Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A DOUA CONFERINŢĂ

Berlin, 20 noiembrie 1912

În această iarnă, conferinţele rezervate membrilor vor fi consacrate studiului vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Este în natura lucrurilor ca discuţiile, care vor fi duse dintr-un punct de vedere pe care noi nu l-am mai avut încă până acum, să devină de înţeles şi, am putea spune, să poată fi dovedite, abia după ce se va încheia ansamblul conferinţelor din această iarnă. Trebuie, desigur, să ţinem cont de învăţăturile care rezultă din investigaţiile întreprinse în cursul acestor ultime luni. Pentru a ajunge la o înţelegere completă trebuie să ţinem cont de demersurile făcute. Pentru a ne permite să ne familiarizăm cu aceste probleme importante, vom începe astăzi prin scurte consideraţii relativ la natura omenească, uşor accesibilă fiecăruia în viaţă.

Pentru orice observator imparţial, realitatea cea mai semnificativă şi cea mai importantă a vieţii umane este incontestabil Eul uman. Noi trebuie să facem deosebirea între adevăratul Eu uman şi conştienţa pe care o avem despre el. Este frapant să constatăm că acest Eu omenesc este fără îndoială deja activ în momentul naşterii, când omul intră în existenţa pământească, şi mai ales în cursul perioadei în care copilul nu are încă nici o conştienţă despre Eul său, perioadă care este caracterizată în mod exterior prin faptul că un copil vorbeşte despre el însuşi ca despre o altă persoană, ceea ce am menţionat deja adesea. În jurul celui de-al treilea an, copilul începe să devină conştient de sine însuşi; în anumite cazuri aceasta se întâmplă mai devreme. În acest moment el începe să vorbească despre sine la persoana întâi. Noi ştim că acest an constituie limita extremă, deşi pot să existe uneori excepţii, prin care omul să fie capabil să-şi amintească mai târziu de trăirile sufletului său şi dincolo de această limită. Există deci în viaţa omului o cezură foarte clară: înainte de acest moment nu exista nici o posibilitate de a avea o experienţă clară şi netă a Eului său; după aceea, omul face experienţa Eului său, se simte oarecum în largul său în privinţa faptului de a fi în orice moment capabil să-şi amintească şi experienţele Eului său. Cum poate explica o observaţie imparţială a vieţii această trecere progresivă, la copil, de la ignorarea Eului la cunoaşterea Eului?

Iată ce ne poate spune o observare obiectivă în această problemă. Dacă, după naşterea sa, în primele perioade de timp, copilul nu ar intra în conflict cu lumea exterioară, el nu ar putea niciodată ajunge la o conştienţă a Eului său. Mai târziu, în cursul existenţei dumneavoastră, veţi avea adesea ocazia să observaţi singuri prezenţa Eului dumneavoastră. Este suficient să vă loviţi violent de muchia unui dulap pentru ca, în mod sigur, să constataţi existenţa Eului dumneavoastră. Ciocnirea cu lumea exterioară vă reaminteşte că sunteţi un Eu. Există puţin şanse ca dumneavoastră să uitaţi să vă gândiţi la Eul dumneavoastră odată ce v-aţi făcut un cucui. Pentru copil, aceste contacte cu lumea exterioară nu trebuie în mod necesar să se termine de fiecare dată cu un cucui, dar aceasta este ceea ce se produce, într-un fel mai nuanţat, fără încetare. Când copilul îşi întinde mânuţa pentru a atinge un obiect oarecare, aceasta corespunde întotdeauna unei uşoare ciocniri cu mediul său înconjurător. De asemenea, când deschide ochiul, el este lovit de lumină; şi aici este vorba de o ciocnire cu lumea exterioară. În contact cu aceasta, copilul învaţă să se cunoască pe sine însuşi. În timpul primilor săi ani, toată viaţa copilului constă în a se delimita de lumea exterioară şi, prin aceasta, în a se descoperi pe sine însuşi. Rezultatul tuturor acestor loviri de mediul înconjurător se concretizează în suflet prin luarea de conştienţă de sine. Putem spune că îndată ce copilul a cunoscut destule asemenea ciocniri cu lumea exterioară, el ajunge să se numească „Eu”. Când a ajuns pe punctul de a-şi realiza conştienţa de sine, el descoperă necesitatea de a o ţine trează de-a lungul întregii sale existenţe. Dar această conştienţă de sine nu ar putea fi ţinută trează şi menţinută însu-fleţită fără neîncetate ciocniri. Odată ce copilul a ajuns să se numească „Eu”, ciocnirile cu lumea exterioară şi-au împlinit oarecum misiunea lor şi nu mai adaugă nimic dezvoltării conştienţei de sine. Observând cu imparţialitate, de exemplu, momentul în care omul se trezeşte, ne apare faptul că nu putem menţine trează conştienţa Eului decât prin ciocniri.

