Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINELE PRAGULUI

GA 147


CONFERINŢA a VII-a

München, 30 august 1913

Am vorbit în cursul acestor conferinţe despre urcarea conştienţei clarvăzătoare în lumile în care entitatea adevărată a omului, care ţine întru totul de lumile spirituale, poate fi aprofundată şi cercetată. Şi chiar în ultimele zile am încercat să arăt că atunci când sufletul omului trece Pragul el trece mai întâi prin lumea elementară, intră în lumea spirituală, apoi acest suflet întâlneşte ceea ce poate fi numit cealaltă Sine a omului. Această înălţare ar mai putea fi caracterizată şi altfel.

Omul trăieşte mai întâi înăuntrul corpului său fizic în lumea fizic-senzorială. Când el se eliberează de corpul fizic, când iese din el, trăieşte mai întâi în corpul său eteric şi trăieşte în lumea elementară care formează atunci mediul său înconjurător. Pentru cei ce vor să găsească cu orice preţ contradicţii, mâine voi atrage atenţia asupra raportului dintre denumirile folosite aici şi cele din cartea mea Teosofia. Când apoi omul se desprinde de corpul său eteric, el urcă în lumea spirituală propriu-zisă; ea este ambianţa sa, iar el se află în corpul astral. În corpul său astral, omul face experienţa celeilalte Sine care trece din încarnare în încarnare şi despre care am putut spune că este trăită alăturându-se ca o a treia realitate celorlalte două. Te afli atunci ca un simplu punct în faţa a ceea ce s-ar putea numi fiinţa „fostă“, care, prin faptul că a fost adusă până aici, s-a transformat ea însăşi în spirit. Şi această fiinţă „fostă“ începe acum un dialog în sfera în care fiinţele-gând vorbesc între ele spiritual. Începe atunci un dialog spiritual al trecutului propriu cu ambianţa spirituală, dialog pe care tu, ca nou-născut în lumea spirituală, trebuie să-l asculţi cu mare atenţie, iar prin aceasta tu însuţi te maturizezi şi creşti ca fiinţă-gând.

Desigur, sunt multe de observat în această înaintare în lumile spirituale. Pentru a înţelege mai bine, să luăm mai întâi cazul unei evoluţii normale ideale în lumea spirituală, deci evoluţia unui suflet pe care nu l-ar tulbura nimic. Poţi spune deja că astfel de suflete sunt puţine. Acesta este şi motivul pentru care m-am străduit să nu descriu drumul spiritual doar într-un mod general, ci să îl prezint şi într-un mod dramatic – cum s-a întâmplat – fiindcă fiecare suflet pleacă de la o anumită situaţie precisă, iar un progres normal ideal nu poate exista niciodată. Fiecare suflet îşi urmează drumul său spiritual individual. Firesc, acest lucru poate fi arătat doar dacă prezentăm cum are loc urcarea individuală la suflete ca Maria, Johannes Thomasius, Capesius, Strader. Pentru moment însă să lăsăm deoparte toate acestea. Să ne imaginăm ce ar însemna urcarea ideală a unui suflet, deci dacă el ar fi împlinit condiţiile ideale pentru trecerea Pragului şi pentru urcarea în lumile spirituale. Când omul îşi întâlneşte în lumea spirituală cealaltă Sine a sa, pe care nu ar putea să o vieţuiască ca pe propria sa fotografie, ceea ce în lumea fizic-senzorială şi în lumea elementară este subiectiv, ceea ce aici trăieşte în suflet ca subiectivitate abstractă, forţele sufleteşti – gândire, simţire, voinţă – despre care spunem că le avem în interior, pe toate acestea nu le mai are atunci în interior. Celui care întâlneşte în lumea spirituală cealaltă Sine, această gândire, simţire şi voinţă în lumea fizică îi apar obiectiv, sub forma unei trinităţi. Şi am încercat să prezint această trinitate, pe care o întâlneşti şi faţă de care trebuie să ai conştienţa: Acestea trei sunt eu însumi, prin personajele Philia, Astrid şi Luna. Aceste personaje sunt absolut reale şi sunt tot atât de frecvente în lumea spirituală câte suflete umane sunt. Dacă le-ai cunoscut o dată, le recunoşti aşa cum recunoşti toate seminţele de ovăz când ai cunoscut o sămânţă de ovăz. Dar trebuie să ne fie foarte clar că ceea ce nu este în sufletul omenesc decât o umbră, o umbră palidă, devine – atunci când întâlneşti cealaltă Sine a ta – o trinitate vie, diferenţiată clar în trei fiinţe. Tu însuţi eşti Philia, Astrid şi Luna, dar acestea sunt în acelaşi timp fiinţe-gând independente.

