Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 141


A ZECEA CONFERINŢĂ

Berlin, 1 aprilie 1913

Ne-am propus să considerăm viaţa dintre moarte şi o nouă naştere din diverse puncte de vedere şi am încercat să expunem câte ceva asupra acestei vieţi în decursul acestor conferinţe de iarnă, făcând completări importante faţă de punctele de vedere mai generale, împărtăşite în Teosofia mea [ Nota 50 ], ca şi în Ştiinţa ocultă în schiţă. Astăzi vom examina mai ales un aspect al lucrurilor care decurge din întrebarea următoare: Care este legătura între ceea ce este scris în Teosofie, în privinţa vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, şi ceea ce am spus relativ la acest subiect în cursul prezentelor conferinţe?

Reamintim cum este expus în Teosofie trecerea sufletului prin lumea sufletelor, după ce sufletul a trecut pragul morţii. Ştim că această lume este divizată în mai multe regiuni: cea a „poftei arzătoare”, a „excitabilităţii fluide”, a „dorinţelor”, a „plăcerilor şi neplăcerilor” –, după aceea regiunile superioare ale „luminii sufleteşti”, ale „puterii sufleteşti active” şi „vieţii sufleteşti propriu-zise”. Aceasta este descrisă drept lume a sufletelor, regiune a sufletelor pe care trebuie să o parcurgă sufletul după moarte. Ea a fost descrisă în cartea mea Teosofie. După aceea sufletul parcurge ţinutul spiritelor care, de asemenea, a fost evocat în Teosofie. El este divizat în regiuni care se succed, şi a căror desemnare este împrumutată de la anumite imagini pământeşti: regiunea continentală a domeniului spiritelor, apoi regiunea oceanică, ş.a.m.d.

V-am descris, în cursul acestei ierni, cum îşi depune sufletul, când trece prin poarta morţii, trupul fizic, apoi trupul eteric şi cum se dilată în mod progresiv. Am expus, de asemenea, faptul că sufletul traversează mai multe regiuni, cele ale Lunii, a lui Mercur, a lui Venus, a Soarelui şi a lui Marte, Jupiter, Saturn, apoi, în final, cea a firmamentului stelar. Sufletul, cu alte cuvinte individualitatea spirituală a omului, nu încetează a se extinde în aceste regiuni tot mai vaste ale universului, până în momentul în care începe din nou a se contracta, a redeveni din ce în ce mai mic, pentru a se uni în final cu germenul ereditar care vine în întâmpinarea sufletului. Germenul omenesc provenit din ereditate şi care vine la întâlnirea cu sufletul, se uneşte cu ceea ce soseşte din imensitatea cosmică. Din această unire se naşte omul destinat să treacă prin experienţa vieţii dintre naştere şi moarte, pe timpul parcursului terestru.

Cele două descrieri, cea conţinută în Teosofie şi cea făcută aici, spun în fond acelaşi lucru. Una ne dă mai curând un aspect lăuntric: Teosofia oferă o descriere în imagini, care traduce de preferinţă situaţii intime ale sufletului. Dimpotrivă, ceea ce am evocat noi aici în această iarnă se referă la relaţiile cosmice legate de planete. Acum este vorba să stabilim concordanţa dintre aceste două expuneri.

Am spus deja că, în primele timpuri după moarte, sufletul omenesc are principala sarcină să revadă într-un anumit fel ceea ce a trăit pe Pământ. Perioada de kamaloka mai constituie încă o fază de viaţă în întregime îndreptată înspre condiţiile pământeşti. Sufletul trebuie să se simtă chemat să se dezobişnuiască, încetul cu încetul, de tot ceea ce-l mai leagă direct de ultima sa încarnare. Atâta timp cât omul trăieşte în trupul său fizic, experienţele sale sufleteşti depind mai mult sau mai puţin de viaţa sa corporală. Experienţele sale lăuntrice sunt în mare parte tributare impresiilor sensibile. Dacă dumneavoastră faceţi abstracţie de aceste ultime impresii şi încercaţi să vedeţi ceea ce mai rămâne în suflet, veţi vedea, după eliminarea a ceea ce rezultă din impresiile sensibile, că mai rămâne doar foarte puţin. Şi totuşi, o ultimă reflecţie vă va permite să vă spuneţi că tot ceea ce au transmis simţurile sufletului se opreşte de îndată ce acesta a trecut pragul morţii. Atunci nu se mai menţine caracterul viu al unei impresii sensibile, ci numai ceea ce decurge din ea sub forma amintirii. Dacă vă gândiţi la nenumăratele impresii senzoriale care se află în sufletul dumneavoastră, vă veţi putea uşor imagina că o mare cantitate din ele se pierd după moarte. Vreau să spun că reamintindu-vă anumite impresii sensibile, de exemplu cele de ieri încă relativ vii, dar care sunt totuşi deja foarte şterse, căutând a evoca impresia trecută, vie, nu vă rămâne în amintire decât imaginea ştearsă a celor trăite. Aceasta ne permite să constatăm că toată viaţa în sânul lumii sensibile este dată sufletului ca experienţă specific pământească. O dată cu dispariţia organelor de simţ, cu ocazia trecerii pragului morţii, toată importanţa impresiilor sensibile este îndepărtată. Datorită faptului că omul rămâne dependent de impresiile sensibile şi păstrează încă poftele legate de ele, el trebuie, după moarte, să treacă mai întâi prin regiunea „poftei arzătoare”. El ar mai vrea să aibă încă multă vreme impresii senzoriale, dar nu le mai poate avea, deoarece şi-a depus organele de simţ. În această regiune a „poftei arzătoare”, el duce o existenţă marcată de nostalgia după impresiile sensibile şi de neputinţa de a ajunge acolo. Această viaţă din lăuntrul sufletului este într-adevăr arzătoare. Ea constituie o parte a vieţii din kamaloka, în care sufletul aspiră să aibă impresii sensibile ca acelea cu care s-a obişnuit pe Pământ dar, cu toate acestea, el nu le mai poate avea, din moment ce s-a despărţit de organele sale de simţ.

