Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A ŞASEA CONFERINŢĂ

Berlin, 7 ianuarie 1913 [ Nota 37 ]

Noi am examinat deja anumite aspecte ale vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, adăugând recent consideraţiile relativ la relaţia care există între Christian Rosenkreutz şi Buddha. Am văzut că Buddha are o legătură cu sfera planetară, mai ales cu cea a lui Marte, şi că după ce a participat la evenimentul christic pe Soare, omul trece în sfera lui Marte pentru a avea acolo trăirea lui Buddha, aşa cum trebuie ea vieţuită în mod normal în epoca noastră. Noi trebuie să înţelegem această trăire aşa cum se prezintă ea astăzi, şi nu aşa cum se impunea în epoca în care individualitatea în discuţie se afla pe Pământ sub numele de Gautama Buddha. Pentru a accede la înţelegerea reală a naturii umane şi a relaţiilor sale cu ansamblul evoluţiei, nu există decât un singur mijloc: acela de a ne adapta înţelegerea la stadiile succesive de evoluţie ale universului.

În cursul primei perioade postatlanteene distingem cinci epoci principale, în răstimpul cărora sufletul omenesc a cunoscut în mod succesiv evenimente importante. Acestea sunt epocile proto-hindusă, proto-persană, egipteano-caldeeană, greco-latină şi epoca noastră. Ştim de asemenea că fiecare din aceste epoci pregăteşte într-o anumită măsură germenul epocii următoare. În epoca noastră sufletele se pregătesc pentru cea de-a şasea epocă postatlanteană. Cum are loc această pregătire? Sufletul învaţă să se familiarizeze cu învăţătura ocultă, cu ştiinţa ocultă ce se răspândeşte în lume. Aceasta nu conduce numai la o cunoaştere generală a naturii umane indispensabilă viitorului, ci şi la o înţelegere tot mai profundă a impulsului christic. Tot ceea ce contribuie la extinderea unei înţelegeri în profunzime a acestui impuls christic, în epoca noastră, converge în occident înspre cea ce se poate numi misterul Sfântului Graal [ Nota 38 ]. Acest mister este strâns legat de unele probleme deja evocate, cum este cea a misiunii de pe Marte încredinţată lui Buddha de Christian Rosenkreutz. Acest mister al Sfântului Graal îi poate oferi omului modern ceea ce necesită el pentru a accede la o înţelegere justă a existenţei ce se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. Această înţelegere necesită răspunsul la o întrebare importantă. Nu vom putea progresa în studiul nostru privind viaţa dintre moarte şi o nouă naştere dacă nu ajungem să aprofundăm această problemă mai bine decât am făcut-o până acum. Iată întrebarea: De ce acolo unde creştinismul a fost relevat în esenţa sa profundă, au fost retrase anumite învăţături, pe care noi trebuie totuşi astăzi să le reintroducem în ceea ce putem numi o învăţătură evoluată, o revelaţie progresistă a creştinismului?

Tot ceea ce are legătură cu reîncarnarea şi karma a dispărut nu numai din revelaţia creştinismului exoteric, ci s-a retras în cursul ultimelor secole şi din revelaţia esoterică. Numeroşi sunt cei care aud vorbindu-se de conţinutul concepţiei antroposofice despre lume, şi se întreabă: Dacă gândirea rosicruciană este chemată, pe lângă alte curente ale ocultismului, să se manifeste în cadrul învăţământului nostru, cum se face că până acum rosicrucienii nu au expus învăţătura de reîncarnare şi karmă? Cum se face că învăţătura despre reîncarnare şi karma a trebuit să fie adăugată curentului rosicrucian modern?

Dacă vrem să înţelegem aceasta, trebuie să examinăm din nou, dintr-un anumit punct de vedere, raporturile dintre om şi lume. Bazele preliminare pentru consideraţia pe care dorim să o întreprindem în cursul prezentelor conferinţe au fost deja stabilite în cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă. Dar trebuie să aducem în faţa ochilor care este situaţia actuală a omului în raport cu această lume modernă, situaţie pregătită în cursul epocilor Saturn, Soare şi Lună.

