Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A ŞAPTEA CONFERINŢĂ

Berlin, 14 ianuarie 1913

În decursul acestei ierni am avut mai multe întâlniri pentru a studia mai amănunţit decât în anii precedenţi viaţa omului, cu alte cuvinte viaţa integrală, aşa cum se desfăşoară ea, pe de o parte pe Pământ, între naştere şi moarte, şi pe de altă parte în lumile spirituale, între moarte şi o nouă naştere. Vom mai avea multe de discutat asupra acestui subiect, în decursul acestei ierni.

Va fi necesar să reunim nenumărate detalii care pot contribui la o înţelegere completă a acestei probleme, şi să privim într-un mod cu totul deosebit lucruri pe care le-am considerat deja din alte puncte de vedere. Amintiţi-vă cele scrise în mica broşură Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale [ Nota 39 ]. Amintiţi-vă mai ales cum am studiat cursul vieţii fizice omeneşti, divizând-o în cicluri: un ciclu de la naştere până la aproximativ şapte ani sau, să spunem, până la schimbarea dentiţiei, un al doilea ciclu de la a doua dentiţie până la pubertate, sau aproximativ până la paisprezece ani, apoi urmează un al treilea ciclu de şapte ani. Aceste cicluri cuprind deci câte şapte ani. Fără îndoială că puteţi înţelege cum observaţia exterioară este deja suficientă pentru a justifica această subdiviziune a existenţei. Dar nu este mai puţin evident faptul că aceste cicluri nu sunt respectate întocmai, în realitatea vieţii omeneşti. Există alte fapte ce intervin în profunzime în existenţa omenească, modificându-le. Am evocat adesea o manifestare importantă ce interferează viaţa omului şi care nu este supusă unei diviziuni ciclice. Este momentul existenţei în care suntem în măsură să ne amintim, şi începând de la care omul începe a se simţi în sine şi a şti că este în Eu, momentul în care apare conştienţa Eului, deci momentul până la care se poate întoarce în urmă memoria. Această experienţă nu are loc pentru toată lumea în acelaşi moment, dar se situează în general între naştere şi vârsta de şapte ani. Atunci străfulgeră conştienţa Eului în om. Ne putem exprima în mod similar şi pentru restul existenţei. Chiar dacă ceea ce se întâmplă mai târziu nu intervine în viaţa omenească tot atât de brusc ca trezirea conştienţei Eului, există totuşi lucruri care vin să nuanţeze aceste cicluri de şapte ani. Dar se poate întotdeauna demonstra că orice interferenţă în viaţa omului, orice perturbare a desfăşurării ciclului, este mai puţin regulată decât evenimentele ciclice. Nu vom găsi niciodată două persoane la care memoria să înceapă în acelaşi moment, şi la care să coincidă momentul străfulgerării conştienţei Eului. Este de asemenea adevărat că schimbarea dentiţiei nu are loc la aceeaşi vârstă pentru toţi copiii. Vom mai avea de discutat de ce anume.

Când examinăm perioadele ciclurilor descrise în broşura mea referitoare la educaţia copilului, putem spune că ele au o caracteristică deosebită: ele încep referitor la aspectul fizic cel mai exterior omului şi acţionează apoi din ce în ce mai spre lăuntrul său. De la naştere până la vârsta de şapte ani dezvoltarea se îndreaptă în principal asupra trupului fizic; după aceea dezvoltarea vizează trupul eteric, apoi trupul astral, sufletul senzaţiei, etc., etc. Factorii de evoluţie acţionează deci în mod progresiv de la exterior spre interior. Aceasta este caracteristica acestei perioade septenale.

Care este situaţia a ceea ce vine să interfereze în aceste cicluri de viaţă, intersectându-le. Aprinderea conştienţei Eului în decursul primului septenal este un fenomen foarte interiorizat, extraordinar de lăuntric. Pentru a lămuri acest punct, să vedem ce este contrar declanşării conştienţei Eului.

Observând viaţa omenească în mod raţional, găsim că oprirea creşterii, care intervine în mod inevitabil la un moment dat al existenţei, este comparabilă cu un fapt concret, care intersectează perioadele septenale ale evoluţiei. Să vedem cum se prezintă această încetare a creşterii, care se concretizează la un moment dat în viaţă. Cum se manifestă ea în existenţa omenească?