Noi ştim că această conştienţă a Eului, ca de altfel întreg conţinutul trupului astral, se stinge în timpul somnului şi reapare dimineaţa la trezire. De ce se trezeşte ea atunci? Fiindcă entitatea sufletesc-spirituală a omului se reintegrează în trupul său fizic şi în trupul său eteric. Atunci se produce din nou o coliziune şi conştienţa Eului se ciocneşte de trupurile fizic şi eteric. Cel care, chiar fără cunoaşterea ocultă, este capabil să observe cu precizie viaţa psihică, poate face constatarea următoare: trezindu-se dimineaţa, el poate vedea că multe lucruri păstrate în memorie reurcă în conştienţa sa. Reprezentările şi sentimentele trăite şi multe alte experienţe, toate acestea, apărând din profunzimile subconştientului, reurcă în conştienţă. O asemenea observare nu necesită nici o cunoaştere ocultă, ci este suficient să dezvoltăm facultatea noastră de observare pentru fenomenele sufleteşti. Analizând cu exactitate ceea ce se desfăşoară, putem constata că ceea ce apare astfel are un caracter oarecum impersonal. Putem chiar observa că acest caracter va fi cu atât mai impersonal cu cât evenimentele sunt mai îndepărtate în timp, cu alte cuvinte când participăm din ce în ce mai puţin cu sinea noastră conştientă. Dumneavoastră vă puteţi aminti evenimentele care s-au desfăşurat într-un trecut îndepărtat, le puteţi face să reurce în memorie fără să vă simţiţi afectaţi de ele, după imaginea a ceea ce simţiţi faţă de ceea ce se desfăşoară în lumea exterioară şi nu vă angajează cu nimic. Tot ceea ce este păstrat în memoria noastră tinde în mod constant să se desprindă de Eul nostru. Totuşi, noi vedem în fiecare dimineaţă foarte distinct că Eul nostru îşi reintegrează conştienţa; aceasta se datorează faptului că noi ne scufundăm în fiecare dimineaţă în acelaşi corp. Ciocnirea care are loc reînnoieşte de fiecare dată conştienţa Eului nostru. În timp ce copilul se loveşte de lumea exterioară şi ajunge astfel la conştienţa de sine, noi, adulţii, ne menţinem această conştienţă de sine trează lovindu-ne de propria noastră viaţă lăuntrică. Acest şoc nu se limitează numai la trezirea de dimineaţă, căci noi ne integrăm în propria noastră fiinţă lăuntrică de-a lungul întregii zile, şi conştienţa Eului nostru se reaprinde la contrapresiunea realizată de corpul nostru. Eul nostru este introdus în trupurile noastre fizic, eteric şi astral şi se află fără încetare în coliziune cu ele. Putem deci spune că avem o conştienţă a Eului datorită acestei locuiri în corporalitatea noastră, de la care suportăm o contrapresiune. Noi ne ciocnim de corporalitatea noastră.

Bineînţeles că de aici decurge în mod necesar o consecinţă. Orice ciocnire are efectul următor: când dumneavoastră loviţi ceva, chiar fără să vă daţi seama de aceasta, se produce o rănire, o leziune. Efectiv, lovirea Eului de corporalitatea noastră nu încetează de a provoca deteriorări în corporalitate; mici distrugeri. Aceasta este o realitate: noi ne distrugem constant corporalitatea. Dar dacă nu am lovi-o şi nu am distruge-o, conştienţa Eului nostru nu s-ar putea dezvolta. Şi suma acestor distrugeri nu este într-adevăr nimic altceva decât ceea ce provoacă moartea pe planul fizic. Putem deci spune că datorită acestei distrugeri neîncetate a organismului nostru şi activităţii noastre distructive putem menţine conştienţa Eului nostru.

În acest fel suntem deci distrugătorii învelişurilor astral, eteric şi fizic. Asta înseamnă că avem faţă de aceste învelişuri un comportament diferit decât faţă de Eu. Viaţa obişnuită ne învaţă că putem deveni şi distrugătorii Eului. Să vedem o clipă cum putem deveni distrugătorii Eului nostru.

Eul nostru este ceva – puţin contează pentru moment ce anume –, şi în măsura în care el este ceva în cadrul universului, are o anumită valoare. Omul resimte foarte bine că Eul său are o anumită valoare pentru Cosmos. Dar noi putem micşora această valoare. Cum putem noi reduce valoarea Eului nostru? Când producem un necaz cuiva pe care ar fi trebuit să-l iubim, atunci ciuntim efectiv valoarea Eului nostru. După ce am provocat această suferinţă nejustificată, Eul nostru şi-a scăzut valoarea. Acesta este un fapt de care fiecare îşi poate da seama. Mai putem constata şi următoarele: omul neputând, în cursul existenţei sale, atinge niciodată valoarea sa ideală, Eul său este în realitate fără încetare în curs de a se devaloriza, deci de a lucra la propria sa depreciere, la propria sa distrugere. Dar atât timp cât avem controlul Eului nostru, noi avem, de-a lungul întregii noastre vieţi, posibilitatea de a elimina această distrugere. Noi suntem capabili de aceasta, deşi nu o facem întotdeauna. Înainte de a trece pragul morţii, putem întotdeauna s-o facem. Dacă am cauzat o suferinţă nejustificată cuiva putem, sub o formă sau alta, să o compensăm în timpul vieţii noastre pământeşti. Reflectând puţin la aceasta, dumneavoastră înţelegeţi că omul are posibilitatea, între naştere şi moarte, de a-şi influenţa Eul, de a-i micşora valoarea, posibilitatea de a lucra la distrugerea sa, dar şi de a echilibra această distrugere, de a o neutraliza.

