Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINELE PRAGULUI

GA 147


CONFERINŢA a IV-a

München, 27 august 1913

Când sufletul devenit clarvăzător progresează tot mai mult, el trece din ceea ce am numit, în ultimele zile, lumea elementară în lumea spirituală propriu-zisă. Tot ce a fost deja indicat trebuie urmărit cu şi mai mare atenţie când este vorba de urcarea sufletului omenesc în lumea spirituală propriu-zisă. În lumea elementară, multe procese şi lucruri pe care sufletul devenit clarvăzător le are în jurul său amintesc de proprietăţi, de forţe, de tot felul de lucruri din lumea senzorială. Când însă sufletul ajunge în lumea spirituală, particularităţile, semnele distinctive ale fenomenelor şi entităţilor îi apar cu totul diferite de cele din lumea simţurilor. În lumea spirituală, sufletul trebuie să se dezobişnuiască într-o măsură mult mai mare de facultăţile şi posibilităţile de observare care slujesc lumii sensibile, să vrea să renunţe la ele. Şi cel mai tulburător fapt pentru sufletul omenesc este să se afle în faţa unei lumi cu care nu este deloc obişnuit şi care pretinde ca el să lase în urmă ceea ce a putut observa şi experimenta până acum. Totuşi, dacă aveţi în vedere descrierile făcute în lucrarea mea Teosofia, sau în Ştiinţa ocultă, ori chiar şi în descrierile din tablourile cinci şi şase din Trezirea sufletelor, care sunt date din lumea propriu-zis spirituală, veţi fi frapaţi de faptul că aceste descrieri – atât cele cu caracter mai mult ştiinţific cât şi cele care sunt scenice, ilustrative – sunt date în imagini, aş spune, împrumutate în întregime din impresii, observaţii ale lumii fizic-senzoriale.

Aduceţi-vă aminte cum este evocată trecerea prin aşa-numitul Devachan sau, cum l-am numit, Lumea spiritelor. Veţi constata că imaginile folosite cuprind caractere luate din observaţia senzorială. Când vrei să reprezinţi pe scenă domeniul spiritului, domeniu pe care îl străbate sufletul uman între moarte şi o nouă naştere, aşa ceva apare în mod necesar. Este necesar ca evenimentele, tot ce se întâmplă aici să fie caracterizate în tablouri împrumutate din lumea fizic-senzorială. Vă puteţi uşor da seama că oamenii de teatru din ziua de azi ar şti foarte puţin ce să facă cu ceea ce s-ar aduce din lumea spirituală propriu-zisă, şi care nu poate avea nimic comun cu lumea senzorială. Astfel, când vrei să reprezinţi domeniul spiritului te afli în faţa necesităţii de a te exprima în imagini împrumutate din observaţia senzorială. Dar nu se întâmplă aşa. Poţi să crezi cu uşurinţă că în ceea ce priveşte decorurile ar trebui să procedezi aşa, fiindcă ceea ce se foloseşte aici ca imagini senzoriale indică o lume care nu are absolut nimie comun, în ce are ea caracteristic, cu lumea senzorială. Ai putea crede că cel care vrea să înfăţişeze această lume spirituală ar recurge la tablouri senzoriale. Dar nu se întâmplă aşa, căci sufletul devenit clarvăzător, când pătrunde în lumea spirituală, vede într-adevăr aceste decoruri pe care le-aţi avut în imaginile reprezentate în cele două tablouri ale domeniului spiritual. Ele nu sunt inventate pentru a caracteriza prin ele ceva cu totul diferit; dimpotrivă, sufletul devenit clarvăzător se află cu adevărat într-un astfel de decor, care alcătuieşte ambianţa sa. Aşa cum sufletul, când se află în lumea senzorială într-un peisaj cu stânci, munţi, păduri, câmpii, dacă are o minte sănătoasă este obligat să le considere pe toate acestea realitate, tot astfel sufletul devenit clarvăzător, când se află în afara corpului său fizic – şi chiar a celui eteric – vede că este exact într-un astfel de decor, construit pe aceste imagini. Ele nu sunt alese în mod arbitrar, ci reprezintă realmente lumea respectivă, ambianţa adevărată a sufletului. Astfel, tablourile cinci şi şase din Trezirea sufletelor nu au luat naştere pentru că trebuia exprimat ceva dintr-o lume necunoscută şi te gândeai cum să exprimi asta, ci aici există o lume pe care sufletul o are în jurul lui şi, într-un fel, doar o copiază.

