Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


PRIMA CONFERINŢĂ

Berlin, 5 noiembrie 1912

După ce am fost plecat multă vreme din Berlin, mă adresez dumneavoastră din nou cu plăcere în seara aceasta. Unii dintre dumneavoastră au participat anul acesta la congresul nostru de la München, [ Nota 1 ] alţii s-au informat într-un fel sau altul asupra a ceea ce a putut fi adăugat la conţinutul manifestării precedente, datorită încercării mele de a realiza o dramă-mister: Păzitorul pragului [ Nota 2 ], unde aţi putut vedea care trebuie să fie atitudinea sufletească atunci când sufletul vrea să dobândească o reprezentare autentică şi substanţială privind numeroase subiecte tratate adesea de ştiinţa spirituală, sau, să spunem, de ocultism.

În cursul ultimilor ani am prezentat diverse aspecte cu privire la entităţile denumite luciferice şi ahrimanice. Păzitorul pragului trebuia să arate că numai abordând aceste fiinţe sub aspectele cele mai diverse şi printr-o apropiere lentă şi progresivă de ele, îşi manifestă ele caracterul. Trebuia arătat că nu este suficient să ne făurim în privinţa acestor fiinţe concepte simple – ceva ce se asemuieşte cu o definiţie, cum ne place adesea să o facem – ci este necesar să ne însuşim punctele de vedere cele mai variate pentru a observa cum intervin aceste entităţi în viaţa omenească. Mulţumită acestei intenţii, dumneavoastră veţi putea observa întru câtva tonalitatea fundamentală existentă de-a lungul anilor, la conferinţele pe care am avut ocazia să le ţin aici, tonalitate fundamentală pe care îmi permit adesea s-o precizez spunând că înţeleg prin aceasta veridicitatea absolută şi gravitatea solemnă faţă de lumea spirituală. În epoca noastră acest lucru trebuie să fie cu atât mai mult subliniat, cu cât seriozitatea şi demnitatea cercetărilor antroposofice sunt încă foarte puţin înţelese. Dacă există un lucru pe care am vrut să-l fac să transpară prin conferinţele ultimilor ani, atunci acela este recomandarea următoare: încercaţi să vă angajaţi realmente pe calea antroposofiei cu această stare de spirit de seriozitate şi veracitate, şi fiţi conştienţi de ceea ce reprezintă cercetarea antroposofică în contextul existenţei universale, al evoluţiei omeneşti, dar şi al substanţei spirituale a epocii noastre. Nu se va spune niciodată îndeajuns că simpla achiziţie a unor concepte sau idei formând o teorie, sau chiar a unui simplu program, nu poate da accesul la antroposofie; antroposofia nu poate fi asimilată decât cu întreaga viaţă a sufletului nostru. Dar viaţa este o devenire, o evoluţie. Am putea de altfel să ne întrebăm cum poate adera cineva la mişcarea antroposofică dacă el este de la început confruntat cu această exigenţă de dezvoltare, de devenire, dacă se spune că se poate pătrunde în profunzime în ceea ce se numeşte cu adevărat antroposofie numai cu timpul, lent şi progresiv. Cum se poate decide respectivul să adere la ceea ce trebuie să asimileze absolut progresiv? Iată răspunsul: Chiar înainte de a se putea ridica spre culmea unei evoluţii, fiinţa omenească posedă deja ceea ce a condus omenirea întreagă să dorească o astfel de evoluţie; ceea ce umple inima sa şi sufletul său, este simţul adevărului. Acestui simţ al adevărului este suficient să i ne dăruim fără prejudecăţi, dar cu o voinţă sinceră, şi nu cu vanitatea de a voi să elaborăm o teorie, nici cu orgoliul de a voi să stabilim un program. Aici contează numai voirea adevărului, profund ancorată în suflet, dacă ea nu este perturbată de tot felul de prejudecăţi. Putem spune că resimţim adevărul acolo unde el se revarsă în mod onest. Datorită acestui fapt este deja posibilă o analiză critică a adevărului pentru cel care nu este decât la primii paşi în căutarea acestuia. Dar asta nu exclude considerarea drept esenţială a faptului de a se identifica total cu devenirea şi dezvoltarea cercetării antroposofice.

În epoca noastră numeroşi factori vin să tulbure sentimentul natural al sufletului faţă de adevăr. În cursul ultimilor ani am atras adesea atenţia asupra acestui gen de manifestări tulburătoare. Deci nu este nevoie să revin astăzi asupra lor. Am spus aceasta în scopul de a dovedi că, până şi în cazul în care am asimilat deja într-un anumit fel unul sau altul din adevărurile ştiinţei oculte, este indispensabil să abordăm fără încetare lucrurile pornind de la consideraţii şi puncte de vedere mereu reînnoite. Cele patru Evanghelii sunt un exemplu clasic a ceea ce se poate întâmpla în domeniul antroposofiei. Astă toamnă am putut încheia la Basel consideraţiile asupra Evangheliilor printr-o serie de conferinţe asupra Evangheliei Sfântului Marcu. [ Nota 3 ] În studiul celor patru Evanghelii se poate vedea un caz exemplar al felului în care ne putem apropia de marile adevăruri ale existenţei pe diferite căi. Fiecare Evanghelie ne dă ocazia să considerăm Misteriul de pe Golgota sub un aspect diferit, căci pentru a-l înţelege cu adevărat trebuie să-l observăm în mod obligatoriu din punctul de vedere specific fiecărei din cele patru Evanghelii.

Să luăm, de exemplu, cei zece sau doisprezece ani scurşi: care era starea de spirit ce însufleţea consideraţiile noastre asupra acestui subiect?