În cursul actual al evoluţiei sale, omul, pentru început, nu are această posibilitate şi în ceea ce priveşte trupul său astral, trupul său eteric şi trupul său fizic. El nu poate – aşa cum face cu ajutorul activităţii sale conştiente în privinţa Eului său – să lucreze la aceste trei alte trupuri, căci el nu se află în mod conştient în aceste trei părţi ale fiinţei sale. Daunele cauzate în trupurile sale astral, eteric şi fizic se menţin. El nu încetează să le distrugă, fără a fi în măsură să facă ceva pentru a le repara. Aceasta este uşor de înţeles: dacă am intra într-o nouă încarnare înzestraţi cu forţele conţinute în trupurile noastre fizic, eteric şi astral, aşa cum au fost ele modelate la sfârşitul încarnării precedente, noi am avea de a face cu un trup astral, eteric şi fizic cu totul inutilizabil. Conţinutul sufletescului nostru este întotdeauna la originea a ceea ce se manifestă în corporalitate; el constituie forţa care se exprimă acolo. Faptul că la sfârşitul existenţei avem un organism fragil, dovedeşte că sufletul nostru nu are forţele capabile să-i salveze vitalitatea. Pentru a ne menţine conştienţa şi pentru a o păstra trează, noi am distrus încontinuu învelişul nostru corporal. Forţele care ne rămân la sfârşitul unei încarnări nu ne sunt de nici un folos în următoarea încarnare. Noi trebuie să primim puteri noi, capabile să acţioneze în cursul încarnării următoare asupra trupurilor astral, eteric şi fizic în aşa fel încât ele să fie, într-o anumită măsură, vitalizate şi sănătoase, şi deci utilizabile pentru noua încarnare. În timpul unei existenţe pământeşti – şi aceasta este deja accesibil oricărei observaţii – omul are posibilitatea de a distruge cele trei trupuri ale sale; dar lui nu îi este posibil, lui singur, să le structureze într-o manieră sănătoasă, să le formeze, să le reconstituie. Investigaţia ocultă ne arată că în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, din regnul extraterestru în care trăim ne vin anumite puteri capabile să restaureze învelişurile omeneşti uzate. Între moarte şi o nouă naştere noi ne îndepărtăm în universul cosmic, şi trebuie să mergem să căutăm în alte corpuri cereşti, înrudite cu regnul pământesc, puterile pe care nu le putem extrage din sânul regnului pământesc. Ele conţin rezervele de puteri de care au nevoie învelişurile noastre omeneşti. Pe Pământ, omul are o singură posibilitate, aceea de a extrage de aici puterile necesare pentru reconstituirea permanentă a Eului său; celelalte componente ale naturii omeneşti trebuie să-şi primească puterile din alte lumi, şi nu din Pământ.

Dacă vom considera mai întâi trupul astral, vedem că după moarte fiinţa omenească îşi extinde existenţa în afară, se răspândeşte realmente în exterior şi se dilată prin toate sferele planetare. Prin dilatarea fiinţei sale sufletesc-spirituale, omul devine, pe durata kamalokăi, o fiinţă atât de mare – atunci se întrepătrund mai multe fiinţe – încât atinge limita formei orbitei pe care Luna o descrie în jurul Pământului. Fiinţa omenească se dilată după aceea până la sfera lui Mercur – în sensul atribuit de ocultism termenului de Mercur –, apoi până la sfera lui Venus, după aceea până la sfera lui Marte, cea a lui Jupiter şi apoi până la Saturn. Fiinţa omenească se dilată din ce în ce mai mult. Ca entitate, dincolo de pragul morţii, omul ajunge să trăiască devenind un locuitor al lui Mercur, apoi al lui Venus, apoi al lui Marte şi aşa mai departe. El trebuie oarecum să aibă facultatea de a se simţi în largul său în aceste lumi planetare. Ce să facă pentru a se adapta la ele?

O dată ce perioada kamaloka a trecut, omul trebuie să aibă în el ceva care să-i permită să dezvolte o afinitate cu puterile proprii sferei lui Mercur, unde se află. Când observăm mai multe fiinţe omeneşti în răstimpul vieţilor dintre moarte şi o nouă existenţă, se adevereşte că ele au comportamente foarte diferite. Există o diferenţă foarte netă între cei care intră în această sferă a lui Mercur cu o anumită atitudine morală, şi cei care sunt marcaţi de o viaţă imorală. Acest lucru include bineînţeles toate nuanţele posibile. În sfera lui Mercur, fiinţa omenească, având dobândite în cursul existenţei sale calităţi morale, este ceea ce am putea numi o fiinţă spirituală sociabilă; ea are posibilitatea să contacteze alte fiinţe – fie defuncţi care i-au premers, fie fiinţe proprii sferei lui Mercur – şi să stabilească cu ele legături şi schimburi. Fiinţa omenească imorală devine solitară şi se simte exclusă din comunitatea altor locuitori ai acestei sfere. Iată la ce conduce atitudinea morală sau imorală a fiinţelor pământeşti ajunse în această sferă. Este esenţial să înţelegem că moralitatea este ceea ce stabileşte în acest loc contactul şi legătura noastră cu fiinţele care trăiesc acolo, şi că atitudinea noastră imorală închide fiinţa noastră ca într-o închisoare. Desigur că noi ştim atunci că acolo sunt şi alte fiinţe, dar suntem oarecum închişi într-o carapace şi nu le putem întâlni. Situaţia de singurătate rezultă dintr-o existenţă omenească asocială şi imorală pe Pământ.

