Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A TREIA CONFERINŢĂ

Berlin, 3 decembrie 1912

În consideraţiile noastre asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, am făcut deja aluzie, şi dumneavoastră vă amintiţi de aceasta fără îndoială, de faptul că, la început, omul continuă să existe în această perioadă în condiţiile pe care şi le-a pregătit de aici, de pe Pământ. Am menţionat că de fiecare dată când întâlnim o persoană după moarte, în lumea spirituală, relaţiile dintre noi şi această persoană sunt, mai întâi, cele pe care le-am ţesut pe durata existenţei noastre pământeşti, şi pe care nu le putem schimba cu nimic. Să luăm exemplul următor: după moarte, întâlnim în lumea spirituală un prieten, sau orice altă persoană decedată înaintea noastră. Să presupunem că este vorba de o fiinţă căreia îi datorăm afecţiune datorită unor anumite împrejurări, dar că, într-o anumită măsură, noi am privat-o de această iubire. În acest caz noi vom continua să vieţuim relaţiile care existau înaintea morţii, aceste relaţii fiind constituite dintr-o privare afectivă de care suntem responsabili. Faţă de această fiinţă ne aflăm în situaţia descrisă în conferinţa precedentă, cu alte cuvinte contemplăm şi retrăim oarecum ceea ce am generat de-a lungul ultimei noastre existenţe pământeşti. Dacă, la un moment dat al vieţii noastre de aici de pe Pământ, noi am putut aduce o modificare a relaţiilor noastre cu această persoană, de exemplu cu zece ani înaintea morţii sale sau înaintea morţii noastre, retrăgându-i afecţiunea noastră, atunci vom avea de suportat după moarte această situaţie în răstimpul unei perioade de aceeaşi durată. Numai după ce am suportat această situaţie vom putea progresa şi cunoaşte de asemenea şi relaţiile mai bune care existaseră anterior cu această persoană. Trebuie să ştim că după moarte noi nu suntem în măsură să compensăm, să modificăm relaţiile create pe Pământ. Există o anumită imuabilitate.

Am putea foarte uşor crede că este vorba de o experienţă dureroasă şi că această situaţie trebuie privită numai din punctul de vedere al suferinţei. Aceasta ar însemna să judecăm lumea spirituală după condiţiile noastre pământeşti limitate. Dar văzute din lumea spirituală, lucrurile apar adesea cu totul altfel. Desigur că în timpul vieţii sale dintre moarte şi o nouă naştere, omul resimte toată durerea datorată faptului că trebuie să-şi spună: acum, că sunt în lumea spirituală, îmi dau seama de răul pe care l-am făcut, dar nu pot schimba nimic; trebuie oarecum să ajung în noi împrejurări similare, ca să intervină o modificare. Cel care face o asemenea experienţă trece în mod sigur prin această suferinţă. Dar el simte de asemenea certitudinea că lucrurile trebuie să se întâmple în felul acesta, şi că ar fi nefast pentru progresul său dacă nu ar fi astfel, dacă nu ar putea prelua această experienţă dureroasă. Căci contemplând o asemenea situaţie fără să o putem schimba, noi acumulăm puterea de a o schimba ulterior, în cursul karmei noastre viitoare. Tehnica viitoarei noastre karme este de aşa natură încât noi vom putea modifica şi corecta această situaţie când intrăm din nou într-o încarnare fizică. Defunctul nu este deloc în măsură să modifice prin el însuşi această situaţie. Mai ales imediat după moarte, în timpul perioadei de kamaloka, el vede, aşa-zicând, venind în întâmpinarea sa consecinţele vieţii sale pământeşti. La început el trebuie să rămână în aceeaşi situaţie, la aceeaşi experienţă, pe care nu o poate modifica.

Se poate spune în legătură cu aceasta că cei vii, cei care îşi urmează drumul lor pământesc, au mult mai multă influenţă asupra celui mort decât el însuşi sau alţi morţi. Şi acesta este un fapt extrem de important. Cel care rămâne pe plan fizic şi care a avut anumite legături cu defuncţii, cel care are relaţii cu sufletele care se află între moarte şi o nouă naştere, numai acela este în măsură, prin libera sa iniţiativă de aici, să aducă anumite modificări la starea de după moarte a defuncţilor.

