Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A NOUA CONFERINŢĂ

Berlin, 4 martie 1913

În epoca în care a înflorit materialismul, în special cel teoretic, deci pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi în decursul ultimelor sale decenii, în care lucrările lui Büchner [ Nota 47 ] şi Vogt [ Nota 48 ] făceau o impresie profundă în cercuri foarte apreciate, ai căror membri se considerau oameni luminaţi, se putea auzi adesea un slogan, care este de altfel reluat şi acum în anumite ocazii. Într-adevăr, adepţi întârziaţi ai acestui materialism teoretic există şi acum în anumite grupări filosofice. Şi când aceşti oameni nu vor să respingă direct viaţa de după moarte, când uneori îi admit totuşi existenţa, ei afirmă: Se poate să existe o astfel de viaţă după moarte, dar de ce ne-am ocupa noi de ea în cursul existenţei noastre pământeşti? Când vom muri, vom vedea dacă există o astfel de viaţă. Dacă ne ocupăm aici, pe Pământ, numai cu ceea ce ne oferă Pământul, nu ne poate scăpa nimic important. Căci dacă viaţa de după moarte ne poate oferi ceva, o vom vedea la momentul potrivit.

Acestea sunt idei adesea exprimate, care mai sunt şi astăzi foarte răspândite. Şi formulate în felul acesta, pot părea acceptabile. Totuşi, aceste idei sunt în perfectă contradicţie cu realităţile ce apar investigaţiilor spirituale, de îndată ce ele iau în considerare viaţa care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. După ce a trecut pragul morţii, omul intră în raport cu puterile şi entităţile cele mai diverse. El nu vieţuieşte numai un ansamblu de fapte suprasensibile, ci intră şi în contact cu anumite puteri, cu anumite entităţi pe care le cunoaştem, fiindcă am vorbit adesea despre ele: entităţile diferitelor ierarhii superioare. Să ne întrebăm acum despre importanţa pe care o are pentru om această experienţă a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, şi ce semnificaţie are această întâlnire cu puterile şi entităţile ierarhiilor superioare.

Ştim că o dată ajuns la capătul parcursului său în lumea suprasensibilă, deci în momentul în care se pune problema reîncarnării sale, omul devine într-un fel el însuşi constructorul propriei sale constituţii corporale, ba chiar al întregului său destin în noua existenţă. Într-o anumită măsură, el îşi structurează şi edifică trupul până în circumvoluţiile creierului, cu ajutorul forţelor pe care le preia din lumile spirituale, în momentul în care se angajează din nou într-o întrupare fizică. Aici, pe planul pământesc, întreaga noastră viaţă depinde de anumite conformaţii ale trupului fizic de care dispune, şi care ne permit să intrăm în raport cu lumea fizică exterioară pentru a exercita acţiuni în această lume şi pentru a practica aici activitatea de gândire. Fără un creier adaptat necesităţilor lumii fizice, creier format datorită forţelor extrase din lumea suprasensibilă, noi nu am fi capabili să ducem o existenţă pe planul pământesc. Pentru a fi capabili să ne asumăm această viaţă la nivelul lumii fizice, trebuie, în mod necesar, să fim purtătorii acestui gen de forţe provenite din lumea spirituală; ele ne permit să construim un trup capabil să facă faţă la toate exigenţele lumii fizice. Omul îşi primeşte forţele suprasensibile, de care are nevoie pentru a-şi elabora trupul şi destinul, de la entităţile şi puterile ierarhiilor superioare, cu care stabileşte legături între moarte şi o nouă naştere. Cele de care avem nevoie pentru construcţia trupului nostru, trebuie deci să le dobândim aşadar, în răstimpul dintre ultima noastră moarte şi noua naştere. Aşadar, între moarte şi următoarea naştere trebuie să mergem oarecum, pas cu pas, în întâmpinarea acelor entităţi care ne pot dărui puterile de care avem nevoie în viaţa noastră, după ce vom păşi din nou în existenţa fizică.

