Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A PATRA CONFERINŢĂ

Berlin, 10 decembrie 1912

Cu ocazia consideraţiilor precedente asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere am văzut că elementul nepieritor al entităţii omeneşti, cu alte cuvinte partea care, la trecerea pragului, părăseşte trupul fizic şi de asemenea trupul eteric, cunoaşte o existenţă care îşi extrage puterile din lumea stelelor. Am arătat de asemenea cum îşi extrage entitatea omenească puterile din sferele stelare. Faptul că o face mai mult sau mai puţin bine depinde de maniera în care fiinţa omenească a dezvoltat pe Pământ anumite atitudini morale sau religioase. Am menţionat de asemenea cum, în spaţiul în care radiază influenţele a ceea ce ocultismul desemnează drept sfera lui Mercur, omul primeşte puterile juste datorită faptului că a elaborat o atitudine morală corectă încă de când trăia pe Pământ. Trecând printr-o experienţă religioasă adecvată pe durata existenţei sale de aici, de pe Pământ, el poate extrage în sfera lui Venus puterile necesare pentru viaţa sa ulterioară, şi chiar a vieţii sale viitoare pe Pământ. Rezumând diferitele consideraţii pe care le-am evocat, putem spune că omul, atât timp cât se serveşte de simţurile sale şi se lasă ghidat de raţiunea legată de creier ca instrument al său, depinde, pe durata existenţei sale pământene, de forţele Pământului – şi tot aşa, pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, depinde de forţele care emană din lumea stelară. Totuşi, pentru omul contemporan, există o diferenţă între raporturile sale cu forţele pământeşti în timpul existenţei sale fizice şi raporturile cu forţele stelare după moartea sa. Forţele asimilate de conştienţa sa atunci când trăieşte pe Pământ, deci cele pe care le primeşte aici în mod conştient, nu adaugă nimic esenţial la ceea ce are omul nevoie pentru a-şi construi şi însufleţi propria entitate. Ele reprezintă procese de distrugere. Faptul că, în timpul somnului, noi nu dezvoltăm nici o conştienţă, o dovedeşte clar. De ce lipseşte conştienţa? Fiindcă omul nu trebuie să fie martor la ceea ce se întâmplă în el în timpul somnului. Într-adevăr, în timp ce doarme sunt reconstituite puterile epuizate pe durata veghii. Şi nu trebuie ca omul să asiste la spectacolul reconstituirii puterilor sale uzate. Acest întreg proces, care este invers faţă de ceea ce se produce în starea de veghe, este într-un anumit fel ocultat pentru conştienţa omenească. Pentru a vorbi de această realitate Biblia întrebuinţează o expresie profundă şi semnificativă. Este vorba de unul din acele pasaje care, ca toate temeliile documentelor religioase, este prea puţin înţeles. Este textul în care este vorba de viaţa în Paradis: Spiritul divin a decis ca omul, după ce şi-a însuşit facultatea de a dispune de Bine şi de Rău, să nu ajungă la cunoaşterea puterilor de viaţă. În acel loc Biblia atrage atenţia asupra faptului că omul nu este chemat să contemple regenerarea fiinţei sale, care se efectuează în timpul somnului, şi aceasta de-a lungul întregii sale existenţe fizice pe Pământ. El nu trebuie să fie martor al acestei regenerări. De îndată ce omul se trezeşte, el intră într-un proces de viaţă care, la drept vorbind, este un proces de distrugere, de uzură. Nu detectăm acum acolo nici o elaborare, nici o construcţie. Numai prima copilărie ne mai permite o acţiune regeneratoare şi întremătoare; dar este adevărat că este vorba de un răstimp în care conştienţa este încă obscură. În rest, tot acest proces de refacere va rămâne ascuns omului, fiindcă acesta nu-şi va mai aminti de trăirile din primii săi ani. Putem deci spune: ceea ce se poate numi proces de regenerare şi de reconstrucţie rămâne ocult pentru conştienţa lucidă. Aceasta are acces la procesele de percepţie şi de cunoaştere, dar niciodată la cele de regenerare.