Aceia dintre dumneavoastră care vor să aibă o viziune clară în această privinţă se pot raporta la cartea mea Creştinismul ca fapt mistic şi Misteriile antichităţii [ Nota 4 ], al cărei conţinut a fost deja expus înainte de întemeierea «Secţiunii Germane a Societăţii Teosofice» [ Nota 5 ]. Examinând cu seriozitate ceea ce este exprimat acolo, veţi vedea că această carte conţine de fapt deja ceea ce va fi dezvoltat ulterior în studiile asupra Evangheliilor, şi că întreg Misteriul de pe Golgota, aşa cum a fost el expus în cursul anilor, este deja conţinut în această lucrare. Dar ar fi cu totul fals să credem că dacă cunoaştem conţinutul lucrării Creştinismul ca fapt mistic şi Misteriile antichităţii am avea asupra acestui Misteriu de pe Golgota o viziune care să poată fi suficientă în epoca noastră. Căci tot ceea ce a fost expus ulterior, fără să fie în dezacord cu ceea ce fusese expus mai înainte, era totuşi necesar. Decurgând din forma embrionară a consideraţiilor spirituale conţinute în Creştinismul ca fapt mistic şi Misteriile antichităţii, ceea ce a fost spus mai târziu a servit la deschiderea unor noi perspective privind Misteriul de pe Golgota, şi deci la a-l cunoaşte mereu mai în profunzime. În loc să ne mulţumim cu concepte, teorii şi programe, noi am încercat o trăire vie a realităţilor spirituale. Dacă putem totuşi resimţi încă o anumită insuficienţă, aceea de a nu fi întotdeauna capabili de a da tot ceea ce este necesar, trebuie ştiut că această insuficienţă este datorată unei situaţii inevitabile, legată de planul fizic: timpul. Într-adevăr, este imposibil să spunem într-un timp limitat tot ceea ce trebuie să fie spus. Iată de ce a trebuit mereu să contez pe ipoteza că dumneavoastră acceptaţi să aşteptaţi cu răbdare, să primiţi lucrurile progresiv. Tot în acest spirit vă invit să primiţi ceea ce vă voi expune în viitorul apropiat.

În cursul ultimilor ani s-a pus adesea problema vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. În mod esenţial, acesta va fi şi subiectul pe care îl vom trata în viitoarele noastre conferinţe. Şi iată de ce: în cursul actualei veri şi toamne mi-a revenit sarcina de a reînnoi investigarea spirituală în acest domeniu [ Nota 6 ] şi, de asemenea, de a dezvălui un aspect care nu putea fi abordat mai înainte. Numai acum suntem în măsură să considerăm nenumăratele aspecte care ne arată profunzimea semnificaţiei morale a adevărurilor suprasensibile în acest domeniu. În plus faţă de toate celelalte condiţii prealabile pe care tocmai le-am schiţat, noi am evocat întotdeauna, în sânul mişcării noastre, şi o altă condiţie. Într-o epocă aşa cum este a noastră, atât de marcată de orgoliu şi vanitate, evocarea acestei condiţii riscă să rănească multe inimi. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să propovăduim seriozitatea şi adevărul; căci noi o datorăm mişcării noastre. Această condiţie este necesitatea de a ne consacra unei munci intime şi serioase, de a învăţa să primim tot ce poate fi extras din lumile spirituale, şi de a ne implica în ele. Putem spune că, de un anumit număr de ani, raportul dintre oamenii ce trăiesc în planul fizic şi lumile spirituale s-a schimbat, nu mai este ceea ce fusese, de exemplu, în cursul aproape întregului secol XIX. Eu am avut deja ocazia să indic faptul că până la ultima treime a secolului al XIX-lea accesul la lumea spirituală era limitat. Faţă de necesităţile evoluţiei neamului omenesc, prea puţină substanţă venind din lumile spiritului se revărsa în sufletul omenesc. Dar noi am intrat acum într-o epocă în care îi este suficient sufletului să fie receptiv, să fie pregătit şi deschis pentru ca revelaţiile lumilor spirituale să se poată revărsa în el. Anumite suflete sunt conştiente de misiunea timpurilor prezente şi devin din ce în ce mai receptive. Pentru ele, revărsarea cunoştinţelor spirituale este o realitate. De aici rezultă pentru orice antroposof exigenţa suplimentară de a nu se închide faţă de ceea ce, sub o formă sau alta, se poate revărsa astăzi din lumile spirituale spre sufletele noastre. Înainte de a trata ceea ce va fi subiectul principal al următoarelor noastre reflecţii, doresc să evidenţiez două particularităţi ale vieţii spirituale care merită în mod special atenţia dumneavoastră.

Între moarte şi o nouă naştere, omul participă deja, într-un fel absolut deosebit, la realităţile lumii spirituale. El ia parte la acestea şi în cazul iniţierii; face această experienţă a lumii spirituale şi atunci când şi-a pregătit sufletul în cursul existenţei sale în corpul fizic. Noi am evocat adesea aceasta. Putem deci spune că iniţierea ne permite să contemplăm ceea ce se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere şi care constituie efectiv o trăire a lumii spirituale.

Şi nu numai în scopul trăirii lumii spirituale, dar şi al înţelegerii ei juste, al accesului real la comunicările lumii spirituale, trebuie să reţinem două recomandări rezultând oarecum din explicaţii date adesea aici. Noi am evocat adesea faptul că în lumea spirituală lucrurile se prezintă altfel decât pe planul fizic, şi că pătrunzând în lumea spirituală sufletul intră într-o sferă unde el trebuie să se obişnuiască cu multe aspecte care se situează într-adevăr la polul opus a ceea ce este valabil aici. Faptul următor merită toată atenţia noastră. Pe Pământ, când voim să realizăm ceva la nivelul planului fizic, trebuie să fim activi, să ne servim de mâinile noastre, să ne mişcăm şi, ca să zicem aşa, să ne deplasăm corpul nostru fizic dintr-un loc într-altul. Pentru ca pe planul fizic să se întâmple ceva datorită nouă este indispensabilă acţiunea noastră, intervenţia noastră activă în lucruri. La nivelul lumilor spirituale este necesar absolut contrariul, cel puţin pentru epoca actuală. Ceea ce trebuie să se întâmple în lumea spirituală datorită nouă depinde tocmai de calmul nostru, de liniştea noastră sufletească. La activitatea aferentă planului fizic corespunde, la nivelul lumilor spirituale, atitudinea de expectativă calmă faţă de evenimente. Cu cât suntem mai puţin activi pe planul fizic, cu atât ni se întâmplă mai puţine lucruri; cu cât ne mişcăm mai mult, cu atât aceasta poate produce mai multe efecte. Şi, dimpotrivă: cu cât reuşim mai mult să ne menţinem pacea sufletului şi să renunţăm la orice agitaţie lăuntrică, cu atât mai bogate vor fi evenimentele provocate de noi în lumea spirituală. Pentru ca să se întâmple ceva datorită nouă, în lumea spirituală, este necesar ca noi să fim în măsură să considerăm evenimentele ca un har care ne este oferit, ca o binecuvântare revărsându-se asupra noastră, care vine spre noi fiindcă am meritat-o datorită calmului nostru lăuntric. Să ilustrăm aceasta printr-un exemplu.