În sfera următoare, elementul determinant pentru stabilirea contactelor între fiinţele omeneşti este sentimentul religios. În acord cu tradiţia ocultă, vom denumi provizoriu această regiune, sfera lui Venus. Cei care, în cursul existenţei lor pământeşti, au dobândit sentimentul că tot ceea ce este efemer în viaţa oamenilor şi a lucrurilor este legat de ceva etern, şi că omul, prin atitudinea sufletului său, trebuie să tindă spre ceea ce este spiritual şi divin, pot stabili contactul cu fiinţele acestei sfere. Dimpotrivă, un spirit materialist, incapabil să-şi orienteze sufletul spre etern şi nepieritor, spre divin, rămâne ca întemniţat în propria sa fiinţă şi este condamnat la singurătate. Tocmai aici, în sfera lui Venus, putem vedea cel mai bine, datorită investigaţiilor oculte, cum prin felul nostru de a trăi pe Pământ creăm în trupul nostru astral condiţiile de viaţă necesare în această sferă. Noi trebuie să dobândim o înţelegere şi să dezvoltăm o înclinaţie pentru ceea ce dorim să ne asociem mai târziu. Şi este o realitate faptul că oamenii de pe Pământ, din toate timpurile şi pe durata diferitelor epoci – aşa cum trebuie să fie, pe bună dreptate – au întreţinut legături cu viaţa spirituală divină, în toate confesiunile şi în toate concepţiile despre lume. Pentru a progresa, evoluţia a avut nevoie de o sursă unică. În domeniul religios, de exemplu, oricare ar fi epoca şi poporul, diferitele confesiuni au fost date de spiritele desemnate de circumstanţele cosmice în funcţie de dispoziţiile popoarelor, de condiţiile climatice, ş.a.m.d. Apartenenţa confesională se bazează deci pe o aceeaşi sursă, dar confesiunile sunt nuanţate după condiţiile proprii fiecărui popor. Chiar şi în epoca noastră, oamenii constituie pe Pământ grupuri distincte, în funcţie de confesiunea lor religioasă sau concepţia despre lume. Ceea ce dezvoltă în sufletul nostru o confesiune religioasă sau o filozofie pregăteşte înţelegerea şi sociabilitatea noastră pentru sfera lui Venus. Sentimentele religioase ale hinduşilor, chinezilor, musulmanilor, creştinilor, etc., pregătesc sufletul pentru ca, o dată ajunşi în sfera lui Venus, el să aibă înţelegerea, simpatia şi înclinaţia care îl atrage, înainte de toate, spre fiinţele ce împărtăşesc aceleaşi sentimente şi care şi-au modelat sufletul după aceeaşi confesiune. Putem realmente afirma – şi investigaţia spirituală este foarte clară asupra acestui punct – că în timp ce astăzi suprafaţa Pământului este împărţită între rase, popoare, ş.a.m.d. – situaţia aceasta se va schimba în viitor, întreţeserile fiind deja începute – şi deci dacă aceasta constituie actualmente tot atâtea semne distinctive, sfera lui Venus, pe care noi o parcurgem împreună cu alte fiinţe omeneşti sau spirituale, nu cunoaşte această diferenţiere rasială. Oamenii sunt grupaţi acolo numai după confesiunile lor religioase şi concepţiile lor filosofice. Desigur că mai există încă o diferenţiere datorată tocmai faptului că această divizare pământească, existentă la nivelul religiilor, este într-o anumită măsură dependentă de condiţiile rasiale şi de seminţii. Totuşi, nu elementul rasial este cel care are întâietate, ci determinantă este experienţa sufletului datorată faptului că el se leagă de o anumită confesiune.

După moarte, noi rămânem întotdeauna un anumit timp în sfera lui Venus. După aceea ne dilatăm şi ajungem până la sfera următoare, cea a Soarelui.

În calitate de suflete, noi devenim realmente, între moarte şi o nouă naştere, locuitori ai Soarelui. În comparaţie cu sfera lui Venus, sfera Soarelui mai necesită şi altceva. Pentru a evolua în sfera solară între moarte şi o nouă naştere, este eminamente necesar să înţelegem nu numai un grup omenesc determinat, ci totalitatea sufletelor omeneşti, şi să putem stabili puncte de contact cu toate sufletele. În sfera Soarelui noi ne simţim izolaţi dacă suntem încorsetaţi de prejudecăţi, oricare ar fi apartenenţa confesională, şi datorită acestui fapt noi suntem incapabili să-i înţelegem pe cei al căror suflet este marcat de o altă confesiune. Cel care, pe Pământ, de exemplu, nu a ştiut aprecia decât avantajele unei anumite religii, nu-i va înţelege niciodată, în sfera Soarelui, pe cei care au aparţinut altei religii. Dar această lipsă de înţelegere nu se manifestă ca pe Pământ. Aici, jos, oamenii pot să se deplaseze şi să-şi intersecteze drumurile fără să se înţeleagă la nivelul sufletului: ei se pot scinda în diferite apartenenţe religioase şi filosofice. Dar în sfera Soarelui, până acolo unde ne întindem şi ne întrepătrundem, noi suntem uniţi şi, cu toate acestea, separaţi, prin viaţa noastră lăuntrică. Şi acolo orice separare şi orice lipsă de înţelegere este o sursă de suferinţe cumplite. Întâlnirea cu un suflet aparţinând unei alte confesiuni naşte în noi un reproş pe care suntem incapabili să-l depăşim, pentru că pe Pământ nu am învăţat să o facem, şi pentru că această incapacitate se prelungeşte un răstimp nedefinit.

Vom înţelege mai bine despre ce este vorba dacă, plecând de la ceea ce se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere, abordăm problema iniţierii. Căci trăirea iniţiatului, care pătrunde în lumile spirituale, este într-un anumit fel foarte asemănătoare celei a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. El trebuie să se familiarizeze cu aceleaşi sfere, şi ar trece prin aceleaşi frământări dacă, în momentul intrării în sfera Soarelui, ar păstra prejude-căţile unei concepţii unilaterale despre lume. Iată de ce iniţierea trebuie să fie precedată de o deschidere totală faţă de orice confesiune religioasă aflată pe Pământ, o înţelegere pentru ceea ce trăieşte în orice suflet, oricare ar fi apartenenţa sa filosofică. Căci dacă nu, tot ceea ce se sustrage înţe-legerii noastre devine sursă de zbucium, asemănându-se cu munţi înalţi gata să se prăbuşească peste noi, sau cu manifestări la care se presimte o putere explozivă care ne-ar putea lovi. Din moment ce ne încorsetăm pe noi înşine într-o asemenea atitudine, orice lipsă de înţelegere pentru semen acţionează în acest fel în lumile spirituale.