Această situaţie se schimbă pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Toată această viaţă de după moarte este destinată să dea entităţii omeneşti puterile cu ajutorul cărora îşi va edifica viitoarea existenţă, să aspire cu alte cuvinte aceste puteri din întreaga lume stelară pentru a le include în entitatea omenească. În acest proces nu mai este ca pe Pământ, unde nu ne cunoaştem în calitate de fiinţă omenească. Într-adevăr, pe Pământ noi nu avem cunoaşterea de noi înşine. Ce ştim noi despre toate procesele ce se desfăşoară în organismul nostru? Nimic, cel puţin prin contemplare directă. Anatomia, biologia, ş.a.m.d. nu constituie o cunoaştere reală a entităţii omeneşti, ci cu totul altceva. Dimpotrivă, pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, omul vede cum acţionează asupra lui puterile provenite din lumea stelară, pentru a-i reclădi în mod progresiv entitatea. De aici rezultă că ceea ce se prezintă privirii, după moarte, este foarte diferit de ceea ce se vede pe Pământ. Aici, omul se află într-un loc precis pe Pământ, simţurile sale sunt dirijate spre periferie, vederea şi auzul scrutează depărtarea. Deci omul priveşte lumea dintr-un punct central unde se află. După moarte, situaţia este exact inversă. Omul simte atunci ca şi cum toată fiinţa sa este dispersată în spaţiul universului şi că privirea sa este orientată spre punctul central. Privirea sa fixează un punct. Urmează apoi un moment, între moarte şi o nouă naştere, în care omul se angajează pe o orbită şi parcurge întreg cercul zodiacal. Şi el îşi contemplă propria entitate din fiecare loc al zodiacului, deci de fiecare dată dintr-un alt punct de vedere; el resimte cum extrage în fiecare parte a zodiacului puterile necesare pentru ca entitatea sa să poată dispune de ceea ce are nevoie pentru următoarea sa încarnare. Privirea sa se îndreaptă deci de la periferie înspre centru. Aceasta este ca şi cum, aici pe Pământ, v-aţi putea dedubla şi, ieşind din dumneavoastră înşivă – pe care vă lăsaţi în centru – să descrieţi o orbită în jurul dumneavoastră, aspirând soma care vivifiază şi care, având un caracter diferit în funcţie de zona zodiacală parcursă, se revarsă de fiecare dată în mod specific în entitatea rămasă la centru. Iată, transpus pe plan spiritual, ce se întâmplă realmente în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

Este destul de uşor să caracterizăm diferenţa dintre starea de somn, care este în fond destul de apropiată de experienţa de după moarte, şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Este adevărat că cel care nu este obişnuit cu acest gen de reprezentări nu va şti ce să facă cu ele. Dar putem foarte simplu să le caracterizăm în felul următor.

Când omul doarme, îşi părăseşte trupul său fizic şi eteric, şi deci trăieşte în Eul său şi trupul său astral integrat în lumea stelară, participă la viaţa din această sferă stelară. Este sigur că starea de somn este efectiv mult mai apropiată de starea trăită între moarte şi o nouă naştere, decât se crede de obicei. În mod obiectiv, aceste două stări se aseamănă mult. Aceste două stări diferă numai prin aceea că, în somn, omul nu are în mod normal nici o conştienţă faţă de lumea în care se află, pe când între moarte şi o nouă naştere el are această conştienţă şi ştie ce i se întâmplă. Iată diferenţa esenţială. Dacă omul s-ar trezi la nivelul Eului său şi al trupului său astral, care au părăsit trupul fizic şi trupul eteric în timpul somnului, el ar fi în aceeaşi situaţie ca în timpul perioadei dintre moarte şi o nouă naştere. Diferenţa este numai în privinţa nivelului conştienţei. Acest fapt este important fiindcă omul, atât timp cât se află aici pe Pământ, deci şi în timpul somnului său, este legat de trupul său fizic. Nici în timp ce doarme el nu este eliberat de trupul său fizic. El nu se va putea elibera decât atunci când trupul fizic se va reîntoarce la starea neînsufleţită, când va suporta transformarea ce rezultă din trecerea pragului morţii. Atât timp cât trupul fizic trăieşte, se menţine o legătură între trupurile fizic şi eteric ale omului şi natura sa spirituală, cu alte cuvinte Eul şi trupul său astral.

În mod obişnuit, oamenii îşi reprezintă starea de somn într-o manieră prea simplistă. Aceasta este cu totul de înţeles, dat fiind că această trecere în lumile superioare este de o mare complexitate şi că lucrurile nu se pot niciodată caracteriza altfel decât plecând de la un anumit punct de vedere. Pentru a avea acces la o caracteristică completă a condiţiilor reale trebuie aprofundată progresiv şi cu răbdare ştiinţa spirituală, pentru a cunoaşte lucrurile sub aspectele lor multiple. Pe bună dreptate, putem descrie starea de somn în felul următor: trupul fizic şi trupul eteric rămân în pat, în timp ce Eul şi trupul astral se îndepărtează de ele, pentru a se uni cu puterile stelare. Toate acestea sunt adevărate, dar nu reprezintă decât unul din aspecte. Ne putem face oarecum o idee despre această viziune parţială ob-servând din punctul de vedere al ştiinţei spirituale somnul unui om, cu condiţia să fie vorba de somnul normal de noapte. Căci o mică siestă de la prânz este un lucru foarte diferit de somnul nocturn regulat. Ceea ce ne interesează aici este deci somnul de la miezul nopţii al unui om sănătos, văzut în lumina investigaţiei clarvăzătoare.