Am menţionat adesea aici anul 1899 şi importanţa sa pentru orice persoană având cunoştinţe spirituale. El marchează sfârşitul unei perioade de cinci milenii de istorie a omenirii, cea care se numeşte micul Kali Yuga. Receptivitatea pentru spiritual este ulterior în mod necesar alta decât mai înainte. Să luăm un exemplu concret: la începutul secolului XII, un anumit Norbert [ Nota 7 ] a întemeiat în Occident un ordin religios. Înainte de a avea ideea de a întemeia un astfel de ordin, Norbert era o fiinţă frivolă – s-ar putea spune – plină de pasiuni, şi care iubea lumea. Într-o zi, el a avut parte de un eveniment foarte aparte. El a fost lovit de un trăsnet. Nu a fost omorât, dar întreaga sa fiinţă a fost transformată. Asemenea cazuri nu sunt rare în istoria omenirii. Toată fiinţa i-a fost transformată prin acest eveniment, căci asamblarea celor patru elemente constitutive, adică a trupului fizic, trupul eteric, trupul astral şi Eul suferă o modificare după forţa percutantă a fulgerului. În urma acestei experienţe, Norbert a întemeiat ordinul menţionat. Deşi acest ordin, ca atâtea altele, nu a ţinut la ceea ce avusese în vedere fondatorul său, el a făcut mult bine în acea vreme. Acest gen de manifestări datorate hazardului, cum se obişnuieşte să se spună astăzi, nu este un fapt foarte rar. Dar nu este vorba de un hazard, ci de un eveniment provocat de karma universului. Acest om era predestinat să facă ceva excepţional. A trebuit deci să-i fie modificată corporalitatea, şi astfel să fie create condiţiile adecvate. Acest eveniment exterior, această influenţă venind din exterior era indispensabilă. Anul limită 1899 a fost cel începând de la care acest gen de influenţe vor trebui să se desfăşoare din ce în ce mai din interiorul sufletului, şi nu vor mai putea veni din afară cu atâta forţă. Nu va trebui să aşteptăm o tranziţie bruscă, pentru că în viitor orice acţiune asupra sufletului omenesc va fi din ce în ce mai lăuntrică. Dumneavoastră vă amintiţi de ceea ce v-am spus asupra modului în care Christian Rosenkreutz [ Nota 8 ] trebuia să acţioneze asupra unui suflet omenesc când voia să-l cheme la el, şi cum această chemare este de natură esenţialmente lăuntrică. Înaintea acestei date, aceste apeluri trebuiau să fie făcute prin nişte evenimente exterioare; după această dată, ele devin din ce în ce mai lăuntrice. Între sufletele omeneşti şi ierarhiile superioare schimburile vor fi tot mai lăuntrice şi oamenii vor trebui să se străduiască tot mai mult să întreţină relaţii cu entităţile ierarhiilor superioare pornind de la puterile lor lăuntrice, cu ajutorul puterilor celor mai profunde şi mai intime ale sufletului lor.

La ceea ce tocmai am caracterizat ca fiind o cezură în viaţă pe planul fizic – pentru cel care este capabil să contemple –, corespund în lumea spirituală numeroase evenimente care se desfăşoară între entităţile ierarhiilor superioare. Aceasta a avut loc mai ales în acea epocă în care s-au produs diverse situaţii privind relaţiile acestor entităţi între ele. Această epocă a fost marcată de un fapt unic. Entităţile lumilor spirituale care trebuiau să provoace sfârşitul epocii Kali Yuga aveau nevoie de un ajutor venind de la Pământul nostru, de ceva care să se desfăşoare aici jos. Trebuia ca unele suflete suficient de informate să cunoască câte ceva din acestea, sau cel puţin să ştie că în suflete trăiesc reprezentări despre această transformare. Căci aşa cum omul are nevoie pe planul fizic de un creier pentru a dezvolta o conştienţă, entităţile ierarhiilor superioare au nevoie de gândurile omeneşti ca să oglindească acţiunea ierarhiilor superioare. Existenţa lumii omeneşti este o necesitate pentru lumea spirituală: cea dintâi colaborează cu cea de a doua, şi trebuie deci să existe. Dar această colaborare trebuie să se facă în mod just. Şi la cei care au avut odinioară sau au astăzi maturitatea necesară pentru o asemenea cooperare pornind din partea oamenilor, era şi rămâne interzis să desfăşoare vreo propagandă pentru ceea ce trebuie să aibă loc în lumea spirituală, propagandă aşa cum este obiceiul de a se face astăzi pe Pământ. Nu printr-o agitaţie la nivelul planului fizic vom ajuta spiritele ierarhiilor superioare, ci prin faptul de a dobândi mai întâi o înţelegere pentru ceea ce trebuie să se întâmple, apoi să fim în măsură să ne consacrăm cu un sentiment de pietate unei asemenea manifestări a lumii suprasensibile şi să facem aceasta cultivând calmul perfect al sufletului şi concentrarea cea mai absolută a vieţii noastre lăuntrice. Calmul pe care îl vom şti păstra, atitudinea de expectativă faţă de harul pe care îl vom putea dobândi: acestea sunt elementele contribuţiei noastre.