Ştim că primul septenal se încheie cu schimbarea dentiţiei. Apariţia celei de-a doua dentiţii marchează actul final a ceea ce putem numi manifestarea principiului plastic ce modelează trupul. Puterile formatoare ale omului fac ultimul lor efort, provocând ieşirea celui de-al doilea rând de dinţi. Acesta este oarecum punctul final al activităţii care elaborează forma omenească. Mai târziu, principiul care-l formează pe om nu va mai fi activ. Principiul plastic încetează să acţioneze în jurul vârstei de şapte ani. Ceea ce se va desfăşura după aceea nu va fi decât creşterea formei deja configurată. Începând cu vârsta de şapte ani, creierul omenesc nu mai suferă transformări semnificative. El nu face decât să crească după modelul deja configurat. Forma ca atare există deja, şi nu mai trebuie decât să se dezvolte. Putem spune că primul septenal al existenţei este cel în care se manifestă principiul formei. Impulsul formator vine de la spiritele formei. Ele sunt cele care configurează fiinţa omenească în răstimpul primilor şapte ani de viaţă. La naştere, când omul vine pe Pământ, el nu este încă pe deplin configurat în ceea ce primeşte forma sa, şi principiile care-i dau forma, spiritele formei, intervin de-a lungul primului septenal. Numai la sfârşitul acestei perioade omul va fi atât de avansat încât forma să nu mai aibă altceva de făcut decât să crească. Toate predispoziţiile formelor sunt dobândite până la vârsta de şapte ani, şi apariţia celei de-a doua dentiţii reprezintă ultimul act îndeplinit de principiile formatoare asupra omului. Este punctul final de manifestare a principiului formei. Dacă acest principiu al formei ar continua să acţioneze, dentiţia a doua ar apărea mai târziu, sau ar trebui să apară mai târziu.

Acum se poate pune următoarea întrebare: după ce spiritele formei au clădit timp de şapte ani în om, putem considera că omul este definitiv închis faţă de tot ceea ce provine de la acestea?

Nu, nu este cazul, căci omul continuă să crească, el creşte şi creşte, şi clădeşte în continuare predispoziţia formelor existente. Dacă nu ar interveni nimic altceva, omul ar creşte mereu, şi nu ar fi împiedicat să crească la infinit. Într-adevăr, dacă nu se ţine cont decât de impulsurile principiilor formatoare în acţiune până la vârsta de şapte ani, nu există nici un motiv pentru ca aceste forme să nu continue să crească la fel ca pentru orice altă fiinţă vie. Omul ar putea să-şi continue creşterea atâta timp cât nu ar interveni nimic care să i se opună. Şi de fapt intervine ceva care împiedică această mişcare. Când creşterea ajunge la sfârşit, alte principii formatoare pun stăpânire pe om. Ele se furişează de mult în jurul lui, pentru a se uni acum cu organismul său, pe care-l iau în posesie. Ele formează însă de-acum înainte o stavilă, împiedicând creşterea organismului. Puterile formatoare active până la vârsta de şapte ani îi conferă omului elasticitate. După aceea, alte principii formatoare învăluie omul ca într-o formă închisă, împiedicând ceea ce era elastic să crească mai mult. De aceea încetează creşterea omului. Şi acolo unde se opreşte creşterea, acţionează acele principii formatoare care se apropie de om din afară. Întotdeauna când acţionează principii formatoare, când cresc formele, trebuie avută grija opririi acestei creşteri, astfel încât alte principii formatoare să vină în întâmpinarea creşterii din cealaltă direcţie, să i se opună în mod polar. Aşa este şi la om. Când omul a ajuns să-şi dezvolte, până în jurul vârstei de şapte ani, forma indicată prin haşură în desen, această formă poate continua să crească indefinit. Până la această vârstă, principiile plastice au fost în acţiune (în cadrul haşurilor închise). După aceea, lor li se opun alte principii formatoare. Primele acţionează din interior, celelalte din exterior, şi se opun omului în aşa fel încât creşterea sa să nu poată depăşi linia b–b vizibilă la interiorul părţii semnalate de haşurile uşoare. Este într-adevăr ca şi cum copilul ar fi fost dotat, până spre vârsta de şapte ani, cu un înveliş elastic pe care l-ar fi putut mări continuu. Or, la un anumit moment, el primeşte un altul, care nu mai este extensibil. El trebuie să se învelească cu el şi să nu mai depăşească această limită.

desen

Putem deci spune că în om se întâlnesc principiile formatoare venind din interior, şi cele venind din exterior. Cele dintâi provin de la spiritele formei care au parcurs în cosmos o evoluţie normală. Principiile formatoare venind de dinafară nu sunt de acelaşi tip; ele provin de la spiritele retardate ale formei, care au preluat un caracter luciferic. Acestea din urmă acţionează într-un mod pur spiritual, pe când cele care se manifestă prin materie acţionează în unitate cu dezvoltarea lor normală, care implică parcurgerea evoluţiei prin Saturn, Soare şi Lună, venirea lor regulată pe Pământ şi modelarea formei omeneşti pe plan fizic, începând din lăuntru spre exterior. Acţiunea spiritelor neregulate ale formei constă în a reţine ca o frână ceea ce le este oferit. Deci creşterea omului este împiedicată de către spiritele retardare ale formei. Entităţile ierarhiilor superioare au misiunile cele mai variate. Tocmai am caracterizat una dintre ele.

