Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A CINCEA CONFERINŢĂ

Berlin, 22 decembrie 1912

Nu este în intenţia mea să vă vorbesc astăzi despre sărbătoarea de Crăciun în general [ Nota 30 ], aşa cum am făcut-o în aceşti ultimi ani. Aceasta mi-o rezerv pentru marţea viitoare. Dimpotrivă, mi-ar plăcea să consideraţi drept un fel de dar de Crăciun ceea ce vreau să vă expun astăzi; o contribuţie specific antroposofică, consacrată acestei perioade de sărbătoare, pe care vreau să o depun într-un fel, sub pomul de Crăciun. Dacă acest dar este primit şi legat în mod just de viaţa noastră lăuntrică, importanţa acestui subiect va putea anima încă multă vreme reflecţiile şi meditaţiile noastre. Fără îndoială că ne este îngăduit, în această perioadă de Crăciun, să ne amintim de o entitate considerată adesea doar un simplu mit, sau un fapt mistic, dar de care noi ne-am obişnuit să legăm impulsurile spirituale din Occident: entitatea lui Christian Rosenkreutz [ Nota 31 ].

Noi asociem acestei individualităţi a lui Christian Rosenkreutz şi acţiunii sale începând din secolul XIII, pe care am caracteriza-o deja ade-sea, tot ceea ce decurge din apariţia lui Iisus Christos pe Pământ şi din Misteriul de pe Golgota. Am considerat deja cândva ceea ce se poate numi ultima iniţiere a lui Christian Rosenkreutz, din secolul al XIII-lea. Astăzi va fi vorba de un act înfăptuit de el spre sfârşitul secolului al XVI-lea, un fapt care este de o importanţă considerabilă pentru impulsul lui Christos, fiindcă el uneşte de acest impuls una dintre cele mai importante fapte care au avut loc în decursul istoriei omenirii în ultimele timpuri dinaintea Misteriului de pe Golgota.

Faptul împlinit de un alt fondator de religie, Gautama Buddha [ Nota 32 ], este, printre atâtea altele, unul din lucrurile care pot cel mai bine să ne facă să înţelegem importanţa decisivă a Misteriului de pe Golgota pentru istoria omenirii de pe Pământ. Tradiţia orientală povesteşte cum, în epoca în care situăm încarnarea acestuia, tânărul Gautama a trecut, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, de la starea de Bodhisattva la cea de Buddha. Noi ştim ce înseamnă ca un Bodhisattva să se ridice la nivelul de Buddha. Am arătat adesea importanţa universală pe care o are prima acţiune efectuată de Buddha, provenit dintr-un Bodhisattva: „Predica de la Benares”. Toate acestea sunt, fără îndoială, profund înscrise în sufletele noastre. Astăzi ne vom consacra în mod special atenţia semnificaţiei pe care o are în contextul universului trecerea unui Bodhisattva la rangul de Buddha. Tradiţia orientală, dar şi ocultismul occidental ne spun, relativ la acest fenomen, că o entitate omenească, ce s-a ridicat de la starea de Bodhisattva la cea de Buddha, nu mai are nevoie să se încarneze într-un corp fizic pe Pământ, dar că, ajungând la nivelul de Buddha, ea îşi poate continua activitatea în lumile pur spirituale. Admitem deci ca un adevăr sigur faptul că această individualitate omenească, ce a apărut pe Pământ pentru ultima dată sub numele de Gautama Buddha, trăieşte de atunci în înălţimile spirituale, de unde continuă să intervină în evoluţia omenirii, trimiţând în lume puterile şi impulsurile sale, pentru binele şi progresul omenirii.