Putem deci spune, deşi poate părea paradoxal, că acţiunile noastre, activitatea noastră în sânul lumilor superioare depinde de atitudinea noastră de calm: cu cât reuşim să cultivăm mai mult calmul lăuntric, cu atât mai bine vom şti să iubim faptele lumilor superioare. De aceea, pentru cei care participă la o mişcare spirituală, este necesar să dezvolte realmente această atitudine, acest calm lăuntric. Pentru binele mişcării antroposofice ar fi foarte de dorit ca membrii săi să se străduiască la a dobândi acest calm lăuntric, această atitudine de receptivitate faţă de ceea ce vine din lumile superioare ca har.

Printre activităţile pe care omul le exercită pe planul fizic, nu există aici decât domeniul creaţiei artistice sau cel al căutării autentice a cunoaşterii, sau încă al emulaţiei unei mişcări spirituale, care prezintă unele similitudini cu această atitudine. Artistul nu va atinge niciodată maximul a ceea ce-i permit predispoziţiile sale naturale printr-o agitaţie neîncetată sau prin obsesia de a progresa; pentru a ajunge la vârfurile creaţiei, un artist trebuie să fie capabil să aştepte momentul de har, trebuie să ştie să tacă atunci când spiritul nu îi vorbeşte. Este imposibilă clădirea unei cunoaşteri superioare plecând de la idei de-a gata. Pentru a ajunge la o cunoaştere superioară trebuie să fim capabili, când apare în noi o problemă sau o enigmă a universului, să cultivăm o aşteptare plină de calm şi să ne spunem cu resemnare: trebuie să aştept până ce din lumile superioare îmi va veni, asemănător unei raze de lumină, răspunsul. În sânul unei mişcări spirituale, faptul de a alerga de la unul la altul pentru a convinge cât mai repede posibil pe toată lumea că această mişcare este singura valabilă, este o atitudine nejustificată. Dimpotrivă, trebuie să ştim aştepta ca sufletele implicate să vină de la sine, odată ce vor fi luat cunoştinţă de afinitatea lor cu adevărurile lumii spirituale. Aceasta este situaţia pentru acţiunea a ceea ce radiază spre lumea noastră fizică, dar mai ales pentru tot ceea ce omul însuşi poate realiza în lumea spirituală. Am putea spune că şi lucrurile cele mai practice pe planul spiritual sunt dependente de calmul lăuntric realizat.

Aş vrea să mai atrag atenţia asupra încă unui punct. Să luăm cazul terapiei psiho-spirituale. Pentru această metodă terapeutică, esenţialul nu este să se facă diverse mişcări, diverse gesturi. Desigur că ele trebuie să fie făcute, dar numai ca pregătire. La urma urmei, toate acestea nu vizează decât stabilirea calmului şi echilibrului. Aspectul vizibil exterior al terapiei spirituale nu face decât să pregătească acţiunea terapeutului spiri-tual. Esenţialul este ceea ce se întâmplă ulterior. Este oarecum ca în faţa unei balanţe. Mai întâi aşezăm într-o parte obiectul de cântărit, după aceea, de cealaltă parte, greutăţile. Acul balanţei oscilează la dreapta şi la stânga. Noi nu vom putea citi greutatea înainte ca echilibrul să fie stabilit. La fel este situaţia pentru ceea ce se desfăşoară în lumile spirituale.

Dar este cu totul altfel în ceea ce priveşte cunoaşterea, percepţia. Cum se desfăşoară aici, pe Pământ, actul perceptiv la nivelul vieţii curente?

Fiecare ştie că lucrurile vin în întâmpinarea omului, cu excepţia câtorva domenii ale planului fizic. De dimineaţa până seara ele se oferă conştienţei noastre diurne. În fiecare moment primim impresii noi. Numai în stările de excepţie mergem în întâmpinarea impresiilor pentru a le provoca, în loc să le suportăm. În acest caz suntem deja implicaţi în procesul de căutare a cunoaşterii. Dar pentru cunoştinţele spirituale nu este la fel. În această situaţie noi suntem cei care trebuie să plasăm în faţa sufletului nostru ceea ce trebuie să ne apară. În timp ce toată acţiunea noastră – tot ceea ce, datorită iniţiativei noastre, trebuie să se desfăşoare în lumea spirituală – rezultă din calmul absolut pe care îl stabilim în noi, trebuie, dimpotrivă, să întreţinem o activitate neîntreruptă atunci când vrem într-adevăr să cunoaştem ceva în lumea spirituală. De aceea, multor oameni cărora le-ar place să devină antroposofi, ceea ce întreprindem aici pe baza unei cunoaşteri autentice, li se pare prea inconfortabil. Nu rareori auzim spunându-se: la voi trebuie început prin a învăţa totul, trebuie să cugeţi fără încetare şi să te preocupi de toate! – Dar fără aceasta nu este posibil să ajungem la o înţelegere a lumilor spirituale! Trebuie să ne mobilizăm puterile sufletului şi să contemplăm lucrurile sub aspectele lor cele mai diverse. Despre aceasta este vorba. Trebuie mai întâi să elaborăm, printr-o muncă răbdătoare şi calmă, conceptele lumilor superioare pe care vrem să le dobândim. Pe planul fizic, când avem nevoie de o masă, trebuie să ne-o construim prin munca noastră activă. Dimpotrivă, când vrem să „fabricăm” ceva în lumea spirituală, trebuie să dezvoltăm calmul, să cultivăm calmul care este necesar pentru ca ceva să se petreacă; prin atitudinea noastră, acest lucru iese la iveală din penumbră. Dimpotrivă, dacă vrem să cunoaştem ceva, trebuie, printr-un efort susţinut, mai întâi să schiţăm inspiraţiile. Cunoaşterea nu se face fără eforturi, ea cere o activitate lăuntrică; noi trebuie să mergem din inspiraţie în inspiraţie, din imaginaţie în imaginaţie, din intuiţie în intuiţie. Noi trebuie să reuşim să îmbinăm lucrurile, căci nimic nu ni se prezintă de la sine dacă nu l-am plasat noi înşine în faţa noastră pentru a-l cunoaşte. În lumea spirituală lucrurile sunt deci total opuse celor valabile pentru lumea fizică.