În starea de veghe normală există o legătură bine reglată între cele patru elemente care compun natura omenească: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral şi Eul. Această justă coordonare între aceste cele patru elemente constitutive ne poate apărea în mod clar din schema pe care conştienţa clarvăzătoare o poate face în privinţa a ceea ce numim aura omului. Bineînţeles, ceea ce indic eu pe tablă nu este decât o schiţă vagă.

Am putea face schiţa următoare, pentru a ilustra aura omului în starea de veghe obişnuită:

Forma cu linie groasă indică trupul fizic; cea punctată marchează limita trupului eteric; haşurile localizează trupul astral; aura Eului, care cuprinde omul întreg, ar trebui indicată în aşa fel încât să cuprindă întregul om, dar eu o desenez prin raze fără limită, care înconjoară omul în sus şi în jos.

desen
desen

Printr-o a doua schemă doresc să arăt cum se prezintă aura unui om în repaus, spre miezul nopţii: trupul fizic şi trupul eteric, ca în prima schiţă; haşurile lungi indică trupul astral, cu o prelungire difuză în jos, având tendinţa să se îndepărteze, dar rămânând în poziţie verticală. În ceea ce priveşte aura Eului, aş vrea să o indic prin raze ca acelea care se pot vedea aici. În regiunea gâtului, aura Eului este întreruptă şi nu se reia decât la nivelul capului, dar în aşa fel că ea se dispersează în raze direcţionate înspre afară şi, foarte general, în sus. Când omul este alungit la orizontală, aceste raze pleacă de la cap şi se ridică la verticală. Putem deci spune că, în mod esenţial, aura celui ce doarme prezintă imaginea următoare: trupul astral este mai dens şi mai întunecat (vezi detaliile schiţei); iar în părţile sale superioare, este mai puţin compact decât ziua. În regiunea gâtului, aura Eului este întreruptă, pe când în jos ea reia fasciculul său radiant şi se îndreaptă spre infinit.

Este esenţial să ştim că la un om care doarme, aura Eului se scindează în două. În răstimpul stării de veghe aura păstrează o formă ovală, pe când în starea de somn aura se scindează la mijloc formând două părţi, dintre care una este îndreptată în jos, printr-un fel de efect de greutate, dar se lărgeşte, astfel încât nu avem de a face cu o închidere, ci cu o evazare. Această parte a aurei Eului se prezintă investigaţiei clarvăzătoare drept ceva foarte întunecat, cu filamente închise la culoare, de nuanţe, de exemplu, roşu-închis. Partea superioară este îngustată la nivelul capului şi radiază evazând spre infinitul sferei stelare. Aura astrală nu este scindată în două părţi în aceeaşi manieră, astfel încât nu se poate vorbi de o separare a ei, deşi acesta este cazul, cel puţin în aparenţă, pentru aura Eului.

Această viziune ocultă ne furnizează un fel de expresie imaginativă a faptului că puterile Eului, ce ne pătrund în timpul stării de veghe, sunt purtate în afară în spaţiul cosmic în timpul somnului, pentru a le relega de lumea stelară, pentru a absorbi puterile din lumile stelare.

Acea parte a aurei Eului, care se îndreaptă în jos şi este întunecată, devine mai mult sau mai puţin opacă, pe când cea care se îndreaptă în sus se luminează şi devine strălucitoare. Partea inferioară este cea mai expusă influenţelor puterilor ahrimanice. Partea învecinată a aurei astrale este cea mai expusă forţelor luciferice. Pentru părţile superioare ale aurei astrale şi Eului, este absolut justificat să spunem, dintr-un anumit punct de vedere, că Eul şi trupul astral părăsesc trupul omului adormit. Dar pentru părţile inferioare ale aurei Eului şi ale astralului, situate mai ales la nivelul trunchiului, această afirmaţie nu este de fapt corectă, căci pentru această parte a trupului, aura Eului şi cea a trupului astral sunt chiar mai strâns unite cu trupul fizic şi eteric decât în stare de veghe; în partea de jos, ele sunt mai dense, mai compacte. La trezire, vedem că ceea ce am accentuat în partea de jos a schiţei mele se retrage din partea inferioară a entităţii omeneşti. Aşa cum în momentul adormirii omului, partea superioară a aurei Eului şi trupului astral părăsesc trupul, tot aşa, în momentul trezirii, partea infe-rioară a aurei Eului şi trupului astral ies într-un mod anume în afară, şi nu mai rămâne decât un fragment din aceste două aure înăuntru, aşa cum am desenat în prima figură.