Noi am pus deja în evidenţă un fapt important prin care Buddha şi-a adus contribuţia la Misteriul de pe Golgota. Am amintit deja frumoasa legendă pe care o găsim în Evanghelia Sfântului Luca: reunirea păstorilor atunci când s-a născut Iisus. Această legendă vorbeşte de un cor de îngeri care a răsunat atunci, şi care a umplut sufletele pioase şi pline de presentimente ale păstorilor. „Slavă lui Dumnezeu în cel mai înalt dintre Ceruri şi pace pe Pământ între oamenii de bună-voinţă!”. Am indicat de unde venea acest cântec, şi că el era revelaţia puterilor spirituale divine din înalturi, care s-au reflectat în inimile oamenilor a căror voinţă este bună. Am arătat că acest cântec de pace constituia tocmai contribuţia pe care o aducea Buddha, din înălţimile spirituale, la Misteriul de pe Golgota. Într-adevăr, Buddha s-a unit cu trupul astral al lui Iisus, despre care vorbeşte Evanghelia Sfântului Luca. Iar ceea ce această Evanghelie numeşte „corul îngerilor”, corespunde Evangheliei Păcii, pe care Buddha o revarsă în faptele ce vor trebui să se împlinească pe Pământ prin Iisus Christos. Buddha a vorbit în momentul naşterii lui Iisus, iar ceea ce păstorii au considerat drept un cântec angelic, este un mesaj al timpurilor precreştine, mesajul de pace şi iubire care trebuia să fie preluat în misiunea lui Christos Iisus.

Ceea ce ne este îngăduit să numim entitatea lui Buddha a continuat să acţioneze şi după aceea, stimulând evoluţia creştină a Occidentului. Trebuie să semnalăm, în special, un fapt împlinit de Buddha, care nu acţiona într-un corp omenesc, ci într-unul spiritual, ca la naşterea lui Iisus. Această activitate nu este perceptibilă decât pentru cei care, printr-o iniţiere, au devenit capabili să stabilească legături nu numai cu oamenii de pe Pământ, dar şi cu înalţii îndrumători şi învăţători, care se servesc de învelişurile lor pur spirituale, pentru a intra în contact cu oamenii.

La câteva secole după Misteriul de pe Golgota înflorea în sudul Rusiei, în regiunea Mării Negre, un centru de Misterii condus de mari învăţători ai omenirii. Noi nu putem decât indica vag aici, parţial sub formă de imagini, ceea ce se desfăşura acolo. Alături de învăţătorii prezenţi în corp fizic, se găsea şi unul care nu era încarnat în corp fizic, şi prin urmare nu putea să-şi apropie decât discipoli capabili să intre în relaţie cu îndrumători şi învăţători ce nu dispuneau de un înveliş fizic, şi care încă de atunci nu se manifestau în aceste misterii decât într-un corp spiritual. Şi printre aceşti învăţători, care se manifestau într-un corp spiritual în acest centru, figura tocmai această entitate, de care am vorbit, a lui Gautama Buddha. În secolele VII şi VIII după Misteriul de pe Golgota această entitate avea un discipol absolut remarcabil. În adâncul fiinţei sale Buddha nu căuta atunci să perpetueze budismul sub forma sa veche, căci el participase la evoluţie şi se adaptase la devenire. El asimilase impulsul christic, şi chiar îşi adusese acolo, după cum am văzut, contribuţia. Partea vechiului curent budist, care trebuia să intre în această şcoală, se limita la atmosfera ce înconjura participarea sa, la ambianţa particulară pe care a adus-o el acolo. Totuşi, această atitudine se prezenta într-un veşmânt în întregime christic, purta amprenta creştinismului. Putem spune că, într-un anumit sens, Buddha, după ce a atins stadiul de entitate ce nu mai are nevoie să se încarneze într-un corp omenesc, devenise un colaborator activ, din lumea spirituală, pentru susţinerea evoluţiei creştinismului. Şi unul dintre discipolii săi fideli, marcat în profunzime de ceea ce era în măsură Buddha să ofere atunci, a asimilat acest impuls, care nu putea totuşi deveni bun comun al întregii omeniri. Acest bun comun constituia, într-un anumit fel, o sinteză a învăţăturii lui Buddha şi a celei lui Christos: devotamentul total faţă de ceea ce există suprasensibil în om, o atitudine de desprindere în ceea ce priveşte implicarea directă în elementul sensibil pământesc, o dăruire totală de sine, nu la nivelul raţiunii, ci la acela al inimii, o viaţă sufletească consacrată la tot ceea ce este sufletesc şi spiritual în lume, o retragere în raport cu aparenţa exterioară a acestei lumi, o dăruire totală a sufletului faţă de valorile spirituale şi misterele spiritului. Şi când acest suflet, care a fost cel al unui discipol al lui Buddha şi al lui Christos, după ce a fost pregătit într-un anumit fel de Buddha să-l cunoască pe Christos, când acest suflet a coborât din nou pe Pământ, el a fost încarnat în cel pe care istoria îl cunoaşte sub numele de Francisc de Assisi [ Nota 33 ]. Pentru a cunoaşte în toată profunzimea sa atât de personală figura lui Francisc de Assisi, pentru a şti care este filiera ocultă în devenirea omenii, trebuie să ne întoarcem înapoi la încarnarea sa anterioară. Pentru a înţelege particularitatea vieţii lui Francisc de Assisi, specificul acestui suflet, în acelaşi timp străin de această lume şi atât de distanţat de ceea ce se referă la simţuri, trebuie ştiut că în încarnarea sa precedentă, în centrul de Misterii, Francisc de Assisi a fost, sub protecţia lui Buddha, un discipol al lui Christos.

