Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


XIX

RELAŢIA RECIPROCĂ VIE DINTRE VII ŞI MORŢI

Prima conferinţă
Bergen, 10 octombrie 1913

Răspund din toată inima la salutul călduros exprimat de către reprezentantul dumneavoastră. Şi sunt convins că prietenii care au venit împreună cu mine în acest oraş, pentru a cultiva împreună cu prietenii din Bergen viaţa antroposofică, răspund la rândul lor din toată inima acestui salut. Călătoria noastră încoace peste munţii atât de măreţi şi fermecători, a fost deosebit de frumoasă, şi cred că prietenii noştri se vor simţi bine aici, în vechiul oraş hanseatic, în zilele în care vom zăbovi aici. Nu numai deosebita realizare a trenului cu care am călătorit ne-a creat în modul cel mai deosebit impresia pe care rareori o avem în alte ţinuturi ale Europei, anume cea a intervenţiei energice a forţei creatoare umane în natură – căci pe de o parte se văd stâncile care au trebuit să fie dislocate pentru a putea înfăptui ceea ce este astăzi spiritul uman în stare să facă, alături de celelalte pe care le-a clădit natura –, ci şi impresiile ulterioare formate, fac într-adevăr din călătoria într-o astfel de ţară una dintre cele mai deosebite vizite care pot fi întreprinse. Prietenii sosiţi împreună cu mine vor beneficia de zile pe care le vor păstra în mod deosebit în amintire, pe acest fundal măreţ al ţinutului. Vor fi zile memorabile. Dar ele vor fi astfel, în special din cauză că ne este îngăduit să ne convingem pe plan fizic exterior că şi în acest ţinut pot fi găsite inimi care bat pentru antroposofie, împreună cu noi, în strădania înspre comorile spirituale ale omenirii. În mod sigur, vizitatorii acestui oraş se vor considera mai strâns şi mai profund legaţi de aceia care ne-au făcut aici o primire atât de călduroasă.


Ceea ce aş dori să discutăm aici – deoarece suntem oarecum pentru prima oară împreună – va avea întru câtva un caracter aforistic. Aş dori să evoc unele aspecte ale lumii spirituale care se pretează mai bine unei expuneri orale decât unei prezentări scrise. Şi asta din două motive. Mai întâi, pentru că este încă destul de dificil, sub multe aspecte, să încredinţăm scrisului tot ceea ce dorim să punem în inima celor care se consacră antroposofiei; apoi, se confirmă faptul că aceste adevăruri spirituale pot fi mai bine transmise oral decât prin texte imprimate. Acest lucru este îndeosebi adevărat pentru anumite adevăruri spirituale mai intime. Simţim întotdeauna o anumit amărăciune faţă de faptul ca aceste tainice adevăruri, care privesc înaltele sfere ale lumii spirituale, să fie şi redactate şi imprimate, chiar dacă în epoca noastră acest lucru este inevitabil. Este cu atât mai regretabil cu cât textele imprimate fac parte din lucrurile pe care fiinţele despre care vorbim, fiinţele spirituale, nu le pot citi. Cărţile nu pot fi citite în lumea spirituală. Desigur că, un anumit timp după moarte, noi mai putem citi din amintire unele cărţi, dar fiinţele ierarhiilor superioare sunt incapabile să le citească. Şi dacă mă întrebaţi dacă ele nu au intenţia de a dobândi arta lecturii, trebuie să vă mărturisesc, din experienţa mea, că ele nu arată pentru moment nici o înclinare în acest sens, dat fiind faptul că lectura despre ceea ce se petrece pe Pământ nu le este de nici un folos şi nu le interesează. Pentru entităţile spirituale, lectura nu începe decât acolo unde oamenii de pe Pământ citesc cărţi în aşa fel încât ceea ce este citit se transform la ei în gânduri vii. În acest caz, spiritele citesc în gândurile oamenilor. Din contră, ceea ce este redactat şi imprimat este resimţit de fiinţele lumii spirituale drept ceva obscur. În ceea ce priveşte aceste fiinţe spirituale, avem atunci impresia că ceea ce a fost încredinţat scrisului şi tiparului este resimţit de ele ca şi cum s-ar face comunicări în spatele lor. Este vorba de un sentiment real pe care orice om care ţine de civilizaţia noastră nu îl va împărtăşi întru totul. Dar orice ocultist autentic vieţuieşte această aversiune împotriva a ceea ce este scris sau tipărit.

