Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINELE PRAGULUI

GA 147


CONFERINŢA a VI-a

München, 29 august 1913

Am văzut ieri că pentru a atinge domeniul spiritului propriu-zis cu conştienţa clarvăzătoare şi pentru a trece Pragul lumii spiritului în mod corect este nevoie să laşi în urma ta toate percepţiile lumii fizice cât şi tot ceea ce se poate întreprinde cu gândirea, sentimentul şi voinţa obişnuită în lumea fizică. Trebuie să fii pregătit să te afli în faţa unor fenomene şi entităţi care nu au nimic comun cu ceea ce se poate observa şi afla în lumea simţurilor. Dar pentru asta este nevoie mai întâi să-ţi învigorezi sufletul, să-ţi întăreşti capacităţile sufleteşti şi să duci în lumea spirituală aceste facultăţi sufleteşti întărite. Pentru a trece Pragul domeniului spiritului trebuie să aduci ceva cu tine. Şi, cu privire la aceasta, am făcut observaţia că lumea simţurilor ne poate da doar reproduceri ale percepţiilor sensibile. Nimic din ceea ce se dobândeşte astfel nu poate să ne ajute în lumea spirituală. Dimpotrivă, ceea ce nu este imagine a lumii simţurilor şi nu are iniţial importanţă pentru ea, dar care poate fi stimulat în cadrul lumii senzoriale, poate fi elaborat printr-o activitate interioară şi liberă a sufletului, trebuie să fie transportat în lumile superioare suprasensibile. Şi noi am arătat că este posibil să dobândeşti reprezentări despre o triadă ca despre un raport numeric, despre conlucrarea ponderată a două contrarii, aici având în vedere în special elementul luciferic şi cel ahrimanic, şi despre o a treia stare, mediană ş.a.m.d. Noţiuni de acest gen nu au la început nici o semnificaţie directă cu lumea fizică, dar este necesar să le dobândeşti deja în această lume, dacă vrei să le duci în lumile spirituale. Şi tocmai de aceea, cu ajutorul învăţăturilor lui Benedictus, am încercat să atragem atenţia asupra modului în care pe plan fizic, în evoluţia culturii umane, în triada gândire, vorbire, scriere acţionează elementele luciferic şi ahrimanic şi starea mediană.

Cu privire la aceasta vreau să remarc că există multe lucruri de analizat, îndeosebi ceea ce, când este conceput corect, poate deveni absolut necesar pentru înţelegerea vieţii umanităţii pe care omul actual va trebui să şi-o dobândească de acum înainte, dacă civilizaţia continuă în mod corespunzător. Vom vedea că în curând nu te vei mai putea mulţumi cu noţiunile plăsmuite din condiţiile din care omenirea atât de indolentă din ziua de azi ar vrea să-şi construiască noţiunile pentru a înţelege popoarele şi epoca [32]. În civilizaţia europeană există popoare care diferă atât prin limbaj cât şi prin caracterele scrierii. Popoarele din vestul european scriu cu aşa-numitele caractere latine, dar alte popoare europene folosesc caractere cu totul diferite. În Europa, în afară de alfabetul latin, sunt folosite şi scrierea cursivă şi cea gotică. Este aici un fenomen important pentru aprecierea culturii europene. În aparenţă acestea sunt simptome mărunte, dar de fapt sunt simptome împinse la suprafaţă, care indică origini profunde ale existenţei. Popoarele care se folosesc de scrieri diferite nu vor ajunge niciodată la o adevărată înţelegere reciprocă decât dacă ţin cont de faptul că această înţelegere poate fi dobândită prin cuprinderea comună a unui element spiritual. Pentru popoarele care scriu cu semne diferite, şi prin aceasta dau prilejul unor motive speciale de atac din partea elementului ahrimanic, nu este suficientă o înţelegere fondată pe condiţiile pur fizice, ci trebuie ca ambele popoare să cuprindă elementul spiritual şi în acest element spiritual să caute armonia. Pentru popoarele care scriu cu litere ale alfabetului latin este nevoie, pentru a se înţelege, să pună în mişcare în aşa măsură elementul spiritual încât înţelegerea să intervină şi în ce priveşte realităţile planului fizic. Cine înţelege cele spuse acum le poate recunoaşte în raporturile reciproce ale vieţii popoarelor europene. Şi este important ca în Europa Centrală cele două moduri de scriere să fie folosite deopotrivă pentru a exprima oarecum raportul specific al elementelor ahrimanic şi luciferic. Motivul este faptul că aici o stare de mijloc nu poate fi atinsă decât cu preţul unor mari dificultăţi, încât alfabetul latin, expus mai mult elementului ahrimanic, trebuie să manifeste o anumită opoziţie faţă de alfabetul gotic, mai expus elementului luciferic. Şi este caracteristic că mulţi oameni trebuie să amestece în scrisul lor scrierea latină şi cea cursivă. O astfel de întrepătrundere este extrem de importantă, indicând o realitate ce sălăşluieşte în adâncuri profunde ale sufletului; ea indică o realitate deosebită, şi anume modul special în care se confruntă o astfel de personalitate cu elementul luciferic şi cu cel ahrimanic. Este vorba de faptul că unii, când scriu în germană, trebuie să se străduie din răsputeri să nu cadă în scrierea cursivă atunci când vor să scrie latineşte şi să nu cadă în scriere latină când vor să scrie cursiv. În viitor va fi tot mai necesar să observi viaţa cu o fineţe care să-ţi permită să vezi simptomele care fac să urce la suprafaţă ceea ce se desfăşoară în profunzimile oculte. Vei învăţa astfel în lumea fizic-senzorială să dobândeşti reprezentări, impresii şi concepte pe care le poţi duce într-un mod benefic dincolo de Prag, în lumea spiritului.