Am examinat deja sub diferite aspecte cum acţionează ierarhiile având o evoluţie normală, şi cum se comportă entităţile spirituale retardate. Am văzut că, mulţumită spiritelor formei, omul a devenit capabil să primească predispoziţia Eului. Toate acestea pot fi citite în Ştiinţa ocultă în schiţă. Ştim că Tronurile au oferit omului baza corpului fizic, spiritele înţelepciunii pe cea a trupului eteric, spiritele mişcării pe cea a trupului astral, şi că omul datorează spiritelor formei predispoziţia Eului său în lăuntrul trupului fizic. Forma exterioară, organizarea în vederea primirii Eului, omul o datorează spiritelor normale ale formei, iar primul ciclu de viaţă atestă acest lucru. După aceea, spiritele retardate ale formei, adversare ale spiritelor formei, sunt cele care îi opresc creşterea. Aceasta exprimă opoziţia faţă de ceea ce am descoperit ca fiind lucrul cel mai intim la om: străfulgerarea conştienţei Eului, care se manifestă încă din primii ani. Aspectul cel mai exterior, forma, va fi reţinut cel mai târziu, constituind, ca să spunem aşa, un act final. Cunoaştem acum cele două direcţii ale evoluţiei care, opuse una alteia, acţionează în fiecare om [ Nota 40 ]. Eu am spus despre una dintre ele că vine din exterior şi se îndreaptă spre interior; începând de la douăzeci şi unu de ani, impulsul cuprinde sufletul sensibi-lităţii, ş.a.m.d. Apoi avem această altă dezvoltare, care duce din interior spre exterior, până în momentul în care creşterea formei este oprită. Unul din aceste curente evolutive, cel regulat, merge de la spiritual la corporal; el este deosebit de interesant pentru educaţie; el merge de la interior spre exterior. Celălalt, mult mai puţin regulat, mai individual, merge din afară spre lăuntric şi se manifestă când fiinţa omenească a atins o anumită vârstă, când se încheie ceea ce este mai exterior, corpul fizic.

Avem deci la om două curente evolutive care acţionează în sens opus. Este foarte important ca educatorul să le cunoască. Pe bună dreptate, broşura Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale ţine cont de prima tendinţă evolutivă, cea care acţionează din interior spre exterior, fiindcă aceasta este singura care poate fi educată. Asupra celeilalte tendinţe, cea de la exterior spre interior, nu este posibilă nici o acţiune. Aceasta este linia dezvoltării individuale. Este ceva de care trebuie să se ţină desigur cont, dar pe care nu-l putem reţine şi în care acţiunea educativă este nesemnificativă. Este extrem de important să ştim distinge unde putem şi unde nu putem interveni pedagogic.

Tot aşa cum oprirea din creştere este tributară spiritelor retardate ale formei, prima manifestare a Eului, aşa cum apare el în mod brusc la începutul copilăriei, este datorată spiritelor retardate ale voinţei. Şi între cele două, se mai află multe alte fapte care se află sub acţiunea spiritelor retardate ale înţelepciunii şi spiritelor retardate ale mişcării. Nu este posibil să caracterizăm ansamblul vieţii omeneşti, inclusiv viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, fără a reuni toţi factorii care influenţează omul, şi dacă nu ştim că deja în viaţa curentă se manifestă o influenţă de natură luciferică în felul cel mai variat. Această influenţă luciferică apare de altfel şi în numeroase alte situaţii din viaţă. Şi fiindcă noi încercăm, în cursul acestor conferinţe, să înţelegem ansamblul vieţii plecând de la bazele sale, nu ne vom sfii să lărgim câmpul reflecţiilor noastre.

Să ne îndreptăm mai întâi atenţia asupra unui fapt care ne poate arăta, chiar şi pe planul fizic, deci între naştere şi moarte, că viaţa s-a schimbat în mod notabil în cursul evoluţiei. Şi dacă înţelegem aceasta, vom putea de asemenea înţelege că au intervenit schimbări şi în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. O considerare raţională dar superficială a vieţii poate uşor conduce la convingerea că esenţialul vieţii a fost întotdeauna ceea ce este şi astăzi. Or, lucrurile nu au fost întotdeauna aşa. În privinţa unor anumite manifestări, este suficient să ne întoarcem înapoi doar cu câteva secole, pentru a găsi că anumite aspecte ale vieţii erau cu totul altele. Astfel, astăzi există ceva de o importanţă enormă pentru viaţa sufletească dinte naştere şi moarte, şi care nu exista sub forma sa actuală într-un trecut relativ recent. Este ceea ce denumim „opinie publică”. În secolul al XIII-lea de exemplu, ar fi fost absurd să se vorbească de o opinie publică, aşa cum facem noi astăzi. În zilele noastre protestăm mult împotriva credinţei în autoritate. Dar supunerea faţă de autoritate este acum cu mult mai mare decât era în secolele trecute. Fără îndoială că şi odinioară au existat anomalii, dar o credulitate atât de oarbă ca a noastră nu exista. Orbirea credinţei în autoritate este cu atât mai mare cu cât această autoritate este insesizabilă. Omul se simte astăzi repede fără apărare de îndată ce se afirmă: dar aşa a dovedit ştiinţa. În secolele precedente se acorda mai multă încredere autorităţilor în carne şi oase. Această fiinţă insesizabilă care este „dovada ştiinţifică” este ceva foarte îndoielnic. Există, în tot ceea ce se justifică astăzi, chintesenţa unei credinţe oarbe faţă de insesizabil, iar secolele trecute nu au cunoscut niciodată un asemenea lucru. În felul său, omul simplu şi primitiv de odinioară s-a străduit realmente să înţeleagă ce înseamnă a fi sănătos sau a fi bolnav. În general oamenii moderni, cu civilizaţia lor avansată, sunt prea puţin preocupaţi de aceasta. De ce am avea astăzi nevoie să ne interesăm de aşa ceva? Aceasta este problema medicilor; putem deci să le încredinţăm lor gestionarea sănătăţii şi a bolilor noastre. Aceasta face parte din capitolul „o autoritate puternică, dar insesizabilă”. Omul suferă, încă din cea mai fragedă copilărie, influenţe care îi impun judecăţi şi sentimente. Aceste curente care se învârtesc printre oameni sunt ceea ce numim în mod curent opinie publică, despre care filosofii au afirmat: opinia publică exprimă cel mai adesea erori individuale. Puţin contează aici să ştim că opinia publică reflectă erorile individuale; ceea ce contează este că ea exercită asupra vieţii fiecăruia o forţă imensă. Dacă cineva ar vrea să scrie istoria secolului XIII, ar fi ridicol dacă ar vorbi de influenţa opiniei publice asupra vieţii individuale. Pe atunci existau personalităţi eminente, care îşi exercitau autoritatea în domeniul competenţei lor practice sau administrative; ele erau ascultate în virtutea acestei autorităţi. Dar această opinie publică modernă, atât de impersonală, încă nu exista. Cine nu vrea să creadă datele oculte, nu are decât să studieze istoria secolelor trecute, sau, de exemplu, istoria oraşului Florenţa sub guvernarea familiei de Medici. El va vedea cât de puternică era autoritatea personală, dar că opinia publică încă nu exista. Ea nu s-a format decât cu patru sau cinci secole mai târziu. Şi se poate vorbi într-adevăr de o naştere a opiniei publice. Astfel de lucruri trebuie văzute drept realităţi. Ea este efectiv o sferă reală de gânduri care se învârtesc în jurul nostru.

Care este originea a tot ceea ce preluăm adesea fără să ne dăm seama de aceasta? Ce este de fapt această opinie publică?

Dumneavoastră vă amintiţi poate că am vorbit despre acele entităţi spirituale care aparţin ierarhiilor imediat superioare omului, şi care participă în diferite moduri la conducerea omenirii. Consultând cartea mea «Călăuzirea spirituală a omului şi a omenirii», găsiţi nenumărate indicaţii privind aceste entităţi spirituale aparţinând ierarhiilor superioare. Ştim de asemenea că intervenţia cea mai importantă survenită în evoluţia omenirii este cea a Misteriului de pe Golgota. Prin acesta s-a produs ceva, care în fond a fost deja exprimat, în mod admirabil, în esoterismul Sfântului Pavel [ Nota 41 ]. Sfântul Pavel a vorbit în termeni foarte simpli, dar felul său de a se exprima reflectă un esoterism profund. El nu putea spune întotdeauna în mod liber ceea ce ştia în calitatea sa de iniţiat, în primul rând fiindcă voia să se adreseze unui cerc destul de vast, şi în al doilea rând fiindcă în epoca sa nu era posibil să arate, cum ar fi putut să o facă, tot ce ştia. Dar ansamblul gândirii sale se bazează pe un fundament esoteric profund. Găsim un astfel de exemplu semnificativ în deosebirea pe care el o face între „primul Adam” şi „Adam cel superior”, Christos. După Sfântul Pavel, diferitele generaţii omeneşti coboară din primul Adam, fiindcă el este filiaţia trupească. Putem deci spune că răspândirea pe Pământ a rasei umane în diferitele epoci conduce, în ultimă instanţă, la corpul fizic al lui Adam – desigur, al lui Adam şi al Evei. Ce se află în spatele acestei evoluţii fizice pornind de la Adam? Aceasta nu poate fi decât evoluţia sufletelor. În trupurile fizice, care coboară de la Adam, trăiesc suflete. Aceste suflete, coborâte din spaţiul cosmic, au adus pe Pământ o anumită moştenire spirituală, o moştenire de bunuri spirituale. Dar în decursul timpurilor această moştenire a cunoscut un declin. Oamenii care trăiau în mileniile şase şi şapte înaintea erei creştine, de exemplu, aveau o spiritualitate mai intensă şi mai vastă decât cei din primul mileniu dinainte de Misteriul de pe Golgota. Bunul pe care oamenii îl primiseră altădată s-a estompat încetul cu încetul în suflete, s-a pierdut. Cu privire la acest bun spiritual, înainte de toate viaţa dintre moarte şi o nouă naştere este cea care contează. Noi putem spune că reurcând destul de departe în timpurile dinaintea Misteriului de pe Golgota găsim, la oamenii de după moarte, o viaţă sufletească mai luminoasă şi mai animată; după aceea, această viaţă s-a întunecat din ce în ce mai mult şi s-a adâncit în întuneric. Trecerea prin moarte devine mai crepusculară. Ea este o realitate şi mai ales popoarele mai evoluate, de exemplu la greci, deşi erau poporul cel mai avansat de pe Pământ, înţelepţii ajunseseră la concluzia că „Mai bine să fii un cerşetor pe Pământ, decât un rege în împărăţia umbrelor!” [ Nota 42 ]. Această afirmaţie se aplică pe deplin la poporul grec, fiindcă grecii ştiau duce aici pe Pământ o viaţă deplină. Dar de îndată ce treceau pragul morţii, viaţa lor nu mai era decât umbră.

Această viaţă spirituală care era, după moarte, de natură clarvăzătoare sau crepusculară, s-a redus la o viaţă înăbuşită. Ea atinge de altfel nivelul său cel mai întunecat într-a patra epocă postatlanteană, în perioada greco-latină, când s-a desfăşurat Misteriul de pe Golgota.

Ceea ce este important la Botezul în Iordan făcut de către Ioan Botezătorul, este că prin acest fapt anumite persoane trebuiau să devină conştiente de această realitate pe care am caracterizat-o. Oamenii pe care îi boteza erau scufundaţi în întregime în apă. Această scufundare totală avea ca efect desprinderea trupului lor eteric şi aducerea lor, pentru un scurt interval de timp, într-o stare de clarvedere. Ioan îi făcea să treacă printr-o experienţă care le permitea să vadă că, în decursul timpurilor, sufletul s-a atrofiat în aşa măsură încât el nu mai păstra prea mult din acel patrimoniu spiritual pe care îl putea lua cu sine după trecerea pragului morţii, şi care îi putea conferi o conştienţă clarvăzătoare. Cel care primise botezul ştia că era necesar un nou elan pentru a stimula viaţa sufletului. Ceva nou trebuia să radieze în suflete pentru ca viaţa de după moarte să se poată dezvolta din nou. Iar acest ceva nou a radiat în suflete prin Misteriul de pe Golgota. Citiţi ciclul de conferinţe De la Iisus la Christos [ Nota 43 ], şi veţi vedea că din Misteriul de pe Golgota emană o viaţă spirituală foarte bogată, care îi iluminează pe cei ce cultivă pe Pământ o relaţie cu Misteriul de pe Golgota şi, în felul acesta, sufletele reînvie.

Iată de ce putea spune Sfântul Pavel: aşa cum corpurile fizice coboară de la Adam, tot aşa, ceea ce conţin sufletele va proveni din ce în ce mai mult de la Christos, cel de al doilea Adam, Adam cel spiritual. Acesta este un adevăr profund, exprimat în termeni simpli de Sfântul Pavel. Dacă Misteriul de pe Golgota nu ar fi avut loc, sufletele ar fi din ce în ce mai golite de substanţa lor, şi atunci oamenii ar fi aspirat fie să trăiască numai în afara corpului fizic, fie şi-ar fi continuat o existenţă pământească saturată cu dorinţe şi pasiuni, devenind astfel din ce în ce mai materialişti. Dat fiind că evoluţia se desfăşoară în mod lent şi progresiv, fluxul patrimonial spiritual originar nu este încă secat la toate popoarele; mai există încă po-poare care au păstrat ceva, deşi nu au ştiut stabili legătura cu Misteriul de pe Golgota. Dar tocmai popoarele cele mai avansate nu pot ajunge la o conştienţă după moarte decât dacă ajung, conform celei de-a doua sentenţe rosicruciene, „să moară în Christos”. Misteriul de pe Golgota a avut deci realmente ca efect să radieze aici jos pe Pământ conţinutul sufletului omenesc.

Dacă am înţeles bine toate acestea, atunci putem pune, cu privire la evoluţia fiinţei omeneşti, întrebarea: ce s-a mai întâmplat prin faptul că omul a devenit capabil, datorită Misteriului de pe Golgota, să primească o hrană sufletească ce radiază în Eul său? Cum se diferenţiază acest conţinut sufletesc de patrimoniul spiritual moştenit, care exista mai înainte de Misteriul de pe Golgota? Diferenţa este că înainte de Misteriul de pe Golgota oamenii aveau o viaţă lăuntrică evident mai puţin independentă. Ei se aflau sub o conducere mult mai directă a entităţilor ierarhiilor superioare, pe care noi le numim îngeri, arhangheli, ş.a.m.d. Aceste entităţi dirijau oamenii într-un fel mult mai dependent, înaintea Misteriului de pe Golgota, decât după el. Şi, pe de altă parte, progresul acestor entităţi – îngeri, arhangheli, arhai – este datorat faptului că ele au învăţat, la rândul lor, să conducă oamenii respectând din ce în ce mai mult autonomia acestora. Trebuia ca oamenii de pe Pământ să dobândească tot mai multă independenţă. Iată ce au învăţat entităţile spirituale călăuzitoare, şi în aceasta constă progresul lor.

Dar şi aceste spirite pot să rămână în urmă. Printre spiritele care au contribuit la călăuzirea omenirii, nu toate au dobândit realmente, datorită Misteriului de pe Golgota, facultatea să devină călăuzitori ai omului res-pectând libertatea lui. Anumite entităţi dintre acestea au rămas în urmă, preluând un caracter luciferic. Şi printre alte acţiuni exercitate de ele este, de exemplu, ceea ce numim astăzi opinia publică. Aceasta nu este alcătuită numai de oameni, ci şi de o anumită categorie de spirite luciferice de nivel inferior, de îngeri şi de arhangheli rămaşi în urmă. Acestea nu fac decât să-şi înceapă cariera luciferică, ele nu s-au ridicat încă prea mult în ierarhia spiritelor luciferice, dar fac, cu toate acestea, parte dintre ele. Privirea clarvăzătoare poate urmări cum anumite spirite ale ierarhiilor superioare nu participă la evoluţia ulterioară Misteriului de pe Golgota, ci rămân la vechiul mod de a conduce oamenii, şi în consecinţă sunt incapabile să stabilească cu ei un contact direct. Acelea care au urmat evoluţia se pot apropia în mod normal de oameni; cele care nu au participat la aceasta sunt incapabile să o facă, şi ele acţionează în acest ansamblu puternic de gânduri difuze care formează opinia publică. Deci nu înţelegem opinia publică decât dacă ştim că ea se apropie în felul acesta de omenire.

Avem aşadar fenomenul că anumite entităţi se îndepărtează de evoluţia normală şi preiau un caracter luciferic. Este important să ştim acest lucru, căci şi celelalte entităţi luciferice, pe care am învăţat a le cunoaşte, care sunt mult mai puternice, au început şi ele „de la mic”. Acest fapt este de altfel adevărat pentru ansamblul oştirii entităţilor luciferice. Cele despre care am vorbit mai înainte sunt entităţi puternice şi importante, de exemplu spiritele formei, care asaltează omul şi opresc creşterea. Dar cele de care vorbim acum, această oştire de spirite luciferice, se aseamănă cu nişte recruţi. Or, aceşti debutanţi în cariera luciferică vor avea mai târziu o cu totul altă dimensiune, fiindcă acţiunea acestor spirite nu face decât să le crească puterea. Datorită faptului că această oştire asaltează oamenii între naştere şi moarte, opinia publică dirijată de anumite entităţi luciferice de cea mai joasă natură, trebuie să aibă o contrapondere în viaţa dintre moarte şi naştere. Formulat în alţi termeni: dat fiind că, în timpul existenţei sale de aici, omul suferă influenţa unui curent ca acela pe care tocmai l-am evocat, între moarte şi o nouă naştere el trebuie să facă experienţa unui curent compensator. Dacă nu ar face-o, s-ar afla în situaţia pe care o vom descrie în cele ce urmează.

Spiritele retardate, care dau naştere opiniei publice, nu mai au nici o importanţă, nici o putere în viaţa omului de după moarte, şi nici cea mai mică influenţă asupra lui. Ele au pierdut facultatea de a acţiona, fiindcă exercită această facultate aici, pe planul fizic, în mod spiritual, la nivelul opiniei publice. Omul nu poate duce nimic din aceasta în lumea spirituală. Tot ce ar vrea să ducă cu sine din opinia publică, ar fi întru totul deplasat dacă ar fi folosit după moarte. Trebuie să o spunem, deşi unora le poate părea straniu, că în kamaloka viaţa este dificilă pentru cei care s-au ataşat de toate aceste judecăţi cu caracter de opinie publică, şi le preţuiesc. Şi în special acei oameni care, urmând opinia publică, mai cred încă în faptul că îşi menţin judecata lor personală – ceea ce este imposibil – pentru aceştia, viaţa în kamaloka este deosebit de grea. Dar după kamaloka, opinia publică nu mai are nici o importanţă. Înclinaţia spre o nuanţă de o opinie publică sau alta – liberală, conservatoare, radicală, reacţionară –, toate acestea nu au nici o importanţă pentru viaţa de după moarte şi nici o influenţă asupra modului în care se regrupează sufletele. Opinia publică nu există de altfel decât pe Pământ, pentru a deturna oamenii de la progresul pe care ar trebui să-l parcurgă în sensul de a dispune de o conştienţă lucidă după moarte. Entităţile aflate în spatele opiniei publice ar vrea să rămână retrase în faţa progresului produs de Misteriul de pe Golgota, deşi acesta urmează să câştige în importanţă în decursul evoluţiei lumii. Opinia publică face în mod necesar parte din evoluţie, dar trebuie văzut cu luciditate că evoluţia lumii în viitor nu se va produce prin aceea că putem îmbunătăţi aceste lucruri – opinia publică sau altele asemănătoare –, care reprezintă într-adevăr o necesitate într-o anumită faţă a evoluţiei. Ceea ce poate fi ameliorat este viaţa lăuntrică a oamenilor. De aceea, evoluţia trebuie să cuprindă tot mai mult lăuntricul omenesc. În viitor omul va fi din ce în ce mai confruntat cu opinia publică, dar lăuntricul său va fi devenit mai puternic, datorită ştiinţei spirituale. Pentru ca omul să poată rezista mai bine acestor spirite-recruţi ai entităţilor luciferice, care acţionează în opinia publică, trebuie ca între moarte şi o nouă naştere el să treacă printr-o experienţă care să consolideze ceea ce în sufletul său nu depinde de viaţa pământească. Căci tocmai opinia publică îl face tot mai tributar vieţii pământeşti; el trebuie deci, între moarte şi o nouă naştere, să asimileze ceva care-l va face mai independent de această opinie publică în următoarea sa încarnare.

