea noastră exterioară? Ceea ce în prezent constituie viața noastră lăuntrică, cea a cărei experiență o facem cu ajutorul organelor de simț, care fac din noi o ființă pământească fizică, cât și ceea ce am realizat datorită acestor organe, aceasta constituie atunci lumea noastră exterioară.
Să revenim pentru moment la cazul extrem al acelui om care nu avusese nici o relație cu lumea spirituală. Pentru el, lumea sa exterioară de după moarte se reduce la ceea ce a viețuit pe Pământ slujindu-se de organele sale fizice. Pentru acest ateu radical, lumea de după moarte nu implică suflete umane; el trebuie deci să-și îndrepte privirea spre propria sa viață terestră, spre ceea ce a fost lumea sa ce poartă amprenta acțiunilor și experiențelor sale. Lumea sa exterioară se limitează deci la ceea ce a reținut memoria sa din viața dintre naștere și moarte. Dar aceasta nu este o lume suficient de bogată în privința trăirilor de care are omul nevoie între moarte și o nouă naștere. În perioada dintre moarte și o nouă naștere, când omul nu se mai găsește în învelișul său corporal, existența nu se mai aseamănă deloc cu cea de pe Pământ. Aici pe Pământ avem de a face, de pildă, cu un om față de care simțim antipatie, sau cu care ne-a certat și pe care l-am jignit sau rănit. Atitudinea noastră față de el este pur afectivă. Nu am avea această atitudine dacă ceea ce am făcut nu ne-ar produce o anumită satisfacție. Poate că vom regreta cumva, apoi vom uita totul. După moarte, întâlnim din nou acest om, dar atunci ne cuprinde un sentiment opus, contrarul satisfacției pe care am resimțit-o înainte. Atunci, sentimentul nostru este următorul: dacă n-am fi făcut aceasta, am fi fost ființe mai aproape de perfecțiune; în acest punct deci, sufletul nostru este imperfect. Această imperfecțiune rămâne impregnată în suflet și va rămâne acolo până când acțiunea noastră va fi compensată. Atenția noastră este atrasă mai puțin de actul în sine, cât de pata care ne-a marcat sufletul. Această pată trebuie să fie ștearsă. Resimțim acest lucru în noi ca pe o putere, o putere care ne împinge să găsim un prilej să ștergem această faptă. În cazul unui suflet ostil vieții spirituale, se va mai adăuga și următorul sentiment: sunt despărțit de sufletul care a suferit nedreptatea mea; trebuie să aștept ocazia să-l întâlnesc pentru a șterge această pată. De aici se desprinde sentimentul că o necesitate karmică cere o retrospectivă a vieții anterioare. Imaginea sufletului celuilalt apare în cronica Akasha ca un avertisment. Trăim înconjurați de astfel de imagini gravate în cronica Akasha.
Cazuri atât de extreme nu există cu adevărat. Văzătorul care intră în contact cu sufletele morților poate avea următoarea experiență. Întâlnește un suflet care îi este cunoscut și care a părăsit un corp masculin în momentul morții. Acest suflet și-a lăsat în urmă soția și copilul. Sufletul îi explică văzătorului: „Mi-am părăsit soția și copilul cu care trăiam pe Pământ. Acum nu-mi mai rămâne decât imaginile a ceea ce am viețuit împreună acolo. Ai mei trăiesc pe Pământ, dar eu nu-i pot vedea. M-am despărțit de ei. Poate unul dintre ei a murit deja, dar eu nu reușesc să-l găsesc”. Acest caz ilustrează suferința unui suflet care a trăit într-un mediu în care nu a întreținut deloc legături cu viața spirituală. Din acest motiv, astfel de suflete rămân în întuneric în ceea ce privește lumea spirituală; din acest motiv este imposibil ca ele să fie văzute din lumea spirituală.
Dacă, dimpotrivă, văzătorul se întâlnește cu suflete care au lăsat pe Pământ alte suflete pentru care cultivarea spiritului – ca de exemplu știința spirituală – corespunde unei nevoi, el vede că astfel de suflete pot să perceapă după moarte alte suflete și pot să întrețină legături cu ele în viața de după moarte. Cei pe care-i numim morți au nevoie de cei vii, altfel nu se vor putea percepe pe Pământ decât pe ei înșiși, adică propria lor viață așa cum s-a desfășurat ea. Binefacerea pe care o putem oferi morților este să le facem lectură, nu cu voce tare ci în gând, evocându-ne în gând imaginea defunctului. În acest mod putem face lectură pentru mai mulți morți odată, cu sau fără carte. Aceasta se dovedește a fi o mare binefacere pentru ei. Dar gândurile trebuie să fie legate de spiritual; alte gânduri nu au nici o importanță pentru morți. Prin acest gen de gânduri noi creăm pentru cel mort o lume exterioară, ceva ce poate el percepe. Nu are nici un sens să le citim legi chimice, de exemplu, căci acestea nu au nici cea mai mică importanță pentru lumea spirituală.
Pe de altă parte, după moarte, când ne aflăm în lumea spirituală, nu ne mai putem iniția în știința spirituală, cum cred unii, pentru că aceasta conține gânduri spirituale. Sufletelor care au auzit deja aici pe Pământ vorbindu-se de știința spirituală, le putem aduce mari servicii citindu-le cicluri de conferințe. Aceste suflete sunt în măsură să perceapă lumea spirituală, desigur, dar nu sunt destul de în stare să elaboreze idei și concepte, căci acestea nu ne sunt accesibile decât pe Pământ.
Să luăm un exemplu. Există entități pe care le numim Bodhisattva. Acestea sunt entități umane înalte, foarte evoluate și care se reîncarnează pe Pământ fără încetare, până când ajung la înalta demnitate de Buddha. Atât timp cât un Bodhisattva este în corpul său fizic, el trăiește ca om printre oameni, ca un binefăcător spiritual în serviciul oamenilor. Dar deja de pe Pământ el are o misiune specială. El nu are numai de dat învățături celor vii, dar îi instruiește și pe cei morți și chiar entitățile ierarhiilor superioare. Aceasta se explică prin faptul că un conținut al teosofiei terestre nu se dobândește decât pe Pământ, atunci când trăim într-un corp fizic. Teosofia ne poate servi în lumea spirituală, dar dobândirea ei trebuie să se facă cu ajutorul unui corp fizic. Doar în cazuri excepționale un Bodhisattva poate face să progreseze, după moarte, unele ființe. Sunt cele care au fost deja atinse aici de scânteia vieții spirituale. Nu lumea spirituală naște teosofia, ea se formează numai pe Pământ și abia după aceea poate fi dusă de om în lumea spirituală. Trebuie să putem înțelege aceasta când ne gândim, de exemplu, la faptul că animalele pot să vadă tot ce există pe Pământ, la fel ca și oamenii, dar că sunt incapabile să le înțeleagă. La fel este pentru ființele suprasensibile. Ele sunt capabile să perceapă lumea suprasensibilă, dar nu să o înțeleagă. Conceptele și ideile care privesc lumea suprasensibilă nu se pot naște decât pe Pământ. De aici, ele pot radia lumină în lumea spirituală. Aceasta ne permite să înțelegem mai bine care este importanța Pământului. Nu este vorba doar de o trecere printr-o vale a plângerii, căci Pământul există pentru ca aici să se poată dezvolta o cunoaștere spirituală și ea să fie dusă apoi în lumile spirituale.