Totuşi este necesar ca sufletul devenit clarvăzător pentru domeniul spiritului să găsească raportul corect cu realitatea autentică, care nu are nimic comun cu lumea simţurilor. Îţi poţi face o idee despre acest raport – pe care sufletul trebuie să-l dobândească faţă de lumea spirituală – atunci când cauţi să caracterizezi în modul următor felul cum trebuie să înţeleagă sufletul această lume a spiritului. Imaginaţi-vă că deschideţi o carte. Acolo, sus, veţi găsi ceva ca o linie, mergând de la stânga sus către dreapta jos, apoi o alta mergând de la stânga jos către dreapta sus, apoi iar alte două linii paralele cu acestea. Urmează apoi ceva ce sus are un cerc, iar jos un cerc care rămâne deschis. Vine apoi un semn format din două linii verticale legate sus şi încă o dată acelaşi semn. Evident, nu veţi descrie astfel aceste semne când le veţi găsi într-o carte, ci veţi citi dintr-o dată cuvântul „wenn“. Dumneavoastră nu descompuneţi literele în linii şi cercuri, dumneavoastră citiţi. Observând formele literelor, stabiliţi spontan un raport cu ceva care nu se află pe pagina cărţii, cu ceea ce indică aceste semne despre care este vorba.

Tot aşa se întâmplă şi cu raportul sufletului cu lumea imaginilor din domeniul spiritului. Nu ai de-a face cu o descriere a ceea ce ai în faţa ochilor, ci seamănă mai curând cu o citire; iar imaginile pe care le contempli sunt în fond o scriere cosmică şi ai o atitudine sufletească corectă faţă de acestea când simţi că în imagini ai în faţa ta o scriere cosmică şi că imaginile semnifică ce este realitatea lumii spirituale în faţa căreia se ţese ansamblul lor. De aceea trebuie să vorbeşti, în sensul propriu al cuvântului, despre o citire a scrierii cosmice în domeniul spiritului.

Nu trebuie totuşi să gândeşti că această citire a scrierii cosmice se poate învăţa precum cititul în lumea fizică. Cititul în lumea fizică se bazează – cel puţin azi, la începuturile omenirii nu era aşa – mai mult sau mai puţin pe relaţia unor semne convenţionale cu ceea ce semnifică ele. În ce priveşte scrierea cosmică, care sufletului devenit clarvăzător i se înfăţişează ca un tablou puternic, expresie a domeniului spiritelor, nu este nevoie să citeşti aşa cum o faci pentru semnele convenţionale. Dar aceste imagini ale tabloului trebuie să le primeşti cu un suflet receptiv şi fără prejudecăţi, căci ceea ce vieţuieşti în ele, tocmai asta este citirea. Aceste imagini emană de la sine sensul lor. Apoi se poate uşor întâmpla ca un fel de comentariu, de interpretare a imaginilor lumii spirituale, prezentat sub formă de idei abstracte, să fie mai curând un obstacol care împiedică sufletul să atingă direct ceea ce se află în spatele scrierii oculte, decât să fie un ajutor în această citire. De aceea, atât în Teosofia cât şi în imaginile din Trezirea sufletelor contează înainte de toate să laşi să acţioneze lucrurile asupra ta fără idei preconcepute. Cu forţele mai profunde, care urcă în conştienţă într-un mod obscur uneori, vieţuieşti indicaţia asupra lumii spirituale. Pentru a primi această indicaţie asupra lumii spirituale – fixaţi bine asta în ochiul sufletesc – nu este nevoie să aspiri la clarvedere, este destul să înţelegi aceste imagini în aşa fel încât să ai pentru ele un suflet deschis, receptiv, şi să nu le abordezi cu un simţ grosolan materialist, spunându-ţi: Asta este lipsit de sens, aşa ceva nu există! Un suflet receptiv care se interesează de desfăşurarea unor astfel de imagini învaţă deja să le citească. Când sufletul se dăruie acestor imagini rezultă şi o înţelegere ce ar trebui să o avem pentru lumea domeniului spiritelor. Tocmai pentru că este aşa, de aceea sunt făcute atâtea obiecţii ştiinţei spiritului de către concepţia noastră materialistă actuală despre lume.