Să luăm un caz concret, capabil să ne clarifice multe aspecte. Să ne mulţumim să vedem ceea ce se desfăşoară în kamaloka, fiindcă trecerea ulterioară în devachan nu modifică cu nimic situaţia. Să ne imaginăm două fiinţe care au trăit împreună pe Pământ. Să luăm un exemplu care ne afectează îndeaproape. Se poate întâmpla că la un anumit moment al vieţii sale, una din fiinţe să fi cunoscut antroposofia, sau chiar să fi devenit antroposof. Cealaltă, care este alături de ea, să fie pornită împotriva antroposofiei să nu facă decât s-o denigreze, şi aceasta tocmai fiindcă prietenul său aderă la antroposofie. Poate aţi făcut şi dumneavoastră această experienţă şi v-aţi spus: desigur că celălalt nu ar fi atât de virulent împotriva antroposofiei, dacă prietenul său nu ar fi devenit antroposof. Poate chiar ar fi devenit el însuşi un bun antroposof dacă ar fi fost primul care să cunoască antroposofia. Nu este o situaţie imposibilă, căci cazuri de acest fel există în viaţă. Dar noi trebuie să ştim că asemenea situaţii evidenţiază adesea domeniul iluziei. De fapt situaţia poate fi următoarea: cel care este pornit împotriva antroposofiei pentru că prietenul său a aderat la ea, nu este furios decât în stratul superior al conştienţei sale, la nivelul Eului său; dar în conştienţa sa astrală, în subconştientul său, nu există nimic care să împărtăşească această aversiune pentru antroposofie. Fără ştirea sa, el poate chiar avea o atracţie pentru antroposofie. Acesta este un fapt constatat adesea: unei aversiuni la nivelul conştienţei superioare îi corespunde o atracţie la nivelul subconştientului. Ceea ce se exprimă la nivelul superior al conştienţei nu corespunde în mod necesar modului în care se exteriorizează sentimentul. După moarte, experienţa nu se limitează numai la consecinţele a ceea ce s-a desfăşurat în straturile superioare ale conştienţei, la nivelul Eului. Cine crede aceasta îşi face o idee cu totul falsă despre condiţiile existenţei postmortem. Noi am descris adesea cum, în momentul morţii, omul îşi depune trupurile fizic şi eteric, dar păstrează lumea dorinţelor şi poftelor sale. Dar ceea ce durează nu se limitează numai la dorinţele de care este conştient, ci, de asemenea, la cele care există în subconştientul său, dorinţele de care nu ştie nimic sau pe care el poate chiar le-a combătut viguros pe Pământ. După moarte acestea sunt adesea mai puternice şi mai intense decât în timpul vieţii. Pe durata existenţei noastre pământeşti există o anumită dizarmonie între trupul astral şi Eu; aceasta se manifestă printr-un sentiment de vid sau de insatisfacţie. După moarte, tocmai conştienţa astrală conferă sufletului omenesc tot caracterul său, care dă fiinţei omeneşti pecetea sa. Experienţele care se desfăşoară la nivelul superior al conştienţei noastre sunt de o importanţă mai mică decât cele ale dorinţelor ascunse şi ale tuturor pasiunilor care dormitează în adâncurile sufletului şi cărora Eul le ignoră adesea existenţa. Deci se poate întâmpla ca omul care tună şi fulgeră împotriva ştiinţei spirituale fiindcă prietenul său a devenit antroposof, ajuns de cealaltă parte a pragului, să vadă manifestându-se în el o dorinţă profundă în favoarea antroposofiei. Această dorinţă va trebui să rămână nesatisfăcută, căci este prea puţin probabil ca această fiinţă, odată ce a trecut pragul, să aibă ocazia să o satisfacă. Dar printr-o înlănţuire aparte a împrejurărilor se poate întâmpla ca, în anumite cazuri, cel rămas pe Pământ să poată veni în ajutorul defunctului şi să-i modifice condiţiile existenţei. Am putut observa astfel de cazuri printre noi, de nenumărate ori.

Le putem, de exemplu, citi morţilor. Ne reprezentăm cu intensitate că defunctul este prezent, evocăm trăsăturile feţei sale şi parcurgem în gândire cu el textul pe care îl citim, de exemplu o lucrare de antroposofie. Este suficient să o facem în gând. Aceasta acţionează în mod direct asupra celui care a trecut pragul morţii. Cât timp el rămâne în kamaloka, limba nu constituie o piedică; ea nu devine o piedică decât când el este în devachan. Datorită acestui fapt nu se poate obiecta că cel mort nu înţelege limbajul nostru. Într-adevăr, în răstimpul de kamaloka persistă o anumită sensibilitate pentru cuvintele noastre. Printr-o astfel de acţiune putem efectiv aduce un ajutor celui care a trecut pragul morţii. Ceea ce se ridică astfel de la planul fizic poate modifica deci condiţiile existenţei dintre moarte şi o nouă naştere. Numai ceea ce emană din planul fizic are această putere, pe când o influenţă directă venind din lumea spiritului nu ar putea-o face.