Astfel că entitatea – invizibilă şi suprasensibilă – a lui Buddha, s-a prelungit în curentul care, datorită Misteriului de pe Golgota, va influenţa evoluţia omenirii. Cazul lui Francisc de Assisi ne îngăduite să vedem limpede care ar fi fost acţiunea lui Buddha asupra evenimentelor din viitor, dacă nu s-ar fi întâmplat nimic altceva, dacă Buddha ar fi continuat să acţioneze aşa cum a procedat în cazul pe care tocmai l-am caracterizat, şi prin care el l-a pregătit pe Francisc de Assisi pentru misiunea sa. Dacă Buddha şi-ar fi continuat opera, am fi văzut apărând mulţi oameni având o atitudine lăuntrică asemănătoare cu cea a lui Francisc de Assisi. În cadrul curentului creştin ei ar fi devenit discipoli adepţi ai lui Buddha. Dar aceşti fraţi spirituali ai lui Francisc de Assisi, tocmai din cauza acestei amprente budiste, ar fi fost incapabili să facă faţă exigenţelor timpurilor moderne, nu ar fi putut răspunde la nevoile unei noi ere spirituale în formare.

Să ne reamintim cum am descris trecerea sufletului omenesc prin diversele regiuni ale lumii, între moarte şi o nouă naştere. Noi ştim că sufletul trebuie să străbată, atunci, sferele planetare, până la marginile spaţiului cosmic. După moarte, noi devenim succesiv locuitori ai Lunii, ai lui Venus, Mercur, Soare, Marte, Jupiter şi ai lui Saturn, apoi ai firmamentului stelar, ca după aceea să ne contractăm şi să ne reîncarnăm, cu ajutorul unui cuplu de părinţi. Trecem apoi prin experienţe pe care numai planul pământesc ni le poate oferi, şi aceasta după ce am făcut în cealaltă lume experienţe necesare acolo. Putem spune, despre fiecare suflet care se încarnează aici pe Pământ, că el trece, după moarte, prin diverse experienţe proprii lumii stelare. În momentul naşterii aducem cu noi puterile cu care suntem impregnaţi în diferitele regiuni ale cerului înstelat.