A doua regiune a vieţii din kamaloka este cea a „excitabilităţii fluide”. Pentru a trece fără piedici prin această regiune, sufletul trebuie să fi pierdut obişnuinţa dorinţelor de a avea impresii sensibile. Dar în această regiune persistă o altă dorinţă: nostalgia gândurilor care se dobândesc aici pe Pământ cu ajutorul creierului ca instrument. În regiunea precedentă, cea a „poftei arzătoare”, sufletul trece prin experienţe care îl aduc încetul cu încetul să-şi spună că ar fi o absurditate să vrea să resimtă impresii senzoriale într-o lume lipsită de organe de simţ, unde nu există nici o fiinţă având organe de simţ alcătuite numai din substanţe pământeşti. Or, pierzând cu totul dorinţa de a avea impresii sensibile, sufletul poate totuşi nutri speranţa de a fi capabil să gândească aşa cum gândeşte pe Pământ. În regiunea „excitabilităţii fluide”, sufletul se dezobişnuieşte şi de această gândire pământească. Aici el face treptat experienţa că gândurile, aşa cum se constituie ele pe Pământ, nu au importanţă decât în timpul vieţii dintre naştere şi moarte.

După ce a pierdut obişnuinţa de a cultiva gânduri tributare acestui instrument fizic care este creierul, omul mai simte o anumită legătură cu Pământul, sub forma dorinţelor sale. Reflectând la aceasta, dumneavoastră veţi vedea că dorinţele sunt mai strâns legate de suflet decât lumea gândurilor. La fiecare om, dorinţele au un colorit particular. În timp ce în tinereţe avem alte gânduri decât în sufletul matur sau la bătrâneţe, este uşor de văzut că o anumită formă de dorinţe se menţine de-a lungul întregii existenţe. Această formă, această nuanţă a dorinţelor nu va fi părăsită decât mai târziu, în regiunea dorinţelor. În sfârşit, în ultimul rând, în regiunea „plăcerii şi a neplăcerii”, ne eliberăm de dorinţa de a trăi cu un corp fizic în general, şi în special cu cel din ultima încarnare. Într-adevăr, în timp ce parcurgem aceste regiuni ale poftei arzătoare, excitabilităţii fluide, dorinţelor, precum şi cea a plăcerii şi a neplăcerii, există încă în suflet o anumită nostalgie a ultimei încarnări pământeşti. Mai întâi, în regiunea „poftei arzătoare”, sufletul aspiră încă să poată privi cu ochii, să audă cu urechile, deşi nu mai are nici ochi şi nici urechi. Când sufletul s-a obişnuit, în sfârşit, să se lipsească de impresiile vizuale, auditive ş.a.m.d., el mai rămâne totuşi cu dorinţa de a gândi cu ajutorul unui creier, aşa cum proceda pe Pământ. Odată ce s-a dezobişnuit şi de această dorinţă, el mai încearcă nevoia de a dori cu o inimă, ca aceea pe care a avut-o pe Pământ. În final, sufletul nu mai aspiră nici la a avea impresii sensibile, nici la gândirea legată de creier, nici la dorinţele inimii; mai rămâne doar nostalgia ultimei încarnări pământeşti luată în ansamblul său. Dar şi de acest dor omul se distanţează încetul cu încetul.