În răstimpul acestei perioade dintre moarte şi o nouă naştere, noi putem trece în două moduri prin faţa entităţilor ierarhiilor superioare. O putem face recunoscându-le, înţelegându-le natura profundă şi calităţile care le caracterizează, în aşa fel încât să ne fie posibil să primim ceea ce sunt ele în măsură să ne ofere. Ne aflăm atunci într-o atitudine de receptivitate faţă de ceea ce avem nevoie în cursul următoarei noastre încarnări, şi care poate emana de la aceste ierarhii superioare. Noi trebuie să fim în stare să înţelegem, sau cel puţin să vedem, în ceea ce ne este oferit, cele de care vom putea avea nevoie. Căci am putea trece pe lângă aceste entităţi astfel încât, vorbind în imagini, deşi fiinţele acestor ierarhii superioare ne oferă darurile lor de care avem nevoie în viaţă, noi să nu le luăm, pentru că în această lume prin care trecem noi este întuneric, vorbind din punct de vedere spiritual. Putem deci trece prin această lume cu înţelegere faţă de ceea ce ne oferă aceste entităţi, sau cu o totală neînţelegere: în acest caz nu vedem darurile care ne sunt oferite. Modul în care străbatem această lume, modul pe care suntem constrânşi să-l alegem pentru trecerea prin această sferă între moarte şi o nouă naştere, este predeterminat de efectele ultimei încarnări, şi chiar ale încarnărilor anterioare. Un om care a rămas apatic în ultima sa viaţă pământească faţă de gândurile şi ideile ce ne pot aduce clarificări asupra lumii suprasensibile sau care le-a respins, trece prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere ca printr-o lume de întuneric. Căci în lumea spirituală nu putem dobândi lumina – lumină înţeleasă în sensul spiritual al cuvântului – de care avem nevoie pentru a recunoaşte cum se apropie de noi aceste entităţi spirituale şi ce daruri destinate următoarei noastre vieţi trebuie să primim de la ele, lumina înţelegerii acestora; lumina înţelegerii acestora poate fi dobândită numai în cursul încarnării fizice pe Pământ. Când trecem pragul morţii fără concepte şi idei care pot fi luate în lumea spirituală, parcurgem viaţa suprasensibilă până la următoarea noastră încarnare, trecând prin faţa a ceea ce ni se prezintă, fără a putea recunoaşte sau primi puterile de care avem nevoie pentru viitoarea noastră existenţă.

Vedem deci în ce măsură este eronat să se afirme că putem foarte bine aştepta să murim, pentru a şti ce întâlnim dincolo de prag, sau dacă acolo există ceva de întâlnit. Maniera în care vom putea să ne comportăm atunci faţă de această realitate, va depinde de atitudinea sufletului nostru pe Pământ, de faptul că am primit sau respins concepte despre lumea suprasensibilă, pe care le puteam obţine, şi care trebuie să devină lumina prin intermediul căreia ne luminăm trecerea între moarte şi o nouă naştere.

Dar trebuie să mai reţinem ceva din cele expuse. Credinţa că este suficient să murim pentru a primi tot ceea ce ar putea să ne dea lumea suprasensibilă, chiar dacă am neglijat să ne pregătim aici pentru aceasta, este cu totul greşită. Fiecare lume are misiunea ei deosebită. Şi ceea ce poate dobândi omul în cursul încarnării sale pământeşti nu poate fi obţinut în nici o altă lume. Între moarte şi o nouă naştere se poate ajunge în orice caz în contact cu entităţile ierarhiilor superioare. Totuşi, pentru a primi darurile lor, pentru a nu tatona într-o obscuritate totală sau într-o izolare atroce, trebuie să dobândim aici, pe Pământ, conceptele şi ideile necesare pentru a putea intra în relaţie cu ierarhiile superioare şi puterile lor; aceste idei constituie lumina care ne permite contemplarea ierarhiilor superioare. Orice om, care a neglijat în epoca noastră să asimileze concepte spirituale, va fi cuprins de un sentiment teribil de izolare, în timpul trecerii sale între moarte şi o nouă naştere. Cel care trece prin această izolare nu va aduce cu sine în viaţa următoare forţele care să-i permită să clădească în mod corect trupul destinat să-i servească drept instrument. El nu-l va clădi decât sub o formă imperfectă, şi va fi insuficient adaptat exigenţelor noii existenţe.

Vedem astfel cum acţionează karma de la o viaţă la alta. Dacă din propria sa voinţă un om neglijează, în cursul vieţii sale, să cultive în sufletul său o relaţie oarecare cu lumile spirituale, cu ocazia vieţii sale următoare forţele necesare pentru a elabora organele care i-ar permite să gândească, să simtă şi să vrea adevărurile vieţii spirituale, îi vor lipsi. El rămâne atunci apatic şi neatent cu privire la realităţile spirituale, şi viaţa spirituală trece ca un vis pe lângă el, ceea ce este de altfel cazul pentru mulţi oameni. Pe globul nostru pământesc nu ajung să se intereseze de lumile spirituale. Când un suflet de acest fel trece din nou prin poarta morţii, el devine o pradă bună pentru puterile luciferice, şi Lucifer se apropie tocmai de astfel de suflete. Ceea ce este deosebit într-un asemenea caz, este că la viitoarea sa trecere prin lumea spirituală, cea care vine în urma acestei existenţe făcută din apatie şi neatenţie, entităţile şi realităţile ierarhiilor superioare sunt pentru el foarte bine luminate, dar nu ca urmare a achiziţiilor făcute de el pe Pământ, ci mulţumită luminii pe care Lucifer o introduce picătură cu picătură în sufletul său. Pe viitor, Lucifer este cel care luminează lumea superioară pentru un astfel de om. El este acum capabil să contemple ierarhiile superioare şi să vadă când acestea îi oferă daruri, dar faptul că Lucifer i-a dat lumină, induce o nuanţă particulară în ceea ce se desfăşoară: darurile astfel accesate au un efect aparte. Puterile ierarhiilor superioare nu mai sunt atunci ceea ce ar fi putut primi omul în alte împrejurări. Într-adevăr, ele sunt în aşa fel, că omul, odată intrat în noua sa existenţă, este perfect capabil să-şi formeze şi structureze organismul său corporal. Această formare face din el o fiinţă capabilă să facă faţă exi-genţelor lumii exterioare: dar datorită faptului că sufletul său este impregnat de nuanţa darurilor lui Lucifer, sau cel puţin de daruri cu nuanţă luciferică, el este marcat de o insuficienţă a vieţii sale lăuntrice.