Când pătrundem cu privirea clarvăzătoare în lumile spirituale ni se pare deosebit de important, mai ales în epoca noastră, să ne străduim deja de pe acum, şi încă şi mai mult în viitor, să dezvoltăm cunoaşterea lumii spirituale şi răspândirea ei. De răspândirea aceste ştiinţe spirituale vor depinde multe din datele care vor conduce la o modificare tot mai indispensabilă a vieţii sufletului uman. Când privirea spirituală se îndreaptă spre trecut, chiar dacă nu este vorba decât de câteva secole în urmă, putem descoperi ceva care poate provoca o mare surpriză celui neavertizat. Constatăm efectiv că relaţiile actuale dintre vii şi morţi devin din ce în ce mai dificile, în timp ce într-un trecut nu prea îndepărtat aceste comunicări dintre vii şi morţi erau încă foarte active. Când creştinul evului mediu şi chiar cel din secolele relativ recente includea în rugăciunea sa amintirea morţilor apropiaţi sau a prietenilor, sentimentele şi impresiile sale erau încă mult mai puternice şi atingeau mai uşor decât azi sufletele morţilor. Odinioară, sufletele morţilor simţeau mult mai uşor că erau pătrunse de suflarea caldă a dragostei celor care, în rugăciunea lor, îşi ridicau spre ei privirea şi gândul. Nu mai poate fi la fel astăzi, dată fiind conjunctura exterioară. Astăzi, morţii sunt mult mai separaţi de cei vii decât cu puţin timp în urmă. Este mult mai dificil pentru cei morţi să perceapă ceea ce se desfăşoară activ în sufletele celor care rămân pe Pământ. Acest lucru este legat de evoluţia prin care trece omenirea. Dar tot în cadrul acestei evoluţii trebuie să găsim posibilitatea să restabilim legătura vie dintre cei vii şi cei morţi. Odinioară sufletele umane mai ştiau să cultive în mod natural aceste legături vii cu morţii, chiar dacă acest lucru nu se făcea în deplină conştienţă, pentru că deja de mult timp omenirea nu mai dispunea de clarvedere. În vremurile mai îndepărtate, cei vii erau întotdeauna în stare să se servească de clarvedere pentru a-i percepe pe cei morţi şi pentru a le observa viaţa. Aşa cum sufletul putea odinioară să întreţină în mod firesc relaţii vii cu cei morţi, tot aşa, sufletul poate găsi astăzi din nou puterea necesară pentru a restabili comunicări vii cu cei morţi, dacă el dobândeşte gânduri şi idei despre lumile superioare, despre lumile spirituale. Printre sarcinile practice ale vieţi antroposofice trebuie să figureze şi aceea de a stabili progresiv, datorită ştiinţei spirituale, punţi de legătură între vii şi morţi.

Pentru a ne înţelege bine, aş dori mai întâi să vă atrag atenţia asupra unor aspecte ale comunicărilor care au loc între cei vii şi cei morţi. Să începem cu o manifestare foarte simplă, la care putem adăuga câteva remarci simple ce decurg din cercetarea ocultă. Sufletele care îşi pun uneori întrebări, şi cred că sunt numeroşi cei care o fac, pot constata despre ele însele următorul lucru: să presupunem că în cursul existenţei sale cineva a urât o altă persoană sau a ajuns să conchidă că îi era sau îi este antipatică. Când persoana vizată de această ură sau antipatie va trece pragul morţii, cel care a avut aceste sentimente îşi dă seama că, aflând de deces, nu mai poate avea acelaşi sentiment faţă de cel mort. Cred că unele persoane au trecut prin această experienţă. Iar dacă ura se prelungeşte şi dincolo de moarte, orice suflet, oricât de puţin sensibil, trebuie să aibă un sentiment de ruşine în privinţa propriei sale atitudini faţă de cel mort. Clarvăzătorul poate observa acest sentiment care animă atunci aceste suflete. În timpul cercetării ne putem pune următoarea întrebare: de ce se manifestă acest sentiment de ruşine faţă de ură sau antipatie, de ce se naşte el chiar dacă în cursul existenţei n-am lăsat niciodată să se întrevadă această ură?

Clarvăzătorul, care îl poate urmări pe defunct în lumile spirituale, poate să arunce de acolo o privire spre sufletul rămas pe Pământ. El constată că sufletul mortului are în general o percepţie clară, o impresie distinctă a urii care animă sufletul celui viu. Dacă mă pot folosi de o imagine, aş spune că mortul vede ura. Clarvăzătorul poate vedea foarte limpede faptul că cel mort percepe această ură. Dar putem să ne dăm seama şi ce semnifică această ură pentru cel mort. Ea este un obstacol în calea dezvoltării bunelor sale intenţii în cursul evoluţiei sale spirituale, un obstacol comparabil cu ceea ce aici pe Pământ ne-a împiedicat să atingem un scop exterior. Aceasta este realitatea în lumea spirituală: pentru cel mort, ura pune piedici celor mai bune şi minunate intenţii ale sale. Înţelegem acum de ce orice suflet care îşi pune cât de cât întrebări, vrea să şteargă această ură, chiar şi cea care părea justificată în timpul vieţii, căci în suflet se ridică un sentiment de ruşine când moare persoana care face obiectul acestei uri. Cine nu are clarvedere nu ştie cu adevărat ce se petrece atunci, dar un fel de sentiment natural urcă în suflet: omul se simte observat; el simte că mortul percepe această ură care-l împiedică să-şi realizeze bunele sale intenţii. Sufletul uman se umple de sentimente profunde, care se explică atunci când urcăm în lumile spirituale pentru a deveni conştienţi de realităţile spirituale ce sunt la originea acestor sentimente. Există situaţii pe Pământ în care nu vrem să fim observaţi, sau situaţii în care renunţăm să mai facem ceva pentru că ştim că suntem observaţi. La fel este şi după moartea cuiva; nu ne mai menţinem ura, pentru că ştim că suntem observaţi de cel decedat. Sentimentul de dragoste sau pur şi simplu de simpatie pe care îl avem faţă de un mort constituie o uşurare pentru el şi elimină obstacolele care îi sunt presărate pe drum. Ceea ce tocmai v-am spus despre ura care creează obstacole dincolo de moarte sau despre iubirea care le înlătură, nu contrazice cu nimic karma. Faptul este adevărat şi pentru viaţa de pe Pământ, unde se desfăşoară numeroase evenimente care nu sunt de atribuit direct karmei. Când piciorul nostru loveşte o piatră, nu e cazul să atribuim totdeauna acest fapt karmei, cel puţin nu aspectului moral al karmei. Nu este vorba de o anulare a karmei nici dacă un mort simte o uşurare datorită dragostei care-i vine de pe Pământ, şi nici dacă vede înălţându-se obstacole în faţa bunelor sale intenţii.