Este foarte important de ştiut acum că datorită condiţiilor actuale ale evoluţiei Pământului nostru, datorită tuturor puterilor implicate în aceasta şi despre care este vorba în Ştiinţa ocultă în schiţă, lucrurile sunt de o astfel de manieră încât omul nu poate lua parte în mod conştient la această activitate intensă a aurei inferioare în timpul somnului, şi nu poate fi martor la ceea ce se întâmplă. La nivelul acestor părţi inferioare ale aurei Eului şi aurei astrale sunt stimulate puterile vivifiante de care are omul nevoie pentru a reconstrui ceea ce a fost uzat în timpul stării de veghe. Puterile regeneratoare trebuie să emane din aceste părţi ale aurei. Ele acţionează în direcţia polului superior pentru a reface omul. Aceasta se datorează faptului că partea aurei care iese în afară în sus, dezvoltă puteri de atracţie extrase din sfera stelară, puteri datorită cărora ea le poate atrage pe cele de jos, acţionând astfel regenerator asupra omului. Acesta este procesul obiectiv care are loc.

Înţelegerea acestor fapte constituie pentru noi cea mai bună deschidere în privinţa comunicării pe care o putem primi studiind anumite documente oculte sau care se bazează pe ocultism. Am caracterizat, după cum am spus, dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce se întâmplă în timpul somnului, în sensul că trupul astral şi Eul ies în afara trupului fizic şi eteric, care rămân în pat. Însă aceasta este situaţia pentru părţile superioare ale aurei astrale şi celei a Eului, şi în special pentru cea din urmă. Dacă veţi consulta anumite texte din orient, nu veţi găsi acolo această caracteristică, ci exact contrariul. Anume, veţi afla acolo că, în timpul somnului, ceea ce trăieşte de obicei în conştienţa omenească se adânceşte mai profund în corp. Somnul este deci caracterizat exact invers faţă de ceea ce ştim noi. Acesta este cazul mai ales pentru anumite texte din Vedanta [ Nota 22 ]. Putem citi acolo că acolo unde noi spunem că partea superioară se desprinde de trupurile fizic şi eteric, aceste scrieri indică, dimpotrivă, că ea se adânceşte mai mult în suportul corporal şi eteric, că, de exemplu, ceea ce determină vederea se retrage în straturile mai profunde ale ochiului în aşa fel încât procesul vizual nu se mai poate realiza. Cum se explică această caracterizare din scrierile orientale? Prin faptul că orientalul se plasează într-un alt punct de vedere decât noi. Căci printr-un fel de clarvedere care-i este proprie, el vede de preferinţă ceea ce se întâmplă în lăuntrul omului. El acordă mai puţină atenţie procesului de ieşire în afară a aurei superioare, decât celui de penetrare a aurei inferioare în trup în timpul somnului. Văzut sub acest aspect, punctul său de vedere este întru totul justificat.

Putem spune că procesele care se desfăşoară în om în cursul evoluţiei sale sunt foarte complicate, dar cu timpul omul va deveni din ce în ce mai capabil să-şi dea seama de întreg cuprinsul acestor procese. În trecut, el a trebuit să ajungă în mod progresiv la cunoaşterea anumitor aspecte ale acestor lucruri. Aceasta explică şi comunicările izolate care au fost făcute în diverse epoci. Dacă în aparenţă ele nu concordă întru totul, nu înseamnă că sunt incorecte, ci numai că se bazează pe puncte de vedere inevitabil parţiale. Însă ansamblul procesului de evoluţie nu poate apărea conştienţei noastre decât dacă reunim totalitatea fenomenelor. Iată ceea ce trebuie făcut.