Întâlnim în viaţă oameni care şi-au modelat în acest fel organismul lor corporal; aceştia ştiu perfect să se servească de inteligenţa lor şi au talente care le permit să-şi facă o situaţie în viaţă. Dar ei nu vizează decât interesul personal şi nu-şi utilizează darurile decât pentru a capta tot ceea ce li se pare important pentru propria lor existenţă. În faţa acestor oameni, care nu ţin seama de semenii lor şi care nu caută decât avantaje personale, aşa cum sunt mulţi în epoca noastră, văzătorul va descoperi adesea că ei au trecut anterior prin experienţa pe care tocmai am caracterizat-o. Înainte de a ajunge la această viaţă uscată, raţională şi plină de abilitate, între moarte şi o nouă naştere ei au fost călăuziţi de entităţile luciferice. Acestea au putut să-i subjuge fiindcă, în cursul încarnării lor precedente, ei duseseră o viaţă de visătorie şi absenţă. Această atitudine de toropeală şi de irealism era consecinţa vieţii duse între moarte şi o nouă naştere unde, tatonând în întuneric, ei nu au ştiut primi în mod corect forţele propuse de spiritele ierarhiilor superioare în scopul de a-şi edifica noua existenţă. Pentru a ajunge aici, a trebuit, mai înainte, ca ei să fi refuzat în mod deliberat să se intereseze de conceptele şi ideile relativ la lumea spirituală. Astfel se prezintă înlănţuirile karmice. În funcţie de faptele reale ce apar în cursul devenirii omenirii, situaţiile pe care noi le-am expus se multiplică. Ele se manifestă şi se revelează mult prea adesea când, cu ajutorul investigaţiei spirituale, pătrundem în lumile superioare, unde apar în faţa privirii noastre condiţiile care stăpânesc viaţa omenească.

Este deci incorect să spunem că este suficient să ne interesăm de ceea ce ne înconjoară în cursul existenţei noastre pământeşti, şi că va fi mereu destulă vreme să vedem ce se va întâmpla ulterior. Or, ceea ce se va în-tâmpla atunci, depinde tocmai de felul în care ne pregătim pentru aceasta.

Dar se poate uşor întâmpla şi altceva. Şi vă spun aceste lucruri pentru ca prin înţelegerea vieţii dintre moarte şi o nouă naştere să ne devină în acelaşi timp tot mai de înţeles şi viaţa dintre naştere şi moarte.

Când contemplăm în mod raţional viaţa de pe Pământ, vedem mulţi oameni – şi ei sunt din ce în ce mai numeroşi în epoca noastră – care nu ştiu să gândească decât pe jumătate, dacă mă pot exprima astfel, şi la care demersul logic se opreşte de îndată ce sunt confruntaţi cu realitatea faptelor. Să luăm exemplul unui pastor, de altfel onest şi cu tendinţe liberale, care a scris într-un număr al unei reviste de liber-gânditori, următoarele: „Ar trebui să renunţăm să le dăm copiilor idei religioase, căci aceasta este contrar naturii. Căci dacă îi lăsăm pe copii să crească fără să le întipărim noţiuni religioase, constatăm că ei nu ajung de la sine la conceptele de Dumnezeu, imortalitate, ş.a.m.d. Aceasta ne permite să conchidem că ideile de acest gen nu sunt fireşti pentru om. Şi din moment ce nu sunt fireşti, nu ar trebui să le predăm; ar trebui să ne mulţumim să extragem ceea ce este îngropat în adâncul sufletului lor.” Ca pentru atâtea alte lucruri, şi în acest caz există mii şi mii de oameni care aprobă un asemenea raţionament, găsindu-l inteligent şi perspicace. Dar dacă ne sprijinim pe un minim de adevărată logică, putem ajunge la o constatare diferită. Să luăm cazul unei fiinţe omeneşti care n-a învăţat încă să vorbească. Să o ducem pe o insulă pustie şi să avem grijă să nu audă niciodată nici un cuvânt. Consecinţa va fi, în mod necesar, faptul că ea nu va învăţa niciodată să vorbească. Cel care spune că nu ar trebui să dăm niciodată omului concepte religioase, trebuie să admită în mod logic şi că nu trebuie să-l învăţăm să vorbească, fiindcă nici vorbirea nu apare de la sine. Gânditorul liberal menţionat nu-şi poate deci susţine ideea prin raţionament logic, deoarece logica sa se blochează în faţa realităţii; cu logica sa, el nu poate să cuprindă decât un cerc restrâns, şi nu observă că gândirea sa, atunci când este de fapt verificată, se anulează de la sine.