Eu am făcut aceste remarci preliminare pentru a ne permite mai întâi să ne orientăm puţin asupra felului în care mai întâi găsim lucrurile şi, după aceea, cum să le înţelegem. Şi este ceea ce vom realiza acum. Voi trata mai puţin faza iniţială a vieţii de după moarte, cu alte cuvinte, kamaloka, despre care noi am vorbit deja adesea, şi pe care o cunoaşteţi în trăsăturile sale esenţiale, şi ne propunem să studiem sub noi aspecte epocile care vin în continuarea vieţii din kamaloka.

Înainte de toate este necesar să atrag atenţia asupra felului particular în care se desfăşoară atunci viaţa. Dumneavoastră ştiţi că prima treaptă a cunoaşterii superioare la om este cea a vieţii imaginative, în alţi termeni viaţa în lăuntrul viziunilor autentice şi reale. În lumea fizică, noi suntem înconjuraţi de culori, de sunete, de mirosuri, de senzaţii gustative şi de reprezentări elaborate de inteligenţa noastră; în lumea spirituală, dimpotrivă, am putea spune că suntem înconjuraţi de viziuni. Luate într-un sens spiritual just, conceptele de „imaginaţie” şi „viziune” nu sunt asimilabile unor simple vise, căci ele constituie fapte, realităţi. Să luăm exemplul unui caz precis.

Când omul a trecut pragul morţii, el îi întâlneşte pe cei care au decedat înaintea lui şi cu care era, într-un anumit fel, legat în timpul existenţei sale. Între moarte şi o nouă naştere noi ne regăsim împreună cu cei apropiaţi nouă. Aşa cum pe Pământ avem percepţii de culori, sunete, etc., la fel am putea spune, cu titlul de comparaţie, că după moarte suntem înconjuraţi de un nor de viziuni. În jurul nostru totul este viziune; noi înşine suntem viziune. Aici, pe Pământ, suntem carne şi sânge, acolo suntem viziune. Dar această viziune nu este un vis; dimpotrivă, noi ştim că este o realitate. Defunctul pe care îl întâlnim, şi de care eram anterior legaţi, este de asemenea viziune; el este oarecum inclus într-un nor vizionar. După cum pe planul fizic ştim că un trandafir are culoare roşie, pe planul spiritual ştim că viziunea provine de la fiinţa spirituală care a trecut înaintea noastră prin poarta morţii. Dar în acest punct intervine o particularitate care merită toată atenţia noastră. Ea se revelează tuturor celor care fac experienţa acestei perioade a vieţii de după moarte. Pe planul fizic noi putem, de exemplu, întâlni cazul următor: avem de a face cu o fiinţă pe care, ţinând cont de circumstanţe pe care le putem îmbrăţişa cu privirea, ar fi trebuit să o iubim. Dar după raţionamente care nu ne apar decât după aceea, se adevereşte că noi nu am iubit-o destul şi că am privat-o de o parte din iubirea noastră, i-am sustras o parte din afecţiunea noastră sau i-am făcut rău. Dacă inima noastră nu este de piatră, în noi poate apărea sentimentul, ideea următoare: tu trebuie să compensezi aceasta! Şi când acest sentiment se naşte în noi, ne este dată posibilitatea de a compensa acel lucru. Pe planul fizic noi putem lucra pentru ameliorarea relaţiilor noastre cu lumea ce ne înconjoară. Dimpotrivă, pe durata primelor perioade de după kamaloka, şi de acestea este vorba acum, noi nu o mai putem face. Desigur că, dacă întâlnim o fiinţă, putem şti limpede, după felul în care se desfăşoară această întâlnire, că am comis cutare sau cutare nedreptate faţă de ea, sau că am privat-o de afecţiunea pe care i-o datoram. Noi luăm hotărârea de a repara răul, dar nu suntem capabili de aceasta. În timpul acestei perioade nu putem întreţine decât relaţiile stabilite deja înainte de moarte. Tot restul îl putem înţelege, dar, într-o primă perioadă, nu putem adăuga nimic şi nu putem corecta nimic. Asta înseamnă că în această lume a viziunii care ne înconjoară ca un nor, noi nu putem schimba nimic. Noi o contemplăm fără să putem modifica absolut nimic. Genul relaţiilor întreţinute cu o fiinţă decedată înaintea noastră rămâne neschimbat şi durează ca atare. Tocmai asta este ceea ce face adesea parte din experienţele cele mai dureroase de iniţiere. Cu această ocazie se fac multiple experienţe în raport cu viaţa pământească, experienţe mult mai profunde decât cele legate de percepţia vizuală şi de inteligenţă. Căci putem vedea fundamentele fără ca, pentru aceasta, să fim în măsură să le schimbăm. Este ceea ce face cunoaşterea spirituală dureroasă şi îi conferă caracterul său de martiriu, din moment ce această cunoaştere se referă la viaţa noastră personală şi duce la cunoaşterea de sine. La fel este după moarte. Într-adevăr, în acest moment relaţiile noastre cu fiinţele pe care le-am întâlnit în timpul existenţei pe Pământ se dovedesc oarecum imuabile şi continuă ca în trecut.