Dar lucrurile nu au fost întotdeauna aşa. În timpurile precreştine, evoluţia omenirii nu prevedea ca oamenii să dezvolte o asemenea înţelegere pentru fiecare suflet individual. Neamul omenesc a trebuit să treacă printr-o fază de unilateralitate. Dar cei care au fost ridicaţi la nivelul de călăuzitori ai lumii au trebuit să dobândească mai mult sau mai puţin conştient facultatea unei înţelegeri mai generale şi nu a uneia exclusive. Chiar dacă cineva nu era decât călăuza unui singur popor, el trebuia oarecum să fie capabil să desfăşoare o înţelegere pentru fiecare suflet omenesc. Vechiul Testament făcea aluzie la aceasta în mod grandios în locul unde Abraham îl întâlneşte pe Melchisedec [ Nota 13 ], preot al celui Prea-Înalt. Cel care înţelege acest pasaj ştie că Abraham, chemat să devină călăuzitorul poporului său, beneficiază în acel moment de iniţiere – chiar dacă aceasta nu se desfăşoară în deplină luciditate, cum va fi cazul mai târziu pentru alte iniţieri –, o iniţiere care îi permite să sesizeze realitatea divină capabilă să pătrundă orice suflet omenesc. Pasajul unde este vorba de întâlnirea lui Abraham cu Melchisedec ascunde de altfel un profund mister privind evoluţia neamului omenesc. Dar omenirea trebuia să fie pregătită treptat să devină din ce în ce mai capabilă să beneficieze de trecerea sa prin sfera Soarelui. Cum?

În cursul evoluţiei noastre pe Pământ, primul impuls în favoarea unei treceri favorabile prin sfera Soarelui a fost dat de Misteriul de pe Golgota, după o pregătire în sânul poporului Vechiului Testament, despre care vom mai vorbi. Pentru moment, nu contează prea mult să ştim dacă, aşa cum a evoluat până în zilele noastre, creştinismul şi-a realizat toate ţelurile şi toate posibilităţile sale de dezvoltare. Este de la sine înţeles ca în diferitele sale confesiuni religioase, creştinismul să nu fi putut promova decât anumite aspecte ale principiului christic global, şi ca pentru anumite detalii ale intenţiilor sale pozitive el să fie în întârziere în raport cu alte confesiuni. Dar ceea ce contează, sunt posibilităţile evolutive pe care le cuprinde el, ceea ce poate da el omului care pătrunde tot mai profund în esenţa sa.

Noi am încercat deja să expunem ceea ce poate explica această evoluţie posibilă. Ar fi multe de spus relativ la acest subiect. Dar aici nu vom trata decât singurul aspect de care avem acum nevoie. Pentru a înţelege bine semnificaţia profundă a diferitelor curente religioase, putem rămâne la un singur aspect care ne arată clar caracterul confesiunilor religioase. Constatăm că diferitele orientări religioase sunt adaptate diferitelor rase, populaţii şi comunităţi de sânge. Aceasta este mai ales valabil în primele timpuri ale evoluţiei omenirii. Această situaţie a durat un anumit răstimp. Noi ştim că religia hindusă este rezervată celor care sunt născuţi hinduşi. Într-un anumit sens, vechile religii sunt religii ale seminţiilor, ale anumitor popoare. Vă rog să nu luaţi această remarcă drept o depreciere, ci numai drept o caracterizare. Diferitele religii care au fost date popoarelor de către iniţiaţi, şi care au fost scoase din sursa unei religii universale comune, dar adaptate diferitelor popoare, seminţii, ş.a.m.d., aceste diferite religii au ceva, să spunem, dintr-un egoism religios. Popoarele au iubit întotdeauna curentele religioase ieşite din propria lor constituţie, din propriul lor sânge. Noi chiar ştim că odinioară, când era întemeiată o religie provenind din centre de misterii la un popor din antichitate, aceasta nu era realizată de către un străin de sângele acelui popor. Se întemeia un al doilea misteriu, care era transportat acolo unde mai exista deja unul. Dar cineva din cadrul acelui popor era desemnat drept călăuzitor al acelui popor, sau al acelei seminţii.

În această privinţă există o mare diferenţă faţă de ceea ce se poate numi creştinismul autentic. Individualitatea spre care orice creştin îşi îndreaptă privirea sa, Christos Iisus, a avut cea mai slabă influenţă tocmai în sânul poporului şi locului unde s-a încarnat.

Condiţiile religioase în Occident trebuie să fie considerate la fel ca acelea din India sau China, unde se perpetuează religiile tribale? Nu, câtuşi de puţin! Religiile noastre nu s-ar putea compara cu cele din Orient, hindusă şi chineză, decât dacă aici, în Europa Centrală, noi am fi, de exemplu, adoratori fideli ai lui Wotan. Noi am fi atunci în aceeaşi situaţie, şi egoismul religios s-ar manifesta şi aici. Or, în Occident, orice egoism religios a dispărut şi s-a adoptat religia unui întemeietor de religie care nu se bazează pe nici o comunitate tribală, ci vine din afară. Acesta este un fapt care trebuie văzut în mod clar. Legătura de sânge care contribuia la întemeierea vechilor comunităţi religioase nu a jucat nici un rol în răspândirea creştinismului. Dimpotrivă, legătura de la suflet la suflet a fost esenţială aici şi ea a permis primirea unei religii de origine străină, cum a fost de exemplu cazul Occidentului. De ce a fost aşa? Fiindcă în rădăcinile sale cele mai adânci, şi încă de la origine, creştinismul era structurat pentru a deveni o religie destinată tuturor oamenilor, fără deosebire de credinţă, naţionalitate, apartenenţă tribală, de rasă şi de tot ceea ce, de altfel, poate separa oamenii unii de alţii. Pentru a înţelege în mod just creştinismul trebuie ştiut că el nu se adresează în om decât elementului uman, cel care există în orice fiinţă omenească. Faptul că în decursul primelor sale faze, şi chiar şi în zilele noastre, creştinismul a dat naştere la confesiuni diferite nu infirmă cu nimic această constatare, căci el înglobează toate posibilităţile evolutive conţinute în general în omenire. În sânul lumii creştine va trebui chiar să se producă o mare schimbare pentru înţelegerea creştinismului până în temeliile sale. Va trebui făcută o anumită distincţie între cunoaşterea creştinismului şi realitatea sa.