Un alt aspect care vizează comunicarea dintre morţi şi vii poate constitui o revelaţie care uimeşte sufletele: faptul că morţii au într-un fel nevoie de hrană. Bineînţeles, nu este vorba despre hrana de care are omul nevoie pentru a trăi pe Pământ, ci de o hrană de natură sufletească şi spirituală. Pe Pământ avem nevoie de câmpurile care produc roadele indispensabile vieţii fizice; iar sufletele morţilor au nevoie de câmpuri de unde să poată recolta anumite roade necesare vieţii lor dintre moarte şi o nouă naştere. Privirea clarvăzătoare care observă sufletele morţilor poate vedea că sufletele oamenilor în timpul somnului sunt cele care joacă rolul câmpului însămânţat de care au nevoie morţii. Cel care aruncă pentru prima dată o privire în lumea spirituală nu este doar surprins, ci şi profund tulburat de imaginea care i se oferă: sufletele care trăiesc între moarte şi o nouă naştere se grăbesc, se înghesuie spre sufletele umane adormite de pe Pământ, pentru a lua de aici gândurile şi ideile pe care le conţin acestea, căci din aceste gânduri şi idei se hrănesc morţii. Ei au nevoie de această hrană. Când adormim seara, ne putem spune: este momentul în care gândurile şi ideile care ne-au acaparat conştienţa în stare de veghe să înceapă să trăiască, să devină, altfel spus, fiinţe vii. Sufletele morţilor vin în grabă şi iau parte la aceste idei. Viziunea acestor idei constituie hrana lor. Putem fi foarte tulburaţi când, cu privirea clarvăzătoare, vedem cum în fiecare noapte morţii se întorc spre cei vii în timpul somnului lor nocturn, şi caută să-şi potolească foamea, caută să se hrănească cu gândurile şi ideile pe care cei vii le-au adus cu ei în somn, dar nu găsesc nimic care i-ar putea hrăni. Vorbim aici mai ales de prieteni şi îndeosebi de rude. Într-adevăr, somnul poate fi lăcaşul unor idei foarte felurite. Noi nu oferim nici un fel de hrană morţilor dacă ideile noastre nu se referă – de-a lungul zilei – decât la preocupări materiale ale vieţii, dacă privirea noastră nu se îndreaptă decât asupra a ceea ce se desfăşoară în lumea fizică. Asta înseamnă că înainte de a adormi nu consacrăm nici cel mai mic gând lumii spirituale. Există şi alte mijloace care ne permit să intrăm în lumea spirituală, dar acestea nu aduc nici o hrană morţilor. Cunosc regiuni în Europa în care tinerii care frecventează universităţile sunt educaţi astfel încât se împing în lumea spirituală prin consumarea unei cantităţi de bere necesară pentru a cădea în somn. Asta însă înseamnă să aduci în somn o categorie de idei care nu au nici un fel de viaţă în lumea de dincolo. Când sufletele morţilor se apropie, nu găsesc decât un câmp gol, şi ele simt ceea ce simţim noi în corpul fizic când solurile pustiite ne aduc foamea. Cu precădere în epoca noastră putem observa acest soi de foame a sufletului în lumile spirituale, tocmai pentru că sentimentele materialiste s-au răspândit deja foarte mult. Astăzi sunt mulţi oameni care cred că este copilăresc să te interesezi de gânduri care privesc lumea spirituală. Prin aceasta ei îi lipsesc pe cei morţi de hrana pe care ar trebui s-o primească, îi lipsesc de hrana sufletească ce este destinată sufletelor după moarte.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru trebuie să menţionăm că ne pot servi ca hrană după moarte doar ideile şi gândurile pe care le cultivă sufletele cu care am întreţinut legături în timpul vieţii de pe Pământ. După moarte nu putem găsi hrană la sufletele pe care nu le-am cunoscut în timpul vieţii. În epoca noastră cultivăm ştiinţa spirituală pentru a introduce din nou în sufletele noastre anumite valori spirituale, care să permită morţilor să se hrănească din acest izvor. Făcând aceasta, noi nu lucrăm doar în folosul celor vii, pentru a le aduce o satisfacţie teoretică; dacă încercăm să ne umplem inima şi sufletul cu gânduri despre lumea spirituală, este pentru că ştim că, pentru a se hrăni după moarte, morţii, care înainte ne erau apropiaţi pe Pământ, au nevoie de aceste idei şi sentimente îndreptate asupra vieţii spirituale. Azi noi nu ne mulţumim doar pentru vii. Ceea ce facem vizează şi propagarea vieţi antroposofice, care este în slujba lumilor spirituale. Adresându-ne celor vii, noi creăm prin însuşi acest fapt şi condiţiile necesare pentru a satisface nevoile spirituale ale sufletelor în timpul vieţii nocturne, încât cei a căror karmă a vrut ca ei să moară înaintea noastră pot găsi în aceste idei hrana ce le este necesară. Iată de ce simţim nevoia să nu reducem ştiinţa spirituală, antroposofia, doar la învăţământul exterior tradiţional. În sufletul nostru există dorinţa tainică să cultivăm această ştiinţă spirituală sau antroposofia şi în sânul societăţilor sau ramurilor, pentru că este important ca cei interesaţi de ştiinţa spirituală să se poată întâlni personal în plan fizic în cadrul unor astfel de comunităţi. Am spus deja că morţii nu-şi pot găsi hrana decât la sufletele cu care au fost legaţi pe Pământ. Noi ne vom strădui să reunim sufletele pentru a putea lărgi câmpul unde morţii vor veni să-şi caute hrana. Sunt numeroşi cei care, după moartea lor, nu găsesc nici un câmp roditor, pentru că familia lor nu cuprinde decât spirite materialiste. Acest câmp poate fi găsit la sufletele antroposofilor, pentru că aceste suflete cultivă ştiinţa spirituală. Aici este motivul profund pentru care ne străduim să întreţinem o viaţă comunitară, grija de a face în aşa fel încât orice individ care se apropie de trecerea pragului morţii să poată să-i cunoască, înainte de această probă, pe cei care aici, pe Pământ, se interesează de valorile spirituale, căci atunci el va putea găsi la aceste fiinţe adormite hrana de care are nevoie.