Cel care priveşte în jurul lui în viaţă vede cât de mult este răspândită această gândire insuficientă, această semi-gândire. Cu ajutorul investigaţiei suprasensibile ne putem întoarce înapoi pe drumul parcurs de un astfel de om, şi putem atinge regiunile pe care le-a cunoscut sufletul său între ultima moarte şi o nouă naştere, cu alte cuvinte cele care se află la baza insuficienţei logicii sale. Văzătorul constată adesea că o asemenea fiinţă a parcurs această etapă în lumea spirituală în aşa fel încât întâlnirile sale cu entităţile şi puterile spirituale s-au desfăşurat sub conducerea lui Ahriman; el ar fi trebuit să primească de la aceste entităţi darurile de care are acum nevoie pe Pământ, dar modul în care le-a primit nu i-au permis o dezvoltare corectă, care să-i dea acces la o gândire justă. Ahriman a fost îndrumătorul său, şi Ahriman i-a dat posibilitatea să primească daruri de la entităţile şi puterile ierarhiilor superioare în aşa fel încât gândirea sa să se blocheze în faţa realităţilor existenţei, în aşa fel încât ea nu este niciodată întemeiată în ea însăşi, şi nici valabilă. O mare parte a oamenilor care nu sunt capabili să gândească – şi aceştia sunt astăzi din ce în ce mai numeroşi –, o datorează lui Ahriman; acesta i-a însoţit în decursul ultimei lor existenţe dintre moarte şi o nouă naştere, fiindcă ei s-au pregătit pentru aceasta prin viaţa pe care au dus-o în cursul precedentei lor încarnări pământeşti.

Şi cum s-a desfăşurat această viaţă lăuntrică, dacă o urmărim cu privirea văzătorului?

Descoperim oameni cu natură ipohondră, morocănoşi, care refuzau să stabilească relaţii cu fiinţele şi realităţile lumii; orice contact cu anturajul lor era incomod pentru ei. Oamenii de acest gen fuseseră foarte adesea mizantropi insuportabili pe durata ultimei lor încarnări. Dacă am fi examinat constituţia lor fizică, am fi descoperit boli care apar foarte adesea la naturile ipohondre. Şi dacă ne întoarcem şi mai departe în urmă, până la precedenta viaţă dintre moarte şi o nouă naştere, deci cea care a precedat existenţa ipohondră, vedem că aceşti oameni au fost privaţi şi atunci de o conduită justă, şi că nu au putut percepe în mod corect ceea ce ar fi putut fi pentru ei darurile ierarhiilor superioare. Şi cum şi-au pregătit o asemenea situaţie, din ante-penultima lor încarnare pământească? Prin faptul că pe atunci au cultivat o stare sufletească pe care o putem numi pe bună dreptate religioasă, dar religioasă din pur egoism. Ei erau pioşi, poate chiar mistici, dar din pur egoism. Aceasta se poate face în sensul că omul îşi spune: Eu caut în mine, fiindcă vreau să-l cunosc pe Dumnezeu în adâncul meu. Şi când căutăm să aprofundăm pentru a vedea ce caută acolo, constatăm că de fapt ei sunt în căutarea propriului lor Eu, pe care-l ridică la rangul de Dumnezeu. Sunt numeroase sufletele a căror pietate nu serveşte decât de pretext pentru o atmosferă spirituală, pe care ele speră să o vadă înflorind după moarte. O asemenea atitudine denotă o stare sufletească pur egoistă.

Avem deci succesiunea a trei existenţe supuse investigaţiei spirituale. Prima denotă o atitudine sufletească de misticism egoist, de religiozitate egoistă. Astăzi, când observaţia noastră se îndreaptă asupra oamenilor confruntaţi în această manieră cu viaţa, investigaţia spirituală ne permite să ne întoarcem la epocile în care existau o mulţime de suflete care nu au dezvoltat sentimente religioase decât din pur egoism. Cu ocazia trecerii lor între moarte şi o nouă naştere, ele nu au avut puterea să primească de la entităţile spirituale darurile care să le permită să-şi structureze în mod corect următoarea lor existenţă. Viaţa următoare s-a desfăşurat atunci sub semnul morocănelii şi ipohondriei; nimic nu le era pe plac. În felul acesta, ele s-au pregătit să fie conduse, după trecerea pragului morţii, de către Ahriman şi cetele sale, şi să asimileze forţe care să le aducă în cursul încarnărilor următoare o gândire defectuoasă şi limitată.

Iată deci un alt exemplu de trei încarnări succesive. Şi constatăm din nou că ar fi o greşeală să credem că putem aştepta să murim pentru a intra în legătură cu lumea suprasensibilă. Felul în care se stabileşte această relaţie după moarte depinde tocmai de tendinţele sufleteşti şi interesele dobândite aici pe Pământ faţă de lumile spirituale. Raportul de la cauză la efect nu se aplică numai vieţilor pământeşti succesive; într-un anumit sens, el este de asemenea valabil şi pentru vieţile dintre naştere şi moarte, şi pentru celelalte, dintre moarte şi o nouă naştere. Exemplul următor ne permite să o vedem.