Să observăm cum se scurge viaţa pe Pământ, cum întâlneşte omul, la fiecare nouă încarnare, un Pământ transformat, şi trebuie să facă faţă unor situaţii noi. În cursul vieţilor sale succesive el a trecut prin diferite epoci ale erei precreştine, apoi s-a reîncarnat, după ce evoluţia omenirii a fost marcată de Misteriul de pe Golgota, care a dat un nou impuls devenirii. Să înscriem adânc în sufletele noastre evoluţia pe care a cunoscut-o Pământul: plecând din înălţimile divin-spirituale, el a coborât până în punctul cel mai de jos, din care, impregnându-se cu impulsul Misteriului de pe Golgota, îşi va relua mersul ascendent. Ne aflăm la începutul acestei reurcări, dar această mişcare va continua dacă asimilăm impulsurile acestui mister. Noi vom atinge în final nivelul nostru de dinainte de a fi fost seduşi de Lucifer. Deci, conform condiţiilor inerente acestei evoluţii, trebuie să fim confruntaţi cu situaţii inedite în fiecare nouă încarnare pământească.

La fel este când pătrundem între moarte şi o nouă naştere, pe alte corpuri cereşti. Şi ele trec printr-o evoluţie, urmând, ca şi globul nostru terestru, o curbă evolutivă comportând o coborâre şi o urcare. Şi de fiecare dată după moarte, când vizităm unul dintre aceste corpuri cereşti, Marte, Venus sau Mercur, găsim acolo alte condiţii, şi prin urmare aducem de fiecare dată alte experienţe şi alte impulsuri. Cu ocazia zăbovirii noastre pe Mercur, de exemplu, sau pe Venus, noi extragem de acolo impulsuri pe care le includem în viaţa noastră în momentul naşterii. Şi fiindcă celelalte corpuri cereşti trec la rândul lor printr-o evoluţie, sufletul nostru se îmbo-găţeşte de fiecare dată cu altă putere lăuntrică.

Astăzi, când semnificaţia profundă a Crăciunului ne suscită să contemplăm natura spaţiului cosmic, natura sa spirituală, vom profita de situaţie pentru a evoca o lege a evoluţiei. Această lege este accesibilă investigaţiei oculte, atunci când aceasta ajunge să scruteze destul de profund natura altor lumi legate de alte planete, de alte sisteme planetare, pentru acelaşi motiv pentru care viaţa spirituală a Pământului este legată de globul pământesc. Viaţa spirituală a Pământului a cunoscut o evoluţie în declin până la Misteriul de pe Golgota, pentru a reurca după aceea. Deşi impulsul christic are nevoie să fie mai bine înţeles, pentru ca oamenii să fie implicaţi în această mişcare ascendentă, în această reurcare încă ascunsă, dar care este deja efectivă. Sfera lui Marte, pe care noi o parcurgem între moarte şi o nouă naştere, a cunoscut şi ea în evoluţia ei o fază descendentă, urmată de o fază ascendentă. Cam în secolele XV şi XVI, Marte a văzut elanul său spiritual iniţial trecând printr-o involuţie. Această fază de declin este analogă celei pe care a cunoscut-o Pământul la începutul erei creştine. Evoluţia lui Marte trebuia în mod necesar să se redreseze, fie şi numai din cauza repercusiunilor constatate la nivel planetar. În momentul naşterii, fiecare individ este purtător de impulsuri, de forţe extrase din lumile aştrilor, şi printre acestea se află şi forţele marţiene. Există o individualitate care ne arată în mod clar transformarea suferită de forţele lui Marte aduse pe Pământ.