Desigur că Sfântul Pavel a început să facă această diferenţiere; iar cel care îl înţelege pe Sfântul Pavel poate cunoaşte ceva în acest sens. Dar ceea ce a întreprins el a fost prea puţin înţeles până în prezent. El a extins, din apanajul exclusiv al evreilor, confesiunea creştină, pronunţând aceste cuvinte: „Christos nu a murit numai pentru evrei, ci şi pentru păgâni [ Nota 14 ] ”şi, în felul acesta, a contribuit enorm la înţelegerea justă a creştinismului. Ar fi cu totul greşit să pretindem că Misteriul de pe Golgota a avut loc numai pentru cei care îşi spun creştini. El s-a îndeplinit pentru toţi oamenii! Asta voia să spună Sfântul Pavel afirmând că Christos a murit şi pentru păgâni, nu numai pentru evrei. Ceea ce a intrat prin Misteriul de pe Golgota în întreaga viaţă a Pământului are evident importanţă pentru ansamblul vieţii pământeşti. Oricât de grotesc poate părea chiar şi astăzi celor care nu fac deosebirea despre care noi vom mai vorbi în continuare, trebuie spuse următoarele: pentru a înţelege bazele creştinismului, trebuie să fim capabili, faţă de un adept al unei alte religii – de exemplu un hindus sau un chinez – să ne întrebăm: are în el ceva creştin? Prea puţin contează ca omul în cauză să o ştie sau nu; ceea ce contează este ca el să fie avertizat asupra a ceea ce este în realitate creştinismul. Tot aşa, nu este esenţial ca un om să ştie ce este fiziologia, de vreme ce el cunoaşte realitatea digestiei. Adeptul căruia religia sa nu i-a furnizat nici o legătură conştientă cu Misteriul de pe Golgota, încă nu are deci nici o deschidere în această privinţă. Dar acesta nu este un motiv de a nega posibilitatea ca, pentru el, creştinismul să fie o realitate. Ziua în care creştinii vor fi destul de creştini pentru a descoperi elementul christic în toate sufletele pământeşti, şi nu numai când vor fi încercat prin tot felul de tentative de convertire să le inoculeze creştinismul, numai atunci va fi fost sesizat esenţialul creştinismului. Toate acestea sunt legate chiar de natura unui creştinism înţeles la justa sa valoare. Trebuie făcută deosebire între realitatea creştinismului şi înţelegerea lui. A înţelege ceea ce există pe Pământ datorită Misteriului de pe Golgota constituie un mare ideal, idealul unei cunoaşteri importante pentru Pământ, a unei cunoaşteri pe care oamenii vor şti să o dobândească în mod progresiv. Dar realitatea s-a împlinit, ea există de când s-a săvârşit Misteriul de pe Golgota.

Viaţa noastră în sfera Soarelui depinde de legătura pe care am putut-o stabili cu Misteriul de pe Golgota. Viaţa noastră în această sferă depinde în aşa măsură de acest raport, că ea nu este posibilă decât dacă am realizat cu Misteriul de pe Golgota legătura pe care tocmai am caracterizat-o. Această legătură trebuie să depăşească limitele unui creştinism incomplet, al unei nuanţe confesionale sau a alteia. În cazul în care nu realizăm acest lucru, noi ne condamnăm în mod sigur să trăim solitari în sfera Soarelui, incapabili să întâlnim sufletele altor fiinţe omeneşti. Există o afirmaţie a cărei putere se confirmă până în această sferă. Când, în calitate de fiinţe în sânul sferei Soarelui, întâlnim o altă fiinţă, putem cultiva cu ea legături sociale, şi această întâlnire ne incită să nu ne retragem în noi înşine dacă în noi trăieşte cuvântul următor: „Acolo unde doi sunt reuniţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” [ Nota 15 ]. Când există cunoaşterea reală a lui Christos, toţi oamenii sunt în măsură să se întâlnească în sânul sferei solare. Şi această întâlnire este de o importanţă remarcabilă. În această sferă, pentru om intervine o decizie, şi el trebuie să fi dobândit o anumită înţelegere. Aceasta poate fi explicată de preferinţă plecând de la un fapt extraordinar de important, accesibil oricărui suflet, dar de care adesea el nu-şi dă seama.

Unul din cele mai frumoase pasaje din Noul Testament este cel în care Christos caută să trezească conştienţa omului faţă de nucleul spiritual şi divin pe care îl poartă sufletul său. În calitate de scânteie divină, „Dumnezeu” trăieşte în fiecare suflet omenesc; orice om poartă în el o calitate divină. Christos Iisus a subliniat-o în mod deosebit. El a insistat cu toate puterile sale: „Voi toţi sunteţi dumnezei!” [ Nota 16 ]. Maniera în care o afirmă arată că el consideră că omul merită acest calificativ chiar din momentul în care i se atribuie. Dar şi o altă fiinţă a spus aceste cuvinte. Vechiul Testament exprimă în mod simbolic faptul că la începutul evoluţiei neamului omenesc, Lucifer spusese: „Voi veţi fi ca Dumnezeu” [ Nota 17 ]. Acest fapt trebuie reţinut. Două fiinţe spun cuvinte asemănătoare; Lucifer şi Christos: Voi veţi fi sau voi trebuie să fiţi ca Dumnezeu! Ce vrea să spună Biblia subliniind aceste spuse? Ea vrea să exprime faptul că, atunci când provin de la fiinţa luciferică, ele cheamă nenorocirea, pe când, venind de la fiinţa christică, duc la binecuvântarea supremă. Nu trebuie văzut aici un mister minunat? Cuvântul tentaţiei luciferice, azvârlit în omenire, a devenit prin Christos expresia celei mai înalte înţelepciuni. În caractere impresionante, în documentul nostru apare clar că nu numai conţinutul cuvintelor contează, ci mai ales persoana care îl pronunţă. Să reţinem din aceasta că lucrurile trebuie întotdeauna aprofundate şi că noi putem deja învăţa mult plecând de la elementele exoterice de care dispunem.

În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, auzim fără încetare răsunând în sufletul nostru puterea acestor cuvinte: „Tu eşti un dumnezeu, tu trebuie să fii un dumnezeu!”. Şi când intrăm în această sferă, avem certitudinea de a-l întâlni acolo din nou pe Lucifer, repetând cu insistenţă aceleaşi cuvinte. De acum înainte începem să-l înţelegem foarte bine pe Lucifer, în timp ce pentru a-l înţelege pe Christos trebuie să ne pregătim progresiv pe Pământ. Dacă nu am stabilit pe Pământ o legătură cu Misteriul de pe Golgota nu aducem în sfera solară nici o înţelegere pentru aceste cuvinte, atunci când ele provin de la entitatea lui Christos. Aş dori să vă spun, formulat în cuvinte destul de banale, că în sfera Soarelui întâlnim două tronuri. Unul este cel al lui Lucifer, de unde răsună cuvântul ispititor privind natura noastră divină. Acest tron este mereu ocupat. Celălalt ne apare gol, sau, mai precis, pare gol multor oameni, căci pe acest celălalt tron din sfera solară, pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, noi trebuie să găsim ceea ce se poate numi imaginea akashică a lui Christos. Şi dacă vom ajunge să o găsim acolo, aceasta va fi, după cum vom avea ocazia să vedem în continuare, o binecuvântare pentru noi. Dacă reuşim să o găsim, se datorează faptului că Christos a coborât din Soare pentru a se uni cu Pământul şi pentru că înţelegerea noastră pentru Misteriul de pe Golgota pe Pământ ne-a permis să ne ascuţim privirea spirituală pentru ca tronul lui Christos pe Soare să nu ne pară gol ci, dimpotrivă, să ne devină vizibile actele săvârşite de El atunci când se afla încă pe Soare. Am spus că trebuie să mă exprim în acest mod banal. Într-adevăr, pentru a vorbi de aceste două tronuri şi a descrie aceste condiţii sublime trebuie să recurgem la imagini. Oricine face efortul să înţeleagă va putea recunoaşte că aceste cuvinte făurite pe Pământ sunt inadecvate şi că trebuie recurs la imagini pentru a ne putea face înţeleşi.

Pentru ceea ce avem nevoie în timpul şederii noastre în sfera Soarelui nu găsim deci înţelegere decât dacă am asimilat pe Pământ ceva care nu interferează numai cu puterile astrale, ci şi cu puterile eterice. Dacă aţi urmărit ceea ce v-am expus, trebuie să ştiţi că religiile acţionează asupra puterilor eterice şi modelează trupul eteric al omului. O dată ce am dobândit o înţelegere pentru Misteriul de pe Golgota, ne rămâne o bună parte de moştenire spirituală datorită faptului că sufletele noastre sunt pătrunse de puteri emanând din sfera Soarelui. Căci din această sferă trebuie să extragem puterile de care avem nevoie pentru a putea primi în mod corect trupul eteric din următoarea noastră încarnare. Dimpotrivă, puterile care ne sunt necesare pentru a fi în măsură să primim corect trupul astral în următoarea noastră încarnare, le vom căuta în alte sfere planetare.

Să nu credeţi că ceea ce v-am spus nu este conform cu spiritul evoluţiei omeneşti. Eu vă spusesem deja că încă din epoca precreştină un călăuzitor al omenirii, Abraham, cu ocazia întâlnirii sale cu Melchisedec, sau Malekzadic, a avut prilejul să-şi procure puterile necesare pentru trecerea sa prin sfera solară. Nu este vorba aici de o afirmaţie oarecare făcută din intoleranţă, când se constată că numai creştinismul ortodox ar fi în măsură să procure omului puterile necesare pentru a stabili în sfera solară relaţii juste cu fiinţele. Nu, acolo este vorba de o realitate a evoluţiei. Spuneam că în decursul timpurilor, vechea posibilitate de a contempla prin alte mijloace imaginea akashică a lui Christos s-a estompat progresiv. Privirea spirituală a lui Abraham era complet deschisă pentru această imagine akashică a lui Christos în sfera solară. Acesta este un fapt incontestabil. Faptul că Misteriul de pe Golgota nu avusese încă loc pe atunci şi că Christos locuia încă pe Soare nu este o obiecţie valabilă; în realitate El era unit pe atunci cu alte sfere planetare. La acea epocă şi până în zilele noastre, oamenii erau capabili să contemple ceea ce era de văzut acolo. Şi dacă ne-am întoarce înapoi şi mai departe, în timp, pe când sfinţii rishi erau călăuzitorii poporului lor, învăţătorii din vechea Indie, acolo era deja vorba de călăuzitori ai omenirii care erau foarte familiarizaţi cu entitatea lui Christos, ce locuia încă în Soare. Aceşti călăuzitori se străduiau să-l facă cunoscut adepţilor lor, în orice caz fără ca să folosească deja numele pe care îl va purta El mai târziu. Deşi Misteriul de pe Golgota nu acţiona pe atunci până în sfera cunoaşterii acestor epoci îndepărtate, cei care căutau în profunzimile existenţei adevărurile intime, au avut totuşi posibilitatea de a dobândi facultăţile care îi permit omului să extragă din Soare puterile destinate regenerării trupurilor lor eterice. Dar aceste posibilităţi au încetat o dată cu evoluţia ulterioară a omenirii. Ele trebuiau, de altfel, să înceteze, fiindcă puteri noi caută fără încetare să se introducă în omenire.

Aceasta este o realitate a evoluţiei. Noi ne îndreptăm înspre timpurile viitoare când, dacă se îndepărtează de evenimentul christic, oamenii se vor priva din ce în ce mai mult de posibilitatea de a face o experienţă corectă a sferei solare pe durata călătoriei lor dintre moarte şi o nouă naştere. Se impune certitudinea faptului că ceea ce este christic trebuie căutat în fiecare suflet. Dacă vrem să sesizăm bazele creştinismului, să ne întrebăm în privinţa fiecărui om: câtă substanţă creştină are în el? Este de asemenea adevărat că omul se poate exclude din creştinism prin faptul că nu are conştienţa despre ce este vorba în realitate. „Christos a murit nu numai pentru evrei, ci şi pentru păgâni” – acestor cuvinte ale Sfântului Pavel le putem adăuga următoarele: dacă în decursul evoluţiei viitoare a omenirii s-ar exclude şi respinge în mod conştient şi din ce în ce mai mult Misteriul de pe Golgota, aceasta i-ar împiedica pe oameni să primească ceea ce a fost făcut pentru ei. Misteriul de pe Golgota este în mod precis o binefacere destinată fiecăruia dintre noi. Orice om este liber să-i primească sau nu efectele. Dar de felul în care va lăsa să acţioneze acest Mister asupra lui va depinde în viitor facultatea sa de a extrage din sfera Soarelui puterile necesare pentru construirea corectă a trupului său eteric pentru următoarea încarnare. Consecinţa imensă care decurge din aceasta pentru întreg viitorul neamului omenesc pe Pământ va face obiectul următoarelor conferinţe.

Creştinismul, legat de Misteriul de pe Golgota fără să-l înţeleagă prea mult, constituie deocamdată prima pregătire a omenirii pentru a stabili din nou relaţii juste cu sfera Soarelui. Înţelegerea justă a Misteriul de pe Golgota, conform antroposofiei, trebuie să fie al doilea impuls. Această relaţie justă cu sfera Soarelui se dobândeşte prin efortul continuu de a înţelege mereu mai bine Misteriul de pe Golgota. Odată intrat în această sferă, omul se dilată în continuare şi trece, de exemplu, în sfera lui Marte. Nu este suficient să stabilim relaţii corecte cu puterile solare numai în cadrul sferei Soarelui; trebuie ca să le purtăm cu noi când ne ridicăm spre sfera lui Marte. Pentru ca să nu se întunece şi să dispară conştienţa, odată parcursă sfera solară, ci ea să poată fi dusă, dimpotrivă, în sferele lui Marte şi Jupiter, care trebuie parcurse ulterior, pentru ca aceasta să se realizeze, este necesar, în cursul actualului ciclu al evoluţiei omenirii, ca în suflete să se trezească înţelegerea spirituală pentru ceea ce animă religiile şi concepţiile noastre de viaţă. Aceasta explică cercetarea în domeniul religiei şi concepţiilor despre lume. În locul înţelegerii antroposofice va veni o înţelegere foarte diferită, despre care abia ne putem face o imagine. Căci dacă este clar că un adevăr este valabil la o epocă încă impregnată de un simţ pentru sinceritate, nu este mai puţin adevărat că impulsuri mereu noi vor interveni în evoluţia neamului omenesc. Trebuie să ştim că ceea ce poate oferi antroposofia este valabil numai pentru o epocă dată. Asimilând acest învăţământ, omenirea va duce spre viitor impulsurile primite, pe care le va fi transformat. Datorită acestor puteri transformate ea va fi în măsură să preia noile forţe, care se vor manifesta ulterior.

Am arătat relaţia care există între viaţa pământească şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Veţi fi remarcat faptul că oamenii au realmente nevoie să cunoască şi să dezvolte o sensibilitate pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, o cunoaştere a ei şi un sentiment faţă de ea, la fel ca pentru viaţa pe Pământ. Căci salvarea, certitudinea, tăria şi speranţa pe care o avem încarnându-ne pe Pământ depind de puterile pe care le aducem din viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Dar puterile pe care le luăm de acolo depind, la rândul lor, de comportamentul pe care l-am avut în încarnarea noastră precedentă, depind de atitudinea noastră morală, de dispoziţia noastră religioasă sau, mai general, de calităţile sufleteşti pe care le-am dobândit. Noi trebuie să ştim că datorită experienţei suprasensibile pe care o trăim între moarte şi o nouă naştere, noi contribuim în mod activ fie la propagarea neamului omenesc, fie la distrugerea sa. Căci dacă oamenii nu dobândesc puterile capabile să le dea un trup astral sănătos, puterile care activează în trupul astral al omului pământesc ar deveni sterile şi seci, şi omenirea s-ar scufunda pe Pământ într-un declin moral şi religios. Dacă oamenii nu vor prelua puteri pentru trupul lor eteric, rasa umană ar dispărea de pe Pământ. Fiecare se poate întreba: În ce măsură pot eu contribui la faptul ca Pământul să nu fie populat numai de corpuri bolnăvicioase? Antroposofia nu este numai cunoaştere, ci ea este responsabilitate care ne pune în relaţie cu întreaga fiinţă a Pământului şi ne menţine ca atare.