Am ajuns acum la un punct unde vom putea foarte bine îmbrăţişa cu privirea o anumită parte a evoluţiei neamului omenesc. Căci într-adevăr există o foarte mare diferenţă în atitudinea lăuntrică, în starea sufletească a oamenilor din încarnările ce au avut loc în decursul perioadei egipteano-caldeene, sau a perioadei greco-latine, faţă de perioada noastră. Noi putem urmări foarte bine experienţele sufleteşti, chiar şi din faptele exterioare. Eu cred că şi printre auditorii prezenţi există numeroase persoane care nu ştiu citi bine harta cerului, şi ignoră unde se află diferitele constelaţii, sau care este modificarea poziţiei lor pe firmament în timpul nopţii. Putem spune fără îndoială că, în ansamblu, cei care ştiu localiza aştrii sunt din ce în ce mai rari. Printre populaţiile citadine există chiar oameni care nu ştiu când este Lună plină sau Lună nouă. Ei nu trebuie blamaţi pentru asta, căci este un fapt legat de evoluţie. Dar ceea ce este astăzi valabil pentru un suflet, ar fi fost total imposibil în epoca egipteano-caldeeană, mai ales la începutul acesteia, când oamenii erau perfect la curent cu fenomenele cereşti. Epoca actuală, la rândul ei, are un avantaj asupra oamenilor acelei epoci îndepărtate: gândirea logică. Omul modern s-ar putea servi de gândire dacă şi-ar da osteneala, pe când în epoca Egiptului antic nu se putea pune această problemă. Atunci oamenii trăiau de pe o zi pe alta, şi toate activităţile erau instinctive. Ar fi o eroare să credem că pentru construirea unui edificiu sau alcătuirea unei canalizări de apă trebuie să se fi recurs la ingineri care, reuniţi în birourile lor, ar fi stabilit planuri şi ar fi precizat mijloacele de realizare necesare. Inginerii de atunci nu-şi făceau mai multe planuri decât îşi face castorul în ziua de azi pentru a-şi construi casa, pe care o realizează totuşi cu artă şi metodă.

Nu exista, ca astăzi, o gândire logică, ştiinţifică. Ceea ce omul întreprindea în stare de veghe, o făcea din instinct. Epoca egiptea-no-caldeeană ne-a transmis o cunoaştere considerabilă, care a fost do-bândită prin alte mijloace decât ale noastre. Egiptenii cunoşteau firma-mentul stelar şi ştiau să se orienteze după el, deşi nu dispuneau de o astronomie ca a noastră. Ei contemplau firmamentul cu imaginile sale, ce se succedau de-a lungul întregii nopţi. Totuşi, ei nu resimţeau numai efectul acestor imagini, numai impresii senzoriale, ci asupra lor acţiona ansamblul puterilor astrale răspândite în spaţiu. Toate acestea erau puternic resimţite. Astfel, de exemplu, traseul ceresc al Ursei Mari, această constelaţie compusă din şapte stele, constituia pentru ei o trăire ce se menţinea chiar şi în timpul somnului. Într-adevăr, ei erau receptivi şi foarte sensibili la realitatea spirituală a acestei constelaţii, care îi impregna. În acelaşi timp cu aspectul sensibil, ei preluau substanţa spirituală care trăieşte în spaţiul cosmic. Conştienţa noastră modernă este incapabilă să preia ceea ce putea încă asimila conştienţa de atunci, căci noi nu suntem permeabili astăzi decât numai la imaginea sensibilă a firmamentului stelar. Şi cum omul mo-dern este foarte inteligent, el ia o hartă unde sunt desenate tot felul de animale, şi spune: Odinioară, oamenii au desenat simboluri pentru a da o vedere de ansamblu a stelelor; în prezent, noi suntem destul de evoluaţi pentru a vedea realitatea aşa cum este. Dar omul de astăzi nu ştie că cei din vechime au văzut într-adevăr ceea ce au desenat; că era vorba de formaţiuni reale pe care le-au reprodus după viziunea lor directă. Unul desena mai bine, altul mai puţin bine, dar asta nu i-a împiedicat să vadă realitatea. Viziunea lor nu se rezuma totuşi la simpla senzaţie vizuală. Urmărind de exemplu mersul Ursei Mari de-a lungul cerului nocturn, stelele fizice păreau incluse într-o imensă entitate spirituală, pe care ei o percepeau într-adevăr. Nu în sensul că ar fi observat realmente un animal deplasându-se pe firmament, cum se vede aici jos un animal – aceasta ar fi o concepţie puerilă – dar această experienţă a şapte stele pe o traiectorie era percepută ca fiind înrudită cu propria lor natură. Ei o simţeau ca aparţinând de propria lor natură. O simţeau acţionând asupra trupului lor astral şi provocând acolo modificări.

Vă puteţi face o idee cu ajutorul unei comparaţii, de ceea ce a putut fi acest gen de experienţe: să luăm un trandafir. Presupunem că dumneavoastră nu îl priviţi, ci numai îl simţiţi. Aceasta v-ar permite să resimţiţi contactul propriu cu trandafirul. Deci simţind trandafirul fără să-l priviţi, dumneavoastră puteţi stabili un contact cu el, şi să vă faceţi în acest fel o idee despre trandafir. În acelaşi fel, dar cu ajutorul trupului lor astral, oamenii de altădată „atingeau” aşa-zicând Ursa Mare, „simţeau” astralul şi vieţuiau contactul astfel stabilit. Aceasta provoca în ei anumite schimbări, care se mai produc şi astăzi, dar nu mai sunt percepute.