Când văzătorul îşi înalţă privirea spre lumea suprasensibilă unde se află sufletele după moarte, el află că, la un anumit moment al acestei vieţi, ele sunt servitorii puterilor pe care le numim stăpânii a tot ceea ce este viaţă, creştere şi dezvoltare pe Pământ. Bineînţeles că descrierea noastră nu poate fi făcută decât asupra unei părţi din numeroasele experienţe care se desfăşoară pe durata unei lungi perioade. Printre sufletele defuncţilor găsim anumite suflete care colaborează un timp în lumea suprasensibilă la această sarcină magnifică, ce constă în a infuza în lumea fizică tot ceea ce poate favoriza sănătatea fiinţelor pământeşti, creşterea şi dezvoltarea lor. În anumite împrejurări putem deveni slujitorii puterilor rele, ale bolii şi răului. Aşa cum putem fi, în alte circumstanţe, în serviciul entităţilor spirituale care promovează sănătatea şi creşterea şi care, din lumea spirituală, trimit puterile ce stimulează o viaţă înfloritoare. Căci a crede că igiena fizică şi măsurile exterioare pot constitui singurele cauze ale sănătăţii, nu este decât o superstiţie materialistă. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul planului fizic este dirijat de entităţile şi puterile lumilor superioare, care îşi trimit fără încetare forţele în lumea fizică. Infiltrate încetul cu încetul, aceste forţe acţionează oarecum liber şi influenţează oamenii sau alte fiinţe fie favorizând, fie împiedicând sănătatea şi creşterea. Conducerea acestor procese de sănătate şi boală este în mâinile anumitor puteri şi entităţi spirituale. Dar pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, omul devine colaboratorul acestor puteri. Dacă ne-am pregătit pentru aceasta în mod corect, putem simţi fericirea pe care o generează participarea noastră la acest act, care constă în a infiltra, încetul cu încetul, în lumea noastră fizică, forţele favorabile sănătăţii şi creşterii. Când văzătorul încearcă să vadă de unde vine meritul acestor suflete, el remarcă faptul că pe planul fizic oamenii au două moduri de a concretiza ceea ce vor să facă şi de a gândi ceea ce vor să gândească.

Să privim puţin viaţa. Mulţi oameni îşi execută munca aşa cum le este prescris şi nu fac nimic în plus. Fără a merge până la a spune că astfel de oameni sunt comparabili cu animalul care este dus la abator, putem totuşi spune că ei lucrează din pură obligaţie. Să admitem chiar că ei nu-şi neglijează datoria. Într-o anumită măsură, nici nu poate fi altfel astăzi, pentru oamenii care nu au alte mobile de acţiune decât ceea ce le impune datoria. Nu vreau să spun prin aceasta că munca făcută din obligaţie trebuie criticată. Evoluţia se desfăşoară în aşa fel, încât tocmai acest aspect al vieţii nu poate decât să câştige teren. Şi în această privinţă nu va fi deloc mai bine în viitor. Activităţile pe care oamenii vor fi constrânşi să le facă vor fi din ce în ce mai complicate, şi oamenii vor fi din ce în ce mai condamnaţi să nu facă şi să nu gândească decât ceea ce le impune datoria. Dacă avem astăzi deja un mare număr de persoane care nu lucrează decât dacă îi obligă datoria, există de asemenea şi oameni care aleg o societate ca a noastră, unde au posibilitatea de a întreprinde ceva din devotament şi entuziasm, şi nu din obligaţie, ca în viaţa exterioară. Noi putem deci avea în vedere munca, atât manuală cât şi intelectuală, fie din punctul de vedere al datoriei, fie din cel al entuziasmului şi devotamentului întemeiat pe o aspiraţie profundă a sufletului, şi la care nu ne împinge decât sufletul. Această atitudine lăuntrică, ce ne permite să gândim şi să acţionăm nu numai din datorie, ci din iubire, prin atracţie şi devotament, această atitudine pregăteşte sufletul să fie în serviciul bunelor puteri de sănătate şi al tuturor puterilor curative pe care lumea spirituală le îndreaptă înspre lumea noastră fizică, să devină un slujitor a tot ceea ce germinează, creşte şi înfloreşte, şi să resimtă toată fericirea care decurge dintr-o asemenea acţiune.

Este extrem de important să ştim aceasta. Căci numai dobândind în cursul existenţei forţele care îl fac capabil să se unească cu aceste puteri, numai cu această condiţie poate participa omul în mod spiritual la o acţiune de însănătoşire tot mai vastă, la o prosperitate crescândă a condiţiilor de viaţă pământeşti.