Odinioară, în cursul evoluţiei omenirii, când sufletele erau încă impregnate de o anumită viaţă religioasă sau spirituală, se căuta refugiul după moarte în astfel de comunităţi religioase, şi mai ales la cele mai apropiate rude. Dar puterea legăturilor de sânge a slăbit din ce în ce mai mult, şi această legătură trebuie să fie înlocuită prin cultivarea vieţii spirituale, aşa cum încercăm noi s-o practicăm. Vedem deci că antroposofia lasă să se întrevadă crearea unei noi legături, stabilirea unei noi punţi de legătură între cei vii şi cei morţi, astfel ca datorită antroposofiei să fim apţi să-i ajutăm pe cei morţi. Şi dacă astăzi putem vedea deja, datorită clarvederii, fiinţe între moarte şi o nouă naştere defavorizate de faptul că cei cu care au trăit pe Pământ, înţelegând prin aceasta cei care le erau foarte apropiaţi, nu cultivă decât gânduri materialiste, devine necesar să ne îmbogăţim cultura prin intermediul gândurilor spirituale. De pildă, putem recunoaşte în lumea spirituală o fiinţă recent decedată pe care o cunoscusem înainte pe Pământ, şi care şi-a părăsit membrii familiei, soţia, copiii, despre care se poate spune, din punct de vedere exterior, că erau buni şi că se iubeau cu adevărat. Privirea clarvăzătoare îl poate percepe pe tatăl decedat, pentru care soţia fusese ca un soare al vieţii, când se întorcea acasă după o zi grea de muncă. Descoperim atunci că soţia nu cultivă gânduri spirituale; nici capul, nici inima sa nu sunt impregnate de acestea. Din acest motiv defunctul nu are acces la sufletul soţiei sale şi se întreabă unde se află aceasta. El nu revede decât perioada din viaţa lor în comun de pe Pământ. Şi cu cât o caută mai mult, nu o găseşte. Este o situaţie care poate fi foarte bine reală. Azi există deja mulţi oameni care cred că defunctul a dispărut într-un fel de neant. Având numai gânduri materialiste, aceşti oameni sunt incapabili să emită vreo idee rodnică ce să poată ajunge la cel mort. În regiunea vieţii dintre moarte şi o nouă naştere avem deci pe cineva care, îndreptându-şi privirea spre un apropiat rămas pe Pământ, ştie: el se află încă pe Pământ, mă iubea mult, dar nu este în măsură să creadă în supravieţuirea sufletului după moarte. Aceasta antrenează următoarea consecinţă: când defunctul îşi îndreaptă intens atenţia spre cel viu, această voinţă de a vrea să perceapă fiinţa iubită este zadarnică, viziunea sa se stinge. Nu îi este posibil să-l regăsească pe cel viu, nici să stabilească vreo legătură cu el, deşi ştie că acesta ar putea fi acolo dacă ar avea în suflet gânduri spirituale. Această experienţă este des întâlnită şi este dureroasă pentru cel mort. Clarvăzătorul poate observa că foarte adesea o fiinţă care a trecut pragul morţii vede cum cele mai bune intenţii ale sale se lovesc de obstacolele datorate gândurilor de ură care-l urmăresc, şi cum nu-şi poate afla o consolare în gândurile afective ale celor care l-au iubit pe Pământ; căci nu-i poate percepe din cauza materialismului lor.