Şi ceea ce trebuie să ai atunci în sufletul învigorat este conştienţa că eşti unitatea acestor trei fiinţe. Trebuie să ai, de asemenea, conştienţa că ceea ce se numeşte gândire, sentiment, voinţă este o maya; este umbra acestor trei fiinţe proiectată în suflet. Patologia sufletului ar putea consta fie în a nu te recunoaşte în lumea spirituală în aceste trei fiinţe, considerând că ele nu ar aparţine aceluiaşi tot unitar, fie în a nu putea să-ţi menţii unitatea, ci a crede că o parte a sufletului tău este Luna, o altă parte este Astrid, şi o alta este Philia. Dar a-ţi vedea cealaltă Sine în trinitatea sa completă cere o evoluţie cu totul normală, ideală a sufletului, aşa cum cu greu o poate avea un suflet uman.

Dacă înţelegi ce poate avea loc, ceea ce poate deveni real, în adevăratul sens, trebuie să spui: Noi am remarcat deja că aceste fiinţe pe care le indicăm sub numele de Ahriman şi de Lucifer îşi proiectează impulsurile lor în lumea fizic-senzorială. Le-am găsit în cele mai diverse domenii ale lumii fizice. Dar atunci când sufletul omenesc păşeşte pe calea conştienţei clarvăzătoare, el intră în contact cu Ahriman şi Lucifer într-un mod mult mai intens, mult mai energic. Când el iese din lumea fizică şi caută să pătrundă în lumile superioare, Ahriman şi Lucifer se apropie de acest suflet uman şi caută să-l influenţeze. Pentru a înţelege acest lucru să avem în vedere anumite acţiuni ale lui Ahriman şi Lucifer în acest domeniu.

Sufletul omului este o fiinţă foarte complicată şi de aceea are în sine multe lucruri contradictorii pe care nu le stăpâneşte, care se ascund în profunzimile sufletului fără să aibă despre ele, în conştienţa superioară, înţelegerea exactă. Am arătat deja că atunci când intri în lumea elementară este ca şi cum ţi-ai băga capul într-un furnicar – ca să folosesc o imagine grotescă –, adică îţi adânceşti conştienţa în lumea elementară încât gândurile devin fiinţe vii care încep să manifeste o viaţă independentă iar conştienţa pătrunde în această viaţă. Iată, de fapt, ce se petrece cu sufletul clarvăzător: omul are totdeauna în sufletul său anumite părţi pe care, ca să spunem aşa, nu le stăpâneşte deplin şi pentru care are simţăminte speciale. Faţă de aceste lucruri de care este ataşat într-un mod foarte personal, Ahriman exercită o activitate cu totul deosebită. Există în sufletul omenesc părţi care, într-o anumită măsură, se pot izola de ansamblul acestui suflet. Şi pentru că omul nu este deloc stăpân pe aceste incluziuni, Ahriman se năpusteşte asupra lor. Şi prin activitatea lui Ahriman, care este nelegitimă prin faptul că îşi depăşeşte limitele ce i-au fost stabilite, apare tendinţa ca părţi din entitatea umană eterică, chiar şi din cea astrală, care au tendinţa de a se separa de restul vieţii sufleteşti să devină independente, să se lase modelate de Ahriman, care le dă atunci o formă umană. În fond, toate gândurile care sunt în noi au posibilitatea de a lua forma umană. Dacă omul se află în faţa acestor gânduri ca fiinţe-gând, dacă apoi Ahriman are prilejul să facă independentă o astfel de parte a sufletului omenesc, să-i dea formă umană, şi te trăieşti pe tine în lumea elementară, stai atunci în faţa acestei părţi devenită independentă a entităţii tale ca în faţa Dublului tău. Acesta este o parte a sufletului omenesc căruia Ahriman îi dă forma umană. Trebuie doar să îţi dai seama că atunci când păşeşti în lumea elementară, când eşti în afara corpului tău fizic, în toate raporturile se modifică ceva. Când eşti în corpul tău fizic nu poţi sta în faţa ta însăţi; când însă, cu corpul tău eteric pătrunzi în lumea elementară, poţi fi în acest corp eteric şi totuşi să îl vezi din afară, aşa cum vezi Dublul. Asta se înţelege prin Dublu. În fond, dacă vrem să ne exprimăm direct, el este o parte a însuşi corpului eteric. În timp ce reţii în tine o parte a acestuia, o altă parte se separă, devine obiectivă. Poţi să o vezi, este o parte a propriei noastre entităţi, căreia Ahriman i-a dat forma pe care o are el însusi. Căci Ahriman caută să includă totul în legile lumii fizice. În lumea fizică domnesc Spiritele formei şi ele împart această suveranitate cu Ahriman, încât el poate foarte bine să realizeze cu o parte a entităţii omeneşti ceea ce poate fi desemnat drept modelare a unei părţi a entităţii omeneşti ca Dublu.