Ştim că fiinţa omenească se compune dintr-un trup fizic, un trup eteric, un trup astral şi un Eu, cu tot ce comportă acestea. În momentul trecerii pragului, omul îşi abandonează mai întâi trupul fizic; după un anumit timp, partea majoritară a trupului său eteric se dizolvă în eterul cosmic, cu excepţia unui gen de extract, care rămâne ataşat de entitatea omenească. Aceasta este de asemenea însoţită o vreme relativ îndelungată de trupul astral care, după perioada de kamaloka, depune un fel de înveliş. Apoi, extractul trupului eteric şi cel al trupului astral îşi continuă drumul, în vederea transformării pe care trebuie să o sufere omul între moarte şi o nouă naştere. Eul, în calitate de nucleu central, rămâne neschimbat. Indiferent că omul parcurge în trupul său fizic răstimpul dintre naştere şi moarte sau perioada de kamaloka, în care este pe deplin învăluit de trupul astral, sau străbate devachanul, care constituie partea cea mai mare a traiectoriei sale dintre moarte şi o nouă naştere, Eul străbate în fond toate aceste epoci. Dar acest Eu, Eul autentic şi real, nu trebuie confundat cu ceea ce omul pământesc, încarnat în trupul fizic, consideră a fi Eul său. Filosofii discută mult despre acest Eu al omului, pe care cred că îl sesizează. Se spune, de exemplu, că totul se schimbă în om, în afară de acest Eu, care ar fi imuabil. Adevăratul Eu durează. Dar a afirma că Eul despre care vorbesc filosofii ar fi nepieritor, este o altă problemă. Celui care afirmă că acest Eu, pe care-l dezbat filosofii este imuabil, este uşor să-i răspundem că în timpul nopţii, când omul doarme, Eul ipotetic al filosofilor este ca şters şi nu există. Şi dacă de-a lungul drumului dintre moarte şi o nouă naştere el se prezintă ca în somnul nocturn, nu se poate deloc vorbi de natura durabilă a sufletului omenesc după moarte. Căci, în fond, ar fi totuna faptul că Eul nu este acolo, sau că el nu ştie că există, continuând să trăiască ceva exterior. Când vorbim de nemurire, nu prezenţa Eului contează, ci conştienţa pe care o are de sine însuşi. Deci imortalitatea acestui Eu care trăieşte în conştienţa omenească este respinsă de fiecare dată când omul adoarme, fiindcă Eul este atunci pur şi simplu şters. Dar Eul autentic este ancorat cu mult mai profund în fiinţa omenească! În lipsa accesului la sferele ocultismului, cum ne putem face o ideea despre acest Eu autentic?

Ne putem spune că Eul trebuie să fie prezent în fiinţa omenească chiar şi atunci când aceasta nu ştie încă spune „eu”, şi copilul merge de-a buşilea. Chiar acolo, Eul autentic – şi nu cel pe care-l dezbat filosofii – este deja prezent, şi se manifestă într-un fel aparte. Să vedem cum.

Ştiinţa modernă nu acordă importanţă faptului de a observa fiinţa omenească în decursul primelor luni şi chiar a primilor ani de viaţă. Şi totuşi, pentru cine vrea să cunoască natura omenească, această observare este deosebit de importantă. Mai întâi, copilul merge de-a buşilea. Şi el face un efort deosebit pentru a ieşi din poziţia orizontală, pentru a învinge gravitaţia şi a se ridica pe verticală. Acesta este un aspect. După aceea, ştim că la începutul vieţii, omul nu poate încă vorbi. Vorbirea este un lucru pe care el trebuie să-l înveţe. Încercaţi să vă reamintiţi cum aţi vorbit la început. Cum aţi învăţat să pronunţaţi primul cuvânt, să formulaţi prima frază. Încercaţi să vă reamintiţi aceste lucruri, dar fără să recurgeţi la clarvedere. Strădania dumneavoastră va fi zadarnică. Fără clarvedere, omul este incapabil să-şi amintească aceste lucruri, după cum nu-şi va aminti primele eforturi făcute pentru a trece de la poziţia orizontală la cea verticală. În fine, un al treilea aspect merită să fie reţinut: gândirea. Memoria se întoarce în urmă până la momentul în care noi ştim deja gândi, dar nu trece dincolo de acel moment.