Legile lumii spirituale, care pot fi astfel observate cu ajutorul privirii clarvăzătoare, sunt într-adevăr valabile. Ele sunt valabile cu rigurozitate, aşa cum o demonstrează un caz care poate fi deseori observat. Este instructiv să observăm cum acţionează gândurile de ură, sau numai de antipatie, chiar şi acolo unde nu sunt cultivate conştient. Există profesori care în general trec drept severi, şi care nu reuşesc să câştige afecţiunea tinerilor lor elevi. În acest caz avem de a face cu sentimente de ură şi antipatie cu totul inocente. Când un astfel de profesor moare, vedem cum chiar gândurile de acest gen care dăinuie, constituie obstacole pentru bunele sale intenţii din lumea spirituală. Copilul, tânărul, adesea nu îşi dă seama că la moartea educatorului ar trebui să-şi anihileze ura. În realitate, îi rămâne sentimentul durabil de a fi fost chinuit de către profesor. Astfel de revelaţii sunt foarte instructive pentru tot ceea ce implică relaţiile şi comunicările dintre cei vii şi cei morţi.

M-am străduit să nu vă expun decât rezultatele la care ne poate conduce cercetarea făcută pe bazele ştiinţei spirituale. Mă gândesc în special la lectura făcută morţilor. Cum aceasta s-a verificat în sânul mişcării noastre antroposofice, putem efectiv să aducem servicii enorme sufletelor care au trecut pragul morţii, atunci când le citim texte spirituale. Aceasta se poate face în modul următor: ne îndreptăm gândurile înspre cei morţi. Pentru a uşura această muncă, să încercăm cu gândul să vedem persoana aşa cum ne-o amintim noi, în picioare sau şezând în faţa noastră. Putem face acest lucru pentru mai mulţi odată. Lectura nu trebuie făcută cu voce tare, dimpotrivă, trebuie să ne concentrăm întreaga atenţie asupra gândurilor, având mereu gândul că defunctul se află în faţa noastră. Este ceea ce numim lectura făcută morţilor. Nu avem nevoie de o carte. Gândurile nu trebuie să fie abstracte, dar trebuie neapărat să ne concentrăm intens pe fiecare gând. Aşa trebuie făcută lectura pentru cei morţi. Putem merge chiar mai departe, deşi aceasta este deja mai dificil: dacă am împărtăşit o viziune comună asupra lumii sau gânduri comune asupra unui subiect al existenţei cu un mort cu care înainte eram legaţi personal, se poate face lectură şi unui suflet care nu ne este atât de apropiat. Aceasta se face în felul următor. Când îi adresăm gânduri călduroase, el poate treptat să devină atent la prezenţa noastră. Poate fi deci foarte util să facem lectură şi morţilor care ne sunt mai puţin familiari. Această lectură se poate face în orice moment. Am fost întrebat deja de multe ori care este cea mai potrivită oră pentru acest gen de lecturi. Această lectură este în întregime independentă de oră. Esenţialul este să aprofundăm gândurile. Lectura superficială nu oferă nimic. Trebuie să fim atenţi la fiecare cuvânt, ca şi cum l-am recita lăuntric. Atunci morţii iau parte la lectură. De altfel ar fi fals să credem că această lectură nu este profitabilă decât pentru aceia care s-au apropiat aici de ştiinţa spirituală. Nu este aşa.

Acum câtva timp, poate mai puţin de un an, unul dintre prietenii noştri şi soţia lui erau neliniştiţi în fiecare noapte. Simţeau o nelinişte. Cum tatăl acestui prieten decedase recent, primul lui gând a fost că tatăl său voia ceva de la el şi i se adresa ca suflet. După ce m-a consultat în această privinţă, s-a dovedit că tatăl său, care în timpul vieţii nu voise să ştie nimic despre ştiinţa spirituală, simţea după moarte cea mai mare dorinţă să cunoască această ştiinţă. Când fiul şi soţia sa au început să citească pentru el seria de conferinţe pe care le ţinusem la Kassel despre Evanghelia lui Ioan, sufletul acestui prieten a fost foarte mulţumit şi eliberat de neplăcerile resimţite la puţin timp după deces. În cazul prezentat este remarcabil şi faptul că sufletul defunctului era cel al unui predicator care îşi apărase întotdeauna în faţa oamenilor punctul său de vedere religios, dar nu şi-a putut găsi liniştea, după moarte, decât prin faptul că i-a fost dată posibilitatea să participe la lectura expunerilor ştiinţei spirituale asupra Evangheliei lui Ioan. Aceasta ne arată că nu e neapărat necesar ca aceia pe care vrem să-i ajutăm după moarte să fi fost antroposofi în timpul vieţii, deşi aceştia din urmă vor profita mai mult de această lectură.