De aici rezultă că antroposofia, dacă va vieţui cu adevărat în inima oamenilor, va fi capabilă să treacă peste prăpastia care separă lumea fizică de lumea spirituală. În aceasta trebuie să vedem esenţialul antroposofiei, importanţa ei vitală. Atâta timp cât se consideră că rolul ei constă în mod principal în a furniza concepte şi idei antroposofice, şi în a explica alcătuirea fiinţei omeneşti prin ceea ce primeşte din lumea spirituală, nu vedem decât începutul acţiunii sale. Numai atunci când vom şti cum intervine antroposofia în existenţa noastră, numai atunci va stabili ea realmente puntea dintre lumea fizică şi cea spirituală. Atunci nu ne vom mai limita la o atitudine pasivă în privinţa morţilor, ci vom avea o conduită activă şi vom cultiva relaţii vii cu ei, pentru a-i ajuta. Pentru a fi astfel, antroposofia trebuie în prealabil să pătrundă conştienţa noastră şi să ne facă să înţelegem că lumea noastră este în întregime în acelaşi timp fizică şi supra-fizică, spirituală, şi că fiinţa omenească nu se află pe Pământ numai pentru a culege în mod egoist, pe durata existenţei sale de aici, fructele vieţii materiale, ci şi pentru a îndrepta înspre lumea spirituală ceea ce nu poate fi cultivat decât pe planul fizic şi nu există decât la acest nivel. Dacă un om, din anumite motive care se justifică, sau din nepăsare, a păstrat distanţă faţă de concepţiile antroposofice, noi putem, după moarte, să-l apropiem de acest învăţământ, în felul în care îl vom explica.

Se poate pune problema următoare: dar dacă pe defunct îl deranjează asta, dacă nu şi-o doreşte? Această întrebare nu este în întregime justificată, pentru că oamenii nu sunt astăzi, în subconştientul lor, atât de ostili faţă de antroposofie. În subconştientul lor, ei nu au în realitate absolut nimic ce să-i reproşeze. Şi dacă noi am avea acces la subconştientul celor care o combat la nivelul conştienţei lor superioare, dacă am putea conversa cu subconştientul lor, nu ar mai exista deloc atâta ostilitate împotriva antroposofiei. Căci omul nu are prejudecăţi împotriva lumii spirituale decât la nivelul conştienţei Eului, sau, pentru a fi mai precis, la ceea ce, în calitate de conştienţă a Eului, se răsfrânge pe planul fizic.

Noi am învăţat astfel a cunoaşte un aspect al comunicării posibile între lumea fizică şi lumea spirituală. Ne putem de asemenea întreba dacă este posibilă o comunicare în direcţia lumii fizice pornind din celălalt pol. Altfel spus: cel care a trecut pragul morţii poate să se manifeste într-un anumit fel faţă de cei care au rămas pe Pământ? Astăzi acest lucru nu este posibil decât într-o foarte mică măsură, dat fiind că pe planul fizic omul trăieşte, de regulă generală, exclusiv la nivelul conştienţei sale a Eului, şi nu este deloc capabil să se pătrundă în conştienţa legată de trupul astral. Or, nu este atât de uşor să ne reprezentăm cum vor ajunge oamenii, încetul cu încetul, pe măsură ce antroposofia va progresa în cadrul evoluţiei omenirii, să devină conştienţi de această lume astrală sau devachanică sau, pur şi simplu spirituală, care înconjoară omul pământesc. Dar aceasta se va realiza. Numai faptul de a ţine cont de ceea ce revelează învăţământul antroposofic omului, va permite acestuia să găsească mijloacele şi căile necesare pentru a forţa limitele planului pur fizic şi de a-şi consacra atenţia lumii care-l înconjoară din toate părţile, dar pe care nu o percepe, prin simplul fapt că el nu dă nici o atenţie lumii spirituale.

Cum găsim mijloacele pentru a percepe această lume spirituală?

Aş dori să vă aduc astăzi în situaţia de a vă da seama că omul ştie şi recunoaşte în fond foarte puţine lucruri din ceea ce există în lumea sa înconjurătoare. La drept vorbind, el ignoră aproape toate lucrurile importante din univers. Cu ajutorul simţurilor şi inteligenţei sale, el învaţă să cunoască faptele curente în care este implicat. El învaţă să cunoască ceea ce se desfăşoară în exterior, dar şi ceea ce resimte în el însuşi, şi uneşte în gândire toate aceste manifestări: numeşte una cauză, cealaltă efect. O dată ce a stabilit o înlănţuire fie de la cauză la efect, fie cu ajutorul altor concepte, el crede că a cunoscut fenomenele. Să luăm cazul următor: Dimineaţa, la ora opt, părăsim locuinţa, plecăm la muncă, apoi ne luăm prânzul şi după aceea ne consacrăm timpul care ne rămâne diverselor distracţii. Apoi stabilim un raport între diferitele fapte din viaţa noastră; unul ne lasă o amintire mai profundă, altul mai slabă. Aceasta suscită în sufletul nostru impresii, trezindu-ne când simpatia, când antipatia. O reflectare chiar superficială ne poate aduce la concluzia că noi înotăm oarecum la suprafaţa mării şi că nu avem nici cea mai mică idee despre ceea ce se întâmplă în adâncuri. Tot aşa, fiind angajaţi în viaţă, noi nu cunoaştem decât realitatea exterioară. Or, enorm de multe lucruri rămân ascunse dincolo de această realitate de suprafaţă. Să admitem că ne părăsim locuinţa în fiecare zi la ora opt dimineaţa pentru a merge la muncă. Dar iată că într-o zi plecăm cu trei minute întârziere. Situaţia noastră nu mai este atunci aceeaşi. Într-adevăr, vom ajunge cu trei minute mai târziu. Apoi reluăm ritmul obişnuit, plecând la ora opt fix. Uneori reuşim totuşi să constatăm că, dacă am fi traversat strada la ora opt fix, am fi fost poate loviţi şi omorâţi de o maşină. Cu alte cuvinte, dacă am fi ieşit la ora obişnuită, nu am mai fi în viaţă. Altă dată putem poate constata că trenul, pe care trebuia să-l luăm, a avut un accident, şi că dacă l-am fi luat, am fi fost implicaţi în el. Acest exemplu ilustrează şi mai radical ceea ce doresc să explic. Noi nu suntem atenţi decât la ceea ce se întâmplă, şi nu la tot ceea ce se poate întâmpla în orice moment, dar care nu ni se întâmplă. Scăpăm fără încetare din vedere situaţiile care ni s-ar putea întâmpla, căci sfera posibilităţilor este infinit mai mare decât cea a realizărilor.