În epoca modernă a ştiinţelor şi simţului critic, nu ne mai este dată experienţa directă a evenimentelor spirituale. Ne rămâne lumea sensibilă şi folosirea raţiunii legată de creier. Când se vorbea de entităţile spirituale din spaţiul cosmic în epoca egipteano-caldeeană şi se făcea o schiţă punctând stelele fizice care sunt puncte de reper, aceasta corespundea realităţii trăite în mod direct. În acea epocă percepţia omului era mult mai asemănătoare cu viaţa dintre moarte şi o nouă naştere decât este astăzi conştienţa pe care o dezvoltăm în cursul vieţii noastre pământeşti. Într-adevăr, dacă percepem realmente cum Eul şi trupul astral participă la ceea ce se desfăşoară pe firmament, ne putem spune: „Modul de a trăi în firmamentul stelar este acelaşi cu cel de a trăi în afara trupurilor fizic şi eteric. Nu există nici cel mai mic motiv să credem că nu va fi aşa, atunci când vom părăsi aceste trupuri”. Altădată exista deci o cunoaştere directă a experienţei în cadrul vieţii stelare între moarte şi o nouă naştere. În epoca egipteano-caldeeană ar fi fost ridicol să vrei să dovedeşti nemurirea sufletului. Acesta era un lucru care nu avea nevoie să fie dovedit. Chiar se ignora tot ceea ce era o dovadă, în sensul pe care noi îl dăm astăzi acestui cuvânt, fiindcă gândirea logică încă nu exista. Dacă s-ar fi învăţat într-un centru de ocultism ceea ce ar constitui în viitor o dovadă, s-ar fi afirmat că nemurirea sufletului nu are nevoie să fie dovedită, deoarece contemplarea cerului înstelat furnizează deja vieţuirea a ceea ce este independent de trup. Nemurirea era odinioară o experienţă directă, şi multe aspecte a ceea ce noi am descrie astăzi relativ la percepţiile accesibile după moarte erau deja cunoscute şi revelate de experienţa directă. Să vedem, de exemplu, ceea ce se întâmplă la nivelul planetelor. Pentru oamenii acelor epoci, Saturn era ceva pe care ei îl percepeau în spirit. Mai ales la începutul epocii egipteano-caldeene ei percepeau efectiv lumea spirituală care este legată de Saturn, ceea ce trăia din om pe Saturn între moarte şi o nouă naştere. Un om de odinioară ar fi găsit cu totul bizar să afle că există strădania de a se lua legătura cu Marte în maniera în care se crede că este posibil în zilele noastre, căci pentru el această legătură între conştienţa sa şi aceste sfere îndepărtate exista deja. Când cunoaştem şi studiem sferele lui Saturn, Marte, sau orice altă planetă, aşa cum se manifestă ele astăzi în cadrul sistemului nostru planetar, aceasta ne conduce la a evoca stările planetare care au precedat Pământul, aşa cum au fost ele descrise în Ştiinţa ocultă. Nu era deloc nevoie să fie ţinute conferinţe asupra acestui subiect; era suficient ca aceste fapte să fie plasate în faţa conştienţei omeneşti pentru a reda, celor care o pierduseră, posibilitatea unei percepţii directe. Aceasta era singura soluţie posibilă.