Ar trebui, desigur, să ştii că un talent prodigios, un geniu al culturii actuale nu este decât o platitudine faţă de spiritualitatea care se manifestă în lume. Şi tocmai în lumea fizică, acolo trebuie să-ţi însuşeşti noţiunile pentru ceea ce, venind din lumea spirituală, străluceşte şi iradiază în lumea fizică. Pentru asta, să ne oprim din nou la un domeniu din lumea fizică în care acţionează elementul luciferic şi cel ahrimanic. Să vorbim mai întâi despre domeniul artei. Aici este clar stabilit că impulsul luciferic este activ în întreaga evoluţie artistică a omenirii, şi este prezent aici într-o foarte mare măsură, aşa cum am arătat. Când observăm artele, aşa cum sunt ele în lumea fizică, delimităm în pripcipal cinci astfel de arte: arhitectura, sculptura, pictura, muzica şi poezia. Există şi arte care unesc laolaltă diferite elemente prezente în artele citate, dansul, de pildă. Dar dacă le înţelegi corect, dacă înţelegi care este condiţia fundamentală în diferitele arte, ele pot desigur să fie din nou unite. Dintre aceste cinci arte, arhitectura şi sculptura sunt expuse cu precădere impusului ahrimanic; în arhitectură şi sculptură intervin impulsurile ahrimanice. Aici avem de-a face cu forme. Dacă vrei să realizezi ceva în arhitectură sau în sculptură, trebuie să vieţuieşti în elementul formei. Acest element al formei domneşte în special în planul fizic. De fapt, stăpâne aici sunt Spiritele formei. Când vrei să le cunoşti, trebuie să te adânceşti în elementul lor spiritual, aşa cum am explicat cu ajutorul acelei imagini a capului băgat într-un furnicar. Şi fiecare artist care are de-a face cu elementul plastic trebuie să-şi bage capul în elementul viu al Spiritelor formei. Aşadar, în domeniul lumii fizice, Spiritele formei au de-a face cu elementul ahrimanic.