S-ar putea spune că toate acestea sunt fără importanţă pentru viaţa noastră practică. Este cu totul adevărat în ceea ce priveşte viaţa exterioară, dar nu şi pentru viaţa lăuntrică. Presupuneţi că aţi luat deja un bilet pentru o călătorie pe «Titanic» [ Nota 18 ], dar un prieten v-a sfătuit să nu vă îmbarcaţi. Dumneavoastră v-aţi vândut biletul şi după aceea aţi aflat de catastrofa produsă. Aţi avea atunci aceeaşi reacţie ca în cazul în care aţi fi fost pur şi simplu un spectator neimplicat? Această catastrofă nu ar suscita ea mai curând o profundă emoţie în sufletul dumneavoastră? Dacă am şti de câte lucruri suntem feriţi în viaţă, câte posibilităţi, bune sau rele – pentru care puterile se concentrau –, sunt amânate ca urmare a unui mic decalaj, am fi sensibili la experienţele lăuntrice fericite sau nefericite, la posibilele experienţe corporale pe care le-am evitat. Câţi dintre dumneavoastră ar putea spune care ar fi fost experienţele sale dacă această conferinţă la care asistaţi ar fi fost suprimată şi el s-ar fi aflat în altă parte? Dacă cineva ar fi capabil să o ştie, asta ar provoca în el o cu totul altă stare sufletească decât cea pe care o are, datorită faptului că ignoră ceea ce i s-ar fi putut întâmpla.

Toate aceste posibilităţi care nu se realizează pe planul fizic există ca puteri, ca efecte, în lumea spirituală, în arierplanul lumii fizice. Acolo, aceste puteri există realmente şi umplu, ca să spunem aşa, lumea spirituală. Noi nu suntem asaltaţi numai de forţele care ne determină planul realităţii, ci şi de nenumăratele puteri care nu există decât virtual şi nu pătrund decât arareori până în conştienţa noastră relativ la planul fizic. Dar, când se întâmplă aşa ceva, această înfăptuire provoacă în general o experienţă lăuntrică importantă. Să nu gândiţi că cele spuse relativ la o lume a posibilităţilor nelimitate sau, de exemplu, în privinţa experienţelor dumneavoastră diferite dacă nu aţi fi participat la conferinţa din această seară, să nu vă gândiţi că toate acestea ar fi în contradicţie cu karma. Nu, ele nu contrazic karma. A afirma contrariul, revine la a demonstra ignoranţa în ceea ce priveşte karma, aşa cum am expus-o noi. Căci ea nu este valabilă decât la nivelul realităţilor fizice ale existenţei omeneşti. De altfel, viaţa spiritului pătrunde şi impregnează viaţa omului de pe Pământ în aşa fel încât există o lume a posibilităţilor unde legile care se manifestă ca legi karmice sunt de o cu totul altă natură. Dacă ne lăsăm puţin pătrunşi de sentimentul că realităţile fizice nu constituie decât o infimă parte a experienţelor noastre, şi că experienţele noastre nu au loc decât în privinţa unei fracţiuni a posibilităţilor, atunci aceasta ne poate permite să resimţim enorma bogăţie şi licărirea acestei vieţi spirituale în acţiune în spatele vieţii noastre fizice.

Dar se poate întâmpla următoarea situaţie: cineva îşi dă mai mult sau mai puţin seama, chiar dacă nu tocmai la nivelul gândirii, ci la cel al sentimentului, că această lume a posibilităţilor există. El poate observa, de exemplu, că a pierdut trenul al cărui accident l-ar fi dus probabil la moarte. Această conştienţă poate constitui un moment în care sufletul este profund zguduit. Asemenea momente pot favoriza o deschidere spre lumea spiritului şi permit unor presimţiri să se strecoare în sufletul său. Asemenea momente, în care noi suntem oarecum vizaţi, sunt susceptibile să ne comunice dorinţe latente sau gânduri care vin de la suflete ce se află între moarte şi o nouă naştere.