Această întâlnire cu Dublul este un fenomen relativ elementar şi el poate apărea sub efectul unor impresii şi impulsuri subconştiente deosebite ale sufletului uman, poate apărea chiar dacă omul nu este clarvăzător. Se poate întâmpla ca un om oarecare să fie un intrigant şi să fi provocat necazuri multor oameni prin intrigile sale. Se poate ca într-o zi să fi ieşit din casă pentru a ţese nişte intrigi. Se întoarce acasă, intră în biroul său, poate că pe masă se află şi hârtii, lucruri cu ajutorul cărora a ţesut intrigile. Şi se poate atunci ca, deşi în conştienţa sa superioară este cinic, subconştientul lui să fie prins de aceste impulsuri ale intrigilor. El intră în birou, priveşte spre masă şi, ei da, se vede pe sine aşezat acolo. Este o întâlnire destul de neplăcută să intri pe propria-ţi uşă în cameră şi să te vezi pe tine însuţi aşezat la propriul birou. Dar astfel de lucruri ţin de ceva ce se întâmplă foarte frecvent şi cu atât mai uşor când au loc astfel de intrigi. Ceea ce întâlneşti aici este Dublul, pe care în Păzitorul Pragului şi în Trezirea sufletelor am căutat să-l prezint cu alte misiuni. Ştim că acest Dublu este vieţuit de Johannes Thomasius şi ţine de evoluţia sa proprie faptul că are această întâlnire cu Dublul [35] în locurile pe care le-am menţionat, deoarece, prin trăirile pe care le-a avut, Ahriman poate să-i modeleze o parte a sufletului, încât acestă parte să fie umplută substanţial, ca parte a corpului eteric, cu elemente sufleteşti egoiste. Aşa ceva are loc când sunt create condiţii ca cele de care am vorbit în cazul lui Johannes Thomasius. Puteţi urmări caracterul aparte al acestui Johannes Thomasius în cursul celor patru drame. Un anumit moment în evoluţia sufletului lui Johannes Thomasius [36] este indicat şi la sfârşitul dramei Păzitorul Pragului. Un astfel de punct al evoluţiei poate interveni pentru orice suflet care caută drumul lumilor suprasensibile.

Să rezumăm ce se petrece cu Johannes Thomasius. În Poarta iniţierii îl vedem pe Johannes Thomasius vieţuind, să spunem, lumea superioară. Dar cum o vieţuieşte el? Dacă luăm doar această parte a dramei Poarta iniţierii şi îl observăm pe Johannes Thomasius, putem spune că el de fapt nu ajunge prea departe. El nu depăşeşte ceea ce putem numi vieţuiri sufleteşti imaginative, cu toate unilateralităţile şi erorile lor. Tot ce este descris aici sunt trăiri subiective, cu excepţia tablourilor ce nu aparţin acţiunii, ale prologului şi ale interludiului aflat înaintea tabloului opt. Însă restul sunt vieţuiri subiective ale lui Johannes Thomasius. Johannes nu depăşeşte acestă treaptă în Poarta iniţierii. Faptul este destul de explicit prin aceea că el apare în toate scenele – ceea ce este o dificultate pentru actor –, cu excepţia celor două scene citate mai sus. Şi totul trebuie gândit că se petrece, în sufletul lui Johannes, ca o cunoaştere imaginativă. Chiar dacă la sfârşitul Porţii iniţierii, în templu, Johannes rosteşte o seamă de cuvinte care teoretic au valoare obiectivă, poţi spune că, în diverse temple, mulţi oameni rostesc cuvinte pentru care nici pe departe nu sunt maturi, pentru care abia urmează să dobândească maturitate. Dar nu asta este hotărâtor, ci faptul că recunoaştem în întreaga reprezentaţie a dramei: Aici avem de-a face cu imaginaţiuni subiective ale lui Johannes.