Cine este deci înfăptuitorul acestei ucenicii a mersului, vorbirii şi gândirii? Este Eul autentic, Eul adevărat. Ce face acest Eu adevărat? Să-i observăm puţin acţiunea.

Omul este destinat din capul locului să meargă vertical, să vorbească şi să gândească. Dar el nu ajunge imediat la acestea. El nu este de la început fiinţa pământească ce trebuie să fie. El nu are încă facultăţile care să-i permită să se includă în curentul civilizaţiei. Pe acestea, el trebuie să le cucerească în mod progresiv. În primele timpuri ale vieţii omul suportă antagonismul a două spirite: al celui care îl animă când este în picioare, şi al celui care îl supune gravitaţiei, chiar şi atunci când facultăţile de vorbire şi gândire încă nu sunt dezvoltate în el. Dar când îşi realizează destinaţia sa omenească, atunci când stă drept şi merge, când vorbeşte şi gândeşte, el răspunde în mod plenar vocaţiei sale, indicată prin forma sa fizică. Statura verticală, vorbirea şi gândirea sunt expresia naturală a formei omeneşti. Este imposibil să ne imaginăm o altă fiinţă capabilă să se deplaseze ca omul, cu alte cuvinte având coloana vertebrală în poziţie verticală, şi care să fie de asemenea capabilă să vorbească şi să gândească, fără să aibă totuşi forma omenească. Chiar papagalul, când vrea să vorbească, trebuie să se ridice şi să se orienteze pe verticală. Cuvântul este strâns legat de poziţia verticală. Alte animale, mult mai inteligente, nu vor învăţa niciodată să vorbească, deoarece coloana lor vertebrală este orizontală, şi nu verticală. Desigur că există şi alte aspecte de care trebuie ţinut cont. Cu toate acestea, omul nu se află de la început în condiţia ce ar corespunde determinării sale. Aceasta se explică prin faptul că după eforturile făcute de Eul său autentic pentru a dobândi gândirea, vorbirea şi poziţia verticală, omul este, ca să spunem aşa, primit în sfera unde trăiesc spiritele formei, Exusiai. Biblia numeşte aceste spirite, Elohimi. De ei depinde forma omenească, cea în care Eul trăieşte în mod firesc şi în care îşi imprimă pecetea în timpul primilor ani ai vieţii.

Dar există alte spirite, care se opun. Ele resping omul sub starea prevăzută de spiritele formei. Care sunt acestea?

Spiritele formei sunt cele care fac omul capabil să vorbească, să gândească şi să se deplaseze în poziţie verticală. Alte spirite, cele care presează asupra omului pentru ca el să meargă în patru labe în prima perioadă a existenţei sale, să nu poată vorbi şi nici să-şi desfăşoare gândirea, sunt cele care i-au dat, pentru început, o formă incorectă, şi pe care el trebuie să înveţe s-o învingă. Aceste spirite ar trebui să fie deja spirite ale mişcării, Dynamis, dar ele au rămas în urmă în evoluţia lor, şi nu au atins nici nivelul spiritelor formei. Sunt spirite luciferice, rămase pe loc în dezvoltarea lor. Acţiunea lor asupra omului se desfăşoară din afară. Ele îl predau elementului gravitaţiei, din care ele trebuie să se desprindă încetul cu încetul, cu ajutorul adevăratelor spirite ale formei.

Observând cum intră omul în existenţa fizică şi cum face eforturi pentru a dobândi ceea ce va necesita în cursul vieţii, noi asistăm de fapt la lupta dintre spiritele formei care evoluează în mod normal şi spiritele care ar trebui să fie deja spirite ale mişcării, dar care sunt rămase în urmă, la un stadiu anterior. Spiritele formei sunt în luptă cu spiritele luciferice, şi pe acest teren cele din urmă sunt atât de puternice încât împiedică Eul activ să devină conştient. Dacă spiritele luciferice nu respingeau această conştienţă, fiinţa omenească şi-ar apărea atunci ca un combatant, ce-şi poate spune: eu simt că sunt în poziţie orizontală, şi aspir cu toată conştienţa mea să mă plasez pe verticală; eu vreau să învăţ să vorbesc şi să gândesc. Omul nu poate face toate acestea, fiindcă el este învăluit de spiritele luciferice. Presimţim aici cum vom ajunge progresiv să cunoaştem adevăratul Eu, distinct de acest alt Eu ce apare în conştienţa noastră.