Nici un ocultist nu ignoră faptul [ Nota 34 ] că sufletul încarnat în Nicolaus Copernic [ Nota 35 ], pentru a da naştere zorilor timpurilor moderne, trăise anterior, de la 1401 la 1464, în personalitatea cardinalului Nicolaus de Cusa [ Nota 36 ], zis Cusanus. Ce diferenţă între aceste două personalităţi, care purtau în sine, într-o anumită privinţă, acelaşi suflet! În secolul XV, Nicolaus Cusanus s-a îndreptat total spre lumile spirituale, care i-au inspirat reflecţiile. La revenirea sa pe Pământ, el a provocat bulversări considerabile, extirpând din conceperea spaţiului şi a sistemului planetar orice element spiritual: el nu mai vedea decât mişcările şi raporturile exterioare ale corpurilor cereşti. Cum se face că acest suflet, încarnat anterior în Nicolaus Cusanus a părăsit total lumile spiritului, şi a putut, în încarnarea sa următoare, să nu se mai gândească la sfera corpurilor cereşti altfel decât sub o formă abstractă, matematică, geometrică şi pur spaţială? Prin faptul că în intervalul care îl separă pe Nicolaus Cusanus de Nicolaus Copernic, acest suflet, trecând prin sfera lui Marte, a suferit precis influenţa fazei descendente a evoluţiei lui Marte. De acolo nu se mai puteau extrage puterile capabile să inspire sufletele pe Pământ pentru a-şi înălţa elanul înspre lumile spirituale. Doar forţele materiei şi ale lumii sensibile afectau sufletele, transmiţând omului, la această epocă, prin sfera lui Marte, alte inspiraţii. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel pe Marte, dacă această planetă şi-ar fi continuat declinul, sufletele nu ar mai fi adus de pe acest corp ceresc decât ceea ce le pregătea pentru o concepţie pur materialistă despre lume. Tocmai forţele acestei planete în declin au generat ştiinţele moderne. Sufletele au fost într-atât îmbibate cu această ştiinţă, încât concepţia materialistă despre lume cunoaşte în toate direcţiile triumf peste triumf. Dacă această influenţă ar fi persistat, ea nu ar fi putut decât accentua această evoluţie, consolidând ştiinţa materialistă şi servind drept bază industriei, comerţului şi tuturor formelor exterioare ale civilizaţiei.

În timp ce anumite vechi puteri de pe Marte erau foarte slabe, s-a constituit o categorie de oameni care s-au dăruit cu totul formelor exterioare ale civilizaţiei. Ne putem imagina că o altă categorie de fiinţe, constituite din adepţii lui Francisc de Assisi, sau, în alţi termeni, de adepţi ai budismului transpus în creştinism, se opun celor dintâi. Într-adevăr, o entitate ca aceea a lui Buddha, prelungindu-şi acţiunea până la Francisc de Assisi, a putut crea, revărsând în suflete forţe puternice pe Pământ, un fel de contrapondere la viziunea exclusiv materialistă asupra lumii. Dar aceste forţe ar fi avut ca efect formarea unei categorii de oameni capabili să ducă numai o viaţă monahală ca Francisc de Assisi, şi numai această categorie de oameni ar fi putut urca în înălţimile spirituale.