Obiecţii de acest gen sunt în fond, pe de o parte, uşor de conceput şi în acelaşi timp pot fi şi extrem de logice în aparenţă. Poţi spune – şi asta este o obiecţie care într-adevăr nu este nejustificată – când de pildă există un Ferdinand Reinecke [26], o fiinţă atât de vicleană, care este luată ca atare nu numai de oameni dar, într-un mod justificat, şi de Ahriman: Da, voi, voi care ne descrieţi conştienţa clarvăzătoare, care vorbiţi despre lumea spirituală, voi nu ne prezentaţi această lume decât cu materialul reprezentărilor senzoriale; voi combinaţi materialul reprezentărilor senzoriale. Cum puteţi să pretindeţi, pentru că voi construiţi un scenariu doar din tablouri senzoriale cunoscute, că am putea afla prin asta ceva nou, ceva ce nu poţi afla decât apropiindu-te de lumea spirituală? Este o obiecţie care ar putea orbi pe mulţi oameni şi care, din punctul de vedere al conştienţei actuale, am putea spune că ar avea aparent oarecare temei, îndreptăţit totodată. Totuşi, dacă adâncim astfel de obiecţii, ca cele ale lui Ferdinand Reinecke, ar fi corect ce urmează. Ar fi tot una cu a spune cuiva care tocmai a primit o scrisoare: Aţi primit o scrisoare, dar eu nu văd aici decât semne şi cuvinte pe care eu le ştiu de mult timp. Cum vreţi să aflaţi ceva nou din această scrisoare! Nu puteţi învăţa decât ceea ce noi cunoaştem de mult timp. Şi totuşi, în unele cazuri, cu ceea ce se cunoaşte de mult timp învăţăm noi lucruri despre care n-am fi visat niciodată. Tot aşa se întâmplă şi cu imaginile scenice, pe care nu trebuie să le găseşti doar în reprezentarea scenică; ele sunt revelate de peste tot conştienţei clarvăzătoare. Sub un anumit raport, ele sunt alcătuite din reminiscentele lumii simţurilor; dar, ca scriere cosmică, ele prezintă ceea ce omul nu poate cunoaşte nici în lumea simţurilor, nici în lumea elementară. Mereu trebuie accentuat că acest comportament în faţa lumii spirituale trebuie să fie comparat cu o citire şi nu cu o contemplare nemijlocită.

Astfel, în timp ce omul pământesc, devenit clarvăzător, când vrea să abordeze lucrurile şi fenomenele lumii fizic-senzoriale cu un suflet sănătos trebuie să le abordeze, să le privească, să le descrie cât mai fidel posibil, relaţia sa cu lumea spiritului este cu totul alta. Aici, de îndată ce ai trecut Pragul lumii spirituale, ai de-a face cu ceva ce poate fi comparat cu o citire. Dacă din această ţară a spiritelor nu vrei să vezi decât ceea ce se regăseşte în viaţa umană, există desigur şi altceva ce poate respinge obiecţiile lui Ferdinand Reinecke. Aceste obiecţii nu trebuie luate cu uşurătate, trebuie analizate serios dacă vrei să înţelegi ştiinţa spiritului. Trebuie să admiţi că oamenii actuali nu pot să nu facă aceste obiecţii, pentru că toată viaţa de reprezentare şi obişnuinţele de gândire ale prezentului sunt de aşa natură încât ei, din timiditate, din teamă de a nu se afla în faţa neantului, când aud despre lumea spirituală o resping pur şi simplu. Îţi poţi face o idee justă despre raportul oamenilor de azi faţă de lumea spirituală dacă analizezi ceea ce gândesc despre lumea spirituală oamenii, care de altminteri sunt bine intenţionaţi în această privinţă.