Când antroposofia va ajunge să trezească la oameni sentimentul faţă de posibilităţile vieţii, faţă de anumite evenimente şi şocuri care nu se vor realiza, prin singurul fapt că ceva nu s-a concretizat, deşi puterile necesare există realmente, când toate acestea vor fi resimţite şi sufletul va şti cultiva acest sentiment, atunci va fi efectiv în măsură să facă să coboare din lumea spirituală experienţe ale persoanelor cu care el fusese în relaţie pe Pământ. Deşi omul, implicat în viaţa trepidantă de fiecare zi, nu este în general dispus să se dăruiască sentimentelor relativ la ceea ce s-ar fi putut întâmpla, există totuşi momente în existenţă când ceea ce s-ar fi putut întâmpla are un efect determinant asupra sufletului omenesc. Dacă dumneavoastră aţi observa mai atent viaţa de vis, sau viaţa specifică ce caracterizează trecerea de la veghe la somn şi de la somn la veghe, dacă aţi observa cu mai multă precizie anumite vise care sunt inexplicabile şi în care un lucru sau altul pe care îl suferim ni se prezintă sub formă de imagini sau viziuni, dacă sufletul s-ar strădui să înţeleagă toate acestea, el ar vedea că acest gen de imagini de neînţeles corespunde la ceea ce s-ar fi putut întâmpla şi nu s-a realizat din cauza unor piedici sau unei modificări a condiţiilor. Cel care recurge la meditaţie sau la alte practici pentru a-şi vivifia viaţa de reprezentări, va accede, în lipsă de reprezentări precise, cel puţin la o trezire a sensibilităţii, permiţându-i să simtă că trăieşte în anumite momente într-o lume de posibilităţi. Dezvoltând un sentiment de acest gen, ne pregătim să primim din lumea spirituală mesaje de la cei care au fost legaţi cu noi în timpul vieţii lor pământeşti. Asemenea intervenţii se manifestă şi în momente ca acelea pe care tocmai le-am caracterizat, cu alte cuvinte în trăirea unui vis; ele iau atunci un sens real şi ne avertizează în privinţa a ceva adevărat din lumea spirituală. Învăţându-ne că prin karmă se acţionează în viaţă de la naştere până la moarte, antroposofia ne arată că întotdeauna şi peste tot noi ne aflăm în faţa unui număr infinit de posibilităţi susceptibile să se concretizeze. Se alege una dintre ele, în acord cu legea karmei; celelalte rămân retrase şi ne înconjoară oarecum ca o adevărată aură cosmică. Cu cât avem mai multă încredere în karmă, cu atât mai mult credem şi în realitatea acestei aure cosmice care ne înveleşte. Ea este ţesută din puteri multiple care se acumulează, dar care sunt, ca să spunem aşa, deviate în aşa fel încât sunt fără efect pe planul fizic.

Dacă lăsăm antroposofia să acţioneze asupra puterilor inimii şi sentimentului nostru, acest învăţământ devine pentru noi mijlocul de educaţie datorită căruia vom putea primi şi asimila impulsuri şi impresii venind din lumea spirituală. Deci dacă antroposofia ajunge să imprime caracterul său evoluţiei culturale şi spirituale, atunci nu numai lumea spirituală va fi îmbogăţită prin ceea ce se înalţă din lumea fizică, aşa cum am descris, dar ne vor putea veni înapoi şi experienţele de care au parte defuncţii pe durata existenţei între moarte şi o nouă naştere. Astfel, încă de aici va fi depăşită prăpastia care separă lumea fizică de lumea spirituală. În felul acesta va rezulta o lărgire considerabilă a orizontului omenesc, permiţând să se concretizeze finalitatea antroposofiei: nu numai înţelegerea teoretică a faptului că există o lume spirituală, ci şi stabilirea unei legături efective între cele două lumi. Este absolut necesar să înţelegem că antroposofia nu-şi va fi îndeplinit în mod integral misiunea decât când va fi reuşit să aibă un efect însufleţitor asupra sufletului omenesc în aşa fel încât noi nu ne vom mulţumi numai să conceptualizăm lucrurile, ci ne vom şi transforma şi vom găsi o altă atitudine şi alte relaţii cu universul care ne înconjoară.

Sub influenţa prejudecăţilor epocii noastre, omul cultivă o gândire mult prea materialistă. Chiar şi atunci când crede într-o lume a spiritului, o face adesea cu o gândire prea materialistă. De asemenea lui îi este astăzi extrem de dificil să conceapă relaţiile corecte care există între suflet şi trup. Obişnuinţele noastre intelectuale au tendinţa să vadă psihismul prea strâns legat de corporal. O comparaţie ne va face poate să înţelegem mai bine despre ce este vorba aici.