Am fi văzut atunci cum omenirea s-ar fi împărţit tot mai mult în două grupe: pe de o parte cei care se dedau vieţii materiale şi care sunt necesari progresului civilizaţiei pe Pământ; pe de altă parte cei care, privilegiaţi de impulsul lui Buddha, devin adepţii, protectorii şi cultivatorii culturii spirituale. Dar, ca şi Francisc de Assisi, aceştia din urmă nu ar fi avut dreptul să participe la civilizaţia materială, iar prăpastia care separă aceste două grupe de oameni nu ar fi făcut decât să crească. Când a devenit posibil să se întrevadă în mod profetic această eventualitate, a fost misiunea unei individualităţi, pe care noi o venerăm sub numele de Christian Rosenkreutz, să intervină, pentru ca evoluţia să nu conducă la această scindare. El s-a simţit chemat să creeze posibilitatea ca toate sufletele omeneşti, oricare ar fi locul lor în viaţa modernă, să se poată ridica spre înălţimile spirituale. Noi am spus întotdeauna foarte clar, şi lucrarea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? subliniază în mod deosebit, că scopul nostru în cadrul ocultismului occidental nu este să obţinem accesul la lumile spirituale prin desprinderea şi separarea ascetică de viaţă, ci să dăm fiecărui suflet, oriunde s-ar afla el, posibilitatea să acceadă prin sine însuşi la lumile spiritului. La apropierea timpurilor moderne, care aduc o civilizaţie materialistă şi în care sufletele vor trebui să aducă în încarnare forţele declinului preluate pe Marte, Christian Rosenkreutz a avut grijă să vegheze la faptul ca ridicarea sufletului spre lumile spirituale să fie conciliabilă cu orice situaţie a vieţii, ca omenirea să nu se scindeze în două categorii distincte, cea a oamenilor cu totul dăruiţi sarcinilor materiale din industrie, comerţ, etc., şi care în ciuda inteligenţei lor tot mai dezvoltate ar fi din ce în ce mai dominaţi de materialism şi impulsuri animalice – şi pe de altă parte cea a oamenilor care s-ar izola de lume, în sensul lui Francisc de Assisi. Şi fiindcă în suflete nu exista ceea ce ar fi putut împiedica această sciziune, a trebuit ca puterile, de care aveau ele nevoie pentru a se consacra din tot sufletul vieţii spirituale, să le parvină de pe Marte. De exemplu trebuia ca oamenii să devină capabili să dezvolte gânduri ştiinţifice, să creeze o concepţie ştiinţifică despre lume, să elaboreze concepte şi idei corespunzătoare imaginii demersului ştiinţelor moderne, dar trebuia în acelaşi timp ca sufletele să aibă posibilitatea să spiritualizeze ideile, pentru ca să se deschidă o cale care să conducă până în înălţimile spirituale.

Era necesar să se creeze această posibilitate! Meritul îi revine lui Christian Rosenkreutz care, spre sfârşitul secolului XVI, a reunit din toate părţile pe cei fideli lui, pentru a le permite să participe la ceea ce se desfăşoară de la o stea la alta pe plan exterior, fiind, cu toate acestea, pregătit în locurile sacre ale Misteriilor, locuri unde, în cadrul globului pământesc, este întreprinsă o acţiune vizând nu numai civilizaţia planetară, ci şi civilizaţia la scară cosmică. Christian Rosenkreutz a reunit deci în jurul lui pe cei care asistaseră deja la iniţierea sa din secolul XIII. Printre ei se afla unul care devenise de multă vreme prietenul şi discipolul său. Acesta nu mai avea nevoie să reapară pe Pământ într-o încarnare fizică. Este vorba de Gautama Buddha, în calitate de entitate spirituală, aşa cum era ea după ce devenise Buddha. Iată-l deci devenit discipolul lui Christian Rosenkreutz! Pentru ca tot ceea ce putea proveni de la Buddha să fie orientat în aşa fel încât să conflueze în misiunea lui Christian Rosenkreutz, aşa cum am descris pentru epoca în discuţie, a trebuit să se producă o acţiune conjugată a lui Buddha şi Christian Rosenkreutz: transformarea activităţii lui Buddha îndreptată asupra Pământului, într-o activitate cosmică. Gautama Buddha, sau mai exact individualitatea acestuia, asimilând impulsul venit de la Christian Rosenkreutz, a devenit capabilă să efectueze ceea ce vom descrie în continuare. Vom vorbi cândva mai amănunţit despre genul de relaţii existente între Gautama Buddha şi Christian Rosenkreutz, dar acum este vorba numai să menţionăm că datorită acestor relaţii, individualitatea lui Buddha a încetat să acţioneze pe Pământ aşa cum făcuse odinioară în centrul de Misterii de la Marea Neagră, şi a părăsit sfera de acţiune imediată asupra Pământului, transferându-şi activitatea pe Marte. Astfel că la începutul secolului al XVII-lea, în evoluţia lui Marte se produse ceva analog cu ceea ce a fost Misteriul de pe Golgota pentru redresarea evoluţiei Pământului. Christian Rosenkreutz a determinat ceea ce putem numi apariţia lui Buddha pe Marte. Aceasta a declanşat faza ascendentă a culturii marteane. Începând de atunci, Marte a cunoscut o curbă ascendentă a evoluţiei sale, la fel cum s-a întâmplat pentru Pământ începând de la Misteriul de pe Golgota.