În Încercarea sufletului se merge mai departe, are loc un salt, prin faptul că Johannes ajunge la amintiri din vieţi pământeşti anterioare, care nu sunt pură imaginaţiune, în care totul trece în lumea obiectivă, în care avem de-a face cu fapte spirituale care există ca atare, desprinse din sufletul lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului ieşim din subiectivitatea lui Johannes Thomasius şi intrăm în lumea obiectivă. Astfel putem considera că în primele două drame Johannes Thomasius se desprinde treptat de lăuntrul său şi pătrunde în lumea spirituală exterioară. Pentru că Johannes Thomasius traversează prima treaptă a iniţierii propriu-zise în Încercarea sufletului, tocmai de aceea Lucifer era atât de aproape să câştige în acţiunea de seducere [37] descrisă la sfârşitul acestei drame. Şi prin aceasta se vede încă o dată ce poate să întâmpine un suflet ca cel al lui Johannes Thomasius, lucru arătat în Păzitorul Pragului.

În Păzitorul Pragului Johannes Thomasius este plasat în lumea spirituală obiectivă, unde, ce-i drept, preocupat de munca sa, el se trezeşte iniţial mai mult subiectiv în faţa lui Ahriman, de la care primeşte egoismul, pe care-l dezvoltă în opoziţie cu ordinea divină a lumii. Apoi încep experienţele obiective în care domneşte Lucifer. Acolo nu mai avem de-a face cu simple trăiri subiective, ci cu descrierea lumii spirituale, separată de om, şi pe care o vieţuieşti spiritual aşa cum vieţuieşti în plan fizic lumea fizică exterioară. Abia în acest moment pătrunde, ca să spunem aşa, Johannes în lumea spirituală obiectivă. Din această cauză el poate încă să aducă în ea toate posibilităţile de eroare ale sufletului omenesc şi, înainte de toate, relaţia sa deosebită cu Theodora. Această relaţie nu trebuie să fie înţeleasă altfel decât a fost gândită. S-ar spune că Johannes pătrunde în această lume superioară cu toate impurităţile sinei sale inferioare, dar el este în faţa lumii superioare. Şi pentru a desemna acest lucru într-un termen cu totul banal, aş spune că Johannes Thomasius s-a îndrăgostit de Theodora într-un mod ocult. În sentimentul său pentru Theodora, anumite impulsuri ale lumii fizice sunt duse mai sus, în lumea superioară. Trecând prin toate acestea, Johannes Thomasius ajunge la ceea ce este indicat la sfârşitul dramei Păzitorul Pragului. El ajunge la experienţa sinei obişnuite, care ţine de lumea fizică şi de lumea elementară, cea pe care o duci cu tine când circuli în lume ca om, şi ajunge şi la experienţa celeilalte Sine, pe care o întâlneşte când pătrunde în lumea spirituală. Astfel că, atât în tabloul nouă, cel al plimbării, cât şi în templu, în faţa lui Hilarius, Johannes Thomasius atinge ceea ce se poate numi sentimentul interior atât al sinei proprii cât şi al celeilalte Sine. Se vede clar că Johannes încă n-a pus ordine în ceea ce priveşte armonia care trebuie să domnească între sinea obişnuită şi cealaltă Sine, el pendulează de la una la cealaltă. Când înţelegi că la sfârşitul dramei Păzitorul Pragului, ca şi la începutul Trezirii sufletelor, sufletul lui Johannes simte sinea obişnuită şi cealaltă Sine acţionând în el una alături de cealaltă, întelegi că în acest suflet al lui Johannes multe lucruri pot fi, ca să spunem aşa, decojite. În primul rând este decojit Dublul prin Ahriman. Dar, într-o altă manieră, ar mai putea să se decojească şi altceva din el.