Toate experienţele care trebuie să fie făcute în aceste regiuni acoperă exact timpul cât sufletul se dilată pentru a ajunge în acea regiune pe care noi o numim sfera lui Mercur; deci sufletul se dilată din sfera lunară, până la sfera lui Mercur. Iar când se apropie de sfera lui Mercur, sufletul este confruntat cu ceea ce am descris în cartea mea Teosofie drept domeniu spiritual al regiunii sufletelor, al lumii sufletelor. Recitiţi această descriere a lumii sufletelor şi a trecerii sufletelor prin această regiune, şi după experienţele calitative pe care le face el acolo veţi vedea că aspectul neplăcut atribuit în general regiunii kamaloka, încetează încă de la ajungerea în regiunea „luminii sufleteşti”. Acest lucru a fost deja expus în Teosofie. Această regiune a luminii sufleteşti coincide cu sfera lui Mercur. Ceea ce a fost spus despre această sferă se aplică la tot ceea ce relatează Teosofia în privinţa regiunii luminii sufleteşti. Dacă veţi compara fără prejudecăţi ceea ce a fost spus pe de o parte despre viaţa sufletului, când acesta s-a dilatat până la sfera lui Mercur, şi pe de altă parte ceea ce relatează Teosofia referitor la regiunea luminii sufleteşti, veţi vedea limpede că descrierea se străduieşte să caracterizeze o dată experienţele lăuntrice ale sufletului, şi altă dată vastele condiţii macrocosmice prin care trece el când face aceste experienţe lăuntrice.

Mergeţi mai departe şi încercaţi să vedeţi ceea ce spune Teosofia despre „puterea sufletească activă”, şi veţi înţelege că experienţele lăuntrice făcute în această regiune a puterii sufleteşti active conduc inevitabil la ceea ce ne rezervă trecerea prin sfera lui Venus. Am spus că sufletul trebuie să fi dezvoltat aici, pe Pământ, impulsurile religioase, într-un anumit mod. Pentru a traversa în mod corect sfera lui Venus, pentru a fi capabil să întreţină acolo relaţii, în loc să fie izolat, sufletul trebuie să aibă calităţile de care am vorbit, el trebuie să fie îmbibat cu anumite concepte religioase. Comparaţi acestea cu descrierea pe care o dă Teosofia regiunii puterii sufleteşti active, şi veţi vedea că există o concordanţă; aceste relaţii sunt văzute o dată din interior, şi altă dată din exterior.

Regiunea cea mai înaltă a lumii sufletelor, şi pe care o numim regiunea „vieţii sufleteşti propriu-zise” este trăită de suflet în răstimpul în care îşi parcurge existenţa solară. Putem deci spune că sfera kamaloka se extinde până dincolo de sfera lunară; după aceea încep regiunile mai luminoase ale lumii sufletului, care se întind până la Soare. Experienţa pe care o face sufletul în sfera Soarelui corespunde tocmai regiunii vieţii sufleteşti. Ceea ce caracterizează viaţa de după moarte până în epoca când sufletul traversează regiunea solară, este trăirea sufletească. Ştim deja că în această regiune sufletul învaţă să cunoască deosebit de exact spiritul luminii, care pe Pământ a devenit ispititorul şi corupătorul său, Lucifer. Extinzându-se continuu spre spaţiile cosmice, sufletul se apropie din nou din ce în ce de puterile care-l fac capabil să dezvolte ceea ce are nevoie pentru următoarea sa încarnare. Când sufletul parcurge sfera solară, regiunea vieţii solare, el a terminat într-adevăr cu ultima sa încarnare pământească. Până la regiunea „plăcerii şi a neplăcerii”, cu alte cuvinte până când sufletul va fi ajuns oarecum între Lună şi Mercur, el este încă marcat de nostalgia ultimei sale vieţi pe Pământ. Dar nici în sferele lui Mercur, Venus şi Soarelui, sufletul nu este total eliberat de ultima sa încarnare. Lui îi rămâne să se libereze de achiziţiile care depăşesc experienţele sale personale: pe Mercur el trebuie să sfârşească cu conceptele morale pe care le-a asimilat sau nu, pe Venus îi rămâne să se desprindă de conceptele religioase pe care le-a dezvoltat şi, în sfârşit, pe Soare, sufletul trebuie să realizeze că el este alcătuit din omenescul general, care nu este inclus într-o apartenenţă religioasă confesională, ci corespunde unei vieţi religioase aplicabile omenirii întregi. În regiunea solară, sufletul trebuie deci să sfârşească cu preocupările superioare care pot fi încă dezvoltate în cursul evoluţiei ulterioare a neamului omenesc.