Buddha a devenit deci pentru Marte un mântuitor, un salvator, aşa cum a fost Christos Iisus. Buddha fusese pregătit pentru aceasta prin învăţătura pe care o dăduse el, doctrina despre Nirvana, refuzul legăturilor pământeşti, eliberarea de încarnările succesive. Ceea ce învăţa el astfel fusese pregătit în afara Pământului, dar într-un scop pământesc. Să privim în sufletul lui Buddha şi să înţelegem cum în predica de la Benares se pregăteşte o altă activitate decât cea care se exercită numai pe Pământ, şi înţelegem atunci cât de înţeleaptă a fost alianţa dintre Christian Rosenkreutz şi Buddha, alianţă a cărei consecinţă a fost faptul că cel din urmă a părăsit, la începutul secolului XVII, activitatea sa de pe Pământ, unde ar fi putut acţiona din lumea spirituală asupra sufletelor pământeşti aflate între naştere şi moarte, preferând să se retragă pe Marte, pentru a acţiona din acel loc asupra sufletelor omeneşti aflate între moarte şi o nouă naştere. Acesta este evenimentul important care s-a produs, şi despre care am putea spune că este transferarea sărbătorii de Crăciun din sfera Pământului în cea a lui Marte. De atunci înainte, toate sufletele omeneşti pot deveni, într-un anumit fel, adepţii lui Francisc de Assisi, şi prin aceasta, în mod indirect, ai lui Buddha. Această aderare nu se face pe Pământ, dar toţi oamenii trec prin ceea ce s-ar putea numi faza lor monahală pe Marte. De unde ei introduc ulterior aceste puteri franciscane pe Pământ. Ei preiau ca puteri latente în sufletul lor ceea ce şi-au cucerit acolo, şi nu mai au deci nevoie să treacă aici pe Pământ printr-o experienţă monahală, ca ucenicii lui Francisc de Assisi. Aceasta nu mai este necesară, fiindcă Buddha a fost delegat în sferele cosmice, în acord cu Christian Rosenkreutz, care acţionează de atunci pe Pământ fără Buddha. Dacă Buddha şi-ar fi menţinut activitatea sa aici pe Pământ, ea nu ar fi putut avea ca rezultat decât suscitarea pe Pământ a existenţei de călugări budişti sau franciscani, iar celelalte suflete omeneşti s-ar fi dăruit civilizaţiei materialiste. Dar datorită faptului că s-a desfăşurat ceea ce s-ar putea numi un fel de „misteri de pe Golgota” pe Marte, sufletele omeneşti trec, în faza pe care o traversează când nu sunt încarnate, prin nişte experienţe de care au nevoie pentru continuarea vieţii lor pământeşti. Ele preiau elementul budist real, pe care nu-l mai pot primi începând din era creştină decât între moarte şi o nouă naştere.

Ne aflăm aici în pragul unui mare mister, care generează un impuls ce se continuă în evoluţia omenirii. Dacă înţelegem într-adevăr această evoluţie, ştim că orice eveniment care a avut loc pe Pământ continuă să se manifeste în mod regulat în cursul devenirii omenirii. „Misteriul de pe Golgota” de pe Marte a fost altfel decât cel de pe Pământ. El nu a fost tot atât de puternic, tot atât de radical, şi nu s-a terminat prin moarte. Dar ne putem face o idee despre el când reflectăm la semnificaţia pe care o poate avea faptul că cel mai mare domn al păcii şi al iubirii, purtătorul compasiunii pe Pământ, a fost transferat pe Marte pentru a dirija de acolo evoluţia. Nu este mitologie faptul că Marte şi-a primit numele de la forţele care se combat în cadrul războaielor. Buddha a avut ca misiune să se „crucifice” pe scena acestei planete, saturată de forţe războinice, deşi ele au acolo o natură pur sufletesc-spirituală.