La începutul acestei serii de conferinţe am anunţat că ne vom strădui progresiv să justificăm în faţa raţiunii sănătoase ceea ce ne învaţă ocultismul şi clarvederea relativ la natura omenească. Dar această raţiune sănătoasă trebuie să aibă într-adevăr voinţa să observe cum se angajează omul în lumea fizică la începutul existenţei sale. Care este, în acel moment al păşirii în lume, partea cea mai perfecţionată din om? Forma exterioară nu este foarte revelatoare, căci fiinţa omenească este în contradicţie cu forma sa exterioară. Ea trebuie să înveţe prin propriile sale mijloace să se integreze în această formă, care-i este destinată. Care este partea cea mai desăvârşită a omului, nu numai după naşterea sa, ci şi înaintea ei? Este capul! Deja în embrion, el este organul care are în mod evident forma cea mai desăvârşită. De ce este aşa? Pentru că organele sunt foarte departe de a fi structurate şi modelate în acelaşi fel de către entităţile ierarhiilor superioare, de spiritele formei. Fiecare organ este altfel; acţiunea asupra capului diferă de cea asupra corpului sau a membrelor. Capul se distinge în mod esenţial de restul organismului nostru fizic. Capul omenesc se prezintă privirii clarvăzătoare cu totul altfel decât mâna, de exemplu. Când ne mişcăm mâna, mişcarea trupului eteric este aceeaşi cu cea a mâinii fizice. Totuşi, clarvăzătorului ajuns la un anumit grad de perfecţiune îi este posibil să-şi menţină nemişcată mâna fizică şi să mişte doar mâna eterică. Acesta este un exerciţiu foarte important: imobilizarea părţilor mobile şi mişcarea numai a părţilor eterice corespunzătoare. Dacă reuşim să facem aceasta, dezvoltăm clarvederea de viitor, în timp ce dăruindu-ne mişcărilor automate, deci inconştiente, vom realiza reapariţia practicilor proprii dervişilor, cu alte cuvinte reînvierea trecutului. Starea de repaus a trupului fizic este elementul caracteristic al clarvederii moderne, în timp ce orice zbatere sau altă mişcare de acest gen, aparţine de clarvederea de odinioară. Pentru un clarvăzător ar fi un lucru foarte important să-şi poată menţine mâinile într-o poziţie determinantă, de exemplu să le încrucişeze pe piept, păstrând mobilitatea mâinilor sale eterice. Acestea din urmă pot atunci face tot felul de mişcări în planul suprasensibil, în timp ce mâinile fizice rămân imobile. Acesta ar fi un antrenament deosebit, permiţând cultivarea în om a stăpânirii de sine la nivelul mâinilor.

Or, omul posedă un organ unde această situaţie se realizează deja, chiar şi dacă nu este clarvăzător, anume partea eterică se poate mişca în mod liber, în timp ce partea fizică ce-i corespunde rămâne imobilă. Acest organ este creierul. Ordinea cosmică a prevăzut o înfăşurătoare solidă care înconjură lobii cervicali. Aceştia ar vrea să se mişte, dar nu o pot face. Există deci la omul obişnuit o situaţie analogă faţă de creier cu cea pe care o cunoaşte clarvăzătorul când îşi blochează mâinile fizice şi se mulţumeşte să mişte mâinile eterice. Totuşi, pentru un clarvăzător, capul oricărui om este cu totul altceva decât pare a fi. Pentru clarvăzător, creierul se aseamănă cu nişte şerpi în mişcare, ieşind afară din cap. Am spune un cap de meduză. Acesta este un fapt absolut real. Capul se distinge de restul corpului prin faptul următor: ceea ce este gândirea exterioară pentru cap, omul nu va obţine pentru restul corpului decât în decursul evoluţiei viitoare. Într-o anumită măsură, puterea gândirii constă în aceea că omul este capabil, în timp ce gândeşte, să imobilizeze chiar părţile cele mai subtile ale sistemului nervos şi să-şi menţină creierul în repaus. Gândurile sale vor fi cu atât mai subtile, mai liniştite şi mai logice cu cât va reuşi să menţină în repaus orice mişcare a creierului său, până în cele mai subtile mişcări ale nervilor săi.