Un ceas este compus din roţi dinţate şi alte piese metalice. Ni se întâmplă vreodată în viaţa curentă, în care este chemat ceasul să-şi aducă serviciile, să-l privim pentru a-i studia mecanismul şi legătura părţilor sale? Nu! Noi îl consultăm doar pentru a şti ce oră este. Or aceasta nu are nimic de a face cu piesele care-l compun. Ce are de a face ora cu toate aceste piese metalice? Noi ne consultăm ceasul, dar nu ne pasă de ceea ce putem vedea în ceas. Să alegem şi o altă comparaţie. Când vorbim astăzi de telegrafie, ne gândim de preferinţă la telegraful electric. Dar se telegrafia deja înainte de a exista acest aparat. Căci din moment ce cunoaştem codul exact, suntem poate în măsură, fără ca aceasta să se desfăşoare cu mult mai lent, să vorbim de la un loc la altul fără să apelăm la telegraful electric. S-ar putea alinia stâlpi între Berlin şi Paris şi plasa acolo câte un om care să transmită imediat mai departe semnalele primite, şi dacă aceasta se face cu viteza necesară, s-ar putea realiza o performanţă care nu ar fi cu nimic diferită de cea a aparatului electric. Desigur că telegraful electric este mai sigur şi mai rapid. Dar procesul, transmiterea mesajului nu are nimic de a face cu aparatul electric, cu nimic mai mult decât are ora cu mecanismul ceasornicului.

Şi la fel cum comunicarea de la Berlin la Paris nu are nimic de a face cu telegraful electric, tot aşa, natura sufletului nostru nu are nimic de a face cu organismul corpului omenesc. În felul acesta trebuie să gândim dacă vrem să ajungem la o reprezentare justă referitor la caracterul autonom al fiinţei sufleteşti. Căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca sufletul omenesc, cu tot ceea ce comportă el, să se servească de un alt trup, de un trup constituit altfel – tot aşa cum comunicarea între două oraşe s-ar putea face prin alte mijloace decât telegraful electric. Dar la fel cum acest telegraf electric este instrumentul actualmente cel mai practic pentru transmiterea mesajelor, trupul, aşa cum este el, constituie, în starea actuală a Pământului, mijlocul cel mai bine adaptat manifestărilor sufletului. Totuşi, trupul nu este absolut indispensabil sufletului, după cum instalaţia telegrafică nu este indispensabilă pentru transmiterea unei comunicări de la Paris la Berlin, sau ceasul pentru indicarea orei. S-ar putea foarte bine imagina un cu totul alt instrument pentru măsurarea timpului. La fel, am putea la nevoie imagina un trup omenesc foarte diferit de cel pe care îl utilizăm în condiţiile actuale ale evoluţiei pământeşti, un alt trup nu mai puţin capabil să servească de lăcaş manifestărilor sufletului. Într-adevăr, să ne întrebăm de ce anume se leagă sufletul omenesc. Cum trebuie să ne reprezentăm relaţiile dintre sufletul omenesc şi trup?

În acest domeniu am fi tentaţi să reamintim un citat din Schiller şi să-i aplicăm imaginea la om: „De cauţi ceea ce este mai înalt şi cel mai bun, planta te poate învăţa” [ Nota 19 ]. Să observăm deci o plantă. Ziua, ea îşi extinde frunzele, îşi deschide florile, dar când lumina se retrage, îşi reînchide frunzele şi florile sale. Ce i s-a retras? Ceea ce, ziua, îi parvenea de la Soare şi de la firmamentul stelar. Ceea ce acţionează pornind de la Soare provoacă dezvoltarea frunzelor şi deschiderea florii. Există deci în spaţiul cosmic forţe care provoacă destinderea plantei sau, când sunt active, înflorirea sa. Ceea ce stăpâneşte în spaţiu şi care, retrăgându-se, provoacă contractarea plantei, corespunde la om cu Eul şi trupul astral. Când lasă omul să se relaxeze membrele sale şi îşi închide pleoapele, după imaginea plantei la care frunzele şi floarea se retrag? Atunci când Eul şi trupul astral se retrag din organismul omenesc. Ceea ce Soarele face pentru plantă, Eul şi trupul astral o fac pentru organele fiinţei omeneşti. De asemenea putem spune: vegetalul trebuie să se întoarcă spre Soare, aşa cum trupul omenesc se întoarce spre propriul său Eu şi trupul său astral, şi să considere că acestea au asupra lui acelaşi efect ca Soarele asupra plantei.