Recent, plasând cu o putere extraordinară acest fapt din nou în faţa privirii mele spirituale, mi-am amintit că în cursul existenţei mele am studiat mult pe Homer [ Nota 9 ] şi m-am străduit să înţeleg nenumărate aspecte ale creaţiilor sale artistice. Clarvederea sa fusese semnalată deja de greci când vorbeau despre el ca despre „poetul orb”. Cu această ocazie mi-am amintit de pasajul unde Homer vorbeşte despre împărăţia numită „împărăţia umbrelor, unde nu sunt nici schimbări, nici transformări”, pe care o parcurge omul după moarte. Am înţeles o dată în plus că marile opere poetice şi revelaţiile făcute omenirii sunt pline de bogăţii, bogăţii pe care noi nu le înţelegem într-adevăr decât explicându-le plecând de la profunzimile cunoaşterii spirituale. În multe privinţe, cunoaşterea pe care trebuie să o dobândească omenirea va depinde de faptul ca oamenii să-i vadă pe iluştrii noştri strămoşi, cei inspiraţi de lumina spirituală, într-un mod nou, să-i vadă într-o lumină nouă, da, în lumina adevăratei înţelegeri. Cu condiţia de a fi receptiv la aceasta, sufletul nostru este emoţionat când descoperă că numai prin faptul că adevărul lumilor spirituale a radiat în sufletul său, a putut scrie un astfel de văzător asemenea pasaje. Atunci începe să se manifeste adevărata evlavie faţă de puterile spirituale şi divine care sunt active în lăuntrul universului, şi în special în inimile şi sufletele oamenilor; apare un sentiment de evlavie autentică faţă de ceea ce se desfăşoară în lume ca evoluţie şi progres. Foarte multe sunt adevărate în sensul cel mai profund în ceea ce au creat oameni atât de binecuvântaţi ca Homer. Aceasta este o realitate spirituală. Dar această realitate, pe care altădată o veche clarvedere crepusculară o putea recunoaşte imediat, este astăzi pierdută şi trebuie să fie recucerită pe calea cunoaşterii spirituale.

Cu această ocazie, şi pentru a completa exemplul dat, care pune în evidenţă ceea ce poate oferi un geniu creator omenirii, mi-ar plăcea să mai evoc şi altceva, să vă evoc un adevăr împotriva căruia m-am revoltat când mi-a străbătut sufletul. Acest adevăr îmi părea să constituie un paradox, dar a trebuit să admit exactitatea sa fiindcă mi s-a impus ca o necesitate lăuntrică. Vă pot împărtăşi acum această experienţă personală.

Explorarea mea în lumile spirituale a fost legată şi de observarea anumitor capodopere artistice. Trebuia să contemplu aceste opere de artă. Printre ele se afla una pe care o văzusem şi am studiat-o anterior, dar care a apărut sufletului meu pentru prima dată într-o lumină nouă. Ceea ce vă povestesc acum se referă la contemplarea mormântului familiei de Medici de la Florenţa. Găsim acolo capela clădită şi amenajată de Michelangelo [ Nota 10 ]. Doi dintre Medici, despre care nu vom vorbi mai mult aici, trebuiau să fie imortalizaţi acolo prin statui. Or, Michelangelo adaugă acolo patru figuri alegorice pe care le numim curent, de altfel la iniţiativa autorului lor, Aurora şi Amurgul, Ziua şi Noaptea. La picioarele unei din statuile de Medici se află Ziua şi Noaptea, la picioarele celeilalte, Aurora şi Amurgul. Examinând unele copii chiar mediocre ale acestora, puteţi avea confirmarea a ceea ce am de spus acum în legătură cu cele patru figuri alegorice ale mormântului de Medici. Să începem prin cea mai celebră: Noaptea. Descrierile reproduse în mod curent în ghiduri indică faptul că poziţia particulară a membrelor, aleasă de Michelangelo pentru figura alungită reprezentând Noaptea, nu este naturală, căci o fiinţă omenească nu ar putea dormi în această poziţie. Această figură nu ar fi deci o expresie simbolică prea fericită pentru Noaptea. Dar eu vreau să spun altceva. Să presupunem că am contempla cu o privire ocultă această figură culcată a Nopţii, spunându-ne: când omul doarme, Eul său şi trupul său astral s-au desprins de trupurile sale fizic şi eteric. Este atunci posibil de imaginat un gest, o poziţie a membrelor conformă cu atitudinea trupului eteric eliberat de trupul astral şi de Eu. Ziua, atitudinile noastre sunt determinate de prezenţa trupului astral şi a Eului în trupurile fizic şi eteric. Dar noaptea, trupul astral şi Eul sunt ieşite în afară şi în trupul fizic rămâne numai trupul eteric. El îşi desfăşoară activitatea sa şi are mobilitatea sa, ceea ce determină o anumită atitudine. Putem avea atunci impresia că nu există nici o atitudine mai corespunzătoare decât cea atribuită de Michelangelo Nopţii pentru a caracteriza manifestarea spontană a trupului eteric. Această atitudine este atât de precisă încât nu ar putea fi redată mai bine şi cu mai multă exactitate decât o reflectă poziţia dată acestei figuri şi care reprezintă atitudinea trupului eteric. Să trecem acum la o altă figură, cea a Zilei. Putem face remarca următoare: Să presupunem că am putea face ca unui om să i se extirpe, în măsura posibilului, viaţa eterică şi astrală, şi că atitudinea exprimată de el este esenţialmente reflectarea activităţii Eului. În căutarea unei atitudini adecvate pentru Eu, noi nu am găsi o atitudine mai bună decât cea imprimată de Michelangelo în Ziua! La el, atitudinile nu sunt alegorice, ci sunt născute direct şi cu realism chiar de viaţă. Artistul a imprimat oarecum pentru eternitate în evoluţia neamului omenesc modul în care se prezintă atitudinea reflectând cel mai bine activitatea Eului, şi cea care exprimă cel mai bine activitatea trupului eteric! Să vedem acum celelalte două figuri; mai întâi Amurgul. Dacă ne imaginăm trupul eteric degajându-se dintr-un om perfect constituit, constatăm o relaxare în trupul fizic. Acesta este şi cazul momentului morţii. Dar aici este vorba de cazul în care trupul eteric, trupul astral şi Eul ies în afară: care este atunci atitudinea trupului fizic? Cea a acestei figuri alegorice: Amurgul. Şi dacă am vrea să exprimăm printr-un gest mobilitatea lăuntrică a trupului astral atunci când activitatea trupului eteric şi a Eului este redusă, precis nu am găsi altul mai exact decât gestul imprimat Aurorei de Michelangelo. Avem deci pe de o parte expresiile pentru activitatea trupului eteric şi a Eului, şi pe de altă parte cele pentru activitatea trupului fizic şi a trupului astral. După cum v-am spus, m-am revoltat împotriva acestei descoperiri. Dar cu cât aprofundăm mai mult lucrurile, cu atât ele se impun mai mult. În această problemă eu nu am decât o grijă, aceea de a arăta că sursa creaţiei artistice se situează în lumea spirituală. Sunt de acord că Michelangelo a făcut-o mai mult sau mai puţin conştient, dar aceasta dovedeşte că lumea spirituală luminează lumea fizică. Departe de a distruge opera de artă, ocultismul va contribui, dimpotrivă, întotdeauna, la aprofundarea ei. Numai că trebuie să ne aşteptăm la faptul că multe opere, cărora li se atribuie astăzi o valoare artistică, nu vor mai fi atunci considerate ca atare. Aceasta va decepţiona poate anumite persoane, dar va fi în folosul adevărului. Eu pot foarte bine înţelege mobilul profund al legendei născute în jurul statuii celei mai perfecte dintre acestea. Se spune că Michelangelo, aflat singur în capela de Medici în faţa Nopţii, era capabil să o facă să se ridice şi să se plimbe! Nu doresc să mă extind asupra acestui aspect, dar când ştim că aici este reprezentată activitatea trupului vieţii, sesizăm mai bine faptul că poate exista această legendă.