Putem deci afirma că atunci când fiinţa omenească păşeşte prin naştere în existenţă, capul său este partea cea mai perfecţionată, fiindcă pentru el s-a realizat deja ceea ce pentru altă parte a corpului, care se exprimă prin gesturi, de exemplu, adică mâinile, nu se va atinge decât mai târziu. Pe vremea vechii Luni creierul actual era încă la stadiul la care sunt astăzi mâinile noastre. Pe atunci capul nu era închis în cutia craniană, ci deschis în mai multe direcţii. În timp ce acum creierul nostru se află ca într-o închisoare, pe atunci el mai putea să se extindă în toate direcţiile. Este adevărat că pe vechea Lună elementul dominant era lichidul şi starea solidă nu exista. Iar la o anumită epocă a perioadei lemuriene, când omul atinsese un grad de evoluţie care-i permitea să repete stadiul lunar, chiar şi în acel moment, craniul era deschis în partea de sus. El nu era numai organul de care am vorbit, ci avea şi un fel de izbucnire de gânduri în mediul înconjurător lichid. Chiar la vechii atlanteeni, din fiinţa umană emana un fel de vapori de foc. Fără să fie nevoie să recurgă la o clarvedere excepţională şi servindu-se numai de facultatea vizionară pe care o avea pe atunci orice om, se putea vedea dacă un atlant era un gânditor în sensul atlantean al cuvântului, sau nu. Din capul oricărui gânditor ţâşneau un fel de flăcări luminoase, de vapori luminoşi, iar cel care nu gândea era lipsit de această emanaţie.

Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le ştim, pentru a înţelege transformarea naturii omeneşti în momentul în care omul trăieşte aici într-un corp fizic, sau trece prin moarte şi se angajează în existenţa care se scurge între moarte şi o nouă naştere. Căci tot ceea ce conlucrează la formarea omului dispare de îndată ce el păşeşte în lumea fizică. Dimpotrivă, această influenţă este de primă importanţă, odată ce fiinţa omenească se eliberează de corpul său fizic. Între naştere şi moarte omul nu percepe forţele care i-au elaborat creierul fizic. Şi dimpotrivă, tot ceea ce percepe în timpul acestei vieţi pământeşti, se şterge ca neavând nici o importanţă de îndată ce el trece pragul morţii. El vieţuieşte atunci forţele care-i scapă conştienţei sale în timpul cât trăieşte pe Pământ. În timp ce accede la starea de veghe în răstimpul existenţei sale pământeşti, la Eul său de reprezentare, o imagine a Eului, el primeşte acest celălalt Eu, pe care-l presimţim când se trezeşte în noi puterea de a merge, de a vorbi şi de a gândi. Acesta nu urcă până în conştienţa individului, rămâne în inconştient. Or, ceea ce rămâne în inconştient, şi va fi întru totul acoperit, poate fi urmărit, întorcându-ne înapoi până la naştere, şi chiar dincolo de ea; poate fi urmărit şi mai departe, când contemplăm răstimpul de după moarte. Ceea ce se ascunde fiindcă a elaborat omul, şi care dispare de îndată ce omul a coborât pe Pământ, va fi preponderent după moarte, când fiinţa omenească nu va mai fi om pământesc. Noi nu putem decât presimţi aceste puteri. Ele acţionează din lăuntric şi ne permit să mergem trezind cuvântul şi făcând din noi fiinţe gânditoare, structurându-ne creierul pentru a face din el organul gândirii. Acestea sunt cele mai importante puteri în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Abia atunci se trezeşte Eul nostru adevărat. Vom vorbi data viitoare despre felul cum are loc această trezire.