Mai putem considera şi un alt caz. Să-l luăm pe cel al unui om care se străduieşte să se adapteze la anturajul său şi la exigenţele acestuia. Nu toţi oamenii procedează aşa. Există oameni care nu-şi dau nici o osteneală pentru a se încadra în lume şi care sunt incapabili de adaptare, atât din punctul de vedere al vieţii spirituale, cât şi din cel al vieţii materiale. Există de exemplu oameni care, citind un anunţ despre o conferinţă de antroposofie, se duc acolo şi, abia ajunşi în sală, adorm. Sufletul lor nu se poate adapta la anturaj, nu intră în acord cu ambianţa. Am cunoscut bărbaţi care nu ştiu nici măcar să-şi coasă un nasture, ceea ce indică faptul că ei sunt incapabili să se adapteze la imperativele vieţii practice. Am putea cita astfel mii de cazuri în care se manifestă facultatea de adaptare sau de neadaptare la necesităţile existenţei. De aici decurg nenumărate consecinţe. Vom prezenta acum numai pe cele care rezultă pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

Totul devine cauză, şi cel mai mic fapt naşte consecinţe. Un om care se străduieşte să se adapteze la anturajul său, care ajunge chiar să coasă un nasture, care este capabil să asculte ceva neobişnuit fără să adoarmă, se pregăteşte să devină după moarte colaborator şi ajutător al spiritelor care favorizează progresul omenirii, şi care trimit pe Pământ forţele spirituale capabile să promoveze evoluţia omenirii de-a lungul epocilor. Fericirea noastră de după moarte depinde de cât vom fi ştiut aici pe Pământ să ne adaptăm la anturajul nostru; ea va consta în a contempla de acolo viaţa ce se desfăşoară pe Pământ, şi de a ne asocia cu forţele trimise pentru a stimula aici progresul. Pentru a înţelege într-adevăr ce este karma, trebuie să fim capabili să o considerăm în toate detaliile sale, fiindcă ele ne arată cum se înlănţuie cauzele şi efectele în mii de feluri, atât pe plan fizic cât şi pe plan spiritual şi, mai general, în tot ceea ce are legătură cu existenţa.

Aceasta subliniază încă o dată faptul că viaţa noastră în lumile spirituale depinde de modul în care am trăit în corpul nostru fizic. Am spus deja că fiecare lume are misiunea ei specifică, şi că nu există două lumi care să fie identice. Evenimentele şi experienţele caracteristice uneia dintre aceste lumi nu sunt caracteristice şi pentru o altă lume. Când o fiinţă trebuie să dobândească anumite date care nu sunt accesibile decât pe Pământ, ea trebuie să le asimileze aici. Dacă neglijează să o facă, nu va găsi o altă lume unde să le dobândească. Acest principiu se verifică în special într-un caz pe care noi l-am evocat deja, dar care merită să fie aprofundat: preluarea anumitor concepte şi idei de care are omul nevoie pentru an-samblul vieţii sale. Să luăm un exemplu care ne este apropiat, cel al antroposofiei, justificată şi eficientă în epoca noastră. Oamenii acced la antroposofie în timpul vieţii lor pământeşti, sub forma pe care o cunoaşteţi. Şi aici s-ar putea naşte uşor credinţa că studiul antroposofiei nu este într-adevăr necesar pe Pământ, şi că va fi destulă vreme, odată trecut pragul lumii morţii, pentru a învăţa cum se prezintă lumile spirituale; că am putea găsi acolo chiar şi învăţători spirituali din cadrul ierarhiilor superioare, care să ne apropie de suflete aceste învăţături.

Dar este o realitate faptul că sufletul omenesc, după ce a cunoscut o lungă evoluţie până în timpurile actuale, este pregătit să se familiarizeze aici pe Pământ cu viaţa antroposofică, ceea ce nu îi este posibil decât pentru că se află într-un corp fizic şi participă la existenţa fizică. Fiinţa omenească este predestinată pentru aceasta. Dacă nu participă la această existenţă, ea nu va putea stabili, cu nici una dintre entităţile spirituale, relaţiile necesare pentru ca acestea să devină învăţătorii săi. Nu este sufi-cient să murim, pentru ca după aceea să găsim învăţători şi să primim de la ei ceea ce ne oferă antroposofia pe Pământ. Nu este cazul să nutrim gânduri sumbre în faţa faptului că aici, pe Pământ, mulţi oameni dispreţuiesc antroposofia şi că datorită acestui fapt ei vor fi împiedicaţi să o asimileze între moarte şi o nouă naştere. Acesta nu este un motiv de disperare, căci aceşti oameni vor renaşte într-o nouă viaţă pământească, când vor exista pe Pământ suficiente stimulări antroposofice şi de antroposofie, pentru ca ei să o poată asimila atunci. Nu este cazul să disperăm astăzi, dar nici să ne spunem: voi avea tot timpul să primesc antroposofia în viitoarea mea încarnare; de astă dată pot să-mi cruţ osteneala de a o studia! Nu, ceea ce este neglijat acum, nu va putea fi recuperat altă dată. Când mişcarea noastră teosofică germană era la primele sale începuturi, am avut ocazia să ţin o conferinţă despre Nietzsche, atingând şi anumite aspecte referitoare la lumile superioare. Conferinţa a fost urmată de discuţii, şi un auditor a făcut remarca următoare: „Un asemenea subiect trebuie examinat întotdeauna în lumina filosofiei lui Kant; atunci ne dăm seama că aici, pe Pământ, nu putem şti nimic despre aceste lucruri, şi cunoaşterea nu va apărea decât după moarte”. Aşa au fost textual cuvintele acelui om. Or nu este adevărat că este suficient să murim, pentru a accede la cunoaştere. După ce trecem de pragul morţii nu înţelegem absolut nimic din acest subiect, dacă nu ne-am pregătit anterior pentru aceasta. Viaţa dintre moarte şi o nouă naştere este urmarea directă a vieţii pământeşti, aşa cum am avut deja ocazia să o constatăm din exemplele precedente. Iată de ce, după moarte, ceea ce ne oferă învăţătura antroposofică nu ne poate fi dat de entităţile ierarhiilor superioare, decât dacă ne-am pregătit pentru aceasta aici, pe Pământ. Legătura noastră cu Pământul, trecerea noastră prin viaţa pământească sunt de o importanţă pe care nimic nu le poate înlocui.