În faţa unor astfel de lucruri învăţăm să dezvoltăm alte gânduri decât cele obişnuite faţă de sufletul omenesc. Sufletele umane sunt mult mai complicate decât se crede în general. Ceea ce se desfăşoară în deplină conştienţă nu este în realitate decât o mică parte din viaţa sufletului. Multe evenimente se desfăşoară în profunzimile subconştiente ale sufletului; omul bănuieşte ceva despre asta, dar nu ştie decât foarte puţin în conştienţa sa clară de veghe. În profunzimile subconştiente ale vieţii, adeseori se desfăşoară contrarul a ceea ce omul crede şi gândeşte în conştienţa sa superioară. Un caz foarte frecvent este cel în care un membru al familiei se interesează de ştiinţa spirituală. Un frate, un bărbat sau o femeie care-i sunt apropiaţi, manifestă atunci o atitudine de antipatie din ce în ce mai acută împotriva ştiinţei spirituale şi uneori se supără chiar violent pentru că soţul, fratele sau soţia au aderat la această ştiinţă. Într-o astfel de familie deseori se dezvoltă multă antipatie împotriva ştiinţei spirituale. Cel interesat are atunci mari dificultăţi, prin faptul că bunii săi prieteni sau rudele pot ajunge să-şi manifeste tot mai mult mânia. Când examinăm aceste suflete, descoperim adesea că în profunzimile lor subconştiente se dezvoltă o dorinţă arzătoare de a cunoaşte ştiinţa spirituală. Uneori un astfel de suflet resimte o dorinţă de a se familiariza cu ştiinţa spirituală chiar mai intensă decât în cazul conştienţei superioare a celui care participă asiduu la reuniunile consacrate studiului ştiinţei spirituale. Însă moartea îndepărtează învelişul care acoperă subconştientul şi echilibrează într-un mod uimitor astfel de situaţii. În viaţă vedem nu arareori persoane care se arată insensibile la ceea ce există în subconştient. Există efectiv suflete care doresc mult să cunoască ştiinţa spirituală, dar se zăpăcesc şi atacă această ştiinţă, sfârşind prin a o evita. Îşi sufocă dorinţa şi se abandonează iluziilor lor. După moarte, această dorinţă se manifestă cu o mare intensitate, mai ales la aceia care în cursul vieţii s-au împotrivit cu furie ştiinţei spirituale. Constatăm adesea că, după moarte, ei simt cea mai mare simpatie faţă de ea. Din această cauză, vă spun: nu neglijaţi să faceţi lectură morţilor care, în timpul vieţii pe Pământ, au combătut ştiinţa spirituală. Acesta ar fi poate prilejul de a le face un serviciu imens.

În acest context apare următoarea întrebare: cum putem şti dacă decedatul poate cu adevărat să ajungă la cele citite? Fără clarvedere este greu să ştim asta, deşi cultivând amintirea celui mort ne simţim treptat surprinşi de următorul sentiment: mortul ascultă. Nu vom fi lipsiţi de acest sentiment decât dacă suntem neatenţi şi dacă nu veghem asupra căldurii caracteristice ce se răspândeşte adesea în timpul acestei lecturi. Putem dobândi realmente acest sentiment. Dacă nu ajungem la acest sentiment trebuie să ştim că în atitudinea noastră faţă de lumea spirituală trebuie aplicată o regulă, şi că e bine să o respectăm şi în cazul care ne interesează. Această regulă este că în timpul lecturii făcute celui mort, îi facem oricum acestuia un serviciu, dacă ne ascultă. Dacă nu ne aude, noi ne facem în primul rând datoria şi poate că, în final, o să ne audă; de altfel câştigăm prin faptul că ne interesăm de ideile care constituie întotdeauna o hrană pentru cei morţi. Oricare ar fi situaţia, nimic nu e pierdut. Dar practica a confirmat faptul că mulţi morţi ascultă lectura care li se face, şi că în acest fel îi ajutăm enorm pe cei cărora le transmitem în acest mod partea accesibilă în ziua de azi din ştiinţa spirituală.

Putem deci spera că zidul care-i desparte pe cei vii de cei morţi va dispărea treptat prin răspândirea ştiinţei spirituale în lume. Va fi cu adevărat un minunat succes al ştiinţei spirituale – chiar dacă poate părea paradoxal – să constate în viitor că oamenii vor şti şi practic, nu numai teoretic, că această trecere prin poarta morţii şi vieţuire printre cei morţi se reduce în fond la o simplă transformare a vieţuirilor noastre. Putem chiar să dăm morţilor ocazia să participe la experienţele pe care le facem noi în timpul existenţei fizice. Ne-am face o idee falsă despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere dacă ne-am întreba: la ce serveşte lectura făcută morţilor? Nu ştiu ei din proprie experienţă ce pot citi aici pe Pământ cei vii, nu o ştiu ei mai bine decât cei vii? Această întrebare nu poate fi pusă decât de către aceia care nu sunt în măsură să judece genul de experienţă ce poate fi făcut în lumea spirituală. Vedeţi dumneavoastră, se poate foarte bine trăi în lumea fizică fără ca prin aceasta să ajungem şi la cunoaşterea ei. Când nu suntem în stare să judecăm un fapt anume, nu ajungem la cunoaşterea lumii fizice. Animalele trăiesc împreună cu noi în plan fizic, şi totuşi ele nu ştiu ceea ce ştim noi despre lume. Faptul că un mort trăieşte în lumea spirituală nu îi şi asigură cunoaşterea acesteia, chiar dacă o percepe. Ceea ce ştiinţa spirituală ne oferă drept cunoaştere nu ne este accesibil decât aici pe Pământ, ea nu poate fi dobândită decât aici, şi nu în lumea spirituală. Dacă cei aflaţi în lumea spirituală vor să atingă această cunoaştere, trebuie să o primească de la cei care o experimentează prin ei înşişi pe Pământ. Şi unul dintre secretele esenţiale ale lumii spirituale este acela de a şti că putem foarte bie să locuim în lumea spirituală şi să o percepem, dar cunoaşterea ei nu se dobândeşte decât pe Pământ.

