Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINELE PRAGULUI

GA 147


CONFERINŢA a V-a

München, 28 august 1913

Voi face tot ce este posibil ca să ne putem înţelege bine cu privire la raporturile domeniilor spirituale care vor constitui obiectul acestui ciclu de conferinţe. Pentru acest motiv aş vrea să intercalez azi în observaţiile noastre un scurt episod care va lămuri multe din problemele pe care le avem de elucidat şi pe care deja le-am prezentat.

Profesorul Capesius a fost într-un timp foarte chinuit şi frământat sufleteşte. Faptul se explică prin motivele ce vor urma. Veţi fi înţeles din Poarta iniţierii că de fapt Capesius este un fel de erudit, un istorie. Cercetarea ocultă mi-a arătat că un număr de istorici cunoscuţi în epoca noastră au devenit astfel tocmai pentru că au avut o anumită legătură cu iniţierea egipteană în a treia epocă de cultură postatlanteană, fie că astfel de savanii istorici avuseseră de-a face direct cu principiul iniţierii, fie că, într-o formă sau alta, s-au apropiat de tainele templului. Capesius – veţi fi remarcat asta – este un istoric care nu ţine seama numai de operele scrise, exterioare, ci încearcă să pătrundă ideile istoriei, cele care contează în dezvoltarea omenirii, în dezvoltarea culturii.

Trebuie să mărturisesc că în timp ce urmăream să-l caracterizez pe Capesius în Poarta iniţierii, Încercarea sufletului şi Păzitorul Pragului legătura lui cu principiul iniţierii egiptene stătea permanent în faţa ochilor mei, aşa cum este arătat mai amănunţit în tablourile şapte şi opt din Trezirea sufletelor. Şi de fapt ar trebui să reţinem că experienţele pe care sufletul-Capesius le-a avut în timpul întrupării sale egiptene constituie însăşi baza tuturor destinelor viitoare şi a celui prezent pentru acest suflet. Capesius este deci un istoric, un savant. În viaţa sa de savant, el s-a ocupat în principal cu istoria, cu tot ceea ce a contribuit la dezvoltarea fiinţei popoarelor şi culturilor, a oamenilor individuali din diferite epoci.

Dar într-o zi Capesius a intrat în contact cu operele lui Haeckel. El a făcut cunoştinţă cu această concepţie despre lume, de care se ocupase până atunci, şi cu acest prilej a citit tot felul de lucrări privitoare la concepţia atomistă despre lume. Acest lucru stă la obârşia frământărilor sale şi o bizară dispoziţie a pus stăpânire pe el când, la o vârstă relativ înaintată, a întâlnit teoria atomistă a lui Haeckel. Mintea lui îi spunea: Nu poţi să înţelegi cu adevărat corect fenomenele naturii dacă nu le lămureşti în acest mod, prin atomi, printr-o concepţie mecanică asupra lumii. Cu alte cuvinte, Capesius a ajuns treptat să înţeleagă într-un anume mod dreptul unilateral al atomismului, concepţia mecanică asupra naturii. El nu era dintre cei care refuză din primul moment, în mod fanatic, un astfel de lucru, căci el trebuia să se încreadă în raţiunea sa şi multe lucruri din această concepţie i se păreau necesare pentru a lămuri fenomenele naturii înconjurătoare. Şi totuşi ceva îl chinuia. Căci el îşi spunea: Ce seacă şi nesatisfăcătoare pentru sufletul omului este această concepţie despre natură! Cât de urât e alungată orice idee pe care vrei să o obţii despre spirit şi fiinţe spirituale, despre sufletesc!

Îndoiala tulbura într-atât sufletul lui Capesius încât el a luat, aş spune, aproape instinctiv drumul pe care îl făcuse adesea când sufletul începea să-l apese. S-a dus la căsuţa soţilor Balde pentru a vorbi cu aceşti buni oameni, care deseori l-au ajutat sufleteşte. Foarte adesea poveştile doamnei Balde, cu minunatele lor imagini, îl învigoraseră. S-a dus deci la ei. Şi cum, când sosi, doamna Balde era ocupată în casă, îl întâlni mai întâi pe Felix Balde, Tata Felix, pe care, cu timpul, ajunsese să-l iubească mult. I-a spus frământările sale şi îndoielile în care era adâncit din pricina teoriilor lui Haeckel şi a atomismului. I-a explicat mai întâi cât i se părea de necesar să aplice această teorie la fenomenele naturii, dar, pe de altă parte, el i-a spus lui Tata Felix că o astfel de concepţie despre lume ar fi goală şi nesatisfăcătoare. Bietul Capesius era foarte neliniştit când, aşa zicând, venise să caute ajutor sufletesc la Tata Felix. Tata Felix este de o cu totul altă structură decât Capesius. Merge pe calea sa proprie. El a respins direct teoria lui Haeckel şi concepţia atomistă, explicându-i bunului nostru profesor Capesius ce înseamnă aceasta. I-a spus: Sigur, atomii trebuie să existe. Este corect să vorbeşti despre atomi dar trebuie să înţelegi că dacă ei alcătuiesc lumea într-un fel oarecare, atunci trebuie să se grupeze şi să se suprapună unii cu alţii într-un mod care să corespundă numerelor şi măsurilor, aşa încât un atom al unei substanţe formează un întreg cu alţi patru, altul cu trei, altul cu unul; doi formează un întreg; astfel se nasc materiile din care este făcută lumea. Pentru Capesius, care cunoştea bine evoluţia istorică, faptul i s-a părut puţin pitagoreic; el simţea că principiul pitagoreic îl stăpânea pe Felix Blade. Felix Balde voia să-i explice că nu poate face nimic cu atomii, dar că măsura şi numărul stăpânesc aici. Şi tot mai greu de înţeles devenea ceea ce explica Felix Balde în raporturi numerice din ce în ce mai complicate, conform cărora înţelepciunea cosmică grupează la un loc atomii şi impune aceste raporturi ca principiu spiritual al atomilor. Figurile pe care Tata Felix le construia în faţa lui Capesius deveneau tot mai complicate, încât bunul nostru profesor a trebuit să facă eforturi să-l urmărească – deşi faptul îl interesa – şi a trebuit să-şi reţină căscatul, fiind pe punctul de a adormi.

Dar înainte ca bunul profesor Capesius să fi adormit cu totul a sosit doamna Balde şi a trebuit şi ea să asculte pentru un timp demonstraţiile privitoare la numere şi figuri. Ea s-a aşezat liniştită. Or, doamna Balde avea un obicei. Când ceva nu-i era pe plac – în sensul bun al cuvântului – şi ar fi vrut să plece după ce se plictisea, îşi făcea mâinile pumn şi rotea în cerc degetele mari. Aşa îşi putea reţine căscatul. A făcut asta un timp, apoi, după o pauză, a putut să-l învioreze din nou pe Capesius. Doamna Felicia începu o istorioară învigorantă. Îi povesti bunului profesor Capesius următoarele [29].

Exista odată, într-un ţinut foarte singuratic, un mare castel. În el trăiau mulţi oameni; erau aici bătrâni, tineri, oameni de toate vârstele; erau mai mult sau mai puţin înrudiţi, aşa încât ţineau cumva de aceeaşi familie.

Aceşti oameni care formau o comunitate închisă erau însă rupţi de lume; în jur, cât puteai privi în zare, nu se vedeau nici oameni şi nici vreo aşezare omenească. Veni timpul în care faptul acesta deveni stânjenitor pentru mulţi dintre ei. Asta avu drept urmare că unii dintre ei deveniră vizionari, aveau viziuni, care, în felul cum se prezentau, se refereau la ceva real. Doamna Balde povesti că mai multe persoane avuseseră aceeaşi viziune. La început ei au văzut coborând din nori o formă de lumină; o fiinţă de lumină care, coborând, pătrundea în inimile şi sufletele celor ce locuiau în castel, încălzindu-le. Şi se putea simţi realmente – spunea doamna Balde – un fel de inspiraţie, de iluminare datorită acestei fiinţe de lumină care cobora din înălţimile cereşti.

Curând însă – spuse ea – li s-a întâmplat şi altceva tuturor celor care avuseseră viziunea fiinţei de lumină. Ei au văzut mişunând în jurul castelului tot felul de fiinţe de o culoare cenuşiu-metalic, negricioase sau maronii, care păreau că ies din pământ. În timp ce sus fiinţa de lumină era cu totul singură, aici, jos, un număr infinit din aceste fiinţe întunecate împresurau castelul. Şi în timp ce fiinţa de lumină pătrundea în inimi şi în suflete, aceste fiinţe – poţi să le numeşti fiinţe elementare – erau ca nişte asediatori ai castelului.

Aşa au trăit locuitorii castelului încă mult timp – numărul lor era mare – între ceea ce le venea de sus şi ceea ce asedia, împresura din exterior castelul. Dar, într-o zi, fiinţa de sus coborî mult mai mult decât înainte iar asediatorii se apropiară şi ei mai mult. Printre vizionarii din castel s-a răspândit un sentiment de nelinişte. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că doamna Balde spune o poveste. Vizionarii, ca şi toţi ceilalţi din castel, căzură într-un fel de stare de vis. Forma de sus s-a divizat în mai mulţi nori de lumină; dar asediatorii castelului i-au prins şi i-au întunecat. Urmarea este că, treptat, populaţia castelului a fost adâncită într-o stare de vis şi, prin asta, durata vieţii pământeşti a locuitorilor castelului s-a prelungit timp de secole. După secole, au revenit la conştientă, dar acum ei s-au aflat împărţiţi în comunităţi mai mici şi transplantaţi în locurile cele mai diferite de pe pământ. Acum locuiau în castele mici, care erau ca o copie a marelui castel în care trăiseră cu sute de ani înainte. Şi li s-a revelat că ceea ce vieţuiseră în vechiul castel devenise acum, în sufletul lor, tării ale sufletului, bogăţie a sufletului şi sănătate a sufletului. Şi ei erau în stare să practice tot felul de lucrări în castelele lor: munci agricole, creşterea animalelor etc. Deveniseră oameni muncitori, cultivatori abili ai pământului, cu un suflet şi un corp sănătos.

Când doamna Felicia îşi termină povestea, bunul profesor Capesius, aşa cum se întâmpla întotdeauna, se simţi foarte mişcat. Dar Tata Felix simţi nevoia să dea câteva lămuriri asupra imaginilor acestei povestiri. El începu: Da, fiinţa care vine de sus din nori, este principiul luciferic, iar ceilalţi, asediatorii veniţi din afară, sunt principiul ahrimanic, şi aşa mai departe. Doamna Felicia ascultă, apoi îşi făcu mâinile pumn, îşi roti degetele mari, iar când Tata Felix deveni tot mai confuz, ea spuse: Ei bine, acum trebuie să mă duc la bucătărie; azi avem crochete de cartofi şi vor ajunge să se înmoaie. Şi dispăru în bucătărie. Lămuririle date de Tata Felix l-au adus pe Capesius într-o astfel de dispoziţie încât nu se mai simţea în stare să-l mai asculte şi, deşi ţinea la Tata Felix cu adevărat, nu-l mai putea asculta.

Acum trebuie să adaug că ceea ce v-am povestit se petrecea într-un timp când Capesius făcuse deja cunoştinţă cu Benedictus şi îi devenise, să zicem aşa, un bun discipol. El îl auzise adesea pe Benedictus vorbind despre acţiunea elementului luciferic şi a celui ahrimanic. Dar, deşi era un om inteligent, nu putea niciodată să înţeleagă până la capăt explicaţiile lui Benedictus privitoare la elementul luciferic şi la cel ahrimanic. Totdeauna rămânea un rest; nu ştia ce să facă cu explicaţiile lui Benedictus. În această zi, după ce i-a părăsit pe soţii Balde, el a păstrat în sufletul său istorioara despre castelul care se multiplicase şi, zilnic apoi, se gândea la această povestire. S-a întors apoi la Benedictus care a remarcat că în sufletul lui Capesius se petrecuse ceva. Capesius însuşi observase că de fiecare dată când îşi amintea povestirea despre castelul ce se multiplicase sufletul său era stimulat lăuntric într-un mod deosebit. Era ca şi când această povestire ar fi născut forţe în sufletul său, ca şi când sufletul său s-ar fi întărit. De aceea el repeta iar şi iar această povestire, meditând. Şi acum revine la Benedictus, care observă că aceste forţe sufleteşti s-au întărit în el.

În timp ce înainte profesorul Capesius, poate tocmai din cauza erudiţiei sale, ar fi înţeles puţine lucruri din expunerile lui Benedictus, acum dădea dovada unei înţelegeri deosebite. Ceea ce căzuse în sufletul său prin povestirea doamnei Felicia era ca o sămânţă ce a fecundat forţele sufletului său.

Benedictus spunea: Să observăm trei lucruri! În primul rând gândirea umană, reprezentarea umană, gândul pe care îl poate purta omul în sine, prin care – în singurătatea sa – îşi face inteligibilă lumea. Să aibă gânduri şi să le analizeze lăuntric în deplină singurătate, asta omul o poate face doar pentru sine. Pentru aceasta nu ar avea nevoie să se lege cu un alt om. Cel mai bine este să se închidă în cămăruţa lui şi, în tăcere, să încerce să înţeleagă lumea şi evenimentele ei prin gândirea care este închisă în el, cu forţa pe care o are gândirea la un moment dat. Benedictus spunea apoi: Da, când se procedează astfel cu gândul, atunci în fiecare om elementul simţitor al sufletului urcă în permanenţă în gânduri, înăuntrul reprezentărilor. Prin aceasta se apropie mereu de om tentaţia, ispita elementului luciferic. Este cu totul de neimaginat ca omul să reflecteze în singurătate, să mediteze, să filosofeze şi să-şi explice lucrurile lumii fără ca în gândirea sa să pătrundă o influenţă din sufletul său simţitor şi, prin aceasta, un impuls luciferic. Gândul făurit de către omul singur este totdeauna străbătut, în mare parte, cuprins şi străbătut de elementul luciferic.

În timp ce înainte de aceasta Capesius înţelegea greu ceea ce îi spunea Benedictus despre elementul luciferic şi cel ahrimanic, acum i se părea cu totul natural ca în gândul solitar, cultivat de om în forul său interior, să se afle ispitele elementului luciferic. Şi el înţelegea acum că Lucifer găseşte totdeauna un punct de sprijin în gândirea solitară a omului, pentru a-l detaşa pe acesta de cursul progresist al evoluţiei lumii şi a-l conduce – prin faptul că el s-a izolat într-o gândire solitară – pe o insulă izolată, pe care Lucifer vrea să şi-o întemeieze separat de restul ordinii cosmice, pentru ca tot ce s-a desprins astfel să emigreze, să zicem, aici. În acest mod, Benedictus l-a orientat mai întâi pe Capesius spre gândirea solitară, interioară, personală.

Şi acum, spune el, să observăm altceva; să observăm scrierea. Ea este un element important în evoluţia culturii umane. Când ai în vedere importanţa gândurilor, trebuie să spui: Gândul, aşa cum este el la început, trăieşte în fiecare om. El este accesibil lui Lucifer pentru că Lucifer vrea să scoată sufletescul din lumea fizică şi să îl conducă în izolare. Însă acest gând individual nu este accesibil lui Ahriman pentru că el este supus legilor cu totul normale ale naşterii şi pieirii din planul fizic. Scrierea este altceva. Prin ea gândul este sustras nimicirii şi capătă durată.

V-am arătat cum Ahriman încearcă mereu să sustragă dispariţiei tot ce vieţuieşte în gândirea umană şi să menţină aceasta în lumea fizic-senzorială. Acesta este procesul caracteristic care rezultă când scriem. Gândul uman, care altfel ar dispărea cu timpul, este fixat şi păstrat în timp. Ahriman pătrunde astfel direct în cultura umană. Deşi profesorul Capesius nu este un reacţionar şi nu pretinde a fi dintre cei care ar vrea să suprime scrierea sau să o interzică în şcolile publice, el vede că, prin faptul că omenirea actuală acumulează opere scrise după opere scrise, impulsurile ahrimanice pătrund în evoluţia culturii. El ştia că în gândurile solitare este prezentă ispita luciferică; în cele scrise, în tot ce este fixat prin scriere sau tipărire, este prezent elementul ahrimanic. El ştia că deja în lumea fizică exterioară evoluţia umană nu se poate realiza fără intervenţia lui Lucifer şi Ahriman. Şi acum el înţelege că o dată cu progresul culturii, fiindcă scrierea capătă tot mai multă importanţă – şi pentru a recunoaşte asta nu este nevoie să fii clarvăzător, e destul să vezi calea luată de evoluţie de câteva secole –, o dată cu progresul culturii, elementul ahrimanic trebuie să capete importanţă tot mai mare. Ahriman îşi vede crescând tot mai mult influenţa prin faptul că scrierea câştigă în importanţă în cursul evoluţiei. Şi astăzi, acolo unde ea are atât de mare importanţă – Capesius vede clar asta –, avem de fapt puternice fortăreţe ahrimanice. Încă nu este de uz curent, în măsura în care ştiinţa spiritului n-a ajuns să se exprime cu adevărat în viaţia publică, nu este de uz curent ca un student care merge într-o bibliotecă să spună: Mă duc să tocesc în cetatea lui Ahriman! Dar acesta este totuşi adevărul. Bibliotecile mari, ca şi cele mici, sunt fortăreţe ale lui Ahriman şi, prin acest mijloc, Ahriman a pătruns intens în dezvoltarea culturii omeneşti. În astfel de situaţii trebuie numai să priveşti curajos în ochi.

Dar Benedictus îi mai explică ceva lui Capesius. El îi spune: Bine, avem acum pe de o parte gândul unei persoane solitare şi, de cealaltă parte, avem opera scrisă care ţine de Ahriman; dar între cele două există o poziţie de mijloc. În elementul luciferic avem un fel de unitate. Omul tinde către unitate atunci când vrea să-şi explice prin gând lumea. În scriere avem un fel de atomism. Apoi Benedictus i-a explicat lui Capesius, ceea ce acesta înţelegea de asemenea foarte bine datorită regenerării sufletului său prin povestirea doamnei Felicia: Între cele două; între gândirea solitară şi scriere, avem cuvântul; cuvântul în care nu poţi fi doar solitar precum eşti cu gândul propriu. Prin cuvânt trăieşti într-o comunitate. Să gândeşti, asta poţi s-o faci când eşti izolat şi singur: Are un sens faptul de a gândi singur; dar când vrei să rămâi singur nu ai nevoie de cuvânt. Vorbirea are sens în comunitate. Cuvântul nu ţine deci de singurătatea persoanei umane, el nu se desfăşoară decât în comunitate. Cuvântul este gândul încorporat, însă, pentru planul fizic, el este totodată cu totul altceva decât gândul. Nu este nevoie să ne referim la rezultate ale clarvederii – am atras atenţia deja asupra acestui lucru în diferite conferinţe [30] –, ci, pe cale exterior istorică – şi Capesius este un istoric – poţi să constaţi că cuvântul sau limbajul a trebuit să aibă la obârşie un cu totul alt raport cu omenirea decât cel actual. Când mergi tot mai înapoi în timp în formarea limbilor, remarci că trebuie să ajungi o dată – aşa cum arată viziunea ocultă – la o limbă umană dintru obârşii, care cuprindea toată suprafaţa pământului şi care n-a făcut decât să se diversifice. Deja când urci la limba ebraică – şi sub acest raport limba ebraică este cu totul deosebită – vezi în cuvintele ei ceva cu totul diferit decât în cuvintele Europei Occidentale. Cuvintele ebraice sunt mult mai puţin convenţionale, au, ca să spun aşa, un suflet, încât, rostindu-le, resimţi sensul lor; ele îi prezintă, celui care ascultă, sensul necesar mai mult decât limbile vest-europene. Cu cât mergi înapoi în cursul evoluţiei, cu atât mai mult găseşti limbaje analoage cu limba originară comună. Turnul Babel este un simbol pentru faptul că a existat cu adevărat o limbă originară care s-a diversificat în limbile diverselor triburi şi popoare. Prin faptul că limba originară comună s-a diversificat în limbile diverselor triburi şi popoare, cuvântul se opreşte la jumătate de drum faţă de solitudinea gândului. Nu există un limbaj propriu fiecărui om, căci în acest caz limbajul n-ar avea sens; nu există decât grupuri de oameni care au un limbaj comun. Cuvântul a devenit deci o stare de mijloc între gândirea solitară şi limba originară. În limba originară exista un anumit cuvânt, el era înţeles prin sonoritatea, prin valoarea sa sonoră. Nu era nevoie să înveţi convenţional valorile sunetului, căci în limba originară găseai sufletul cuvântului. Apoi, aşa cum am spus, limba s-a diversificat. Şi tot ceea ce duce la separare este opera lui Lucifer, încât oamenii, creându-şi limbi diferite, au primit prin aceasta în ei un principiu separator, adică s-au lăsat pradă curentului care îi permite lui Lucifer să îi separe mai uşor pe oameni de ordinea generală a lumii, care fusese prevăzută deja înaintea intervenţiei sale, deci să-i atragă pe insula izolării, să îi răpească astfel din procesul evoluţiei progresiste a omenirii. Elementul limbii, al cuvântului, constituie astfel o stare de mijloc. Dacă cuvântul ar fi rămas ceea ce trebuie să fie fără stăpânirea lui Lucifer, atunci el ar fi corespuns unei stări intermediare libere de Lucifer şi Ahriman şi în care omul s-ar fi putut înălţa confonn ordinii lumii spirituale divine. Cuvântul a fost deci, pe de o parte, influenţat de Lucifer. În timp ce gândul, când este făurit solitar, este aproape supus elementului luciferic, cuvântul este cuprins de el, în modul pe care vi l-am descris. Pe de altă parte, şi scrierea se repercutează asupra cuvântului şi, cu cât omenirea avansează, cu atât scrierea capătă o importanţă mai mare pentru limbă. Asta pentru că dialectele, care n-au încă nimic de-a face cu scrierea, dispar treptat şi apare ca element mai elevat ceea ce se numeşte limba scrisă. Acest lucru demonstrează că limbajul este, la rândul lui, influenţat de scriere. În anumite regiuni poţi observa uşor acest lucru. Îmi aduc încă aminte ce mi s-a întâmplat mie însumi şi colegilor de clasă. În Austria, unde sunt atâtea dialecte, în şcoli era foarte important ca elevii să înveţe o limbă literară pe care înainte, cel puţin în mare parte, nu o vorbiseră. Rezulta de aici un efect cu totul deosebit, îţi însuşeai limba scrisă. Pot să vorbesc despre acest lucru în mod cu totul obiectiv, fiindcă am suportat mult timp efectul deosebit al acestei limbi scrise, germana austriacă şcolară, şi nu m-am dezobişnuit decât cu greu de ea; adesea încă mai răzbate. Această particularitate constă în a rosti lung toate vocalele scurte şi a rosti scurt toate vocalele lungi, în timp ce dialectul, adică limba născută din cuvânt, le rosteşte corect. Dacă de pildă vrei să rosteşti „Soarele de pe cer“ (în gennană: Die Sonne, die am Himmel steht), în dialect spui „D'Sunn“. Dar cel care a trecut prin şcolile austriece este obişnuit să spună „Die Soone“. Dialectul spune: „Der Sun für Sohn“; limba austriacă şcolară exprimă asta astfel: „Der Sonn“. Astfel se spune: „Die Soone“ şi „der Sonn“. Este un exemplu extrem, însă îţi intră în sânge, sau cel puţin îţi intra în sânge.

Se vede deci că scrierea acţionează înapoi asupra limbii. Acţionează într-adevăr înapoi. E destul să analizezi evoluţia culturii şi vei constata că limba vorbită îşi pierde vitalitatea, elementarul, organicul, care a crescut pe solul propriu, şi că oamenii vorbesc tot mai mult un fel de limbă livrescă. Aici elementul ahrimanic, care este totdeauna prezent în scriere, acţionează din altă direcţie înapoi asupra cuvântului. Cel care vrea să se dezvolte natural trebuie să remarce, pe baza celor trei lucruri alese de Benedictus pentru Capesius, cât de nesăbuit ar fi să vrei să elimini pe Lucifer si Ahriman din evoluţie.

Trebuie să avem în vedere trei lucruri, spune Benedictus: gândul solitar, cuvântul şi scrierea. Acum, cel care gândeşte sănătos, chiar dacă a întrezărit în întregime adevărul că la baza gândului solitar se află influenţa lui Lucifer iar la baza scrierii influenţa lui Ahriman, nu va dori să-l extermine pe Lucifer de acolo unde acţiunea lui este evidentă, fiindcă asta ar însemna să interzică gândirea solitară. Trebuie spus că, pentru mulţi oameni, acest lucru ar fi foarte comod; dar cu siguranţă nimeni n-ar vrea să o mărturisească. Pe de altă parte, n-ai vrea să interzici nici scrierea, căci trebuie să îţi spui că aşa cum electricitatea pozitivă şi cea negativă reprezintă o opoziţie în natura fizică exterioară, tot astfel elementul luciferic şi elementul ahrimanic reprezintă o opoziţie ce trebuie să existe. Sunt doi poli, şi nici unul nu poate acţiona singur ci trebuie să fie aduşi într-un raport după măsură şi număr. Atunci omul se poate mişca în această stare mediană care este cuvântul. Cuvântul este destinat să conţină înţelepciune, să conţină cunoaştere, să conţină gânduri, reprezentări. Acum omul îşi poate spune, de pildă: Trebuie să mă dezvolt în cadrul cuvântului în aşa fel încât tocmai prin cuvânt să-mi corijez tot ce este încăpăţânare, prea personal, primind în sufletul meu ceea ce în cuvânt, în cuvântul plin de înţelepciune al tuturor timpurilor, s-a revelat oamenilor. Atenţie nu numai faţă de părerea proprie, faţă de ce crezi tu şi recunoşti prin forţa proprie a fi adevărat, ci respect faţă de ceea ce a rezultat prin intermediul culturilor şi al strădaniei pentru înţelepciune a diferitelor popoare în evoluţia istorică. Asta înseamnă să aduci în relaţia justă cu cuvântul pe Lucifer şi Ahriman. Să nu elimini gândirea solitară, dar să ţii cont că şi cuvântul ţine de comunitate şi el trebuie urmărit de-a lungul epocilor. Cu cât mai mult adopţi această atitudine, cu atât mai mult îi oferi lui Lucifer o influenţă justă asupra cuvântului. Nu este pur şi simplu o supunere a autorităţii cuvântului; dimpotrivă, aperi cuvântul care poartă înţelepciunea pământească din civilizaţie în civilizaţie. Pe de altă parte, este de datoria omului care înţelege corect starea de fapt să nu se supună nici principiului autoritar, rigid, existent în scriere, deoarece atunci devii prada lui Ahriman, independent de faptul că scrierea conţine lucrul cel mai sacru sau cel mai profan. Trebuie să îţi dai seama clar că, în interesul culturii materiale exterioare, omul trebuie să posede deja scrierea şi că scrierea este ceva prin care Ahriman sustrage gândirea din curentul distrugerii, într-un mod necorespunzător sarcinii lui [31]. El nu vrea să o predea curentului morţii. În scriere avem cel mai bun prilej de a reţine gândirea pe plan fizic. A conştientiza pe deplin că în opera scrisă ai elementul ahrimanic, a nu îngădui niciodată operei scrise să-l subjuge pe om, pe scurt: a menţine cuvântul într-o stare de mijloc, încât cele două polarităţi – Lucifer şi Ahriman – să acţioneze oarecum din dreapta şi din stânga, dinspre gândire şi dinspre scriere, aşa trebuie să se conducă cel care vrea să rămână pe un sol ferm. Când în faţa ochiului sufletesc îţi apar just toate acestea, când îţi este clar că trebuie să acţioneze contrariile, te afli pe terenul ferm.

De îndată ce Capesius a auzit dc la Benedictus toate acestea şi le-a asimilat datorită forţelor sufletului întărite de doamna Felicia, el s-a aflat într-un cu totul alt raport decât mai înainte cu ceea ce Benedictus îi explicase deja privitor la elementul luciferic şi cel ahrimanic. Pentru că povestirile inspirate din lumea spirituală fecundau tot mai mult forţele sufletului său, Capesius ajunge el însuşi să simtă că forţele sufletului i se întăreau lăuntric şi că facultăţile sufletului căpătau vigoare. Acest lucru apare în tabloul treisprezece din Trezirea sufletelor, când una din forţele sufleteşti ale lui Capesius, Philia, îi apare cu adevărat tangibil spiritual şi nu doar ca forţă sufletească pur abstractă. În măsura în care Philia devine o entitate care se dezvoltă în sufletul său, Capesius înţelege tot mai bine ce vrea Benedictus de la el. În momentul în care se spunea povestirea deosebit de fecundă despre castelul ce se multiplica, creştea ca număr, nu a simţit efectul ei imediat, fiindcă el aţipise uşor, şi de fapt chiar mai înainte era deja adormit, atunci când Tata Felix începuse să vorbească despre atomi. Acum, sufletul său maturizându-se, el înţelege că în întregul curs al evoluţiei cosmice există o trinitate: de o parte elementul luciferic – gândirea solitară, de altă parte elementul ahrimanic – scrierea, iar la mijloc, al treilea element, elementul pur divin. El a recunoscut acum numărul trei în acest fapt important al dezvoltării culturii pe plan fizic şi a putut presimţi că numărul trei trebuie căutat peste tot. Atitudinea lui Capesius faţă de legea numărului este acum diferită decât mai înainte; datorită Philiei, trezită în el, resimte esenţa numărului în devenirea lumii; şi tot acum îi apare clar şi esenţa măsurii; înţelege că în orice triadă doi se comportă ca nişte contrarii care trebuie aduse în armonie cu măsură. Capesius a recunoscut o mare, o puternică lege cosmică, ştie că această lege trebuie să se afle, într-un anumit fel, nu numai în planul fizic ci şi în lumile superioare.

Vom mai avea de spus unele lucruri despre toate acestea când ne vom referi la abordările subtile legate de lumea spiritual-divină. Capesius presimte deci că el era implicat într-o lege care există de altminteri şi în lumea fizic-senzorială, că un văl o acoperă, că el ar avea cu ea ceva prin care ar putea trece Pragul. Şi că, trecând Pragul, el ajunge în lumea spirituală, unde trebuie să lase în urmă tot ce îi fusese adus prin experienţa lumii fizice. El simţise, vieţuise, învăţase să trăiască numărul şi măsura. Şi acum înţelegea şi celelalte lucruri pe care Benedictus i le-a expus pentru a-i comunica apoi principiul în întregime. Benedictus îi spusese, de pildă, lui Capesius: Poţi găsi aceeaşi domnie a triadei, a polarităţii sau opozabilităţii în triadă, a echilibrului, şi în alte puncte ale existenţei. Putem aborda lucrurile şi dintr-un alt punct de vedere: cel al gândirii, al reprezentării interioare. Reprezentarea interioară, prelucrarea tainelor cosmice este unul dintre ele. Al doilea este percepţia pură, să spunem simplul fapt de a asculta. Există oameni care sunt mai înclinaţi să gândească profund, să-şi frământe mintea. Alţi oameni nu gândesc cu plăcere, ei ascultă ce se spune în jur, iau totul aşa cum aud, pe bază de autoritate, chiar dacă este vorba de autoritatea fenomenelor naturii, căci există şi o dogmatică a experienţei exterioare, atunci când laşi să se impună fenomenele naturale exterioare.

Acum Benedictus îi putea arăta cu uşurinţă profesorului Capesius că în gândirea solitară se află, din nou, ispita luciferică, în simpla ascultare, în simpla percepere se află elementul ahrimanic. Se poate obţine o stare mediană trecând, ca să zic aşa, între cele două. Nu este nevoie nici să întârzii în gândirea abstractă, visătoare, prin care te închizi ca un eremit în sufletul tău, nici să te dărui la ceea ce auzi şi vezi, la ceea ce percep urechile sau ochii. Poţi face altceva, poţi da viaţă celor gândite, o viaţă atât de vie şi puternică încât gândurile proprii apar în faţa ta ca fiinţe vii, te cufunzi viu în ele, ca în ceva ce auzi şi vezi în afară, încât gândul propriu devine tot atât de concret ca ceea ce auzi şi vezi. Aceasta este starea mediană. În simpla gândire, cea care stă la baza frământărilor minţii, se apropie de om Lucifer; în auzul simplu, fie el percepţie sau autoritatea unui om, se află elementul ahrimanic. Când te întăreşti lăuntric şi îţi trezeşti sufletul încât parcă auzi şi vezi gândul propriu, atunci ai meditaţia. Meditaţia este o stare mediană. Nu este nici gândire, nici percepţie. Este o gândire care trăieşte în suflet tot atât de viu ca şi percepţia şi este o percepţie care nu are ceva exterior, ci gânduri. Între elementul luciferic al gândului şi elementul ahrimanic al percepţiei viaţa sufletească curge în meditaţie ca în elementul spiritual-divin, care poartă în sine numai progresul manifestărilor cosmice. Omul care meditează, care trăieşte în gândurile sale aşa încât ele devin vii în el, asemenea percepţiilor, trăieşte în curentul divin. La dreapta, el are simpla gândire; la stânga are elementul ahrimanic, auzul simplu; şi el nu exclude nici pe una nici pe cealaltă, ci ştie că trăieşte într-o triadă, că numărul ordonează viaţa. Ştie că aici este o polaritate, o opoziţie a două lucruri între care curge meditaţia sa. Ştie şi că aici, în meditaţie, elementul luciferic şi cel ahrimanic trebuie să îşi ţină echilibrul cu măsură.

Omul face cunoştinţă în toate domeniile cu acest principiu cosmic al numărului şi măsurii, pe care a ajuns să-l recunoască şi Capesius după ce sufletul său a fost pregătit sub îndrumarea lui Benedictus. Aşa încât sufletul care vrea să se pregătească pentru a dobândi cunoştinţe din lumile spirituale trebuie să se obişnuiască treptat să caute peste tot în lume, în fiecare punct pe care-l poate atinge, numărul, şi – înainte de toate – numărul trei; el trebuie să vadă opoziţiile polare, în care totul trebuie să se reveleze, şi necesitatea ca aceste opoziţii să se echilibreze ca polarităţi. O stare de mijloc nu poate fi o simplă curgere, ci trăim curentul în aşa fel încât peste tot trebuie să îndreptăm ochiul sufletului la dreapta şi la stânga şi să îndreptăm nava noastră – ca al treilea element – între cele două polarităţi, între cea din stânga şi cea din dreapta. Resimţind aceasta, datorită lui Benedictus, Capesius a învăţat să treacă în mod corect Pragul lumii spirituale şi să se orienteze. Şi astfel, oricine vrea să pătrundă în ştiinţa spiritului trebuie să înveţe, încât cunoaşterea adevărată a lumilor superioare să îi devină înţelegere reală.