A apărut de curând o carte care merită să fie citită de cei care au dobândit deja o înţelegere reală a lumii spirituale, fiindcă ea provine de la un om care este desigur bine intenţionat şi care ar dori cu mare plăcere să dobândească un fel de cunoaştere a lumii spirituale, Maurice Maeterlinck [27]. Cartea a fost chiar tradusă în germană şi poartă titlul Despre moarte. Omul care a scris cartea arată în primele capitole că ar vrea să înţeleagă aceste lucruri. Cum, pe de altă parte, ştim că el este un spirit fin şi cultivat, care, între altele, s-a inspirat din Novalis, că a asimilat romantismul mistic şi că – ceea ce este foarte interesant – a scris mult privitor la relaţia omului cu lumea suprasensibilă, din punct de vedere teoretic şi artistic cazul său este foarte interesant. În capitolele cărţii Despre moarte, unde el abordează relaţia propriu-zisă a omului cu lumea spirituală, cartea devine cu totul nebunească şi absurdă. Şi este un simptom interesant să vezi că un om bine intenţionat, dar care lucrează cu obişnuinţele gândirii actuale, devine necugetat. Nu spun asta pentru a face o critică dispreţuitoare, ci pentru a arăta obiectiv că un om atât de bine intenţionat devine nechibzuit când vrea să înţeleagă raportul sufletului uman cu lumea spiritelor. Căci Maurice Maeterlinck nu poate să ajungă la ideea că există o posibilitate de a întări sufletul omenesc în aşa fel încât să lase în urma sa tot ce pătrunde în el prin observaţie senzorială cât şi gândirea, simţirea şi voinţa obişnuite pe planul fizic şi chiar pe planul lumii elementare. Pentru spirite ca Maurice Maeterlinck, când sufletul lasă în urma sa tot ceea ce constituie percepţia senzorială şi gândirea, simţirea şi voirea legate de aceasta, atunci pur şi simplu nu mai rămâne nimic. De fapt, tocmai de aceea Maurice Maeterlinck exprimă în cartea sa dorinţa de a avea probe ale existenţei lumii spirituale şi ale realităţilor sale. Este cu totul natural şi justificat să pretinzi dovezi pentru lumea spirituală, dar nu trebuie să le aştepţi aşa cum o face el. El ar vrea dovezi tangibile, de genul celor folosite de ştiinţă pe planul fizic. Pentru că în lumea elementară lucrurile mai amintesc încă de lumea fizică, el ar vrea să se lase convins, prin experienţe asemănătoare experienţelor fizice, că există lucruri ale lumii spirituale. Asta pretinde el. Dar el arată astfel că nu are nici cea mai mică înţelegere pentru adevărata lume spirituală; fiindcă ar vrea să fie demonstrate cu mijloace împrumutate din lumea fizică lucruri şi fenomene care nu au în sine nimic din cele ce aparţin lumii fizice. Ai avea mai curând datoria să arăţi că dovezi ca cele pe care le pretinde Maurice Maeterlinck sunt chiar imposibile pentru lumea spirituală. Trebuie să apropii totdeauna această pretenţie a lui Maeterlinck de ceea ce s-a petrecut în matematică. Până de curând, diferitele academii au primit numeroase disertaţii privind cvadratura cercului. Asta înseamnă că se voia a se demonstra geometric că poţi transforma un cerc în pătrat. S-au scris nenumărate disertaţii matematice pentru demonstrarea acestei probleme. Cine ar vrea să mai încerce astăzi o astfel de lucrare ar fi un diletant, căci este demonstrat că o astfel de cvadratură a cercului nu poate fi făcută prin mijloace geometrice; nu este posibil. Ceea ce Maurice Maeterlinck cere ca dovadă a lumii spirituale nu este altceva decât cvadratura cercului transpusă în domeniul spiritual şi este tot atât de deplasată pentru lumea spirituală pe cât este cvadratura cercului pentru domeniul matematicii. Ce vrea în fond Maurice Maeterlinck? Când ştii că de îndată ce ai trecut Pragul lumii spirituale trăieşti într-o lume care nu are nimic comun cu lumea fizică şi lumea elementară, nu poţi să ceri: Dacă vrei să-mi demonstrezi ceva, întoarce-te te rog în lumea fizică şi demonstrează-mi acolo lucrurile celeilalte lumi, ale lumii spirituale! Trebuie deja să ştii că, în ceea ce priveşte lucrurile ştiinţei spiritului, oamenii cei mai bine intenţionaţi comit absurdităţi care, aduse în viaţa obişnuită, apar imediat ca absurdităţi. Este ca şi când cineva ţi-ar spune să stai în cap şi totuşi să mergi cu picioarele. Când cineva pretinde aşa ceva, oricine înţelege că este o prostie. Dar când o faci pentru a dovedi lumea spirituală, găseşti acest lucru ca fiind inteligent, este o cerintă a ştiinţei, autorul o observă cel mai puţin, iar fidelii săi, în special când este vorba de un autor renumit, bineînţeles că nici ei nu o remarcă. Întreaga greşeală a acestor cerinţe provine din faptul că oamenii care pretind astfel de lucruri nu sunt în nici un fel lămuriţi asupra raportului omului cu lumea spirituală.