După aceea, el pătrunde în viaţa spirituală cosmică, inclusă în sfera lui Marte, care coincide cu ceea ce am descris în Teosofie ca fiind prima parte a ţinutului spiritelor. Această descriere din Teosofie are în vedere aspectul lăuntric: sufletul omenesc fiind destul de spiritualizat, arhetipul organizării trupului fizic şi, mai general, condiţiile fizice pe Pământ, îi apar ca ceva exterior. Tot ceea ce este arhetip al vieţii fizice pe Pământ, se prezintă ca un fel de continent al ţinutului spiritelor. În această regiune continentală sunt încrustate configuraţiile exterioare ale diferitelor încarnări. Această regiune a ţinutului spiritelor, descrisă dintr-un punct de vedere lăuntric, este acelaşi lucru cu ceea ce s-a spus dintr-un punct de vedere cosmic în legătură cu experienţele făcute de om cu ocazia trecerii prin sfera lui Marte. Ne-am putea mira să auzim spunând că această regiune a lui Marte, adesea desemnată ca fiind până la începutul secolului XVII un loc de lupte şi impulsuri agresive, să fie tocmai prima regiune a devachanului, a autenticului ţinut al spiritelor. Şi cu toate acestea, aşa este. Tot ceea ce pe Pământ face parte din domeniul materiei, tot ceea ce face ca regnul mineral să apară sub o formă materială, toate acestea se bazează pe faptul că aici, jos, forţele sunt născute dintr-o luptă permanentă unele împotriva altora. Aceasta a avut de asemenea consecinţa că, în perioada cea mai înfloritoare a materialismului, când s-a considerat că viaţa materială este posibilă pe Pământ, „lupta pentru existenţă” a fost văzută pe atunci drept unica lege aplicabilă vieţii pământeşti. Bineînţeles că aceasta este o eroare, fiindcă aici, jos nu există numai existenţă materială. Dar când omul coboară pe Pământ, el nu poate întâlni decât o lume avându-şi arhetipul în regiunea inferioară a ţinutului spiritelor. Recitiţi în Teosofie [ Nota 51 ] şi descrierea regiunii inferioare a ţinutului spiritelor. Aş vrea să insist astăzi tocmai asupra acestui capitol, pentru a vă permite să vedeţi ceea ce mai putem eventual adăuga la tot ceea ce am evocat deja. În Teosofie, începutul descrierii ţinutului spiritului a fost următorul:

„Formarea spiritului în ţinutul spiritelor rezultă din faptul că omul se familiarizează cu diferitele regiuni ale acestui ţinut”. Aşadar, după cele studiate în această iarnă, putem spune acum că începând de la regiunea lui Marte, omul începe să se adapteze progresiv condiţiilor epocii spirituale.

Mai departe, se spune:

„Propria sa viaţă se contopeşte succesiv cu aceste regiuni. Ea preia temporar proprietăţile lor. Datorită acestui fapt, ele îi imprimă natura lor, pentru ca, fortificat cu ele, să poată acţiona pe planul pământesc. În prima regiune a ţinutului spiritelor, omul este înconjurat de arhetipurile spirituale ale lucrurilor pământeşti. În timpul vieţii de pe Pământ, el învaţă să cunoască numai umbrele acestor arhetipuri, pe care le sesizează în gândirea sa. Ceea ce este doar gândit pe Pământ, este trăit în această regiune. Omul merge printre gânduri; dar aceste gânduri sunt entităţi reale”.

Apoi, se spune:

„Aici, propriile noastre încarnări se contopesc cu restul lumii şi formează o unitate. Contemplăm arhetipurile realităţii fizice şi corporale ca pe o unitate, din care facem şi noi parte. Prin observaţie învăţăm încetul cu încetul să cunoaştem înrudirea noastră, unitatea noastră cu lumea înconjurătoare. Învăţăm să spunem: Ceea ce este aici răspândit în jurul tău, eşti tu însuţi. Or, acesta este unul din gândurile fundamentale ale vechii înţelepciuni vedice hinduse. Înţeleptul dobândeşte încă din viaţa pământească ceea ce un altul nu va experimenta decât după moarte, cu alte cuvinte ajungerea la ideea înrudirii propriei sale fiinţe cu toate lucrurile: ‚Acesta, eşti tu’. În viaţa pământească, acesta este un ideal căruia i se poate dărui viaţa gândirii; în ţinutul spiritelor, acesta este un fapt nemijlocit care, datorită experienţei spirituale, ne apare mereu mai clar. Şi în acest ţinut omul devine din ce în ce mai conştient că prin fiinţa sa proprie el aparţine de lumea spiritului. El se percepe ca spirit printre spirite, ca un membru arhetip; în raport cu ceea ce este el însuşi, el va putea resimţi: „Eu sunt spiritul originar”. (Înţelepciunea din Vedanta spune: ‚Eu sunt Brahman’, cu alte cuvinte: eu sunt un membru al acelei Fiinţe primordiale din care au provenit toate fiinţele.)”