În epoca greco-latină situaţia era deja alta. Se pierduse deja sensibilitatea omului pentru toate cele menţionate. Nu mai exista decât amintirea acestor lucruri. La popoarele de atunci, de exemplu la popoarele din sudul Europei, posibilitatea de a contempla entităţile spirituale din lumea stelară se redusese considerabil, dar mai exista o amintire a ei. De aceea, nici un suflet născut în epoca greco-latină nu mai era capabil să perceapă spiritualul din lumea stelară. Fiinţele spirituale care aparţineau de lumea stelară nu mai erau tot atât de bine percepute ca în epoca egipteano-caldeeană. Or, la fel cum oamenii îşi amintesc astăzi ceea ce au făcut ieri, la fel sufletele îşi aminteau de ceea ce învăţaseră despre Cosmos în cursul încarnărilor lor anterioare. Aceasta iradia în oameni şi ei ştiau că trăia în sufletele lor. Platon [ Nota 23 ] o interpreta ca amintire [ Nota 24 ]. Dar oamenii nu o denumeau întotdeauna ca atare. Era normal ca în cursul evoluţiei percepţia directă să se estompeze şi ca în epoca greco-latină să apară şi să se dezvolte lumea conceptelor, facultatea de a judeca. Începând de atunci, era necesar ca vechiul dar să diminueze şi să subziste din el doar amintirea. În secolul patru înaintea erei noastre, la Aristotel [ Nota 25 ], această schimbare se vede şi mai bine. Acest filosof este întemeietorul logicii şi artei judecării. El însuşi nu mai era capabil să perceapă elementul spiritual conţinut în lumea aştrilor; dimpotrivă, el reia în lucrările sale vechile teorii. El nu vorbeşte deci despre corpuri cereşti fizice, cum o facem noi astăzi, ci de „spirite ale sferelor”, de entităţi spirituale. O mare parte a operelor lui Aristotel este consacrată enumerării diferitelor spirite ale planetelor şi reurcării printre spiritele stelelor fixe până la Dumnezeul unic. „Spiritele sferelor” [ Nota 26 ] joacă încă un mare rol la Aristotel.

Dar şi amintirea entităţilor spirituale, această facultate proprie epocii greco-latine, s-a pierdut progresiv în omenire. Este interesant de observat cum vechea cunoaştere s-a pierdut, aşa-zicând, rând pe rând. Naturile spirituale mai înzestrate mai puteau extrage din amintirile lor faptul că entităţile spirituale sunt unite cu toate corpurile cereşti împrăştiate în spaţiu; este ceea ce ne învaţă astăzi ştiinţa antroposofică. Găsim încă numeroase reminiscenţe în acest sens în scrierile lui Kepler [ Nota 27 ], care, pe vremea sa, a ştiut să vorbească despre ele în mod grandios. Şi cu cât avansăm mai mult înspre timpurile moderne, cu atât dispare mai mult această posibilitate de a evoca amintirea a ceea ce fusese pentru un suflet contemplarea firmamentului stelar în epoca egipteano-caldeeană. La fel este în privinţa înclinaţiei naturale a epocii greco-latine de a cultiva amintirea: această facultate s-a estompat. Ne îndreptăm spre timpurile lui Copernic, când nu se mai văd decât globuri fizice parcurgând spaţiul. Uneori, mulţumită unei sclipiri ce apare în conştienţă, unele spirite novatoare mai ajung să detecteze raporturi spirituale în constelaţii. Acesta este cazul lui Kepler, care a reuşit să calculeze data naşterii lui Iisus din Nazaret după stele [ Nota 28 ]. Pentru aceasta, Kepler a trebuit să fie înzestrat cu o sensibilitate deosebită faţă de spiritual. Kepler şi-a dat seama şi că, datorită unei constelaţii determinate, anul 1604 [ Nota 29 ] marca dispariţia vechii facultăţi de amintire. Cu cât ne apropiem mai mult de timpurile moderne, cu atât este omenirea mai tributară facultăţilor senzoriale şi raţiunii legate de creier, fiindcă vechea amintire sufletească s-a pierdut în straturile profunde ale conştienţei. Odinioară, fiecare dintre dumneavoastră a ştiut ce a simţit sufletul său când era în măsură să perceapă această viaţă spirituală care însufleţeşte spaţiile cosmice. Aceasta este mereu prezentă în profunzimile sufletului dumneavoastră. Dar astăzi nu vă mai este posibil să vă îndreptaţi în timpul nopţii privirea spre Ursa Mare, de exemplu, şi să deveniţi conştienţi de forţele care emană din ea, şi care sunt forţe spirituale. Aceasta nu mai este posibil în mod direct, fiindcă forţele vizionare, facultăţile de percepţie se află în straturile profunde ale sufletului. Cu acea parte a aurei care iese în afară în sus, omul mai face această experienţă spirituală în timpul somnului nocturn, dar fără să fie conştient de ea. Iată de ce noi avem astăzi nevoie de un demers ştiinţific pentru a permite sufletului să facă să revină impresiile uitate de altădată. Cum le facem să reapară? Inspirându-ne din demersul antroposofic! Nu este vorba de a aduce noutăţi sufletului, ci de a-l face să readucă la suprafaţă ceea ce a resimţit el altădată, ceea ce nu mai putea percepe în epoca greco-latină fără să le uite în întregime, şi pe care le-a uitat în întregime acum. Este vorba să le readucă pe acestea la suprafaţă. Antroposofia nu este nimic altceva decât un stimulent. Ea vrea să ajute la readucerea din profunzimile sufletului a forţelor înţelepciunii care sunt depuse acolo. Toţi oamenii care au participat la evoluţie au, în profunzimile sufletului lor, noţiuni care trebuie să fie reînsufleţite prin antroposofie. Metodele pe care ea le preconizează au acest efect stimulator de a face să reurce din profunzimile sufletului imaginile care se găsesc acolo.