Vedeţi dumneavoastră, dragi prieteni, trebuie să vă încredinţez unele lucruri despre lumea spirituală, care vor fi expuse mai pe larg mâine, din alte puncte de vedere. Este vorba despre o problemă asupra căreia, în general, nu există o idee justă. Când omul trăieşte în lumea spirituală, între moarte şi o nouă naştere, dorinţele sale vizează lumea noastră fizică aproape la fel cum dorinţele omului fizic aspiră spre lumea spirituală. Ceea ce trebuie să aştepte omul, în timpul călătoriei sale dintre moarte şi o nouă naştere, de la cel care trăieşte încă pe Pământ, se referă la tot ceea ce acesta din urmă îi poate arăta şi transmite din ceea ce se dobândeşte doar pe Pământ. Nu din întâmplare a fost conceput Pământul în lăuntrul ordinii spirituale a universului. El a fost creat pentru a se putea forma ceea ce este posibil numai pe Pământ. Cunoaşterea lumii spirituale, deci ceea ce depăşeşte simpla percepţie a lumilor spirituale, nu este posibilă decât pe Pământ. Am spus deja că fiinţele lumii spirituale sunt incapabile să citească din cărţile noastre; vreau să mai adaug: cunoaşterea spirituală care trăieşte în noi este, pentru entităţile spirituale, ca şi pentru propriile noastre suflete după moarte, echivalentul a ceea ce aici pe Pământ sunt pentru noi cărţile şi orice altceva care ne permite să ajungem la o cunoaştere a lumii. Numai că aceste cărţi, pe care le constituim noi pentru cei morţi, sunt cărţi vii. Pătrundeţi-vă bine cu acest adevăr: este de datoria noastră să facem lectură morţilor. Cărţile pe care le citim sunt mai răbdătoare decât noi şi nu îşi înghit nici o literă în timp ce le citim. Dimpotrivă, noi îi lipsim adeseori pe cei morţi de lectură. Asta se întâmplă ori de câte ori nu ne interesăm decât de gânduri materialiste, pentru că acestea sunt invizibile în lumea spirituală. Acesta este răspunsul pe care trebuie să-l dăm acelora care se întreabă dacă morţii nu pot să afle şi singuri ceea ce le putem oferi noi. Nu o pot face, căci ştiinţa spirituală nu se dobândeşte decât pe Pământ; de aici trebuie ea dusă în lumea spirituală.

Când pătrundem în lumile spirituale şi experimentăm întru câtva viaţa care domneşte acolo, suntem confruntaţi cu condiţii foarte diferite de cele ale vieţii fizice pe Pământ. Iată de ce este aşa de greu să exprimăm cu ajutorul gândurilor şi limbajului uman condiţiile care domnesc în lumile spirituale. Din acest motiv, descrierile concrete pe care le putem face despre aceste condiţii pot să pară uneori ciudate. Pentru a exemplifica, aş putea lua exemplul sufletului unui defunct cu ajutorul căruia am reuşit să descifrez anumite aspecte ale lumii spirituale. Acest suflet dispunea de cunoştinţe despre pictorul Leonardo da Vinci, mai ales despre celebra sa frescă de la Milano. Când observăm cu un astfel de suflet un fapt spiritual, el ne poate face atenţi la detalii pe care uneori nici clarvederea nu le poate găsi în cronica Akasha. Dar sufletul care se găseşte în lumea spirituală ne poate îndrepta atenţia. Însă el nu o poate face decât dacă suntem în stare să înţelegem ceea ce ne indică. Atunci putem descoperi lucruri ciudate. Să presupunem că examinăm, cu un astfel de suflet, modul în care a creat Leonardo da Vinci celebra sa Cină de Taină din Milano. Ceea ce a rămas, constituie mai degrabă nişte pete de culoare. Dar în cronica Akasha îl putem vedea pe Leonardo muncind, şi putem vedea, chiar dacă nu e uşor, cum arăta acest tablou. Când întreprindem această cercetare cu ajutorul unui suflet neîncarnat, dar care are unele legături cu Leonardo da Vinci şi cu opera lui picturală, constatăm că acest suflet ne poate arăta unele detalii. El mi-a permis să înţeleg cum apăreau în acest tablou chipul lui Christos şi cel al lui Iuda. Dar trebuie să înţelegeţi că acest suflet n-ar putea să arate nimic dacă, în momentul în care o face, sufletul celui care cercetează n-ar fi atins înţelegerea necesară. Sufletul are nevoie de această înţelegere. Iar din momentul în care sufletul cercetătorului aflat în lumea fizică ajunge la înţelegere, şi sufletul începe la rândul său să înţeleagă ceea ce până atunci nu era pentru el decât percepţie. Iată de ce, după ce realizăm împreună cu acest suflet experienţa pe care numai astfel o putem avea, el spune întru câtva: tu m-ai condus spre acest tablou, şi acum simt nevoia să-l contemplu împreună cu tine. Acestea sunt – exprimate simbolic – cuvintele pe care acest suflet le adresează celui viu care simte dorinţa de a studia acest tablou. Trecem apoi prin diferite experienţe, dar vine un moment în care brusc acest suflet nu mai este prezent, sau ne spune că trebuie să plece. În cazul pe care vi l-am relatat, el a spus: Dacă până în prezent sufletul lui Leonardo da Vinci a privit cu bunăvoinţă înspre noi, acum el nu mai vrea să continuăm această cercetare.