Acest pasaj se află în lucrarea mea Teosofie. Vedem astfel că, pe durata vieţii sale dintre moarte şi o nouă naştere, o dată intrat în regiunea lui Marte, omul învaţă să cunoască deplina semnificaţie a acestor cuvinte „Acesta, eşti tu” – „Tat tvam asi”, şi a lui „Eu sunt Brahman”. Când aceste cuvinte răsună aici, pe Pământ, fie în lăuntrul, fie în exteriorul sufletului, este vorba de copia pământească a unei trăiri de la sine înţelese ce răsună în suflet în sfera lui Marte, în regiunea inferioară a ţinutului spiritelor. Şi dacă întrebăm de unde şi-a extras înţelepciunea proto-hindusă cele ce au condus la aceste cuvinte deosebit de importante: „Tat tvam asi” – „Acela eşti tu” şi „Eu sunt Brahman”, putem răspunde că ele provin din această regiune, şi învăţătorii Indiei antice ne apar atunci ca aparţinători ai regiunii lui Marte, transpuşi pe Pământ. La ceea ce a fost spus în Teosofie, acum câţiva ani deja, relativ la regiunea lui Marte, a regiunii inferioare a devachanului, putem adăuga acum rezultatul meditaţiilor noastre din această iarnă: în zorii noilor timpuri, Buddha a fost strămutat în aceeaşi regiune, în regiunea marteană a Pământului. Cu cinci secole înaintea erei noastre, el a fost trimis într-o regiune a Pământului unde înţelepciunea lui Marte răsuna din timpurile cele mai îndepărtate, şi unde el trebuia să acţioneze ca precursor însărcinat să pregătească Misteriul de pe Golgota. După Misteriul de pe Golgota, el a fost trimis de Christian Rosenkreutz în regiunea lui Marte, cu misiunea de a-şi continua acolo opera. Aceste evenimente care s-au desfăşurat în cosmosul nostru, cu alte cuvinte prezenţa brahmanismului în timpuri imemoriale în regiunea lui Marte, apoi, la începutul secolului XVII, revărsarea brahmanismului în impulsul lui Buddha – toate acestea au avut reflectarea lor pe Pământ: civilizaţia hindusă cu această trecere de la brahmanism la budism.

Vedem deci că ceea ce se desfăşoară pe Pământ este o imagine grandioasă a ceea ce se întâmplă în regiunile cereşti.

Dacă aţi citit în Teosofie acel capitol despre care ştiţi acum că tratează regiunea lui Marte unde, după cum v-am atras atenţia, trăirea lui „Eu sunt Brahman” constituie o experienţă de la sine înţeleasă, recitind acum acest capitol aflaţi că şi regiunile cosmice cunosc o devenire şi că, într-o anumită măsură, noi putem cunoaşte aceste evenimente, şi cum se raportează din punct de vedere cosmic impulsul lui Buddha la evenimentele relatate în acest capitol al Teosofiei. Astfel, ceea ce am studiat în această iarnă se leagă de ceea ce a fost acum zece ani ca început al muncii noastre teosofice [ Nota 52 ]. Când am descris atunci pentru prima dată ţinutul spiritelor şi am vorbit de regiunea sa continentală, când am spus că partea inferioară a acestui ţinut al spiritelor trebuie să fie caracterizată din punctul de vedere al vieţii lăuntrice a sufletului, descrierea noastră era făcută în aşa fel încât, dacă aţi înţeles-o atunci, veţi găsi acum cu totul firesc ca impulsul lui Buddha să se poată manifesta în partea inferioară a acestui ţinut al spiritelor, în conformitate cu ceea ce a fost descris în această iarnă. Iată cum se reunesc diversele rezultate ale investigaţiei spirituale.

Dacă vrem să descriem din punctul de vedere cosmic cea de-a doua regiune a ţinutului spiritelor, regiunea oceanică, cea care a fost caracterizată din punctul de vedere lăuntric al sufletului, va trebui să o facem să coincidă cu sfera lui Jupiter. A treia regiune a devachanului, regiunea aerică, se suprapune, din punct de vedere cosmic, cu acţiunea saturniană, cu regiunea Saturn. Iar ceea ce a fost descris drept regiunea a patra a ţinutului spiritelor, depăşeşte sistemul nostru planetar. Acolo, sufletul se dilată şi se extinde în spaţiile îndepărtate, în firmamentul stelar. Şi veţi vedea, din descrierea pe care am făcut-o atunci din punct de vedere lăuntric-sufletesc, faptul că însuşirile vieţuirilor sufleteşti în cea de-a patra regiune a ţinutului spiritului sunt de aşa manieră, încât se poate vedea din ele că nu pot fi vieţuite în cadrul a ceea ce are un raport spaţial cosmic faţă de Pământ, aşa cum o are întregul sistem planetar. Ceea ce provine din a patra regiune a ţinutului spiritelor ne este atât de străin, încât suntem incapabili să-l comparăm cu orice poate fi trăit la nivel planetar, chiar în ultima sferă, cea a lui Saturn.