Accentuez că nu descriu aceste lucruri pentru a face un comentariu asupra dramelor; ci pentru a folosi ceea ce se află în drame, pentru a înfăţişa raporturi spirituale şi entităţi spirituale reale. Când ţii seama de karma umană, de ansamblul legilor destinului uman, trebuie să îţi spui că în sufletul omenesc sunt multe lucruri din karmă achitate şi multe neachitate. În viaţa pământească deja scursă, el a comis multe greşeli care trebuie să fie compensate. Multe lucruri care nu sunt încă achitate, aflate în adâncul sufletului, rămân karmă necompensată. Toate sufletele au o astfel de karmă necompensată. Johannes Thomasius trebuie în mod deosebit să conştientizeze karma necompensată acolo unde entitatea sa interioară se împarte în sinea obişnuită şi cealaltă Sine. Şi tocmai aici se evidenţiază foarte mult din partea de karmă necompensată, ceea ce de fapt poate constata cu uşurinţă fiecare suflet când, puţin câte puţin, înaintează spre clarvedere. Sufletul care o face se naşte – adică intră în existenţa fizică prin naştere – în aşa fel încât se vieţuieşte iniţial pe sine cu dispoziţii proprii tinereţii. Nu găseşti totdeauna suflete înclinate să fie un Krishnamurti [38]. Trăieşti în această lume aşa cum fac firesc copiii, pentru avantajele lor, chiar dacă mai târziu devin clarvăzători. La un anumit moment – asta depinde de karmă – poate izbucni viziunea lumilor spirituale. Dar de fapt tocmai sufletul clarvăzător – şi este important să fie aşa –, dacă el este deosebit de elegiac ca dispoziţie, are ceva tragic, ajunge să vadă apărând această viziune a propriei sale tinereţi ca pe o entitate obiectivă [39]. Apare o viziune a tinereţii din care ai crescut, despre care spui: Ce-ar fi devenit această tinereţe, acum aproape străină, dacă n-ar fi fost adusă la clarvederea spirituală? În om are loc atunci realmente o sciziune. El vieţuieşte un fel de nouă naştere şi îşi vede retrospectiv propria tinereţe ca o entitate străină. Dar în această tinereţe sunt multe lucruri despre care se spune că nu le va putea achita în această încarnare. O grea karmă rămâne înmormântată aici, care va trebui să fie compensată mai târziu, sau te strădui să o compensezi încă de acum. În sufletul lui Johannes sunt multe din această karmă necompensată.

Astfel de karmă necompensată, o vieţuire precum aceea de a-ţi privi tinereţea ca pe o altă fiinţă, este ceva ce se trăieşte interior, Lucifer nu are acces la o astfel de experienţă. El poate izola, poate lua o parte din substanţa corpului eteric şi să o însufleţească oarecum cu karma care nu a fost compensată. Din aceasta apare, sub influenţa lui Lucifer, o fiinţă-umbră, o fiinţă-umbră precum spiritul lui Johannes Thomasius tânăr. O astfel de fiinţă-umbră este o fiinţă reală; ea este aici, separată de Johannes Thomasius, dar are sarcini oribile, fiindcă de fapt contrazice ordinea generală a lumii. Această fiinţă-umbră ar trebui să fie înăuntrul lui Johannes şi nu în afară. Acest fapt face să se nască sentimentul unui destin tragic al acestei fiinţe-umbră care trăieşte, ca o parte a corpului eteric, afară, în lumea elementară şi lumea spirituală. Este karma necompensată a lui Johannes Thomasius, devenită fiinţă-umbră independentă cu ajutorul lui Lucifer. Cel care face această experienţă – foarte importantă şi plină de semnificaţii – resimte, pentru că el ştie că nu şi-a achitat karma, că s-a încărcat cu un fel de datorie cosmică şi a creat o fiinţă care nu ar fi trebuit să existe în afara lui ci în el însuşi. În Trezirea sufletelor, cealaltă Philia îl face pe Johannes să conştientizeze că el a creat un astfel de copil sufletesc ce are în afară o existenţă, într-un anumit sens, nefondată. Este caracteristic faptul ca atunci când te ridici în lumile spirituale să întâlneşti propria ta entitate, dar, în obiectivitatea spirituală, această entitate proprie îţi poate apărea multiplicată. În cazul lui Johannes Thomasius avem de-a face cu o multiplicare vastă. O parte a fiinţei sale îi apare ca Dublul său, iar acum o altă parte a fiinţei sale – căci karma ţine în întregime de fiinţa omului – îi apare sub forma spiritului lui Johannes Thomasius tânăr.