Astfel, înţelegem că nu trebuie să pretinzi în mod superficial, exterior, că ar trebui să te aperi de elementul ahrimanic. Totdeauna trebuie să ţii cont că aici entităţile luciferice şi cele ahrimanice îşi au domeniul lor propriu în care acţionează normal şi că activitatea lor nu devine dăunătoare decât dacă ies din domeniile lor. Impulsurile ahrimanice îşi au un domeniu legitim în arhitectură şi sculptură. Pe de altă parte, dacă ne referim la elementul muzical şi la cel poetic, acestea sunt arte în care, într-un sens mai restrâns, acţionează impulsurile luciferice. Într-un anumit sens, putem numi poezia şi muzica arte influenţate luciferic, iar arhitectura şi sculptura arte influenţate ahrimanic. Aşa cum, într-un anumit mod, gândul se desfăşoară în singurătatea sufletului şi se desparte astfel de comunitate, tot astfel vieţuirile din muzică şi poezie au ceva ce aparţine interiorului sufletului, unde se întâlnesc direct cu impulsul luciferic. Chiar dacă în arhitectură şi sculptură trebuie să ţinem cont de graniţele care despart popoarele, deoarece oriunde este Ahriman acţionează şi Lucifer, deci chiar dacă aceste arte se orientează într-o anumită măsură şi după caracterul naţional, putem totuşi spune că acest element rămâne într-o anumită măsură neutru. Poezia este esenţialmente legată de elementul luciferic care se exprimă în diferenţierea caracterelor popoarelor. În muzică se observă mai puţin că şi aici există ceva ce duce, într-o anumită măsură, la diferenţiere, mai mult decât în arhitectură şi sculptură.

Dar tocmai într-un astfel de domeniu se vede că nu putem reuşi atât de uşor să formăm noţiuni pentru lumile spirituale, aşa cum ar dori unii oameni. Este corect să afirmi că elementul ahrimanic acţionează în arhitectură şi sculptură iar elementul luciferic mai mult în muzică şi poezie. Totuşi trebuie spus că îndată ce ai de-a face cu noţiuni care sunt valabile şi în lumile superioare nu este atât de uşor să răspunzi când te întreabă cineva: În sculptură acţionează mai mult Ahriman, sau Lucifer? Desigur, pe planul fizic poţi da uşor un răspuns clar când cineva întreabă: Care este culoarea florii Cichorie officinalis? Vei spune că este albastră. Ai vrea să îţi fie la fel de uşor şi în ceea ce priveşte lumile superioare. Dar aici nu poţi da un răspuns la fel de categoric. Cel puţin un lucru este la fel de adevărat, cu toate că tot ce am spus mai înainte este corect. Pentru arhitectură este valabil în principal faptul că elementul ahrimanic furnizează impulsurile cele mai importante, dar în sculptură contraacţiunea luciferică poate fi la rândul ei atât de puternică încât să ducă la opere în care Lucifer domină mai mult decât Ahriman. Totuşi ceea ce a fost spus rămâne valabil, căci în lumea spirituală nu există doar facultatea de metamorfozare, ci se poate spune că totul este pretutindeni. Fiecare element spiritual caută în fond să pătrundă totul. Aşa încât o sculptură poate fi luciferică, deşi este clar că în sculptură predomină impulsul ahrimanic. Trebuie deci să spunem: În timp ce poezia este supusă în principal influenţei luciferice, în muzică impulsul ahrimanic poate acţiona atât de puternic încât pot exista muzici cu un caracter mai mult ahrimanic decât luciferic, cu toate că rămâne valabil că muzica se supune în primul rând unpulsului luciferic.

Pe linia de mijloc, între ahrimanic – în arhitectură şi sculptură – şi luciferic, în poezie şi muzică, se află pictura. Ea este, într-un fel, un domeniu neutru, dar nu aşa încât să te instalezi comod şi să-ţi spui: Deci, eu pot picta liniştit, nici Lucifer şi nici Ahriman nu au vreo putere! – ci în sensul că tocmai această linie mediană este locul spre care se îndreaptă din ambele părţi atacurile luciferice şi ahrimanice, şi în fiecare clipă trebuie să te aperi de ele; aşadar, în domeniul picturii poţi să cazi, în sensul cel mai clar al cuvântului, sub stăpânirea uneia sau alteia dintre aceste influenţe. Linia mediană este totdeauna cea în care, în sensul cel mai evident, trebuie să ţii, prin voinţa şi fapta omenească, echilibrul armonic între polarităţi, între contrarii.

Când observi aceste domenii, aşa cum tocmai am făcut-o noi acum – s-ar putea face la fel de bine în alte domenii –, atunci dobândeşti unele noţiuni fără de care, bineînţeles, te poţi descurca în planul fizic. Căci dacă vrei să rămâi cu totul superficial şi plat, te poţi descurca desigur foarte bine pe planul fizic fără ca pentru asta să spui că muzica este luciferică iar arhitectura ahrimanică. Însă dacă vrei să o scoţi la capăt fără aceste lucruri, atunci aici, pe planul fizic, poţi să nu îţi formezi nici un concept, nici o reprezentare care să întărească sufletul, încât el să poată trece Pragul lumii spirituale în mod optim şi să te ridici în domeniul spiritual propriu-zis, ci rămâi aici jos, în lumea fizic-senzorială. Dacă vrei realmente să treci Pragul, trebuie deci să dobândeşti noţiuni, impresii şi reprezentări pentru domeniul spiritual care sunt, e adevărat, stimulate de domeniul fizic, dar se ridică deasupra lui. Când apoi, cu un suflet întărit, treci Pragul lumii spirituale, înveţi să cunoşti lumea în care are loc ceea ce a fost caracterizat ca dialog spiritual între fiinţe-gând. Cu sufletul întărit te adaptezi la o lume care se revelă prin entităţi alcătuite din substanţă-gând şi care sunt mai vii, mai personale, mai individuale şi mult mai reale decât oamenii de pe pământ. Aşa cum omul în plan fizic este real în carne şi sânge, tot astfel aceste entităţi sunt reale în substanţa-gând a lor. Şi trăiesti în această lume unde într-un anumit sens are loc un dialog de gânduri de la fiinţă la fiinţă, unde sufletul este obligat să aibă dialoguri de gânduri dacă vrea să intre în relaţie cu fiinţele-gând prezente în această lume. Am arătat acest lucru în cartea Pragul lumilor spirituale. Aici poate fi completat sub multe aspecte. În această carte am căutat, cu toată responsabilitatea care se cere, să evit o descriere sistematică şi mai curând să spun anumite lucruri sub formă de aforisme, care pot fi utile chiar dacă se cunoaşte deja ceea ce cuprind cărţile şi ciclurile anterioare.

Ca o fiinţă-gând trebuie să te găseşti în domeniul spiritual, despre care se poate spune: Aici cuvintele sunt fapte şi alte fapte trebuie să le urmeze. În timp ce în lumea fizică, ca om, prin mişcarea mânii tale realizezi faptele, gândurile care trăiesc în Cuvântul cosmic, în sensul caracterizat, sunt direct fapte. Ceea ce este rostit este şi făcut. Aşa este în lumea spirituală. În dialogul spiritual există concomitent ceea ce o fiinţă face alteia, ceea ce o fiinţă face referitor la lumea spirituală exterioară din jurul ei. Lucrul rostit este peste tot faptă. Astfel, trebuie să te ridici tu însuţi în domeniul spiritului şi apoi te găseşti aici ca fiinţă-gând printre alte fiinţe-gând. Trebuie să te comporţi cum se comportă şi celelalte fiinţe – dacă se poate folosi o platitudine –, adică să laşi cuvintele să devină pentru tine însuţi fapte. Ce găseşti acolo? Nici pentru sinea ta proprie nu mai găseşti ceea ce ai jos în lumea fizică şi chiar şi în cea elementară. Această sine pe care omul o poartă prin lumea fizică şi elementară este o sumă de experienţe, alcătuită din impresii din lumea fizică şi din ceea ce provine din gândire, simţire şi voinţă, pe care sufletul o dezvoltă în planul fizic. Dar nici aceste impresii, nici gândirea, nici sentimentul, nici voirea, cum ne apar nouă în plan fizic, nu au însemnătate pentru lumea spirituală. De aceea în lumea spirituală găsim altceva pentru aşa-numita sine omenească a planului fizic şi a lumii elementare. Din tine însuţi găseşti, ca să spun aşa, ceea ce este totdeauna prezent în adâncurile sufletului, dar pe care conştienţa obişnuită a planului fizic nu o poate cunoaşte în omul însuşi. Găseşti cealaltă Sine a lui, ca o a doua entitate; a doua Sine a lui se află în lumea spirituală.

La sfârşitul acestor conferinţe voi mai atrage atenţie – aşa cum am făcut-o şi în ultimul capitol din Pragul lumilor spirituale – pentru cei care ar pretinde că în aceasta văd contradicţii – asupra denumirilor folosite aici în raport cu terminologia pe care am folosit-o în Teosofia şi în Ştiinţa ocultă.

Dar aici se poate spune: Omul trăieşte în corpul său fizic în lumea fizică. Când o părăseşte, când trăieşte în afara corpului fizic, el trăieşte în corpul său eteric şi are lumea elementară în jurul lui. Când iese din ea, el vieţuieşte în corpul astral, domeniul spiritului. Alături de această vieţuire interioară, de acest sentiment din corpul astral, el realizează în lumea spirituală întâlnirea cu cealaltă Sine, această Sine despre care vorbeşte Johannes Thomasius la sfârşitul dramei Păzitorul Pragului [33] şi care în Trezirea sufletelor stă tot timpul lângă prima sine a lui Johannes Thomasius şi provoacă trăirile respective. Despre această cealaltă Sine vom mai vorbi. Ea este ceea ce omul cunoaşte atunci când, în lumea spirituală, în interiorul corpului său astral, el învaţă să resimtă, să perceapă, să trăiască. Ea este ceea ce trece din viaţă pământească în viaţă pământească, din încarnare în încarnare. Ceea ce trece acolo din viaţă pământească în viaţă pământească se ţese într-un mod atât de tainic între moarte şi naştere în fiinţa umană încât, în mod obişnuit, conştienţa fizică nu poate să perceapă această cealaltă Sine, fiindcă această cealaltă Sine este chiar în lumea spirituală, deşi ea este legată în acelaşi timp cu fiinţa fizică a omului.

Cum acţionează această cealaltă Sine? Tocmai s-a spus că ea ţine de lumea spirituală din domeniul spiritual, că este o fiinţă-gând printre fiinţe-gând. La acestea, cuvintele sunt fapte iar ceea ce fac ele realizează prin ceea ce s-ar putea numi, într-un cuvânt, inspiraţie. A doua Sine acţionează, inspirând, în natura omului. Ce inspiră ea deci? Inspiră ceea ce am numi karma noastră, destinul nostru. Şi aici avem procesul tainic: ceea ce noi vieţuim ca tristeţe, bucurie, tot ceea ce are loc în viaţa noastră este inspirat din lumea spirituală prin cealaltă Sine a noastră. Deci, dacă mergeţi pe stradă şi survine ceva ce vi se pare o întâmplare, acest fapt este inspirat din lumea spirituală prin cealaltă Sine a dumneavoastră. Astfel, în lumea spirituală există ceva ca o inspiraţie, şi această inspiraţie se manifestă pe planul fizic provocând faptele care constituie destinul dumneavoastră în mic şi în mare. Destinul omului este inspirat din domeniul spiritual de către cealaltă Sine. Când sufletul clarvăzător pătrunde în acest domeniu al spiritului, el are experienţa unei revelaţii în dialogul spiritual, despre care se poate spune: Cuvintele sunt fapte. Dar tot ceea ce are loc în lumea spirituală se imprimă în lumea fizică. Dacă observaţi o piatră, o plantă, un nor, un fulger, în spatele tuturor acestora stau entităţii şi activităţi spirituale. În spatele proceselor fizice ale destinului dumneavoastră stau entităţi, procese spirituale. Ce sunt aceste entităţi şi aceste procese spirituale? Sunt inspiraţiile! Făptuiri dintr-un dialog spiritual din lumea spirituală. Cuvântul cosmic acţionează ca inspirator al destinului omenesc. Momentul când îţi întâlneşti Cealaltă Sine este un moment foarte important al cunoaşterii spirituale. Atunci încetezi să gândeşti că personalitatea umană există numai în limitele care i se atribuie în mod obişnuit. Îţi extinzi sinea care cuprinde şi cealaltă Sine, o extinzi peste întregul tău destin. Şi aşa cum atunci când îţi vezi degetul îţi spui: El ţine de eul meu de pe planul fizic, tot aşa îţi spui: Depinde de mine când mă rănesc şi curge sânge sau când cad ş.a.m.d. Căci toate acestea sunt inspirate de cealaltă Sine.

Acum trebuie să abordăm modul cum întâlneşti cealaltă Sine când ai trecut Pragul în domeniul spiritului. Mereu trebuie să ai în faţa sufletului faptul că nimic din ceea ce ai învăţat, ai observat, ai trăit în lumea fizică şi chiar şi în lumea elementară, nimic din toate acestea nu poate corespunde caracteristicilor lumii spirituale în care gândurile sunt fiinţe vii. Dacă deci ai vrea să pătrunzi în domeniul spiritului înarmat numai cu ceea ce se poate învăţa în lumea fizică şi elementară, te-ai afla în faţa neantului. Ce se poate aduce deci în acest domeniu al spiritului? Să observăm clar acest lucru. Sufletul trebuie să se obişnuiască cu faptul că în acest domeniu spiritual el nu poate nici să perceapă, nici să gândească, nici să simtă, nici să vrea aşa cum o face în lumea fizică şi chiar în cea elementară. Pe acestea toate el trebuie să le lase în urmă. Dar el trebuie să îşi aducă aminte ceea ce a gândit, a simţit, a voit în lumea fizică. Aşa cum duci în anumite perioade de viaţă amintirile perioadelor anterioare, tot aşa trebuie să duci din planul fizic în domeniul spiritual ceea ce s-a întărit, s-a fortificat în suflet. Deci trebuie să pătrunzi în lumea spirituală cu un suflet care îşi aminteşte de lumea fizică. Şi apoi va trebui să suporţi ceva anume, care poate fi descris astfel. Imaginaţi-vă că, la un moment dat al vieţii pământeşti obişnuite, toate percepţiile dumneavoastră încetează. Nu mai puteţi vedea si auzi, nu mai puteţi gândi nimic nou, nu mai puteţi simţi şi voi. Întreg modul dumneavoastră de viaţă anterior ar înceta şi nu aţi cunoaşte decât ceea ce aţi putea să vă amintiţi. Chiar aceasta este starea pe care o aveţi când vă ridicaţi cu conştienţa clarvăzătoare în lumea spirituală. Aici, în primul moment, nu este nimic nou pe care l-aţi putea vieţui. Percepeţi doar că existenţa dumneavoastră constă în ce v-a rămas în amintirile pe care le aveţi. Sufletul se vieţuieşte spunând despre sine: Tu eşti acum doar ceea ce ai fost, existenţa ta constă doar în trecutul tău, prezentul şi viitorul nu au pentru început nici un sens pentru tine, fiinţa ta nu este decât trecutul tău. În anumite situaţii este uşor să spui asta. Dar a te vedea astfel, în starea de pură amintire, fără să poţi vieţui nici un prezent, să nu poţi vorbi despre fiinţa ta decât ca despre ce a fost este o experienţă extrem de importantă.

Când omul a trecut prin această experienţă, când sufletul clarvăzător a reuşit să o străbată, numai atunci începe el să înţeleagă cu adevărat făptura al cărui nume este acum atât de des rostit: Lucifer. Căci sufletul omenesc care se ridică în domeniul spiritului resimte la un anumit moment: Tu nu eşti decât un „fost“. Lucifer este, în ordinea lumii, o fiinţă care a ajuns să fie doar un astfel de „fost“, doar un trecut, nu este decât ceea ce au dat epocile pământeşti trecute, ceea ce au adus sufletului său epocile cosmice trecute. Şi viaţa lui constă în a lupta cu trecutul său pentru a obţine un prezent şi un viitor, în timp ce celelalte entităţi spirituale divine care urmează cursul normal al evoluţiei pământeşti l-au condamnat la trecut. Aşa apare Lucifer în faţa privirii clarvăzătoare, păstrând în existenţa sa spiritual-divinul din obârşiile lumii, purtând în sufletul său toate splendorile lumii, şi condamnat să spună despre ele doar: Ele au fost în tine. Şi atunci începe lupta lui veşnică, aceea de a adăuga acestui trecut atât prezentul cât şi viitorul în ordinea lumii. Aici, vieţuind asemănarea macrocosmică a lui Lucifer cu fiinţa microcosmică a sufletului omenesc, la Pragul dintre lumea elementară şi cea spirituală, vieţuieşti întregul tragism al acestei făpturi a lui Lucifer. Şi începi să presimţi ceva din marile taine cosmice care sălăşuiesc în sânul adâncurilor existenţei, unde nu numai o fiinţă luptă cu o altă fiinţă, ci unde epoci, care devin fiinţe, luptă împotriva altor epoci. Atunci în faţa sufletului începe să se înalţe o viziune a lumii de unde emană o profundă gravitate şi o profundă demnitate, şi din care presimţi ceva ce s-ar putea numi suflul necesităţilor eterne [34] care sunt trăite în Miezul de noapte cosmic, când fulgere străluminează asupra existenţei, în strălucirea cărora apare chipul unui Lucifer, dar care şi mor în cunoaştere şi, murind, se transformă în semne de destin, aşa încât ele continuă să acţioneze sub forma karmei interioare tragice în sufletul omenesc. Însuşi sufletul omenesc, în timp ce se ridică în aceste lumi spirituale, trăieşte un moment în care nu este decât „fost“, moment în care se află în faţa neantului, unde nu este decât un punct în Univers şi nu se vieţuieşte decât ca un punct.

Dar acest punct devine acum un spectator, spectator în faţa a altceva. Alte două lucruri există acolo, pe lângă care sufletul omenesc, devenit punctual, este un al treilea, care de fapt la început nu are nimic în sine, aşa cum punctul nu are nimic în el. Ceea ce el îşi aduce aminte în primul moment este ca o lume exterioară pe care o observi cu o privire retrospectivă şi despre care poţi să spui: Aceasta este ce ai fost, „fostul“. Când, fără să ştii mai întâi nimic despre tine, stai lângă acestă existenţă a ta care este un „fost“, care s-a ridicat dincolo de Prag în lumea spirituală şi i-a conferit fiinţialitate-gând, şi când apoi ai dobândit dispoziţia de pace sufletească, atunci ceea ce s-a ridicat în lumea spirituală drept ,fost“ al tău începe dialogul spiritual cu lumea fiinţelor-gânduri din lumea înconjurătoare. Ca un spectator obiectiv, care este însă oarecum punctual, le vezi pe celelalte două începând dialogul lor. Vezi trecutul propriu de gânduri şi fiinţialitatea-gând discutând. Ceea ce ai adus tu însuţi, din care ai construit gânduri, discută spiritual în Cuvântul cosmic cu fiinţialitatea-gând spirituală a domeniului spiritual. Prinzi ceea ce spune aici propriul tău trecut entităţilor spirituale care trăiesc în domeniul spiritului. Şi eşti mai întâi ca un nimic. Dar când asculţi discuţia trecutului cu entităţile spirituale ale domeniului spiritual te naşti ca un astfel de nimic. Treptat însă, tot ascultând, te umpli cu un nou conţinut. Acum te cunoşti şi te resimţi ca punct în timp ce asculţi discuţia dintre propriul trecut şi fiinţialitatea spirituală din domeniul spiritual. Şi cu cât aduni mai mult în tine din acest dialog spiritual dintre „fostul“ tău şi viitor, cu atât mai mult tu însuţi devii, devii o fiinţă spirituală. Acesta este procesul prin care, în lumea spirituală, te afli înăuntrul unei triade. Un mădular al acestei triade este „fostul“ tău pe care l-ai adus în lumea spirituală şi care a fost dobândit în felul în care se revelează ca spiritual în lumea sensibilă, iar apoi, dincolo de Prag, îl resimţi ca „fost“. Al doilea mădular este întreaga ambianţă spirituală iar al treilea mădular eşti tu însuţi. Astfel apare triada în lumea spirituală şi, în interiorul acestei triade, din cauza opoziţiei care există între „fostul“ tău şi fiinţialitatea spirituală din domeniul spiritual, se dezvoltă cel de al treilea, medianul, care nu este decât ca un punct şi care, ascultând discuţia dintre „fostul“ tău şi lumea  spirituală, devine tot mai plin şi mai plin, o fiinţă în curs de evoluţie în interiorul lumii spirituale. Aşa devii tu însuţi în constienţa clarvăzătoare din cadrul lumii spirituale.

Asta este ceea ce am căutat să vă descriu cu ajutorul cuvintelor care, bineînţeles, întrucât au fost împrumutate din limbajul lumii fizice, vor fi totdeauna limitate. Dar chiar prin cuvintele limbii planului fizic încercăm să caracterizăm aceste raporturi profunde şi sublime. Căci aceste raporturi sunt singurele în stare să îl facă pe om să cunoască adevărata sa fiinţă, pe care el, cum am spus, o aude în lumea spirituală de la celelalte două componente. Pătrunderea în această fiinţă adevărată a omului încercăm să o realizăm prin astfel de conferinţe ca cele din acest ciclu.