Apoi sufletul se îndepărtează din ce în ce mai mult de Pământ, dar şi de Soare, şi întâlneşte firmamentul stelar. Cele trei părţi superioare ale ţinutului spiritelor ilustrează această experienţă a sufletului, înainte ca el să înceapă din nou să se concentreze şi să refacă în sens invers şi într-un mod diferit drumul parcurs. El preia atunci puterile care îi vor permite să-şi edifice o nouă existenţă pământească. Putem spune, într-o manieră generală, că după ce sufletul a trecut prin regiunea solară, el a terminat cu tot ceea ce are o legătură oarecare cu „personalitatea” omului. Experienţele trăite dincolo de regiunea solară, dincolo de regiunea care este mai ales cea a vieţii sufletului, sunt de natură pur spirituală şi depăşesc orice dimensiune personală. Ceea ce trăieşte atunci sufletul drept „Acesta, eşti tu”, conduce sufletul să se elibereze de tot ceea ce este personal. Acesta este mai ales cazul în epoca noastră, în care el trece prin experienţa pe care o poate vieţui pe Marte datorită impulsului lui Buddha. Acest impuls, care nu este la locul său pe plan pământesc, este pe deplin justificat pe Marte; el poate fi caracterizat prin conceptul de „nirvana”, care înseamnă eliberarea de tot ceea ce are importanţă numai la nivelul pământesc, şi apropierea de marea importanţă cosmică a universului. În regiunea lui Marte, regiunea inferioară a ţinutului spiritelor, acolo unde sufletul ajunge să sesizeze sensul lui „Acesta, eşti tu”, acolo unde în epoca noastră el poate avea acces la impulsul lui Buddha, el se desprinde de toate legăturile sale cu ceea ce este de natură pământească. După ce s-a eliberat din punct de vedere sufletesc – şi pentru aceasta el trebuie să fie ajutat de impulsul lui Christos – sufletul se eliberează spiritual, recunoscând importanţa pământească a legăturilor de sânge, dar trecând apoi la condiţii de viaţă noi.

În regiunea lui Jupiter se desfac condiţiile care cuprinseseră sufletul în cadrul îngust al unor confesiuni religioase. Ştim că, în regiunea lui Venus, orice suflet fără confesiune religioasă este condamnat să trăiască în izolare. Apoi am văzut că el nu ar putea traversa în mod corect regiunea Soarelui fără să fi ajuns la o înţelegere de ansamblu a confesiunilor. Numai în regiunea Jupiter sufletul se eliberează de confesiunea de care el a aparţinut în cursul ultimei sale încarnări. Această apartenenţă nu era datorată unei alegeri personale, ci decurgea din naştere; el o avea în comun cu alte suflete. În timp ce trecerea prin sfera lui Venus nu se poate face decât dacă sufletul a dobândit în cursul şederii sale pe Pământ anumite concepte religioase, în timp ce pentru parcurgerea regiunii Soarelui el are nevoie să fi dobândit înţelegere pentru ansamblul confesiunilor religioase, sufletul nu poate trece de regiunea lui Jupiter decât dacă este capabil să se desprindă de confesiunea de care a aparţinut pe Pământ; singurul fapt de a-i înţelege pe alţii, nu este suficient. Căci în timpul cât traversează regiunea lui Jupiter, se va decide dacă el trebuie să treacă încă o dată prin aceeaşi confesiune religioasă, sau dacă el a parcurs toate experienţele pe care i le poate oferi această confesiune specifică. Deci pe Venus sufletul adună roadele unei confesiuni religioase date, pe Soare el culege roadele înţelegerii pentru orice viaţă religioasă. Dar când ajunge la regiunea lui Jupiter, sufletul trebuie să fie în măsură să elaboreze o nouă atitudine religioasă pentru viitoarea viaţă pe care o va avea de dus pe Pământ. Acestea sunt cele trei stadii pe care trebuie să le parcurgă sufletul între moarte şi o nouă naştere. Mai întâi, el trebuie să culeagă roadele sufleteşti ale confesiunii de care a aparţinut în ultima sa încarnare; după aceea, el trebuie să asimileze tot ceea ce decurge din aprecierea pe care a ştiut-o dezvolta faţă de alte confesiuni religioase; şi, în final, el trebuie să ştie să se desprindă în suficientă măsură de ultima sa apartenenţă confesională, pentru a fi capabil să treacă realmente la o altă confesiune. Căci numai faptul de a fi ştiut aprecia toate confesiunile nu ne permite încă să ne alegem o altă confesiune. Noi ştim că pe drumul de întoarcere prin aceste regiuni, sufletul trece din nou prin sfera lui Jupiter; acolo el îşi elaborează dispoziţiile de care va avea nevoie în cursul viitoarei sale încarnări pentru a vieţui într-o altă confesiune. Iată cum este impregnat sufletul, încetul cu încetul, de anumite puteri care îi sunt necesare pentru construirea unei noi existenţe.