Există multe lucruri în viaţă, ca în cazul lui Homer, căruia îi datorăm această revelaţie: lumea spirituală este o împărăţie de umbre, unde nu există nici schimbare, nici transformare. Atunci când avem în vedere condiţiile de viaţă de după kamaloka, începem să înţelegem într-un fel nou acest gen de opere create de un om binecuvântat de zei. Foarte adesea ştiinţa spirituală ne îmbogăţeşte în acest mod.

Aceste lucrări merită să fie indicate, dar ele nu constituie esenţialul în viaţă. Ceea ce contează înainte de orice în existenţă sunt legăturile care se stabilesc între oamenii individuali. Când un om se raportează la alt om, presimţind în faţa sufletului lui impulsul spiritual care-l animă, relaţia cu semenul va fi cu totul alta decât dacă vedem în el numai procesele presupuse de o viziune materialistă despre lume. Orice suflet omenesc trebuie să fie pentru noi o enigmă sacră; şi el nu poate fi decât dacă avem în noi o putere capabilă de a proiecta asupra acestui alt suflet lumina spirituală. Aprofundând misterele cosmice, care sunt înrudite cu misterele omeneşti, vom cunoaşte esenţa omenească şi vom discerne ce avem de făcut când întâlnim o fiinţă omenească. Învăţăm atunci mai ales să facem să tacă în noi prejudecăţile pe care le-am putea nutri faţă de semeni, învăţăm să simţim şi să cunoaştem aspectele pure, autentice şi juste ale fiinţei omeneşti. Principala lumină pe care o aduce antroposofia va fi cea care să lumineze sufletul omenesc. Sentimentele sociale juste şi legăturile de iubire juste care trebuie să stăpânească relaţiile dintre oameni vor fi fructul adevăratei cunoaşteri spirituale. Ceea ce trebuie să se întâmple trebuie să fie conceput drept fructul cu care ne putem îngriji creşterea, cultivând cunoaşterea spirituală. Spunând: „Să propovăduieşti morala este uşor, dar să întemeiezi morala este dificil”, Schopenhauer [ Nota 11 ] avea un sentiment just, căci într-adevăr nu este dificil de găsit principii morale şi de ţinut predici despre moralitate. Ceea ce contează însă este abordarea sufletului omenesc acolo unde germinează în el cunoştinţele, cunoştinţe care devin prin ele însele o morală autentică ce poate deveni suport al existenţei. Felul nostru individual de a ne comporta faţă de cunoştinţele spirituale va naşte în noi germenii unei adevărate morale a viitorului. Morala viitorului se va întemeia pe cunoaşterea spirituală. Sau o va face, sau nu va mai fi!

Este indispensabil să admitem aceasta din iubire pentru adevăr. Asta necesită din partea noastră să ne adâncim cu adevărat în viaţa şi acţiunea antroposofiei şi, mai ales, să respectăm ceea ce a fost spus astăzi cu titlu de introducere; anume că în lumea spirituală nici o acţiune nu este posibilă fără pacea sufletului şi fără efortul de a ne face demni să primim harul; dimpotrivă, cunoaşterea presupune să fim activi. Toate acestea trebuie să ne permită să înţelegem că la fiecare întâlnire cu o altă fiinţă, în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, noi putem şti dacă am privat-o de afecţiune sau dacă am făcut ceva ce nu ar fi trebuit să facem în raport cu ea. Dar calmul necesar la redresarea situaţiei, acel calm al sufletului, noi nu-l putem încă manifesta în acest moment. În cursul conferinţelor din această iarnă vom putea caracteriza de asemenea acea altă perioadă a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, în care omul are, în mod firesc, posibilitatea de a crea condiţiile unei asemenea transformări, sau, pentru a o spune în alţi termeni, să provoace un gen de alcătuire a karmei sale. Totuşi, în ceea ce priveşte parcursul dintre moarte şi o nouă naştere, noi trebuie să distingem între faza pe care o studiem actualmente şi următoarea fază, unde există alte sarcini, pe care le vom examina la momentul potrivit.