Evocând acestea doresc să vă descriu un aspect foarte important al vieţii spirituale. Aşa cum în viaţa fizică ştim întotdeauna ce observăm; vedem un trandafir, o masă, ş.a.m.d., tot aşa, în lumea spirituală ştim totdeauna că suntem percepuţi de o fiinţă sau alta. Parcurgând lumea spirituală, avem fără încetare sentimentul: acum te privesc aceste fiinţe. În timp ce în viaţa fizică avem conştienţa că trecem prin lume, pe care o percepem, în lumea spirituală avem trăirea faptului că suntem percepuţi de o fiinţă şi de alta. Ne simţim expuşi în permanenţă privirilor care, cu acest prilej, ne incită să întreprindem ceva. Când ştim că o privire binevoitoare sau nu se fixează asupra noastră pentru ca să facem ceva sau să renunţăm la a face ceva, acţionăm sau ne abţinem. Aşa cum luăm o floare pe care, văzând-o, ne place, tot astfel întreprindem ceva în lumea spirituală pentru că aceasta place unei fiinţe, pentru că priveşte acest fapt cu bunăvoinţă, sau renunţăm la acţiune pentru că nu putem suporta privirea care se îndreaptă asupra acestei acţiuni. Este un fapt cu care trebuie să ne obişnuim. În lumea cealaltă avem impresia că suntem văzuţi aşa cum aici avem impresia că vedem. Dincolo este vorba de o atitudine oarecum pasivă pentru ceea ce este activ aici, aşa cum este activ acolo ceea ce aici este pasiv. Vedeţi deci că trebuie să dezvoltăm concepte cu totul diferite dacă vrem să înţelegem corect descrierile despre lumea spirituală. Înţelegeţi acum cât de dificil este să transpunem în limbajul omenesc obişnuit ceea ce dorim să transmitem privitor la ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. Este deci evident că pentru multe subiecte trebuie să creăm în prealabil înţelegerea necesară.

Aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra unui lucru. Ne-am putea întreba de ce scrierile de ştiinţă spirituală nu ne prezintă decât aspecte foarte generale a ceea ce se petrece în lumea spirituală imediat după moarte, a ceea ce se petrece în kamaloka, în ţara spiritelor, şi de ce această ştiinţă ne oferă atât de puţine descrieri ale diferitelor viziuni care apar clarvederii. S-ar putea crede că este mai uşor să observăm un mort anume decât ceea ce se petrece în general după moarte. Dar lucrurile nu stau aşa. Pentru a vă arăta cum stau lucrurile, aş dori să recurg la o comparaţie. Pentru autenticul clarvăzător este mai uşor să aibă o viziune asupra marilor relaţii, precum sunt trecerea sufletului prin poarta morţii, trecerea prin kamaloka şi urcarea sa în devachan, decât o experienţă oarecare de detaliu prin care trece un suflet individual. La fel se întâmplă în plan fizic, unde ceea ce se află sub influenţa marilor mişcări cereşti este mai uşor de cunoscut decât ceea ce se desfăşoară neregulat în legătură cu aceste mişcări cereşti. Nimeni dintre dumneavoastră nu va avea dificultăţi să prezică faptul că Soarele va răsări mâine dimineaţa şi va apune seara. Cred că toată lumea ştie asta. Dar va fi mai dificil să spunem ce vreme va fi mâine. La fel se întâmplă şi în clarvedere. Relaţiile pe care le dezvăluim cu privire la lumea spirituală trebuie comparate cu ceea ce cunoaştem despre mişcarea de ansamblu a aştrilor. Aceasta se revelează mai întâi conştienţei clarvăzătoare. Se poate întotdeauna conta pe faptul că, în ansamblu, evenimentele se desfăşoară în acest mod. Dimpotrivă, diversele evenimente ale vieţii dintre moarte şi o nouă naştere pot fi comparate cu variaţiile climaterice de pe Pământ. Desigur, ele răspund unor legi anume, dar le discernem mai greu, căci nu putem şti cum e vremea în fiecare loc. Aceasta este realitatea. Este greu să ştim aici cum e vremea la Berlin, dar putem şti uşor care este poziţia Soarelui şi a Lunii faţă de acest oraş. Este mai dificil să urmărim viaţa unui suflet după moarte decât traseul general al sufletelor. Este necesară o dezvoltare specială a darului clarvederii pentru urmărirea unui suflet individual. Începutul just constă în a ne însuşi mai întâi o cunoaştere a condiţiilor generale; şi abia la sfârşit dobândim, supunându-ne unei discipline, ceea ce la început pare mai uşor. Se poate întâmpla să vedem ce se întâmplă în kamaloka şi în devachan, şi totuşi să avem mari dificultăţi în a vedea ce oră arată ceasul din buzunar. Lucrurile lumii fizice sunt cele mai greu accesibile clarvăzătorului. Este exact invers când ne angajăm pe drumul cunoaşterii lumilor superioare. În acest domeniu pot interveni erori, pentru că există întotdeauna o clarvedere naturală care niciodată nu e sigură; ea e deseori expusă erorilor, dar poate exista de mult, fără ca privirea clarvederii să fie deschisă relaţiilor de ansamblu descrise de ştiinţa spirituală; acestea din urmă sunt mai uşor accesibile clarvăzătorului format prin educare.

Iată ce am vrut să vă spun astăzi despre lumile spirituale. Mâine ne vom continua reflecţiile şi le vom aprofunda.