Citiţi acum în Teosofie cum este descrisă a treia regiune a ţinutului spiritelor, regiunea aerică, şi regăsiţi ceea ce este spus relativ la regiunea lui Saturn. Numai sufletele capabile să atingă, dincolo de orice prejudecată, un anumit grad de cunoaştere de sine, pot cultiva acolo o viaţă socială, şi pot scăpa prin urmare de o groaznică izolare. Fără această practică a cunoaşterii de sine nu este posibil de accesat în regiunile situate mai departe de cea a lui Saturn, dincolo de sistemul nostru solar, unde domneşte viaţa cosmică universală, de unde sufletele vor avea întotdeauna de luat impulsurile necesare progresului Pământului. Dacă sufletele sociabile nu ar ajunge niciodată să se ridice dincolo de viaţa lui Saturn, Pământul nu ar face niciodată vreun progres. Luaţi, de exemplu, cazul sufletelor prezente aici. Dacă sufletele încarnate astăzi pe Pământ nu ar fi fost niciodată, între moarte şi o nouă naştere, dincolo de regiunea saturniană, civilizaţia pământească ar fi rămas ceea ce era la epoca Indiei antice, de exemplu. Progresarea civilizaţiei proto-hinduse la civilizaţia proto-persană se explică prin faptul că, în intervalul dintre civilizaţii, suflete au putut depăşi sfera lui Saturn. Tot aşa, progresarea civilizaţiei proto-persane la civilizaţia egipteano-caldeeană s-a realizat datorită faptului că impulsul pentru acest progres a fost extras din regiunile situate dincolo de sfera lui Saturn. Toate contribuţiile omului la progresul civilizaţiei pe Pământ au fost extrase din regiunile situate dincolo de Saturn.

Tot ceea ce a fost pentru omenire sursă de progres exterior, care a provocat transformarea periodică a culturilor şi a permis apariţia de noi civilizaţii, a fost întemeiat din ceea ce a fost extras de dincolo de regiunea lui Saturn. În paralel exista un curent de viaţă lăuntrică, diferit de progresul exterior, şi al cărui centru de greutate pe Pământ îl constituie Misteriul de pe Golgota. Când ştim că fluxul trăirilor lăuntrice din viaţa sufletească de pe Pământ a omului îşi are centrul de greutate în Misteriul de pe Golgota, şi punem, pe de altă parte, Misteriul de pe Golgota în legătură cu regiunea Soarelui, se impune o întrebare despre care ar fi multe de spus în cadrul consideraţiilor noastre actuale, dar pe care ne vom mulţumi să o plasăm în faţa sufletelor noastre. Căci este bine ca fiecare din noi să-şi facă idei personale întemeiate pe informaţiile pe care le putem găsi într-o serie întreagă de conferinţe, idei care vor putea după aceea fi rectificate plecând de la rezultatele investigaţiei spirituale care vă sunt prezentate.

Pe de o parte îl avem pe Christos, spiritul solar care, datorită Misteriului de pe Golgota, s-a unit cu viaţa pământească. Găsiţi informaţii exacte asupra acestui subiect în ciclurile de conferinţe: Evanghelia lui Ioan în raport cu celelalte trei Evanghelii şi în special cu Evanghelia lui Luca [ Nota 53 ] şi De la Iisus la Christos [ Nota 54 ]. Pe de altă parte, noi ştim că orice progres pământesc exterior, trecerea de la o epocă de civilizaţie la următoarea, îşi au cauzele dincolo de regiunea lui Saturn, aşadar că de acolo trebuie extrase impulsurile corespunzătoare în acest sens. Dar, în felul acesta, apare o problemă. Ceea ce reprezintă sursa progresului de la o civilizaţie la alta, depinde de o lume situată dincolo de sfera lui Saturn, deci de o lume foarte diferită faţă de cea care determină un alt progres, cel al curentului spiritual pe care-l parcurge întreaga evoluţie omenească, şi care s-a apropiat altădată de omenire, avându-şi centrul de greutate în Misteriul de pe Golgota. Cum concordă aceste două fapte? Ei bine, între cele două există o concordanţă absolută.

Dumneavoastră trebuie să vă reprezentaţi că, în decursul evoluţiei, actualul glob pământesc a fost precedat de o altă încarnare a Pământului, cea a vechii Luni. Din punct de vedere cronologic, avem deci perioada vechii Luni, aşa cum am descris-o adesea, şi apoi perioada Pământului actual. Evoluţia care duce de la una la alta este marcată la jumătatea drumului de un fel de somn cosmic. Cu ocazia trecerii de la Lună la Pământ, tot ceea ce exista pe vechea Lună a intrat într-o stare de germen din care a provenit ulterior tot ceea ce există în prezent pe Pământ. Diferitele sfere planetare nu apar, la rândul lor, decât tot ca urmare a acestui somn cosmic. Pe vremea vechii Luni, sferele planetare erau diferite de ceea ce sunt astăzi. Avem deci vechea Lună, apoi trecerea prin somnul cosmic, apoi naşterea sferelor cosmice, a sferelor planetare, aşa cum se prezintă ele actualmente. Iată prin urmare de ce, dacă mergem până la sfera lui Saturn, vom găsi acolo ceea ce s-a format în cosmos în intervalul dintre perioada vechii Luni şi cea a Pământului. Dar impulsul lui Christos nu face parte din ceea ce s-a format în cosmos în răstimpul acestei perioade. El aparţine de ceea ce exista deja în vechiul Soare, şi care a evoluat până la noi menţinându-se în Soare, în momentul în care Luna s-a separat de el; - care s-a dezvoltat până la noi, rămânând unit cu Soarele, chiar şi atunci când toate sferele s-au dezvoltat din el, regăsindu-se actualmente în Saturn, Jupiter, ş.a.m.d. Datorită acestui fapt sufletul mai are în sine, în afară de ceea ce exista în el dinaintea Misteriului de pe Golgota, ceva mai mult decât tot ceea ce conţin sferele planetare, ceva profund fundamentat în cosmos, care coboară într-adevăr din Soare pe Pământ dar, pe plan spiritual, aparţine unor regiuni mult mai profunde decât cele pe care le avem în sferele planetare. Căci sferele planetare sunt o consecinţă a evoluţiei de la vechea Lună la Pământ. Însă ceea ce ne vine de la impulsul lui Christos îşi are izvorul pe vechiul Soare, care a precedat vechea Lună.

Vedem aşadar cum cursul exterior al civilizaţiei pământeşti, în măsura în care el se prezintă ca progres, este legat în mod incontestabil de cosmos, dar că viaţa lăuntrică este legată de viaţa solară într-un fel mult mai profund decât civilizaţia exterioară. Din punct de vedere spiritual, aceste condiţii ne aduc la a constata următoarele: când ne îndreptăm privirea spre sferele stelare, descoperim acolo un fel de lume extinsă în spaţiu, care, mulţumită sufletelor ce se duc acolo între moarte şi o nouă naştere, renaşte în cadrul civilizaţiei omeneşti. Dar când privirea noastră se întoarce spre Soare, vedem acolo ceva care a devenit aşa cum este astăzi, prin faptul că a parcurs o evoluţie foarte, foarte îndelungată în timp. În timpurile foarte îndepărtate, atunci când nu era încă posibil, aşa cum este astăzi, să existe o relaţie între civilizaţiile pământeşti şi lumile stelare, viaţa solară era deja legată de impulsul lui Christos. Tot ce a fost adus, din lumile stelare spre civilizaţia pământească, trebuie deci considerat ca un fel de corp al Pământului ce trebuia însufleţit, şi care a fost însufleţit prin ceea ce a fost transpus pe Pământ în decursul evoluţiei solare, cu alte cuvinte prin impulsul lui Christos. Misteriul de pe Golgota a însufleţit Pământul; din acel moment, civilizaţia pământească şi-a primit „sufletul” său. „Moartea de pe Golgota” nu este decât în aparenţă o moarte; în realitate, ea este naşterea sufletului Pământului. Şi tot ceea ce poate fi adus din spaţiile cosmice, chiar şi din cele mai îndepărtate decât sfera lui Saturn, se raportează la sfera Pământului ca trupul Pământului la sufletul Pământului.

Aceste consideraţii ne pot arăta că lucrarea Teosofie conţine deja, deşi în alţi termeni şi din puncte de vedere diferite, ceea ce am descris în această iarnă dint-un punct de vedere cosmic. Subiectul este o dată tratat din punct de vedere sufletesc, şi altă dată din punct de vedere cosmic, cosmografic; dar dumneavoastră puteţi constata că între aceste două descrieri există o concordanţă totală.

Pentru a trage o concluzie, aş vrea să vă atrag atenţia asupra orizontului foarte larg al ştiinţei spirituale. Metoda ei trebuie să ne permită să reunim ceea ce poate arunca lumină asupra lumii spirituale din punctele de vedere cele mai diverse. Chiar dacă uneori trebuie să treacă câţiva ani pentru a adăuga o completare la ceea ce a fost spus anterior, în cele adăugate nu trebuie văzută o contradicţie, pentru că aceste completări nu decurg nici din sisteme filosofice, nici din simpla reflecţie omenească, ci sunt rezultate din investigaţia spirituală. Ceea ce este galben astăzi, va fi galben şi peste zece ani, chiar dacă natura profundă a galbenului nu va fi sesizată decât peste zece ani. Tot aşa, ceea ce a fost spus acum câţiva ani mai este valabil şi astăzi, chiar dacă, prin ceea ce putem oferi acum, este aruncată o lumină nouă din alte puncte de vedere asupra celor spuse.