Gândind la aceasta, nu am putea fi surprinşi de ceea ce ne revelează investigaţia ocultă. Ea ne spune că în mod efectiv Eul şi trupul astral aparţin de spaţiul cosmic din care face parte Soarele, din care ele au provenit; şi că ele nu sunt înrudite cu natura pământească. Începând din acest moment, dumneavoastră nu veţi mai fi miraţi să aflaţi că fiinţa omenească, atunci când se retrage de pe Pământ în timpul somnului, sau în momentul morţii, trăieşte în sfera unde acţionează marile legi cosmice. Planta rămâne întotdeauna legată de Soare şi de forţele care emană din spaţiu, pe când Eul şi trupul astral al omului s-au eliberat de forţele care acţionează în spaţiu şi îşi urmează propriul lor drum. Iată de ce planta nu poate dormi decât când lumina Soarelui îi este realmente retrasă. În ceea ce priveşte Eul şi trupul său astral, omul este independent de patria sa, cu alte cuvinte de Soare şi planete. El poate deci dormi şi ziua, chiar şi atunci când străluceşte Soarele. La nivelul Eului şi al trupului său astral, omul s-a eliberat de forţele solare şi stelare care sunt de aceeaşi natură ca el. Putem deci concluziona că ceea ce rămâne pe Pământ, după moarte, aparţine Pământului şi elementelor sale. Dimpotrivă, Eul şi trupul astral aparţin marilor puteri cosmice şi, după moarte, ele se reîntorc pentru a rămâne acolo până la o nouă naştere. De la naştere până la moarte, atunci când sufletul se încorporează aici jos într-un trup fizic, prin apartenenţa sa la viaţa solară şi la viaţa stelară, el nu are mai multă legătură cu trupul fizic decât are timpul, la rândul său condiţionat de constelaţiile cosmice, cu mecanismul şi angrenajele ceasului. Putem foarte bine concepe că, dacă în loc să locuim pe Pământ, am locui pe o altă planetă, acest acelaşi suflet s-ar adapta unor condiţii planetare cu totul diferite. Noi datorăm condiţiilor pământeşti faptul că avem urechi sau ochi aşa cum sunt ele, şi nu naturii sufletului. Noi nu facem decât să utilizăm aceste organe. Convingerea că prin sufletul nostru aparţinem de lumea stelară ne dă explicaţia adevăratei noastre condiţii omeneşti, a adevăratei noastre naturi omeneşti. Ştiind aceasta, noi deţinem cheia pentru a stabili relaţii juste cu Pământul. Când omul va înţelege raporturile oarecum exterioare ale fiinţei omeneşti cu trupurile sale fizic şi eteric, va ajunge la o certitudine lăuntrică, anume va şti atunci că el nu este numai o fiinţă pământească, ci face parte din univers, aparţine de întregul cosmos. El este o entitate în cadrul acestui macrocosm. Şi numai pentru că este legat aici jos de un corp fizic, nu are conştienţa faptului că aparţine forţelor spaţiului cosmic.

Întotdeauna a existat strădania de a face să pătrundă aceasta în suflete, în epocile când se cultiva în profunzime viaţa spirituală. Numai în cursul ultimelor patru secole s-a pierdut conştienţa apartenenţei omului la puterile spirituale care acţionează în spaţiul cosmic. Revenim asupra unui punct pe care l-am evocat frecvent: Trebuie să-l considerăm pe Christos ca fiind marea fiinţă solară care s-a unit cu Pământul şi cu forţele sale, prin Misteriul de pe Golgota, pentru ca omul, pe durata existenţei sale pământeşti, să se poată umple de puterile christice. Pătrunzându-se de impulsul lui Christos, fiinţa omenească primeşte şi marile impulsuri macrocosmice. Este just ca fiecare epocă a omenirii să resimtă că Christos ne trezeşte sentimentul apartenenţei la macrocosmos.

În secolul al XII-lea a apărut în occident o frumoasă parabolă, un basm care spunea aproximativ aceasta [ Nota 20 ]: A fost odată o tânără fată care avea mai mulţi fraţi. Familia era săracă. Dar, într-o zi, tânăra fată a găsit o perlă extrem de preţioasă. Iată că ea poseda un bun inestimabil. Fraţii săi au voit să-şi aibă partea lor din această bogăţie. Unul dintre ei, care era pictor, i-a zis: eu îţi voi picta cel mai frumos tablou care a fost făcut vreodată dacă îmi dai şi mie din bogăţia ta. Dar tânăra fată nu vru să ştie nimic, şi l-a refuzat. Al doilea frate era muzician. El îi promise să-i compună cea mai frumoasă muzică din lume dacă ea îi dă o parte din bogăţia sa. Ea refuză. Al treilea era farmacist şi, aşa cum era cazul în evul mediu, el poseda, în afară de plante medicinale, parfumuri şi multe alte lucruri care pot fi utilizate în viaţă. El îi promise parfumul cel mai bine mirositor dacă ea acceptă să-şi împartă averea cu el. La fel ca şi celorlalţi, fata nu dădu ascultare nici propunerii acestui frate. Al patrulea era bucătar. El îi promise surorii sale, dacă i-ar permite să se folosească de averea ei, că-i face mâncăruri atât de savuroase încât, în afara unei mese delicioase, ea ar avea, mâncându-le, un creier asemănător celui al lui Zeus. Ea l-a respins. Al cincilea frate era hangiu. El îi promise că-i va face rost de cei mai frumoşi pretendenţi. Dar ea nu a voit să-l audă nici pe acesta. Atunci, spune parabola, a venit cel care a ştiut să se adreseze într-adevăr sufletului tinerei fete, şi cu acesta şi-a împărţit ea comoara, perla pe care o găsise.