Când dobândeşti idei care nu pot fi obţinute decât din lumea spirituală prin conştienţă clarvăzătoare, aceste idei pot, firesc, să primească atacurile acelor Ferdinand Reinecke. Toate ideile pe care trebuie să le dobândim despre aşa-numita reîncarnare, despre vieţile succesive, adică amintirile reale provenind din vieţi anterioare, nu pot fi obţinute decât prin acea atitudine a sufletului necesară pentru lumea spirituală. Le poţi dobândi numai din lumea spirituală. Şi când ajungi să ai în suflet impresii, reprezentări care urcă din vieţi anterioare, atunci aceste impresii sunt deosebit de expuse criticilor adversarilor din timpul nostru. Nu se poate nega că tocmai în acest domeniu se produc inepţiile şi greşelile cele mai grave, fiindcă mulţi oameni au o impresie sau alta pe care o atribuie încarnării anterioare. Adversarul are atunci plăcutul prilej de a spune: În viaţa ta sufletească se revarsă reprezentări ale unor trăiri dintre naştere şi moarte pe care tu nu le recunoşti ca atare. Trebuie să înţelegem că asta se poate întâmpla de sute şi sute de ori. Trebuie să ne fie clar că cercetătorul spiritului trebuie să cunoască aceste lucruri. Se poate întâmpla să fi făcut în copilărie sau în tinereţe o oarecare experienţă care, cu totul transformată, urcă în conştienţă la o vârstă mai înaintată. Se poate să nu o recunoşti, să o iei drept o reminiscenţă dintr-o viaţă anterioară. Asta se poate întâmpla. Ştiinţa spiritului ne arată că asta se poate întâmpla uşor. Poţi să ai amintiri nu numai despre ceea ce ai trăit în deplină conştienţă. Poţi avea o trăire care se şterge repede, pentru că n-a fost resimţită conştient în momentul dat, dar care poate totuşi să reapară mai târziu ca o amintire foarte clară. Când îţi lipseşte spiritul critic, atunci juri că în sufletul tău se ridică ceva ce n-a fost vieţuit niciodată în existenţa actuală. Şi fiindcă aşa ceva există, este de înţeles că, având asemenea impresii, persoane care se ocupă cu ştiinţa spiritului – dar nu serios – pot aduce mari dezordini. Tocmai în teoria reîncarnării se poate întâmpla aşa ceva întrucât, în plus, aici intervine vanitatea omenească şi ambiţia umană. Mulţi doresc cu ardoare să fi fost Iulius Cesar sau Maria Antoaneta într-o încarnare precedentă. Aş putea număra astfel 25 sau 26 de Maria Magdalena reîncarnate care au venit să mă vadă în viaţa mea! În această privinţă intervin atâţia factori încât cercetătorul spiritului nu are nici un motiv să nu observe dezordinea care apare în acest sens. Dar în legătură cu aceasta trebuie să insist şi asupra altui lucru.

Clarvăzătorul autentic, când are impresii din vieţi anterioare, acestea se produc într-un aşa mod, cu o astfel de caracteristică, încât recunoşti foarte clar – dacă sufletul clarvăzător este un suflet sănătos – că aceste experienţe nu provin din viaţa actuală, dintre naştere şi moarte. Căci aceste reminiscenţe, aceste adevărate amintiri ale viziunii clarvăzătoare autentice privind încarnări pământeşti anterioare au mai degrabă ceva mult mai surprinzător şi mai frapant decât s-ar putea crede; sufletul le-ar fi scos din profunzimile sale cu mijloacele lui omeneşti, când face apel nu la ceea ce este comun în conştienţa sa obişnuită, ci şi la ceea ce trăieşte în profunzimile sale subconştiente. Dar tocmai cel care studiază ştiinţa spiritului trebuie să ştie ceea ce în experienţele sufletului vine din exterior. Nu sunt numai poftele şi dorinţele care joacă un rol important atunci când, sub o formă modificată, din profunzimi necunoscute ale sufletului urcă impresii – ceea ce te face să nu le recunoşti ca fiind experienţe ale vieţii actuale – ci aici se amestecă şi mulţi alţi factori. Totuşi poţi uşor să deosebeşti impresiile – de cele mai multe ori zguduitoare – care provin din vieţi anterioare de cele care vin din viaţa actuală. Să dăm un exemplu: când o impresie vine cu adevărat dintr-o viaţă pământenească anterioară se întâmplă ca cel care o vieiuieşte să audă răsunând în adâncurile sufletului său: Tu ai fost în viaţa anterioară pământească ăsta sau asta. Dar se va revela atunci că în momentul în care s-a produs această impresie nu ştii cu adevărat ce să faci cu această cunoaştere în afară, în lumea fizică. Ea poate ajuta pe om în evoluţia sa, dar, ca regulă generală, ea se arată în aşa fel încât îţi spui: Văd că în viaţa precedentă eram dotat cu facultatea asta sau asta. Dar, când primeşti o astfel de impresie, eşti deja atât de înaintat în vârstă încât nu mai poţi face nimic cu ceea ce ai fost în viaţa precedentă. Iar astfel de împrejurări nu pot proveni din încarnarea actuală, căci dacă ai lucra cu visul obişnuit, ai conferi cu totul alte calităţi încarnării precedente. Or, de obicei nu poţi visa nimic despre cum ai fost în încarnarea precedentă. Totul este altfel decât îţi închipui. Dacă, de pildă, ai impresia că ai avut cutare sau cutare raport cu o persoană de pe pământ, dacă în clarvederea adevărată aceasta apare ca o impresie reală, justă a unei vieţi pământeşti anterioare, trebuie în mod firesc să sesizăm că în clarvederea incorectă multe încarnări anterioare sunt astfel descrise încât ele se referă la prietenii sau duşmanii din imediata noastră apropiere. Este o eroare foarte frecventă. Când impresia respectivă este cu adevărat justă, se relevă că ai un raport cu o persoană la care nu poţi ajunge atunci când ai impresia, aşa încât este imposibil să aplici aceste lucruri la viaţa practică nemijlocită.