Apoi îl întâmpină şi o a treia parte, fiindcă el nu este în stare să facă experienţele pe care le face Maria. Ea trece printr-o evoluţie relativ normală. De fapt, în tabloul nouă, ei nu îi vin în ajutor Astrid şi Luna împreună cu adevărata Philia, ci îi ies totdeauna în întâmpinare două făpturi sufleteşti. Este o evoluţie relativ apropiată de cea normală. Ar fi fost absolut normal dacă Maria s-ar fi aflat în faţa celor trei forţe ale sufletului şi întreaga gândire, întreaga simţire şi voire ar fi fost atât de obiectivate încât Maria să le resimtă ca o unitate. Dar o evoluţie atât de normală este greu de conceput. Şi insist: ceea ce am încercat să caracterizez sunt făpturi reale, aşa încât situaţiile sunt întru totul posibile. Un suflet ca cel spre care se îndreaptă Astrid şi Luna – excluzând-o pe Philia, fiindcă ceea ce este sufletul conştienţei şi sufletul înţelegerii este dezvoltat de Maria într-un mod mai sistematic decât sufletul senzaţiei –, un astfel de suflet parcurge deja o dezvoltare normală de grad superior. Dar la Johannes Thomasius avem de-a face cu o evoluţie care se depărtează mult de cea normală. Avem la început apariţia Dublului. În timp ce Johannes se îndreaptă spre cealaltă Sine, apare Dublul şi Spiritul tinereţii lui Johannes. Numărul celor ce ţin de cealaltă Sine creşte, dat fiind că cealaltă Sine este ca luminatorul acestor relaţii lăuntrice. Şi fiindcă Johannes nu reuşeşte să se apropie imediat de cealaltă Sine – dacă ar fi reuşit asta, cele trei făpturi ale forţelor sufleteşti i-ar fi ieşit în întâmpinare, dar el trebuie să treacă prin multe încercări ce vin peste el pe drumul spre cealaltă Sine –, cel ce se apropie de el este şi ceva mai apropiat de subiectivitate. Este cealaltă Philia. Celaltă Philia este într-un anumit sens chiar cealaltă Sine, dar cealaltă Sine care sălăşluieşte încă în adâncurile sufletului şi nu s-a eliberat cu totul, este legată de ceva ce aici, în lumea fizică, este cel mai asemănător lumii spirituale, este legată de iubirea atotstăpânitoare şi de ceva ce te poate ridica în lumile superioare fiindcă este în legătură cu această iubire. Pe drumul spre cealaltă Sine, lui Johannes Thomasius îi iese în întâmpinare o a treia făptură, în fiinţa celeilalte Philia. Dacă unui suflet i-ar ieşi în întâmpinare toate cele trei făpturi sufleteşti, el nu s-ar mai lovi, să spunem aşa, de nici o piedică. Astfel întreaga fiinţă a omului se poate obiectiva, se poate proiecta afară în spaţiu, se poate proiecta ca un întreg. Este ceea ce se va întâmpla la sfârşitul tabloului doi din Trezirea sufletelor, la vederea celeilalte Philia.

V-am prezentat faptul că omul, în timp ce se familiarizează cu lumea elementară – şi anumite semne ale acestei familiarizări se păstrează şi când el se ridică în lumea spirituală –, trebuie să-şi însuşească capacitatea de metamorfozare, fiindcă în lumea spirituală totul este în transformare, fiindcă acolo nu există o formă rigidă, definitivă. Formă este numai în lumea fizică. În lumea elementară există mobilitate, capacitate de metamorfozare. Dar de acest lucru se leagă şi faptul că, totul fiind în continuă transformare, pot apărea confuzii atunci când îţi iese în cale ceva de natura fiinţei. Totul este într-o transformare continuă. Dacă, să spunem aşa, nu te adaptezi imediat, ajungi să confunzi lucrurile. Este ceea ce i se întâmplă lui Johannes Thomasius când are la început în faţa sa pe cealaltă Philia, iar apoi el ia Dublul drept cealaltă Philia. Astfel de confuzii pot să apară foarte uşor. E necesar să înţelegem bine că mai întâi trebuie să răzbatem la contemplarea adevărată a lumilor superioare şi că tocmai acolo pot apărea confuziile datorate acestei continue metemorfozări. Iar felul cum apar aceste confuzii este foarte important pentru mersul evoluţiei unui suflet. Vă aduceţi aminte că Johannes Thomasius are de trei ori o experienţă [40]. Faptul acesta ţine într-o anumită măsură de evoluţia lui de până atunci. Cea dintâi este întâlnirea cu cealaltă Philia, a doua este cea a Dublului; a treia este iar întâlnirea cu cealaltă Philia. Avem aici un grup de trei experienţe. În lume avem de-a face mai ales cu triade, şi trebuie să le cercetăm, fiindcă triade există mereu. Faptul că Johannes o are de două ori în faţa lui pe cealaltă Philia şi numai o singură dată Dublul, şi că el se înşeală o dată, asta ţine de nivelul pe care l-a atins. Dar tot de ceea ce este el ţine şi faptul că percepe acest aşa-zis copil sufletesc, Spiritul tânărului Johannes, care este creatura sa – evident, realizată cu ajutorul lui Lucifer – dar care este prezent acolo, în afară, în lume. Una din experienţele cele mai emoţionante ale conştienţei clarvăzătoare este tocmai faptul că în lumea spirituală găsim părţi ale karmei necompensate, devenite independente cu ajutorul lui Lucifer, sub formă de fiinţe-umbră. Poţi afla multe astfel de fiinţe-umbră provocate de Lucifer şi care, prin însăşi karma necompensată, sunt strămutate în lumea spirituală. Aceste experienţe privind fiinţe-umbră corespund nivelului de evoluţie atins de suflet. Să presupunem că, în cazul lui Johannes, faptele s-ar produce altfel, că el ar face o dublă confuzie, că a avut două viziuni inexate şi una exactă, sau că a văzut de două ori Dublul şi numai o singură dată pe cealaltă Philia. Dar situaţia lui Johannes este de aşa natură încât el este încă prea adâncit în subiectivitate. În privinţa obiectivităţii, Maria este atât de înaintată, încât ei îi apar două forţe sufleteşti. Johannes trebuie să-şi învigoreze sufletul încât ceea ce i-a rămas încă destul de subiectiv să îi vină în întâmpinare: „urzirea vrăjită a propriei fiinţe“. Ea se obiectivează. Cu aceste cuvinte, „urzirea vrăjită a propiei fiinţe“, el îşi întăreşte sufletul. Şi în timp ce această urzire vrăjită a propriei fiinţe apare, se apropie de cealaltă Sine, Johannes stă faţă în faţă cu sine ca Dublu, ca Spiritul lui Johannes tânăr, ca cealaltă Philia. Alta ar fi dispoziţia lui Johannes dacă el ar fi abordat altfel grupul celor trei, dacă, de pildă, ar fi comis două confuzii şi ar fi putut întâlni de două ori Dublul. Johannes ar fi fost un altul, dacă lucrurile nu s-ar fi petrecut ca în Trezirea sufletelor, dacă Johannes nu ar fi văzut un singur Spirit al tinereţii sale, ci multe în împărăţia umbrelor. Puneţi în locul lui Johannes Thomasius un Johannes care s-ar fi înşelat de două ori sau ar fi putut să vadă de două ori Dublul; atunci mulţi astfel de copii sufleteşti ai lui Johannes ar fi trebuit să fie aici. Aceste lucruri ne duc adesea pe marginea tainelor profunde ale sufletului.

Tot ce v-am spus vă indică cât este de complicată calea sufletului clarvăzător către adevărata entitate a omului, vă arată că acest suflet omenesc este o fiinţă complicată. Te apropii puţin câte puţin de adevărata entitate a omului când, ridicându-te în lumea spirituală, tu însuţi devii fiinţă-amintire, un „fost“, când deci sufletul omenesc are conştienta: Acum tu nu eşti în prezent; tu nu ai nici viitor în faţă, eşti ceea ce ai fost, porţi „fostul“ tău în prezent. Creşti ca fiintă spirituală atât de mult încât această fiinţă care ai fost, pe care ai adus-o în lumea spirituală, pe care o resimţi tu însuţi spiritual, începe un dialog cu lumea spiritului care o înconjoară. Continui să creşti ascultând acest dialog al propriului tău trecut cu fiinţele-gând ale lumii spirituale. Dar când te afli astfel plasat în această lume în care se află cealaltă Sine a ta, ai totdeauna un sentiment, o vieţuire pe care o poţi formula astfel: Acum eşti de fapt în lumea spirituală, poţi să îţi găseşti aici cealaltă Sine a ta ca o entitate spirituală, în timp ce te menţii în lumea spirituală înăuntrul corpului tău astral. Dar fiinţa ta adevărată, ceea ce eşti tu realmente, încă nu poţi găsi în această lume. Acel ceva din care, în lumea fizică, Eul tău este doar umbra, nu îl găseşti încă, deşi te-ai ridicat în lumea spirituală. Şi înveţi treptat să cunoşti că este nevoie încă de o experienţă importantă pentru a afla adevăratul Eu, adevărata entitate interioară care este învelită în această cealaltă Sine. Da, entitatea umană este complicată, ea sălăşluieşte adânc, adânc de tot în suflet. Pentru a ajunge realmente la acest adevărat Eu trebuie să străbaţi multe experienţe. Am prezentat deja multe din cele pe care trebuie să le străbată omul ca să ajungă la adevărata Sine care trăieşte în el. Pentru a atinge adevăratul Eu, el trebuie să treacă şi prin experienţa următoare.

Am subliniat că pătrunzi în lumea spirituală cu amintirea, că la început nu ai nici o impresie nouă, ci trebuie să laşi să vorbească ceea ce ai fost, că trebuie să asculţi, ca entitate redusă la un punct, dialogul care are loc între ceea ce ai fost tu însuţi şi mediul spiritual. Păstrezi această amintire. O păstrezi şi între moarte şi o nouă naştere. Ceea ce ai fost este prezent iniţial chiar în lumea spirituală. Amintirea existenţei sensibile reale dintre naştere şi moarte este clar prezentă înăuntrul sufletului şi dăinuie între moarte şi o nouă naştere. Dar dacă vrei, ca suflet clarvăzător, să înaintezi spre adevăratul Eu, atunci înveţi să recunoşti că este necesară o hotărâre, o faptă spirituală. Şi despre aceasta putem spune: Ea trebuie să fie hotărârea fermă a voinţei de a stinge în tine, de a uita ceea ce ai adus în lumea spirituală ca amintire a ta; printr-o hotărâre de voinţă trebuie să ştergi în tine amintirea a ceea ce ai fost, cu toate detaliile ei. Ajungi atunci la acel ceva ce poate lumina palid deja şi pentru trepte clarvăzătoare şi de cunoaştere anterioare. O informaţie privind ceea ce se trăieşte în lumea spirituală este adusă în tabloul trei din Trezirea sufletelor, atunci când Strader se află în faţa prăpastiei existenţei sale. Dar modul cel mai corect de a sta în faţa abisului existenţei tale este să iei hotărârea, prin voinţă interioară liberă, printr-un act energetic de voinţă, să te stingi, să te uiţi. De fapt, toate aceste lucruri există în fond şi ca realitate în fiinţa omenească, dar omul nu ştie nimic despre asta. În fiecare noapte omul trebuie să se stingă în acest mod inconştient. Dar este cu totul altceva ca în deplină conştienţă să îţi supui Eul-amintire uitării, nimicirii, abisului, să stai realmente o clipă în lumea spirituală la marginea abisului existenţei ca neant în faţa neantului. Este experienţa cea mai cutremurătoare ce o poţi avea şi trebuie să te îndrepţi spre ea cu o mare încredere. Pentru a merge ca neant în faţa abisului trebuie să ai încredere că atunci eşti întâmpinat din Cosmos de adevăratul Eu. Şi aşa se întâmplă. Când, la marginea abisului existenţei, ai înfăptuit această stare de uitare, atunci ştii: tot ce ai vieţuit până acum este şters; tu însuţi ai şters; dar dintr-o lume pe care tu însuţi nu ai cunoscut-o până acum, dintr-o lume aş spune supraspirituală, îţi vine în întâmpinare adevăratul tău Eu, care era încă învăluit în cealaltă Sine. Abia acum, după ce te-ai stins complet, te întâlneşti cu adevăratul tău Eu, faţă de care eul din lumea fizică nu este decât imaginea-umbră, maya. Căci adevăratul Eu al omului aparţine lumii supraspirituale, iar omul trăieşte cu adevăratul său Eu – faţă de care eul din lumea fizică nu este decât o palidă imagine-umbră – în lumea supraspirituală. Astfel, drumul de înălţare în lumea supraspirituală este o vieţuire interioară, vieţuirea unei lumi cu totul noi la marginea abisului existenţei şi primirea adevăratului Eu din această lume supraspirituală, la marginea abisului existenţei. Această descriere am făcut-o ca o punte între consideraţiile de azi şi cele de mâine. Ea ar trebui într-un fel să ne preocupe în răstimpul dintre azi şi mâine dimineaţă, ca un element de legătură între consideraţiile de azi şi cele de mâine, care vor avea legătură cu cele spuse azi despre întâlnirea din faţa abisului existenţei.