Povestită într-o manieră atrăgătoare, această poveste va fi reluată de Jakob Balde [ Nota 21 ], care va face din ea o istorioară şi mai frumoasă, şi mai detaliată. Dar noi cunoaştem şi un comentariu din secolul XIII provenind de la însuşi poetul, în aşa fel încât nu se poate spune că este vorba de o interpretare trunchiată. Poetul explică faptul că el a vrut să reprezinte sufletul omenesc cu liberul său arbitru. Tânăra fată este acest suflet omenesc având libertatea voinţei. Cei cinci fraţi sunt cele cinci simţuri. Pictorul este vederea, muzicianul – auzul, farmacistul – mirosul, bucătarul – gustul şi hangiul – pipăitul. Ea i-a respins pentru a împărţi apoi bijuteria liberului arbitru cu cel care este într-adevăr înrudit cu sufletul său, Christos. Ea refuză presiunea simţurilor şi se supune numai impulsului lui Christos, după ce sufletul s-a pătruns de el. Toate acestea pun în evidenţă, sub o formă poetică, diferenţa ce trebuie făcută între autonomia vieţii sufletului, care este de origine spirituală, pe de o parte, şi pe de altă parte ceea ce provine de la Pământ, simţurile şi tot ce contribuie la stabilirea unei locu-inţe pentru suflet.

Plecând de la o gândire obiectivă aplicată vieţii obişnuite, este vorba astăzi ca noi să înţelegem că investigaţia ocultă este justificată, şi să arătăm că învăţăturile pe care le extrage ea din lumea spirituală sunt exacte. Investigatorul ocult ştie, datorită viziunii sale directe, că sufletul, cu alte cuvinte Eul şi trupul astral, fac parte din lumea stelară. Când considerăm raportul fiinţei umane cu părţile care rămân aici jos pe durata somnului, se constată că omul este în întregime independent de lumea stelară, fiindcă el este capabil să doarmă chiar şi ziua. Când comparăm aceasta cu planta care depinde de lumina solară, ne putem da seama că revelaţiile făcute prin investigarea spirituală sunt justificate. Este vorba de verificarea explicaţiilor care pot reieşi din observarea lumii. Dimpotrivă, dacă cineva estimează că rezultatele investigaţiei spirituale sunt fără fundament, aceasta indică pur şi simplu faptul că el nu a examinat toate posibilităţile pe care le oferă lumea pentru a-şi elabora cunoaşterea. Desigur că aceasta cere uneori multă energie şi obiectivitate; şi nu toată lumea este întotdeauna capabilă în acest sens. Putem totuşi spune că acela care întreprinde o explorare sinceră a lumii spirituale poate, după aceea, încredinţa lumii pământeşti rezultatele investigaţiei sale, şi le poate supune totodată judecării obiective. Căci adevărata investigare ocultă nu se teme de nici o critică bazată pe raţiune. Ea se teme numai de critica superficială, care de altfel nu este o critică.

Dacă vă amintiţi cum a fost descrisă desfăşurarea evoluţiei omeneşti: faza Saturn, apoi cea a Soarelui, a Lunii şi a Pământului, vă reamintiţi de asemenea că pe Lună s-a produs o separare care s-a continuat în timpul perioadei pământeşti. Din cauza acestei separări noi avem astăzi o anumită disociere între sufletesc şi corporal. Pe vremea vechiului Soare, psihismul şi corporalul erau mult mai înrudite unul cu altul. Această separare între Lună şi Soare, care s-a produs deja pe vremea vechii Luni, a avut drept consecinţă devenirea independentă a psihismului omenesc. În intervalele care separau încarnările, sufletul se unea cu macrocosmosul şi îşi elabora independenţa. Aceasta a avut ca efect provocarea acelor condiţii caracteristice care au provocat în epoca lemuriană separarea Soarelui şi, mai târziu, cea a Lunii. Eu am descris în detaliu în «Ştiinţa ocultă» cum urmarea acestui fapt a fost că un anumit număr de suflete s-au îndepărtat de Pământ pentru a trăi în afara lui un destin separat, şi pentru a nu reveni pe Pământ decât mult mai târziu. Ne mai rămâne să arătăm că atunci când a trecut poarta morţii pentru a se uni cu lumea spirituală, patria sa, omul duce o existenţă în mod fundamental diferită de cea pe care a cunoscut-o în corpul său pământesc.

Vom vedea în cursul următoarelor conferinţe cum se poate ajunge la o cunoaştere mai amănunţită a vieţii care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere.