Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A OPTA CONFERINŢĂ

Berlin, 11 februarie 1913

Când considerăm viaţa omenească în contextul întregului univers, aşa cum apare ea percepţiei obişnuite în planul fizic, ajungem doar la o infimă parte a ceea ce constituie omul însuşi. Altfel spus, tot ceea ce va observa fiinţa omenească, atâta timp cât nu va căuta să pătrundă misterele existenţei, nu-i va dezvălui în fond nimic relativ la sine însăşi. Căci lumea înconjurătoare observată doar cu ajutorul organelor de percepţie şi a organului gândirii, ne dezvăluie numai ceea ce nu cuprinde secretele mai profunde şi mai importante ale existenţei. Acest fapt este evident mai cu seamă când reuşim a dezvolta, fie şi numai într-o măsură relativ mică, facultatea de a contempla viaţa şi lumea dintr-un alt unghi, de exemplu din perspectiva somnului. Ceea ce se poate vedea în timpul cât dormim, rămâne în general ascuns percepţiei noastre curente, căci de îndată ce omul adoarme, el nu mai vede nimic, în toată perioada care se scurge până la trezire. Dar când, în cursul evoluţiei fiinţei omeneşti, vine momentul în care el devine capabil să perceapă chiar şi atunci când doarme, va vedea, în mare, mai întâi ceea ce are legătură cu omul însuşi, şi care rămâne complet voalat în stare de veghe. Putem uşor înţelege de ce acestea trebuie să rămână ascunse observaţiei cotidiene. Creierul este un instrument al jude-căţii, al gândirii. Pentru a gândi, pentru a judeca în viaţa curentă, trebuie să ne servim de creier, sau cel puţin să-l punem în acţiune. Însă, procedând astfel, noi nu-l putem contempla. Este ca şi cu ochiul, care nu se poate observa pe sine, în timp ce observă. La fel este cu omul întreg. Îl purtăm în noi, dar nu-l putem observa şi examina în profunzime. În epoca noastră modernă noi ne îndreptăm privirea spre lumea exterioară, dar suntem incapabili să o dirijăm asupra noastră înşine.

Or, cele mai mari secrete ale existenţei nu se află în lumea exterioară, ci în lăuntricul fiinţei omeneşti. Să urmărim ceea ce cunoaştem din ştiinţa ocultă. Ştim că cele trei regnuri ale naturii din jurul nostru relevă într-un anumit fel stări de rămânere în urmă. Regnurile mineral, vegetal şi animal emană din entităţi rămase în urmă faţă de evoluţia normală. Numai entitatea implicată în existenţa pământească a fiinţei omeneşti a participat în mod normal la evoluţie. Când omul priveşte un mineral, o plantă sau un animal, el contemplă manifestări care, în raport cu propria sa existenţă, corespund amintirii sale, corespund la ceva ce este incorporat în memoria sa. Conţinutul memoriei noastre, ceea ce rezultă din experienţele sufleteşti, corespunde unor trăiri trecute care îşi prelungesc existenţa, care subzistă într-un fel în prezent. Or, lăsându-ne în voia amintirii, noi nu contemplăm viaţa activă, invizibilă a sufletului din prezent. Toate aceste reprezentări, care constituie amintirea, corespund la ceva inserat în viaţa fluctuantă a sufletului nostru, şi care se află înscris acolo. Amintirea incorporată vieţii sufletului nu este totuşi identică cu viaţa elementară nemijlocită a sufletului, aşa cum se prezintă aceasta actualmente. La fel este în natură cu regnurile sale mineral, vegetal şi animal, unde trăiesc oarecum gândurile elaborate odinioară de entităţile spirituale divine. Ele continuă să subziste în existenţa prezentă a acestor regnuri, aşa cum există conţinutul amintirilor noastre în viaţa sufletului nostru. Iată de ce nu avem în jurul nostru gândurile imediate, active în prezent ale entităţilor spirituale, ci amintirile zeilor, ceea ce subzistă din gândurile lor.

Observarea conţinutului memoriei noastre poate prezenta interes pentru noi fiindcă, datorită memoriei, noi sesizăm oarecum ca de pe o culme creaţia universală, ceea ce se transmite existenţei din această creaţie. Amintirile din sufletul nostru, aceste reprezentări reunite în memoria noastră, reprezintă, am putea spune, un nivel inferior al creaţiei, constituie nivelul său elementar cel mai trecător. Dar trezirea spirituală din timpul somnului ne permite să vedem altceva. În acest caz nu mai vedem ceea ce este afară în spaţiu, asemenea proceselor din sânul regnurilor mineral, vegetal şi animal, sau al regnului omenesc. Dimpotrivă, realizăm că esenţialul viziunii noastre este ceea ce se află creator şi viu în om. Este într-adevăr ca şi cum tot restul s-ar fi şters, şi Pământul, văzut din punctul de vedere al somnului, nu mai conţine nimic altceva decât omul. Ceea ce nu am putea vedea niciodată ziua în stare de veghe, se revelează unei observaţii întreprinse plecând din starea de somn. Numai atunci învăţăm să cunoaştem gândurile pe care le-au păstrat entităţile divin-spirituale pentru a elabora omul, deasupra existenţei minerale, vegetale şi animale. Observarea senzorială a lumii ne permite să vedem totul în afară de om, în timp ce viziunea spirituală din timpul somnului ne permite să vedem omul, excluzând tot restul; omul, în calitate de creaţie, ca şi tot ceea ce se sustrage contemplării noastre cotidiene obişnuite. De aceea ne apare relativ ciudată această contemplare, care trăieşte în noi când observăm lumea din punctul de vedere al somnului, cu alte cuvinte când ajungem la viziunea clarvăzătoare în timpul somnului şi are loc această trezire spirituală.

Acest trup omenesc – şi eu înţeleg acum prin acesta ceea ce rămâne în timpul somnului în pat, deci trupul fizic reunit cu trupul eteric –, acest corp omenesc, la rândul său, prezintă un aspect aparte, pe care-l putem caracteriza în felul următor: numai trupul adormit din primii ani ai copilăriei este asemănător, într-o anumită măsură, cu viaţa şi acţiunea din celelalte regnuri ale naturii. Trupul adultului, dimpotrivă, sau chiar cel al copilului după o anumită vârstă, văzute în lumina somnului, prezintă fenomene constante de pieire şi de descompunere. Desigur că în timpul somnului aceste forţe de descompunere sunt anulate de forţe de creştere. Ceea ce se distruge ziua, este compensat noaptea. Totuşi, rămâne întotdeauna un surplus de forţe de descompunere. Şi aceasta este cauza morţii. În fiecare noapte rămâne un excedent, şi aceste excedente se însumează. Forţele care sunt înlocuite noaptea nu ating niciodată nivelul la care sunt consumate ziua, în aşa fel că, în viaţa normală a omului, în fiecare zi se produce un surplus de forţe de distrugere. Acumularea acestor rămăşiţe antrenează în mod natural moartea prin îmbătrânire, atunci când forţele de distrugere sunt în mod evident preponderente faţă de forţele de regenerare.

Aşadar când considerăm omul din punctul de vedere al somnului, suntem confruntaţi cu un proces de distrugere, dar acesta nu ne întristează. Căci sentimentele pe care le-am putea încerca ziua, în ceea ce priveşte acest proces de distrugere, nu există când îl observăm din punctul de vedere al somnului; atunci ştim că această distrugere constituie condiţia propriu-zis indispensabilă pentru evoluţia spirituală a omului. Dacă nu şi-ar distruge corpul, nici o fiinţă nu ar putea gândi sau desfăşura o viaţă sufletească lăuntrică, aşa cum o cunoaştem noi. Ar fi cu totul imposibil ca omul să dezvolte o viaţă sufletească, în sensul vieţii sufleteşti a omului, numai în prezenţa proceselor de creştere şi cărora să nu li se opună procese de distrugere. De fapt, fenomenele de distrugere care apar în organismul omenesc constituie condiţia necesară dezvoltării vieţii sufleteşti; acest proces trebuie deci resimţit drept o binefacere. Văzut sub acest aspect, faptul de a ne putea distruge în mod progresiv trupul fizic, trezeşte un sentiment de fericire. Şi nu numai aspectul exterior al vieţii apare în mod diferit din acest alt unghi de vedere, ci şi toate sentimentele şi toate concepţiile apar de asemenea altfel. Din punctul de vedere al conştienţei nocturne, suntem mereu confruntaţi cu un trup pe cale de distrugere.

Observarea vieţii între moarte şi o nouă naştere ne oferă un alt aspect. Un anumit răstimp de după moarte se menţine o oarecare legătură cu viaţa trecută. Dumneavoastră ştiţi că aceasta se întâmplă în kamaloka. Şi această legătură continuă chiar şi dincolo de perioada de kamaloka. Apoi intervine un moment inevitabil pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere când, într-un sens cu mult mai înalt decât în timpul conştienţei de somn, se produce o inversare a viziunii şi a percepţiei, în raport cu cele cu care suntem obişnuiţi, şi care se explică în felul următor. Aici, pe Pământ, noi privim drept lume din jur ceea ce începe dincolo de trupul nostru, lumea exterioară trupului nostru. Însă din momentul la care mă refer, privirea se îndreaptă foarte puţin înspre lumea exterioară, spre univers. Ea se concentrează cu atât mai mult asupra a aceea ce s-ar putea numi acum trup omenesc, şi-i cunoaşte toate tainele. Între moarte şi o nouă naştere începem, de la un anumit moment, să dezvoltăm un interes deosebit pentru trupul omenesc. Este extrem de dificil să caracterizăm aceste relaţii, cu atât mai mult cu cât trebuie să ne folosim de cuvinte aproximative, pentru a descrie ceea ce se întâmplă. Între moarte şi o nouă naştere vine momentul începând din care resimţim întregul cosmosului ca şi cum universul ar fi în noi, în timp ce corpul omenesc s-ar situa în exterior. De obicei, stomacul, ficatul şi splina sunt resimţite ca fiind organe din interiorul nostru. Or acum avem un sentiment analog faţă de stele şi faţă de ansamblul lumilor exterioare; avem impresia că le purtăm în interiorul fiinţei noastre. Ceea ce, pentru viaţa de pe Pământ, se află în afară, devine atunci realmente lume interioară, şi la fel cum în viaţa diurnă ne îndreptăm privirea în afară, de exemplu spre stele sau nori, la fel atenţia noastră se va orienta atunci înspre trupul omenesc. Dar spre ce trup omenesc?

Dacă vrem să ştim ce trup omenesc contemplăm atunci, trebuie să ne dăm seama că omul, care intră prin naştere într-o nouă existenţă, se pregăteşte acolo pentru ceea ce este esenţa sa, cu foarte multă vreme înainte de a se naşte. Omul nu se pregăteşte să se reîncarneze pe Pământ numai începând de la naştere sau concepţie, ci cu multă vreme înainte. Aici intră în joc alte date, cu mult mai importante decât datele biologice. Biologia presupune că, în momentul naşterii, omul primeşte drept moştenire anumite calităţi ale tatălui, mamei, bunicilor şi ale unei întregi linii ereditare. Există astăzi o cărticică drăguţă despre Goethe, în care se reurcă întreaga linie a strămoşilor pentru explicarea calităţilor lui. Din punct de vedere pur exterior, acest lucru este absolut exact, dar exact tocmai în sensul pe care l-am evocat deja adesea; anume că nu există nici o contradicţie între un adevărat fapt ştiinţific pe deplin justificat, şi faptele explicate de ştiinţa spirituală. Este ca şi cum am spune: Iată un om; de ce trăieşte el? Şi cineva ar răspunde: Eu ştiu de ce trăieşte. Trăieşte fiindcă are plămâni în interior şi aer în exterior. Desigur că acestea sunt întru totul exacte. Dar un altul ar putea spune: Acest om trăieşte pentru un alt motiv: acum cincisprezece zile el a căzut în apă şi eu am sărit după el şi am reuşit să-l scot afară; iată de ce trăieşte. Dacă nu m-aş fi aruncat în apă să-l salvez, el nu ar mai trăi astăzi. Această afirmaţie este iarăşi exactă. Dar nici prima nu este mai puţin adevărată. Ştiinţele naturii au întru totul dreptate când afirmă că omul poartă în el calităţile moştenite de la strămoşii săi; dar nu este mai puţin justificat să atragem atenţia asupra karmei omului, şi încă multe alte lucruri. Iată de ce, în principiu, ştiinţa spirituală nu poate să nu fie îngăduitoare. Intolerantă poate fi numai ştiinţa exterioară, datorită faptului, de exemplu, că ea refuză ştiinţa spirituală. Cineva poate foarte bine veni să ne spună că el păstrează în sine caracteristicile liniei sale strămoşeşti. Nu este mai puţin adevărat că, începând cu un anumit moment între moarte şi o nouă naştere, omul începe să desfăşoare puteri care acţionează asupra acestor strămoşi. Multă vreme înainte de a intra în existenţa fizică, omul întreţine deja legături tainice cu o întreagă linie de strămoşi. Şi dacă în această linie apar facultăţi deosebite, este pentru că, poate după secole, iese în evidenţă din această linie o fiinţă deosebită. Acest om, care nu se va naşte poate decât după câteva secole, organizează, plecând din lumea spirituală, facultăţile strămoşilor săi. Goethe, pentru a reveni la exemplul nostru, are caracteristicele strămoşilor săi fiindcă s-a străduit, plecând din lumea spirituală, să întipărească strămoşilor săi facultăţile sale. Şi ceea ce este adevărat pentru Goethe este valabil pentru orice om.

Începând dintr-un moment foarte precis al vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, omul este deja preocupat cu pregătirea viitoarei sale încarnări pământeşti. Trupul nostru fizic de aici nu provine întru totul din moştenirea fizică a strămoşilor, nici din procese pur pământeşti. Trupul nostru fizic ca atare este deja o entitate cvadruplă, provenită dintr-o elaborare realizată pe Saturn, Soare, Lună şi Pământ. El a fost schiţat pe Saturn; în timpul epocii solare i s-a adăugat trupul eteric, în timpul epocii lunare, trupul astral şi în timpul epocii pământeşti, Eul. La fiecare din aceste etape trupul fizic a suferit o modificare. Noi suntem deci purtătorii unei schiţe saturniene modificate, ai condiţiilor solare modificate şi ai condiţiilor lunare modificate. Dacă nu am purta în noi aceste condiţii fizice modificate, nu am putea avea un trup fizic. Dar din toate acestea nu este vizibil decât elementul pământesc; celelalte componente rămân invizibile. Trupul fizic al omului devine vizibil prin faptul că el preia în sine substanţele pământeşti, le transformă în sângele său şi pătrunde cu ele ceva invizibil. În realitate, noi nu vedem decât sângele şi produsele de transformare ale sângelui, deci numai un sfert din trupul fizic al omului. Celelalte trei sferturi rămân invizibile. Căci există o structură invizibilă, care conţine curenţi invizibili ce există în stare de forţe. Între aceşti curenţi invizibili au loc interacţiuni. Toate acestea încă nu sunt vizibile. Aceste trei componente invizibile sunt pătrunse apoi de un element provenit din hrana transformată în sânge. Aceasta este ceea ce face trupul fizic vizibil. Şi numai prin legile care îl fac vizibil ajungem în domeniul care provine din regnul pământesc. Tot restul nu provine din condiţii pământeşti, ci este de origine cosmică şi există deja în momentul concepţiei, când intră în existenţă primul atom fizic al omului. Ceea ce va fi mai târziu corporalitatea omului, a fost pregătită cu multă vreme înainte de a exista cea mai mică legătură fizică cu tatăl şi cu mama. Numai după aceea începe elaborarea condiţiilor ereditare.

Începând din acest moment al vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, sufletul contemplă acest embrion spiritual, am putea spune, acest germen de viaţă care se pregăteşte. Şi toate acestea constituie lumea sa exterioară! Să reţinem diferenţa între ceea ce apare clarvăzătorului în timpul somnului, şi ceea ce vede sufletul în timpul vieţii de după moarte. Primul contemplă trupul omenesc slăbind, forţele permanente de distrugere, cel de-al doilea vede organele sale corporale, intestinele sale, de exemplu, ca lume exterioară a sa. Fiinţa interioară în devenire este lume exterioară! Vedem deci contrariul a ceea ce am vedea în stare de clarvedere în timpul somnului. În timpul somnului, ne simţim intestinele ca lume exterioară, dar privirea nu percepe decât omul ce se distruge; în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, începând din momentul evocat, percepem trupul omenesc în devenire, elaborarea sa în vederea încarnării următoare. Omul nu are facultatea de a păstra amintirea a ceea ce vede între moarte şi o nouă naştere. Or, spectacolul formării acestei minuni care este învelişul omenesc este într-adevăr cu mult mai grandios decât tot ceea ce poate vedea omul atâta timp cât este tributar corpului său fizic, când contemplă cerul înstelat sau orice alt fenomen al lumii exterioare. Misterele existenţei sunt mari chiar şi acolo unde nu sunt văzute decât cu ajutorul simţurilor, din punctul de vedere al lumii sensibile. Dar şi mai mari sunt când contemplăm în exterior ceea ce purtăm, de exemplu, ca intestine în noi, şi ceea ce contemplăm ca trup omenesc în devenire, cu toate tainele sale. Vedem atunci cum totul tinde spre existenţa pământească, pregătind momentul în care fiinţa omenească va intra în lumea fizică.

Nu există nimic care să poată fi numit într-adevăr fericire, în afară de contemplarea procesului de creaţie, a procesului de devenire. Contemplarea a nimic din ceea ce există deja, nu se compară cu cea a devenirii. Şi această fericire, pe care o simte fiinţa omenească între moarte şi o nouă naştere, provine tocmai de la această posibilitate care este oferită, de a contempla ceea ce se află în devenire. Aceste lucruri s-au revelat în decursul timpurilor, şi au putut fi înţelese de anumite spirite suficient de avansate, ca Goethe, de exemplu, care afirmă în al său «Prolog în cer» din «Faust»:

Fie ca devenirea ce veşnic acţionează şi e vie
Să vă învăluie în sfântul cadru al iubirii,
Şi în gândire fenomenul trecător şi variabil
Să se fixeze într-o formă durabilă!

Aceasta este diferenţa dintre viziunea noastră asupra lumii între naştere şi moarte, şi cea pe care o vom avea între moarte şi o nouă naştere, anume că aici vedem ceea ce este deja realizat şi există, pe când atunci vom contempla ceea ce este în devenire.

S-ar putea crede că omul nu este ocupat atunci decât cu contemplarea propriului său corp. Nu, nu este cazul. Căci în acest stadiu al creaţiei, corpul face realmente parte din lumea exterioară, nu este încă un corp personal, ci manifestarea concretizată a tainelor divine. Atunci putem în sfârşit înţelege de ce, în lumina acestui proces de contemplare, acest corp fizic, constant rău tratat în cursul existenţei, apare ca templul tainelor cosmice, căci el conţine mult mai mult din această lume exterioară decât ne pare a fi cazul atâta timp cât rămânem în interior. Ceea ce de obicei face parte din lumea exterioară, este atunci lume lăuntrică. Ceea ce se numeşte în mod curent univers, se identifică cu ceea ce noi numim Egoul; şi ceea ce observăm acolo, precis aparţine lumii exterioare. Nu trebuie să ne formalizăm de faptul că ne percepem corpul, cu alte cuvinte corpul care va deveni al nostru, în acelaşi timp cu toate celelalte corpuri în formare. Aceasta nu are nici o importanţă, fiindcă avem atunci de a face cu un fenomen de pură multiplicare. Într-adevăr, o diferenţiere semnificativă între corpurile omeneşti nu se produce decât cu relativ puţin timp înaintea intrării indivizilor în existenţa fizică. Cea mai mare parte a timpului dintre moarte şi o nouă naştere, când privim la corpul omenesc în devenire, vedem realmente că diferitele corpuri nu se diferenţiază decât din punct de vedere numeric, şi aceasta se transmite sentimentului experienţei personale. Când vrem să examinăm un bob de grâu, puţin contează că îl preluăm dintr-un spic sau, cincizeci de paşi mai departe, dintr-un alt spic. Pentru ceea ce este esenţial de studiat într-un bob de grâu, şi unul şi altul sunt la fel de bune. Or, avem aceeaşi senzaţie contemplându-ne propriul corp. Faptul că el să fie într-adevăr al nostru nu are importanţă decât pentru viitor, fiindcă el va trebui atunci să ne servească de locaş, dar pentru moment el ne interesează numai în calitate de purtător al misterelor cosmice celor mai înalte. Fericirea noastră ţine de faptul că îl putem contempla ca pe oricare alt corp omenesc. Noi atingem astfel misterul numerelor, pe care nu îl vom aprofunda aici. Să reţinem însă că, printre numeroase alte aspecte, din punct de vedere spiritual, numărul, cu alte cuvinte existenţa în multitudine, nu este avută în vedere şi resimţită cum este din punct de vedere fizic. Ceea ce este resimţit drept un mare număr de exemplare, este totuşi resimţit ca unitate.

Prin corp ne simţim în lăuntrul universului, şi prin ceea ce numim pe planul fizic univers, ne simţim în Eul nostru. Astfel, percepţia este diferită, după cum observăm, dintr-un punct de vedere sau din altul.

Pentru văzător, momentul cel mai important între moarte şi o nouă naştere este cel în care încetează să se mai ocupe de ultima sa încarnare şi începe să contemple devenirea. Impresia pe care o resimte văzătorul, observând acest suflet în curs de a se familiariza cu această devenire, este atât de emoţionantă, pentru că sufletul respectiv însuşi este profund impresionat în acest moment. Singura comparaţie posibilă cu planul fizic este cea a momentului în care intervine moartea. În momentul morţii, trecem din viaţă în existenţă. De cealaltă parte a pragului, de la ceva care ne leagă de viaţa precedentă, trecem la o devenire, la o creaţie. Avem de a face cu un germen purtător de o viaţă cu totul nouă. Iar acum, este momentul invers al morţii. De aceea el este de o importanţă considerabilă.

În legătură cu acestea, să aruncăm o privire asupra evoluţiei omeneşti, asupra evoluţiei pământeşti a omului. Să ne întoarcem pe vremea când sufletul nostru trăia în epoca egipteano-caldeeană, de exemplu. Când sufletul se servea de trupul fizic pentru a privi lumea, stelele nu-i apăreau numai ca simple globuri cereşti de natură fizică şi sensibilă. În anumite stări de tranziţie din cursul vieţii, sufletul mai vedea încă entităţi spirituale legate de existenţa aştrilor. Aceasta impregna sufletele care erau pe atunci pline de impresii venind din lumea spirituală. Dar a trebuit ca, în cursul evoluţiei, posibilitatea de a contempla spiritualul să dispară încetul cu încetul şi ca viziunea să fie limitată la regnul sensibil. Aceasta s-a produs în cursul epocii greco-latine, când privirea omului s-a întors din ce în ce mai mult de la lumea spirituală pentru a rămâne la limitele lumii sensibile. Acum trăim într-o epocă în care sufletul vede în mod progresiv dispărând posibilitatea de a contempla spiritualul în cadrul regnurilor sensibile proprii lumii fizice. Globul nostru pământesc este în faza distrugerii sale şi a declinului, şi suntem foarte puternic angajaţi în acest proces de declin. În timp ce în epoca egipteano-caldeeană oamenii mai vedeau încă în jurul lor spiritualul, astăzi ei nu percep decât lumea sensibilă. Şi ei sunt mândri să poată dezvolta o ştiinţă întemeindu-se numai pe sensibil. Această tendinţă se va dezvolta şi mai mult. Va veni o epocă în care omul va pierde orice interes pentru impresiile provenite din planul sensibil, şi când el nu se va mai interesa decât de sub-sensibil. Încă de acum putem deja vedea sosind momentul când se va produce aceasta. Este, de exemplu, foarte semnificativ faptul că fizica nu mai consideră culorile. Căci în realitate, fizica nu mai consideră calitatea culorii, ci ceea ce se află dincolo de culoare, vibraţia, care ar suscita culoarea. Numeroase lucrări propagă deja acest nonsens, afirmând, de exemplu, că galbenul este rezultatul unei anumite frecvenţe vibratorii de o anumită lungime de undă. Observaţia este deturnată de la realitatea culorii, înspre ceea ce nu se află în culoarea galbenă, dar despre care se afirmă că este realitate. Astăzi dumneavoastră puteţi găsi lucrări de fizică dar şi lucrări de fiziologie, unde se afirmă că atenţia nu mai trebuie să se îndrepte asupra imaginii sensibile imediate, ci asupra a ceva ce se manifestă ca fenomen vibrator şi frecvenţe de oscilaţii. Şi acest mod de a considera lumea nu va face decât să se accentueze. Atenţia pentru lumea sensibilă se va pierde, şi oamenii nu vor mai vrea să cunoască alt lucru decât raporturile de forţe şi efectele lor. Pentru a avea dovada istorică, este suficient să ne referim la celebrul discurs «Asupra limitelor cunoaşterii naturii» pe care Du Bois-Reymond [ Nota 44 ] l-a ţinut pe 14 august 1872. Găsiţi acolo o curioasă expresie, de altfel utilizată deja de Laplace: „cunoaşterea astronomică a unui sistem material” [ Nota 45 ]. Aceasta vrea să spună, de exemplu, că procesul luminii sau al culorii trebuie reprezentate ca fiind determinate de forţe matematic-fizice. Se va ajunge în situaţia ca sufletul omenesc să meargă atât de departe în acest sens, încât să piardă orice interes adevărat pentru strălucirea culorilor şi lumea luminii, şi să nu se mai intereseze decât de raportul de forţe. Oamenii vor pierde interesul pentru roşu sau violet, şi nu se vor mai interesa decât de cutare sau cutare lungime de undă. Iar predispoziţiile optime, în vederea unei asemenea aptitudini în viitoarea încarnare, o au cei care sunt pregătiţi astăzi pentru aceasta în şcoli speciale.

Antroposofia se opune acestei pustiiri a vieţii lăuntrice a omului. Ţelul ei este tocmai să împiedice această pustiire până în cele mai mici detalii ale vieţii. Căci nu numai pedagogia favorizează această pustiire, ci întreaga noastră viaţă este impregnată de această tendinţă. Şi, în contrast cu ceea ce se întâmplă în viaţa curentă, antroposofia vrea să dea sufletului ceea ce îl va face din nou rodnic, şi să îi ofere ceva care trece de maya simţurilor. Noi nu vrem să dăm sufletului ceea ce îi revelează maya lumii sensibile, ci ceea ce izvorăşte din spirit. Şi suntem în măsură să-i oferim ceea ce îi va permite să trăiască, în viitoarele încarnări, în lumea adevăratei realităţi. Şi faptul de a expune în public intenţiile noastre contrastează cu apatia lumii în ceea ce priveşte forma şi culoarea, căci mai ales în domeniul culorilor pregăteşte lumea actuală sufletele pentru a se opune celor despre care am vorbit. Nu este vorba ca noi să ne referim doar la simple concepte şi idei; noi trebuie să lucrăm cu ideile cosmice. Astfel că nici alegerea culorilor ce ne înconjoară în această sală nu decurge dintr-o simplă preferinţă, ci ţine chiar de natura ştiinţei spirituale [ Nota 46 ]. Trebuie să fie trezită din nou în suflete posibilitatea de a resimţi în mod direct ceea ce se oferă simţurilor noastre pentru ca, prin aceasta, să poată germina din nou în suflete viaţa activă în spirit. Acum, în încarnarea prezentă, fiecare din noi poate primi ştiinţa spirituală, şi o poate dezvolta în sufletul său. Şi ceea ce asimilează sufletul trece ca dispoziţie în următoarea încarnare. În răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, omul transmite, din sufletul său, corpului în devenire, ceea ce vor constitui dispoziţiile sale corporale, care-i vor permite să ajungă din nou la o viziune mai spirituală a lumii. El nu o poate face fără antroposofie. Cel care o refuză, îşi pregăteşte corpul să nu vadă alt¬ceva decât raporturi pustii, şi să nu se mai intereseze nici măcar de lumea simţurilor.

Vreau să vă mai spun în ce mod apreciază văzătorul misiunea ştiinţei spirituale.

Atunci când văzătorul îşi îndreaptă astăzi privirea spre viaţa pe care o duc sufletele între moarte şi o nouă naştere, din clipa în care ele au trecut prin momentul caracterizat şi se pregătesc să-şi contemple corpul în devenire, destinat următoarei lor încarnări, el îşi dă seama că sufletele contemplă un corp în devenire care nu le va oferi în viaţa viitoare posi-bilitatea să dezvolte dispoziţii capabile să acceadă la spiritual; căci aceste dispoziţii trebuie depuse în trup înainte de naştere. Iată de ce, într-un viitor deja apropiat, se vor naşte oameni la care vor lipsi dispoziţiile pentru primirea înţelepciuni spirituale. Aceasta este, de altfel, situaţia unui mare număr de suflete, deja de multă vreme. Vom vedea suflete care, pe durata vieţii lor precedente, au refuzat să asimileze valori spirituale şi care, deşi vor privi spre devenire, vor constata cu groază că este o devenire căreia îi lipseşte şi trebuie să-i lipsească ceva esenţial. În faţa acestei trăiri se conturează misiunea antroposofiei. Căci este o imagine cutremurătoare să vezi un suflet care priveşte spre următoarea sa încarnare, spre corpul său în formare, care contemplă întreaga înmugurire a devenirii, şi care-şi spune: Ceva lipseşte, şi ceea ce lipseşte eu nu sunt în stare să-i dau, căci depinde de fosta mea încarnare! La o scară mai mică, este ca şi cum ar trebui să executăm ceva despre care ştim că va fi în mod necesar imperfect, şi că suntem condamnaţi să-l facem imperfect. Încercaţi să vă daţi seama de următoarea diferenţă: sunteţi capabili să executaţi ceva în mod perfect şi să vă bucuraţi de munca dumneavoastră, sau sunteţi dinainte condamnaţi să o faceţi în mod imperfect.

Iată marea întrebare: sufletul omenesc va fi el condamnat să arunce o privire asupra corpului său care va rămâne imperfect, sau nu? Dacă e să nu fie condamnat la aceasta, el trebuie să preia, în decursul vieţii sale într-un corp fizic, mesajul lumilor spirituale.

Cei care consideră că este de datoria lor să răspândească mesajul lumilor spirituale, nu o preiau dintr-un ideal pământesc. Această datorie provine dintr-o viziune globală a vieţii, aşa cum se prezintă ea când parcursului pământesc i se adaugă viaţa care se scurge între moarte şi o nouă naştere. De aici decurge posibilitatea unui viitor rodnic pentru omenire, şi posibilitatea de a lupta împotriva pustiirii sufletului omenesc. Putem atunci încerca sentimentul că ştiinţa spirituală este o necesitate şi că ea trebuie să existe în această lume. Omenirea nu va putea exista fără ea în viitor. Şi asta nu în sensul în care afirmăm că nu ne-am putea lipsi de nu contează ce altă ştiinţă, căci ştiinţa spirituală nu se mulţumeşte să furnizeze oamenilor numai concepte şi idei; ci ea le aduce viaţă. Ceea ce este pentru suflet, în decursul unei încarnări, un ansamblu de concepte şi idei provenite din ştiinţa spirituală, devine, în încarnarea următoare, viaţă, putere lăuntrică de viaţă, forţă activă. Ştiinţa spirituală nu oferă numai concepte şi idei, ci elixir de viaţă, putere de viaţă. Nu putem deci adera la o mişcare de ştiinţă spirituală decât dacă resimţim necesitatea vitală a unui asemenea impuls, care nu este comparabil cu cele oferite de alte mişcări. Tocmai sentimentul de a fi implicat în necesităţile existenţei constituie sentimentul just faţă de ştiinţa spirituală. Şi noi am expus aceste consideraţii asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere pentru a primi, din cealaltă parte a pragului, impulsul cel just, capabil să trezească în noi entuziasmul necesar pentru ştiinţa spirituală.