Aş dori să mai adaug doar că experienţa făcută în timpul vieţii de după moarte să fie favorabilă sau nu, depinde de anumite condiţii. Comparând experienţa trăită după moarte a mai multor persoane, putem vedea că modul lor de viaţă, în această fază care urmează experienţelor din kamaloka, depinde de predispoziţiile morale dezvoltate pe Pământ. Cei care au făcut aici jos pe Pământ dovada unor bune calităţi morale beneficiază de condiţii favorabile în perioada care urmează după kamaloka. Cei care au manifestat calităţi morale insuficiente trebuie să înfrunte condiţii defavorabile. Felul în care se manifestă aceasta în timpul vieţii de după moarte ar putea fi rezumat într-o formulă care nu poate fi cu totul exactă, fiindcă limbajul nostru de aici de pe Pământ nu este adaptat la lumea spirituală. Tot ce putem face este să ne străduim să-l formulăm cu precizia maximă posibilă. Putem atunci spune că, în decursul perioadei în discuţie, atitudinea morală a sufletului nostru face din noi fiinţe sociabile, capabile de a ne întreţine cu alte spirite, deci spirite omeneşti sau spirite ale ierarhiilor superioare. Dimpotrivă, orice atitudine morală deficitară a sufletului nostru face din noi fiinţe nesociabile, spirite solitare, ce nu se remarcă deloc din viziunea lor nebuloasă. În aceasta constă cauza esenţială a suferinţei de după moarte: a ne simţi drept spirite solitare, eremiţi în lumea spirituală. Un element esenţial al sociabilităţii constă în a stabili relaţii cu ceea ce avem nevoie, cu ceea ce ne este necesar. După moarte ne trebuie enorm de mult timp pentru a traversa această sferă pe care ocultismul o numeşte sfera lui Mercur.

Bineînţeles că atitudinea morală a sufletului va fi determinantă şi în sfera următoare, dar atunci apar noi condiţii. Ceea ce contează înainte de toate în această sferă următoare, cea a lui Venus, este atitudinea religioasă a sufletului. Cei care au un suflet religios devin, pe durata acestei faze, fiinţe sociabile, oricare a fost apartenenţa lor confesională. Dimpotrivă, spiritele lipsite de sentimente religioase vor fi aici condamnate la un egoism spiritual, egoism restrictiv. Trebuie să o spunem, deşi poate părea paradoxal, că cei care cultivă în mod esenţial o stare de spirit materialistă şi resping orice viaţă religioasă vor deveni în mod obligatoriu eremiţi ai spiritului; fiecare va fi oarecum închis în cabinetul său. Şi nu este o comparaţie ironică, ci un adevăr, când spun că cei care întemeiază astăzi o „religie monistă” [ Nota 12 ] – deci contrarul religiei – vor fi închişi separat în câte o închisoare: lor le va fi absolut imposibil să se întâlnească.

Iată cum se corectează greşelile acumulate de suflete pe durata existenţei lor pământeşti. Pe Pământ, erorile şi greşelile se corectează prin ele însele. Dimpotrivă, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, ele constituie fapte! Ceea ce noi gândim aici, va fi o realitate pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Deja în cazul iniţierii, gândirea este o realitate. Atunci, dacă avem într-adevăr o gândire eronată, ea se prezintă nu numai în toată urâciunea ei, dar şi cu tot ce conţine ea ca putere distrugătoare. Dacă oamenii ar putea presimţi caracterul distrugător propriu multor idei răspândite de cutare sau cutare mişcare de agitaţie, nu ar întârzia să se întoarcă de la ele. Faptul că gândurile se pot regrupa în jurul nostru şi constitui o masă compactă, oarecum solidificată, masă pe care noi nu o putem clinti atâta timp cât suntem în afara corpului nostru, face parte de asemenea din martiriul iniţierii. Odată ce am elaborat o gândire greşită, o regăsim, imuabilă, de îndată ce ieşim din corpul nostru fizic. Trebuie atunci să reintrăm în corpul nostru. Desigur, amintirea ne rămâne, dar chiar iniţiatul nu ar putea să o corecteze fără să reintre în corpul său fizic. În exterior, această gândire este ca un munte imuabil. Astfel se pune în evidenţă în ce măsură viaţa reală trebuie să fie luată în serios.

Acestea fiind spuse, devine posibil să înţelegem necesitatea revenirii în corp fizic pentru a realiza anumite compensări ale karmei. Desigur că, în timpul vieţii dintre moarte şi noua naştere, noi putem fi conştienţi de greşelile noastre, dar numai în corpul fizic le putem corecta. Ceea ce s-a desfăşurat într-o existenţă va fi compensat în următoarea. Dar ceea ce trebuie să fie admis cu toată tăria şi în toată imperfecţiunea sa ne apare mai întâi într-un fel ireversibil, aşa cum a spus Homer pentru lumea spirituală. Ceea ce descoperim în lumea spirituală trebuie să intre în sufletul nostru sub formă de sentimente. Ele ne vor servi drept bază pentru a considera viaţa într-un fel nou. Desigur că o predică monistă de duminică poate avea unele principii morale. Dar aceasta nu va schimba deloc oamenii – ne vom da seama cu timpul – fiindcă limbajul întrebuinţat pleacă de la concepte care nu sunt făcute pentru a atinge realmente sufletele. Pentru a reuşi, ar trebui concepte cu o putere reală. Şi această putere devine efectivă când realizăm că, la un anumit timp după moarte, ceea ce apasă asupra karmei noastre ne va întâmpina după moarte. Noi vom vedea atunci ceea ce apasă asupra karmei noastre, dar rămâne imuabil. Dar noi nu putem modifica nimic; noi nu putem decât aprofunda, pentru a o uni nemijlocit cu natura noastră.

Acest gen de concepte acţionează asupra sentimentului nostru, stimulându-l astfel să dobândească o viziune exactă a vieţii. Atunci intervin toate elementele necesare promovării vieţii, de care are nevoie omenirea dacă ea vrea într-adevăr să progreseze conform intenţiei călăuzitorilor omenirii, conform spiritului celor care sunt însărcinaţi să-i conducă spre scopurile care-i sunt propuse.