Întemeierea pe Marte a împărăţiei lui Buddha, pe care o traversează omul în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, a avut loc în epoca în care s-a născut această opinie publică, a cărei importanţă este în continuă creştere. Christian Rosenkreutz a încredinţat lui Buddha misiunea de a acţiona pe Marte într-un mod deosebit. Şi ceea ce nu ar avea valoare pe Pământ: dorinţa de a evada, de a se desprinde de raporturile pământeşti, trebuie parcursă de om, între moarte şi o nouă naştere, în timp ce de află în sfera lui Marte. În acest mod omul ajunge, printre altele, să se elibereze de această opinie publică valabilă numai pe Pământ. Viitorul ne rezervă situaţii şi mai apăsătoare, şi va fi cu mult mai necesar ca oamenii să fi fost un anumit timp discipoli ai lui Buddha pe Marte. Aici pe Pământ, oamenii nu pot fi discipolii lui Buddha decât dacă refuză să se alăture părţii celei mai avansate a populaţiei pământeşti. Dar între moarte şi o nouă naştere, Buddha şi-a continuat învăţătura sa de altădată, care viza să elibereze omul de încarnările succesive. Această învăţătură nu corespunde exigenţelor Pământului, unde viaţa trebuie să se continue din încarnare în încarnare. Ceea ce a dat el odinioară a fost un germen prevăzut pentru omul excarnat. Învăţătura avansată a lui Buddha este corectă pentru răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere. La fel cum Buddha a apărut în trupul astral al copilului Iisus descris de Evanghelia lui Luca, tot aşa, conduce acum Christos însuşi oamenii, între moarte şi o nouă naştere, însoţindu-i în sfera lui Marte, pentru ca ei să primească această învăţătură budistă avansată. Acolo ei se pot elibera de tendinţa uniformizatoare a opiniei publice, puţin propice să promoveze dezvoltarea lor ulterioară pe Pământ. Pe bună dreptate, odinioară Marte era considerată ca planeta virtuţilor războinice; în viitor, Buddha are ca sarcină să transforme aceste virtuţi războinice în om, pentru ca ele să devină temeliile spiritului de libertate şi independenţă, cum este necesar în epoca noastră. În timp ce astăzi fiinţa omenească tinde să-şi sacrifice sentimentul de libertate în favoarea acestei opinii publice care caută să o încătuşeze tot mai mult, tocmai pe Marte, omul, între moarte şi o nouă naştere, se va strădui să scape de aceste lanţuri, şi să nu le mai ia cu el în următoarea sa încarnare pe Pământ.

Toate acestea arată foarte frumos cum înţelepciunea acţionează în univers, cum tot ceea ce se asociază devenirii, sau rămâne în urmă, este dirijat în aşa fel încât să ducă la urma urmei la o evoluţie armonioasă a universului. Omului nu-i este posibil să facă progrese menţinându-se pe o linie mediană. Sunt numeroşi cei care au înţeles deja că nu putem alege în mod unilateral un punct de vedere sau altul. Vedem în lume idealişti, materialişti şi alte curente de „lişti” care nu renunţă niciodată la punctele lor de vedere. Spirite mari, ca Goethe, de exemplu, nu procedează astfel. Ele abordează lucrurile materiale cu o gândire materialistă şi lucrurile spiritului cu o gândire idealistă. Crezând că ar fi înţeles aceasta, spiritele mediocre trag concluzia că adevărul se situează la jumătatea drumului, între două puncte de vedere opuse. Asta este ca şi cum, în viaţa practică, am vrea să ne aşezăm între două scaune. Or, pentru a ajunge la adevăr, trebuie să renunţăm la o opţiune unilaterală, trebuie să fim capabili să ne alegem atitudinea după caz, folosind metoda materialistă sau metoda idealistă. Menţinând întotdeauna mijlocul, nu facem să progreseze lumea. Calea de mijloc nu este potrivită atunci când există aspecte laterale pe care le luăm în considerare ţinând cont de dinamica lor. Dacă, de exemplu, vrem să cântărim ceva pe o balanţă, nu ne servim numai de partea ei din mijloc, ci şi de cele două talere. Tot aşa trebuie deci să existe un pol opus opiniei publice: anume învăţătura lui Buddha pe Marte! El nu ar avea raţiunea să existe dacă nu ar fi existat opinia publică. Tot ceea ce este viu necesită o polaritate. Nu este suficient să vrem să eliminăm contrariile, deoarece viaţa progresează datorită acestor polarităţi. Căci este ca şi cum cineva ar spune că ar fi mai bine ca polul nord şi polul sud să nu existe, fiindcă ei sunt în opoziţie. Ei nu sunt în opoziţie aşa cum îşi imaginează acel profesor despre care se spune că şi-a scris atât de repede cărţile încât nu a avut timp să reflecteze la conţinutul lor, şi de aceea a făcut următoarea afirmaţie: „Civilizaţia nu s-a putut dezvolta decât în zona mediană a Pământului, căci la polul nord ea ar fi îngheţat, şi la polul sud s-ar fi topit de căldură”. Se adevereşte totuşi că această polaritate este absolut necesară, căci progresul nu se face prin neutralitate, ci prin menţinerea contrariilor şi punerea lor în armonie. Deci vedem că tot ceea ce evoluează pe Pământ a trebuit să coboare pentru un timp sub nivelul progresului. Astfel, opinia publică are mai puţină valoare decât convingerea pe care o poate atinge fiecare prin progresele sale personale. Ea este subumană. Curentul lui Buddha, pe care îl întâlnim între moare şi o nouă naştere, se opune acestui element subuman. Pentru evoluţie este foarte important să existe amândouă.