Iată-ne deci în faţa unui fapt al celui ce era chemat să primească în mod just impulsul lui Christos, să-l continue şi să fie marele slujitor al lui Iisus Christos. Aşa apare misterul lui Christian Rosenkreutz, al acestei individualităţi care a fost un atât de mare înţelept şi care a ştiut, atât cât depindea de el, să introducă în evoluţia omenirii toate impulsurile care au precedat evenimentul de pe Golgota.

Un subiect ca acesta pe care l-am expus acum nu se primeşte numai sub formă de concepte şi idei, ci el trebuie resimţit cu toată inima şi întreg sufletul, în toată profunzimea şi amploarea sa. Trebuie să ştim să resimţim ce înseamnă faptul că printre puterile pe care le introducem în evoluţia actuală, când ne încarnăm pe Pământ, se află şi cele ale lui Buddha. Ele au fost transferate într-o sferă, pe care o parcurgem între moarte şi o nouă naştere, pentru a le introduce după aceea în mod just în viaţa pământească. Pentru că noi avem sarcina să stabilim aici pe Pământ, între naştere şi moarte, relaţii juste cu impulsul christic, cu Misteriul de pe Golgota. Or, pentru a ajunge acolo, trebuie ca toate impulsurile să conlucreze în mod armonios. Christos a venit din alte lumi şi s-a unit cu evoluţia Pământului. El trebuie să dea omului cel mai mare impuls cu care este capabil sufletul să se unească. Dar pentru a face aceasta, puterile existente în evoluţia omenirii trebuie să intervină în mod necesar, în momentul potrivit al acestei deveniri. Marele învăţător despre Nirvana, care convingea oamenii să-şi elibereze sufletul de dorinţa reîncarnării, nu trebuia să acţioneze acolo unde oamenii îşi realizează reîncarnarea. După marele proiect urzit de zei, şi la care oamenii sunt chemaţi să participe fiindcă ei trebuie să-i servească pe zei, după acest proiect acest mare învăţător trebuia să-şi continue acţiunea în viaţa care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere.

Încercaţi acum să resimţiţi că acest fel de a vedea lucrurile este profund justificat, încercaţi să vedeţi în această lumină cum evoluează omenirea, şi veţi înţelege de ce Buddha a trebuit să îl preceadă pe Christos Iisus şi care a fost acţiunea sa după ce s-a revărsat în omenire impulsul christic. Străduiţi-vă să aprofundaţi acestea şi veţi vedea noua evoluţie a omenirii în adevărata ei lumină, recenta evoluţie spirituală care debutează în secolul al XVII, şi în care sunteţi implicaţi şi dumneavoastră, ştiind că, înainte de a se reîncarna, sufletele omeneşti primesc puterile care le permit să progreseze în existenţă.

Iată ce voiam să vă spun cu ocazia acestei sărbători importante. Nu este vorba de o conferinţă de Crăciun, ci de un fel de dar de Crăciun referitor la Christian Rosenkreutz. Poate că unii, sau chiar mulţi dintre dumneavoastră vor primi acest dar aşa cum vrea el să fie: o încurajare pentru inimă şi suflet, un fortifiant de care avem nevoie pentru a ne situa cu certitudine în mijlocul armoniilor şi dizarmoniilor pe care ni le oferă viaţa. Dacă la Crăciun sufletul poate fi fortificat prin certitudinea de a fi în relaţie cu marile puteri ale cosmosului, un aport cum este cel depus sub pomul de Crăciun ne va permite să luăm, din acest loc de activitate antroposofică, ceea ce se menţine viu de-a lungul anului şi pe care trebuie să-l cultivăm şi să-l perfecţionăm de-a lungul întregului an. Vom realiza aceasta cu atât mai bine, cu cât vom şti să păstrăm această încurajare în perioada dintre o sărbătoare de Crăciun şi următoarea.