Faţă de acest gen de impresii trebuie să dezvolţi şi o altă dispoziţie necesară pentru conştienţa clarvăzătoare. Evident, dacă ai impresia că faţă de o personalitate te afli într-un anumit raport, atunci acest lucru trebuie să se manifeste. Prin impresie, trebuie să ajungi iar într-o relaţie cu această persoană. Asta poate avea loc în a doua sau a treia viaţă pământească. Trebuie deci să fii dispus să aştepţi cu calm, calmul lăuntric al sufletului şi seninătatea spiritului. Acest lucru demonstrează că aprecierea a ceea ce resimţi în lumea spirituală este corectă.

Când în lumea fizică vrei să ştii ce este un om oarecare, faci tot ce este necesar pentru a afla. Acest lucru nu îl poţi face şi în ce priveşte impresia de pace spirituală, calm sufletesc, putere de aşteptare. Dar în ce priveşte impresiile juste venite din lumea spirituală este justificat să-ţi spui:

Să nu forţezi nimic [28] – doar calm, în pace,
Fiinţa lăuntrică a sufletului în totală aşteptare.

Sub un anumit raport, această dispoziţie trebuie revărsată asupra întregii vieţi sufleteşti pentru ca experienţele venite din ţara spiritelor să se apropie într-un mod just de sufletul clarvăzător.