Există deci realmente spirite retardate. Totuşi, ceea ce pe de o parte rămâne în urmă, sau pe de altă parte precede evoluţia, se armonizează finalmente sub conducerea înţelepciunii universale. Spiritele retardate servesc apariţiei polului opus, spiritelor progresive.

Observând astfel viaţa, devine evident că în viitor omul se va încarna din ce în ce mai mult cu dispoziţii diferite de cele care există actualmente în domeniul fizic. Va fi vorba de ceva ce lasă să se întrevadă că va trebui contat pe alte facultăţi omeneşti decât cele de natură pur fizică. Desigur că vom găsi predispoziţii fizice care pot fi urmărite până la vârsta sugarului, chiar dacă ele nu se descoperă decât încetul cu încetul; dar se vor mai forma progresiv şi altele, pentru care nu va trebui să urcăm înapoi atât de departe; ele vor ieşi la iveală mai clar la o vârstă mai avansată. Evoluţia viitoare va avea această particularitate să facă să apară tot mai mulţi oameni despre care va trebui spus: Ce li s-a întâmplat la o anumită vârstă? S-au schimbat, au devenit alţi oameni! – Aceasta va fi din ce în ce mai frecvent. Se vor naşte dispoziţii despre care trecutul nu furnizează nici un indiciu, şi care nu apar decât la o anumită vârstă. Asta vor fi sufletele cele mai evoluate la care vom afla acest fel de cotitură în existenţă, căci faptul de a fi fost un discipol al lui Buddha, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă existenţă, nu se vede imediat, ci numai la o vârstă mai înaintată. Acesta va fi cazul pentru cei despre care putem spune: Până la o anumită vârstă, i-am putut înţelege; până atunci, ei arătaseră calităţile lor individuale. Apoi iată că apar într-o lumină nouă şi devin înţelegători faţă de lucruri pentru care ei nu arătaseră până atunci nici o înţelegere. În ei trebuie văzuţi cei care în viitor vor fi purtătorii adevăratului progres spiritual. Ei vor trece poate drept oameni care nu s-au dezvoltat decât târziu, fiindcă vom crede că dacă aceste calităţi au apărut atât de târziu, este pentru că ei nu se dezvoltaseră mai curând. În realitate, dacă aceşti oameni nu-şi dezvoltaseră decât foarte târziu facultăţile personale, raţiunea acestui lucru este de căutat în încarnările lor precedente. Acolo ei au stabilit bazele care le-au permis să trăiască intens trecerea prin sfera lui Marte şi să dobândească acolo facultăţile care să le permită să exercite o acţiune decisivă în cadrul evoluţiei omenirii şi să-i aducă un nou impuls. Iată de ce, pe Pământ, viaţa spirituală va fi tot mai animată pentru oamenii care, în timpul tinereţii lor, au arătat puţine predispoziţii pentru atitudinea spirituală, dar la care vor ajunge la o vârstă matură.

Acum înţelegem un fapt pus mereu în evidenţă de mişcarea rosicruciană, şi despre care noi am vorbit în ultima vreme, dar pe care nu l-am putut explica deoarece nu eram atât de avansaţi ca acum. Cei care au apărat în Occident principiul iniţierii aşa cum îl concepe curentul rosicrucian, au remarcat întotdeauna că individualităţile chemate să conducă omenirea nu prezintă din copilărie caracteristica lor de conducători spirituali, şi aceasta tocmai din cauza acestei rupturi care nu intervine decât la o vârstă matură. Când văzătorul vorbeşte astăzi de Buddha, el ştie, înainte de toate că Buddha şi-a ţinut în mod loial promisiunile învăţăturii sale. El a continuat să acţioneze în om asupra a ceea ce nu tinde direct spre corporalitatea fizică şi, în consecinţă nu putea să se manifeste încă de la începutul existenţei pe plan fizic, şi care nu pătrunde fiinţa omenească înainte ca suportul său fizic să fi efectuat o anumită dezvoltare şi să se fi spiritualizat până la un anumit grad. Numai atunci intervine ceea ce aduce Buddha omului. Şi aceasta se întâmplă la o vârstă mai înaintată.

Dacă vrem să înţelegem evoluţia completă a fiinţei omeneşti trebuie să ţinem cont de aceasta. Vom vedea apoi consecinţele care rezultă pentru viaţa omului de la naştere până la moarte.