Acum este vorba să arătăm diferenţa ce există în raporturile lor cu lumea, între un suflet încarnat în timpurile greco-latine şi un suflet încarnat în timpurile noastre.

Am văzut că în epoca greco-latină sufletul era familiarizat cu ceea ce se întâmplă după moarte, şi că el avea facultatea de a o percepe. Această facultate nu se retrăsese încă în straturile profunde ale sufletului. Iată de ce, între conştienţa dezvoltată pe pământ şi cea a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere nu exista încă o diferenţă tot aşa de mare ca astăzi. Ea era totuşi deja enormă fiindcă grecii au trebuit să se mulţumească numai cu amintirea. Situaţia a evoluat de atunci în aşa fel încât omul care a dobândit calităţi morale şi religioase poate dezvolta, între moarte şi o nouă naştere, o conştienţă care să se ridice până în sfera lui Venus. Dar când ajunge în sfera solară şi, mai mult, când o depăşeşte, el nu mai este capabil să-şi trezească conştienţa dacă nu s-a exersat pe Pământ în a face să urce în conştienţa diurnă imaginile înscrise în adâncurile sufletului. Aici, pe Pământ, antroposofia poate da impresia unei teorii, a unei concepţii despre lume la care aderăm fiindcă este interesantă. După moarte, ea acţionează ca o lumină călăuzitoare care, începând de la un anumit moment dintre moarte şi o nouă naştere, luminează lumea spiritului. Dacă ne dezinteresăm de ea aici, jos, lumina călăuzitoare ne va lipsi şi după moarte, conştienţa se va întuneca. Ştiinţa spiritului este o realitate vie şi nu are nimic dintr-un învăţământ pur teoretic. Aici, pe Pământ, ea îmbracă forma conceptelor şi ideilor; după moarte ea acţionează ca forţe vii. Aşa se prezintă lucrurile, cel puţin la nivelul conştienţei. Aşa cum v-am spus la începutul expunerii, ideile spirituale pe care le asimilăm aici au deja un efect vivifiant. Dar omul nu este martor al acestei acţiuni, deoarece cunoaşterea forţelor vitale îi este interzisă. Însă după moarte, el le poate contempla. Aici, pe Pământ, antroposofia se aseamănă într-un fel cu o teorie, deoarece conştienţa diurnă nu percepe elementul viu al spiritualului, deşi el este o realitate obiectivă. Dar, după moarte, omul devine martorul forţelor pe care le primeşte prin învăţăturile spirituale pe Pământ; el vede această putere vivifiantă şi structuratoare acţionând asupra entităţii sale care se pregăteşte pentru o nouă încarnare.

Iată cum asimilăm învăţământul spiritual în decursul evoluţiei. Să reţinem că, pentru moment, este suficient ca doar câteva persoane să se îmbibe cu el, dar în viitor acest număr va trebui să crească din ce în ce mai mult. Dacă această învăţătură nu va fi acceptată, oamenii nu vor mai dispune de forţe de viaţă suficiente pentru a se reîncarna. Încarnările viitoare ar fi marcate de decădere şi decadenţă. Oamenii s-ar ofili în mod prematur, ar fi pretimpuriu ridaţi, ş.a.m.d. Dacă forţele spirituale nu vor fi asimilate, omenirea se va usca, deoarece aceste forţe pe care omul le extrăgea din lumea stelelor trebuie să fie extrase acum din profunzimile sufletului şi utilizate pentru binele evoluţiei omenirii.

Dacă reflectaţi la toate acestea nu veţi ezita să înţelegeţi marea, imensa importanţă pe care o constituie faptul de a ne afla pe Pământ. Era necesar ca într-o bună zi omul să fie marcat până în adâncul fiinţei sale de legăturile stabilite cu sfera aştrilor şi ca puterea extrasă odinioară din stele să fie atât de puternic unită cu sufletul său, pe cât îi este sufletului posibil; apoi, să o facă să reurce la suprafaţă. Aceasta nu este posibil decât pe Pământ. Am putea spune că, la început, Soma spaţiilor cereşti s-a infiltrat încetul cu încetul în sufletele individuale. Ea s-a păstrat acolo şi trebuie din nou să se reverse spre exterior. Iată imaginea care ne poate ajuta cel mai bine să înţelegem misiunea Pământului. Acum va fi vorba să studiem cu mai multă precizie cum se desfăşoară viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.