Poate totuşi interveni un fel de mediere în acest domeniu. Eu am vorbit şi despre aceasta. Un om poate muri, fără să fi aflat ceva despre ştiinţa spirituală, deşi fratele său, sau soţia lui sau un prieten apropiat, erau antroposofi. Se poate ca defunctul să fi refuzat în decursul vieţii sale să se intereseze de antroposofie, sau chiar să o fi criticat. El poate să se familiarizeze cu antroposofia chiar şi după ce a trecut pragul morţii, datorită celor care au rămas pe Pământ. Acest gest de iubire venind de la cineva care a rămas pe Pământ, pune în evidenţă rolul indispensabil al legăturilor pământeşti. Aceasta se bazează pe ceea ce am numit „lectura pentru cei morţi”. Le putem aduce în acest fel o binefacere considerabilă, chiar dacă ei nu voiseră mai înainte să ştie nimic despre lumile spirituale. O putem face sub formă de gânduri, instruindu-i în felul acesta pe defuncţii noştri; sau ne putem alege o carte antroposofică, reprezentându-ne personalitatea defunctului, şi să-i citim anumite texte. Cei „morţi” o aşteaptă. Datorită acestei practici, am cunoscut în sânul mişcării noastre antroposofice exemple frumoase în privinţa a ceea ce le putem oferi morţilor. Sunt numeroşi cei care practică această lectură pentru morţi. De asemenea se pot face experienţe ca aceea pe care am făcut-o eu recent: cineva m-a întrebat despre o fiinţă decedată de puţin timp, care se manifesta mai ales noaptea, prin diferite semne: nelinişte în cameră, zgomote, etc. Din astfel de situaţii putem deduce că defunctul cere ceva. În cazul respectiv s-a adeverit că el dorea să ştie ceva anume. În timpul vieţii sale fusese un erudit, dar refuzase întotdeauna orice învăţătură privind lumea spirituală. Acum lăsa să se înţeleagă că pentru el ar fi o mare binefacere dacă i s-ar citi o serie bine determinată de conferinţe, unde erau tratate probleme după care el era însetat să le cunoască. Este deci posibil să oferim un ajutor şi dincolo de moarte, într-o foarte mare măsură, pentru ceea ce a fost neglijat pe Pământ.

Iată ce ne face să presimţim cât de mare şi importantă este misiunea antroposofiei. Ea va arunca o punte deasupra prăpastiei care separă viii de morţi, şi oamenii nu vor mai muri ca şi cum ne-ar părăsi pentru totdeauna, iar noi vom putea rămâne în legătură cu ei şi vom putea lucra pentru ei. La chestiunea de a şti dacă putem fi siguri că defuncţii ne înţeleg, putem răspunde că cei care practică această „citire pentru morţi” cu o adevărată devoţiune, îşi vor da seama cu timpul că, datorită felului în care trăiesc aceste gânduri în propriul lor suflet, defunctul se află în preajma lor. Să ştim totuşi că este vorba de o senzaţie la care nu ajung decât sufletele capabile de o observare foarte subtilă. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este că o asemenea iniţiativă, care poate fi o mare operă de iubire, să nu fie primită şi, deşi este înfăptuită, să fie inutilă pentru defunct. Dar în contextul universului ea are, poate, şi o altă semnificaţie. Orice ar fi, nu este cazul să fim afectaţi de aceste insuccese, căci se întâmplă, chiar şi aici pe Pământ, să citim ceva unor oameni care nu ascultă.

Ceea ce evocăm noi aici nu poate decât să ateste caracterul serios şi demn al antroposofiei. Dar trebuie să repetăm mereu că maniera în care trăim în lumea spirituală după moarte va depinde în întregime de modul de viaţă pe care-l vom fi dus pe Pământ. La fel, relaţiile pe care le vom avea cu alţi oameni în lumea spirituală vor depinde întotdeauna de legăturile pe care le-am stabilit cu ei pe Pământ. Un om cu care nu am stabilit nici o relaţie aici, nu poate face, pentru început, obiectul unei relaţii în cealaltă lume, dintre moarte şi o nouă naştere. Posibilitatea de a ne întâlni cu el, de a fi împreună cu el în lumea spirituală, este dobândită în mod normal prin ceea ce a fost înnodat aici pe Pământ, nu numai în timpul ultimei încarnări, ci şi în cele precedente.