Dar nu este totdeauna atât de uşor să te opui lui Ferdinand Reinecke, chiar în cazul în care în suflet apare o impresie despre care poţi spune: Este omeneşte imposibil ca sufletul, cu forţele şi obişnuinţele dobândite în viaţa actuală, să-şi poată imagina ceea ce urcă din profunzimile sale; dimpotrivă, dacă ar fi după el, şi-ar imagina altceva. Chiar atunci când poţi să spui asta, ceea ce este o caracteristică sigură a unei adevărate, autentice impresii din lumea spirituală, un Ferdinand Reinecke ultrarăutăcios va fi în stare să mai obiecteze ceva. Iar în ştiinţa spiritului, în faţa obiecţiilor adversarilor săi, care stau departe de ea şi nu vor să ştie nimic despre ea, trebuie să te situezi într-un astfel de punct de vedere încât să nu spui: Fiinţa lăuntrică a sufletului este în totală aşteptare. Aceasta este atitudinea corectă faţă de lumea spiritului. Dar în ce priveşte obiecţiile adversarilor, cercetătorul spiritului nu trebuie să aştepte, ci să facă el însuşi toate aceste obiecţii pentru a şti ce poate să le opună. Te afli atunci în faţa unei obiecţii care azi este uşor de conceput, şi care este adesea emisă de literatura psihologică, psihopatologică, fiziologică, precum şi de lucrările de învăţământ aşa-zis ştiinţific: Ei bine, viaţa sufletească a omului este complicată. În adâncurile sale sunt multe lucruri care nu urcă în conştienţa sa. Azi, acolo unde vrei să fii ultraviclean, nu se consideră numai că dorinţele şi poftele fac să urce tot felul de lucruri ascunse din profunzimile sufletului, ci se spune: Sufletul, când are o vieţuire, trăieşte în taină ceva ca o împotrivire, ca o opoziţie faţă de ceea ce vieţuieşte. În general, omul nu ştie nimic despre această opoziţie pe care o vieţuieşte mereu, dar ea poate urca atunci din zonele inferioare ale sufletului în cele superioare. În literatura psihologică, psihopatologică, fiziologică, dat fiind că nu se pot nega faptele, se mărturisesc lucruri de genul: când un suflet se îndrăgosteşte de altul, el nu poate evita ca în profunzimile sale subconştiente să resimtă, alături de sentimentul conştient de iubire, o teribilă antipatie faţă de sufletul iubit. Şi mulţi psihopatologi merg până la a spune: Când cineva iubeşte cu adevărat, în adâncurile sufletului său domneşte ura. Această ură nu este decât disimulată prin pasiunea amoroasă, dar ea este prezentă. Când astfel de lucruri urcă din adâncurile sufletului – spune atunci Ferdinand Reinecke – acestea sunt impresii care dau uşor iluzia de a nu proveni din viaţa sufletului individual; totuşi ele se află acolo, căci viaţa sufletului este complicată, spune Ferdinand Reinecke. Totdeauna poţi să răspunzi: Sigur, cercetătorul spiritului ştie asta la fel de bine ca psihologul sau psihopatologul sau fiziologul actuali. Astfel de obiecţii îşi au rădăcina adâncă în conştienţa materialistă a epocii noastre. Parcurgând literatura care tratează despre viaţa sufletului, a sufletului sănătos şi a sufletului bolnav, îţi dai seama că Ferdinand Reinecke este una dintre aceste figuri actuale, realiste, prezente peste tot şi extrem de importantă. Personajul Ferdinand Reinecke nu este o invenţie. El este prezent peste tot în ştiinţa actuală. Dar, opus acestui fapt, trebuie să reafirmi mereu, şi nu ezit să o repet constant: Dovada că un lucru nu este o fantezie, ci o realitate, trebuie să fie demonstrată prin viaţă. Trebuie iar să spun: Această concepţie a filosofiei lui Schopenhauer, după care lumea nu ar fi decât reprezentarea noastră şi nu s-ar putea distinge o reprezentare de o adevărată percepţie, nu poate fi respinsă decât prin viaţă. Tot aşa stau lucrurile şi cu argumentul lui Kant faţă de asa-numita dovadă a lui Dumnezeu, că o sută de taleri imaginari conţin tot atâţia pfenigi ca o sută de taleri reali; el va fi respins de toţi cei care vor să-şi plătească datoria cu taleri imaginari şi nu cu taleri reali. Şi ceea ce se numeşte pregătirea, pătrunderea sufletului în clarvedere, şi acest lucru trebuie înţeles în realitatea sa. Aici nu faci pur şi simplu teorie, aici îţi însuşeşti o viaţă prin care, în domeniul spiritual, deosebeşti la fel de clar o impresie reală dintr-o viaţă pământească anterioară de o impresie care nu provine de acolo, aşa cum în viaţa fizică deosebeşti un fier fierbinte luat în mână de un fier cald imaginar. Să se reflecteze asupra acestui lucru şi se va vedea clar că obiecţiile lui Ferdinand Reinecke în acest domeniu nu înseamnă nimic; căci ele provin de la oameni care n-aş spune că nu au pătruns prin clarvedere în domeniul spiritului, ci nu au vrut să-l înţeleagă. Trebuie să observi clar că atunci când treci Pragul lurnii spirituale intri într-un domeniu al unei lumi care nu are nimic comun cu ceea ce pot percepe simţurile şi cu experienţele făcute prin voinţă, gândire şi sentiment în lumea fizică. Mai mult, faţă de particularităţile lumii spirituale, trebuie să te apropii şi în modul unnător. Trebuie să îţi spui: Modul prin care afli şi observi în lumea fizic-senzorială trebiue şi el lăsat în urmă. Cu privire la perceperea lumii elementare am folosit o imagine în aparenţă bizară, şi anume să-ţi bagi capul într-un furnicar. Asta este realmente ceea ce vieţuieşte conştienţa în lumea elementară. Nu ai de-a face cu gânduri care rabdă totul, care se comportă pasiv, ci îţi adânceşti conştienţa într-o lume de gânduri – dacă o poţi numi aşa – care mişună şi furnică, care are viaţă proprie. Tocmai de aceea trebuie să-ţi menţii sufletul puternic vertical în faţa gândurilor care ele însele se mişcă. Dar în lumea elementară, în acest spaţiu plin de gânduri care furnică şi mişună, multe lucruri evocă încă lumea fizică. Când intri în lumea spirituală nimic nu mai aminteşte de lumea fizică, ci aici trăieşti într-o lume – o să folosesc aceeaşi expresie ca în Pragul lumilor spirituale – într-o lume de Fiinţe-gânduri-vii. În această lume spirituală găseşti substanţa gândurilor din care sunt făcute fiinţele în care te adânceşti şi despre care, în lumea fizic-senzorială, când gândeşti, nu ai decât imagini-umbre sau umbre-gând. Cum în lumea fizic-senzorială fiinţele sunt făcute din carne şi sânge, în lumea spirituală aceste fiinţe sunt făcute din substanţă de gânduri; ele sunt gânduri, pure gânduri, gânduri obişnuite, dar gânduri vii, dotate cu fiinţă interioară; sunt Fiinţe-gânduri-vii. De aceea Fiinţele-gânduri-vii în care te adânceşti nu împlinesc lucrurile aşa cum facem noi cu mâinile fizice. Acţiunile pe care le fac ele, ceea ce pune în legătură o fiinţă cu alta, nu se poate compara decât cu ceva care în lumea simţurilor sunt doar palide copii: încarnarea gândurilor în limbaj. Te integrezi în lumea spirituală, resimţi aceste Fiinţe-gânduri-vii şi tot ceea ce fac ele, tot ceea ce sunt ele, modul cum acţionează una asupra alteia constituie un dialog al spiritelor. Un spirit vorbeşte altuia şi este un limbaj de gânduri care este vorbit într-o ţară a spiritului. Dar acest limbaj de gânduri nu este un simplu limbaj; în totalitatea sa el expune faptele lumii spirituale. Vorbind, aceste fiinţe acţionează, împlinesc lucruri. Când treci Pragul lumii spirituale trăieşti deci într-o lume în care gândurile sunt fiinţe, în care fiinţele sunt gânduri, dar, ca fiinţe, ele sunt mai reale decât omul în carne şi oase în lumea simţurilor. Te afli într-o lume unde acţiunea constă în dialog spiritual, unde cuvintele se mişcă încoace şi încolo, şi unde se întâmplă ceva când se vorbeşte. De aceea în această lume spirituală, şi pentru acţiunile care se petrec aici, se spune, în tabloul trei din Păzitorul Pragului:

Aici cuvintele sunt fapte
Şi alte fapte trebuie să le urmeze.

Şi toată percepţia ocultă, tot ce au împlinit iniţiaţii tuturor timpurilor pentru omenire, pcntru un anumit domeniu, a ţintit acest dialog al spiritelor, care în acelaşi timp este şi fapta spiritelor. Şi, cu o expresie caracteristică, acesta s-a numit Cuvântul lumilor. Vedeţi cum studiul nostru ne-a dus în interiorul ţării spiritelor şi că putem contempla fiinţele şi faptele lor. Iar legătura lor este Cuvântul cosmic, cu voci multiple, cu sonorităţi bogate, cu fapte nenumărate, în care te adânceşti sonor tu însuţi cu propria ta fiinţă sufletească – tu însuţi Cuvânt al lumilor – încât tu însuţi împlineşti fapte în lumea spirituală. Expresia „Cuvântul lumilor“, care trece prin toate timpurile şi popoarele, exprimă în întregime o stare de fapt reală a lumii spiritelor. În epoca noastră nu poţi înţelege ceea ce vrea să se spună prin acest Cuvânt al lumilor decât dacă te apropii de caracterul lumii spirituale, aşa cum am căutat să facem în acest studiu. A vorbi despre Cuvântul lumilor aşa cum s-a făcut în ocultismul diferitelor epoci şi diferitelor popoare – cu mai multă sau mai puţină înţelegere – este necesar în epoca noastră, pentru ca omenirea să nu se pustiască prin materialism, ci să înţeleagă sensul acestor cuvinte rostite cu privire la Ţara spiritelor:

Aici cuvintele sunt fapte
Şi alte fapte trebuie să le urmeze.

În timpul nostru e nevoie ca sufletele să resimtă realităţi, reprezentări de realităţi atunci când se rostesc astfel de cuvinte dintr-o cunoaştere a lumii spirituale. Trebuie să ştii în ce măsură acest lucru este şi o caracteristică a lumii spirituale, ca atunci când foloseşti reprezentările senzoriale obişnuite pentru a caracteriza lumea fizic-senzorială.

Cât de departe poate să ajungă prezentul nostru în înţelegerea acestor cuvinte: „Aici Cuvintele sunt fapte şi alte fapte trebuie să le urmeze“ va depinde de modul în care prezentul va primi ştiinţa spiritului şi de cât de pregătiţi vor fi oamenii prezentului să împiedice ca materialismul – care altfel va trebui să domnească în epoca noastră – să determine civilizaţia umană să cadă tot mai mult în pustiire, mizerie şi ruină.