Elementele determinante pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere se bazează pe raporturile obiective şi personale create pe Pământ. Există cazuri de excepţie, dar care rămân excepţii. Dacă vă amintiţi ceea ce am evocat de Crăciun în legătură cu Buddha şi misiunea sa actuală pe Marte, aveţi de a face tocmai cu una dintre aceste excepţii. Există numeroase suflete pe Pământ care, datorită experienţelor inspirative din centrele de misterii, l-au întâlnit personal pe Buddha, sau pe Buddha în timpul experienţei sale ca Bodhisattva. Dar datorită faptului că Buddha şi-a parcurs ultima încarnare ca fiu al lui Suddhodana, iar după aceea şi-a desfăşurat activitatea numai în trupul eteric, că s-a deplasat acum pe Marte, datorită acestor fapte există de acum încolo posibilitatea de a se intra în raport cu el, pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, chiar fără să-l fi întâlnit anterior. Iar consecinţele acestor raporturi le vom introduce în viitoarea noastră încarnare pământească. Iar acesta este un caz de excepţie. Ca regulă generală, întâlnim după moarte fiinţele cu care am stabilit deja legături aici pe Pământ, pentru a continua raporturile şi relaţiile noastre cu ele.

Aceste consideraţii reprezintă continuarea a ceea ce v-am arătat în decursul acestei ierni asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Ele au fost prezentate cu scopul de a vă arăta că antroposofia nu este pentru om decât un semi-adevăr atâta timp cât rămâne pură teorie şi este primită ca o ştiinţă exterioară; ea nu este ceea ce trebuie să fie decât dacă pătrunde sufletele ca un elixir de viaţă, astfel încât ele să exprime plenar sentimentele pe care le încearcă omul când stabileşte un raport de cunoaştere cu lumile superioare. Căci din acel moment, moartea nu ne mai apare ca un eveniment care distruge relaţiile personale dintre oameni. Prăpastia care separă viaţa de pe Pământ de viaţa de după moarte este depăşită, şi în viitor se vor dezvolta numeroase activităţi în cadrul acestei perspective. Defuncţii vor interveni în viaţa pământească, şi cei vii în împărăţia morţilor.

Aş dori să resimţiţi în profunzimile sufletelor cât de bogată devine viaţa, de desăvârşită şi de spirituală, când totul se desfăşoară într-adevăr prin antroposofie. Acesta este sentimentul care trebuie cultivat, dacă vrem să ajungem la o atitudine justă faţă de antroposofie. Esenţialul nu este să ştim că omul este compus dintr-un trup fizic, un trup eteric, un trup astral şi un Eu, sau că trece prin diferite încarnări, ca Pământul de altfel, care a cunoscut şi el mai multe stadii: stadiul saturnian, solar şi lunar. Nu este atât de important să ştim toate acestea. Esenţialul este ca noi să reuşim, datorită antroposofiei, să ne transformăm viaţa aşa cum o cere viitorul Pământului. Acest lucru nu va fi niciodată resimţit suficient de profund, şi niciodată nu vom fi stimulaţi suficient în acest sens. Căci impresiile pe care le luăm cu noi din întâlnirile noastre ce se desfăşoară sub semnul cunoaşterii lumii suprasensibile şi care ne însoţesc apoi în existenţă, constituie aspectul esenţial al vieţii antroposofice. Nu este deci vorba să reducem antroposofia la o simplă cunoaştere, ci este vorba de a cunoaşte resimţind şi de a simţi cunoscând. Trebuie să ştim de asemenea că este o eroare să credem că putem răspunde la exigenţele lumii fără a o cunoaşte. Ceea ce spunea Leonardo da Vinci [ Nota 49 ] este adevărat: „O mare iubire este fiica unei mari cunoaşteri”. Şi cel care nu vrea să ştie, nu învaţă nici să iubească în adevăratul sens al cuvântului.

În acest sens trebuie să cuprindă antroposofia sufletul nostru, pentru ca sub influenţa ei şi prin iniţiativa noastră, un curent spiritual să realizeze o armonie între spirit şi materie şi să se poată angaja în evoluţia lumii. Va veni ziua când, trăind material pe Pământ, unde viaţa exterioară nu va face decât să-şi accentueze caracterul materialist, omul va parcurge acest glob purtând în sufletul său certitudinea de a fi unit cu lumea spirituală. În afară, viaţa pe Pământ va deveni din ce în ce mai materială – aceasta este karma Pământ –, dar pe măsură ce viaţa pământească va deveni în exterior tot mai materială, sufletele vor trebui să devină tot mai spiritualizate, pentru ca evoluţia să-şi poată atinge ţelul. Aceste cuvinte vor să fie o modestă contribuţie la această cauză.