Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINELE PRAGULUI

GA 147


CONFERINŢA a VIII-a

München, 31 august 1913

Într-un ciclu de conferinţe ca cel pe care îl încheiem acum întâlneşti cu uşurinţă gânduri care, aici sau dincolo, îţi îndreaptă atenţia spre ceea ce poate fi numit cultura prezentului. Şi în această cultură am putut constata, în multe detalii, că intervin în mod deosebit forţele ahrimanice şi luciferice. Iar cel care, fără a fi prevenit, cu un simţământ firesc şi cu ajutorul înţelegerii proprii pentru cunoştinţele ştiinţei spiritului observă cultura prezentului va constata caracterul haotic şi confuzia care domnesc tocmai în această cultură a prezentului. Sunt ani deja de când a devenit pentru mine o obişnuinţă să insist cât se poate de puţin asupra uneia sau alteia din aceste laturi şi să folosesc mai curând laturile pozitive ale epocii noastre pentru a contribui la deschiderea sa către lumea spirituală. Totuşi, fără să ne îndepărtăm în mod esenţial de acest obicei, este nevoie să insist, din nou, asupra faptului că această discreţie pe care mi-am impus-o – cuvântul nu este folosit din lipsă de modestie – suscită multe neînţelegeri care se strecoară pe parcursul muncii noastre şi al efortului nostru. Din punctul nostru de vedere, ne vor fi necesare două lucruri. În primul rând o înţelegere obiectiv-corectă a faptului că, evident, evoluţia, dezvoltarea lumii postatlanteene a antrenat cu o anumită necesitate, care este de înţeles, haosul, dezordinea, coborârea şi subordonarea culturii actuale a omenirii, în cercurile cele mai vaste, că deci nu este destul să critici, ci trebuie să ai o înţelegere obiectivă şi judicioasă. Pe de altă parte, atât timp cât ne situăm în punctele de vedere deschise prin ştiinţa spiritului, trebuie să deschizi ochii şi să vezi clar această confuzie şi acest haos al vieţii spirituale actuale. Căci iar şi iar se face această experienţă, şi anume, cu cele mai bune intenţii, vin prieteni care ne spun că într-un loc sau altul s-a vorbit sau s-a făcut antroposofie; dar apoi trebuie să constaţi că aceste lucruri antroposofice sunt de un ordin inferior. Aşa cum am spus, nu mă voi abate de la obiceiul meu, dar aş vrea să citez, cel puţin cu titlu de exemplu, un fapt deosebit de ridicol înainte de a termina ciclul. Există actualmente unele persoane care îşi dau aere savante fără să înţeleagă cel mai mic lucru din ceva. Şi cel căruia îi lipseşte discernământul poate, dacă este cazul, să se lase usor înşelat de frumusetea discursurilor care se consideră „savante“. Acest aspect trebuie să dispară din cercurile noastre şi trebuie să dobândim un discernământ clar si obiectiv. Atunci am putea aprecia mai bine raportul pe care îl au cu Mişcarea noastră anumite persoane şi anumite curente inferioare, şi le-am putea judeca mai corect decât am făcut-o până acum.

Astfel de curente se manifestă în multe împrejurări şi – nu pentru a critica sau avansa o obiecţie oarecare în legătură cu adversarii Mişcării noastre, ci pentru a caracteriza obiectiv, aşa cum am spus – vreau să menţionez doar un lucru. La un editor din Berlin [41] apare de pildă o ediţie a lucrării Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz şi alte opere ale lui Christian Rosenkreutz. Fireşte, mulţi dintre prietenii noştri, ca şi alte persoane care se interesează de curentele oculte, îşi vor procura această nouă ediţie de opere care au fost totdeauna greu de găsit. Dar chiar această lucrare, Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, cuprinde o introducere care, ca gen de abordare ridicolă – prefer să nu explic mai mult calificativul –, depăşeşte tot ce se poate imagina. Nu v-aş citi decât câteva rânduri din această prefaţă, nu mă angajez mai mult, voi citi doar câteva rânduri din pagina a doua. „Când abordezi ştiinţele oculte – aşa citeşti aici – cu mijloace critice şi exacte“ – acestea sunt cuvinte care pot să seducă pe mulţi oameni – „vei vedea uşor că, pornind de aici, nu poţi lua contact cu cei doi poli numiţi mai sus“. Nu vreau să mă opresc la termenul de „poli“ folosiţi de autorul respectiv, fiindcă asta nu-i decât... prefer să nu precizez. „Aici se potriveşte deosebit de bine recent formulata noţiune de «alomatică», sub a cărei oblăduire poţi stăpâni uşor toate dificultăiile ce provin din cele două părţi.“ Alomatica, iată ceva ce impune multora. „Alomatica este teoria, ştiinţa şi filosofia despre celălalt (de la grecescul allos = celălalt, în opoziţie cu autos = sine). Alomatica ne învaţă despre nimicnicia şi nonexistenţa Eului. Totul există şi provine din non-Eu, deci din afară, de sus, de jos, pe scurt – de la altul.“ Şi se continuă în acelaşi mod savant. Acest savantlâc cu care sunt pregătiţi oamenii pentru Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz – nu spun asta din duşmănie, ci în virtutea unei logici obiective – este la fel cu a crea, în loc de xenologie şi de alomatică, o parologie sau o paromatică. Căci exact cu aceeaşi logică de care se slujeşte acest personaj extravagant pentru a reduce lumea la Eu şi non-Eu poţi să explici lumea printr-o pară şi tot ce nu este această pară, adică „altul“ acestei pere. Şi poţi folosi exact aceleaşi cuvinte şi aceleaşi concepte pentru a explica întreaga lume pornind de la pară şi non-pară. În viziunea acestui domn, lumii nu i-ar fi luat nimic dacă, în loc de a o explica prin Eu şi Altceva, ai explica-o printr-o parologie şi paromatică, printr-o teorie a perei şi a altceva decât para... Şi acest lucru este prezentat ca o muncă savantă, şi împrumutând tot felul de comparaţii din embriologie pentru a fi crezut; faptul vorbeşte aproape la fel ca multe lucrări aşa-zis savante, pe care le consideri serioase şi care adesea – fie spus asta fără duşmănie, ci cu deplină fraternitate – sunt considerate de către prietenii noştri lucrări de valoare, în timp ce ele provin doar din precaritatea epocii noastre. Asta arată că nu se discerne destul ceea ce are o valoare interioară şi ceea ce se află la nivelul literatului din exemplul citat. De aceea poţi chiar să spui, cu toată obiectivitatea, că dacă un astfel de om este unul din cei care au inventat sau au reprodus povestea iezuită stupidă [42], atunci îţi poţi face o idee despre valoarea adversarilor care s-au ridicat din toate părţile împotriva noastră în ultimul timp. Este vorba înainte de toate să găseşti un raport just cu ceea ce, din toate colţurile lumii, are îndrăzneala să apară azi chiar pe terenul ocultismului şi căruia mulţi oameni îi acordă aceeaşi importanţă precum unei ştiinţe a spiritului profundă şi onestă. Când vrei să recunoşti sincer ştiinţa spiritului trebuie să ai faţă de mulţi dintre aceşti domni sentimentul că cel mai bine este să îi ignori, decât să îi cultivi şi să foloseşti tot ce produc ei. Sfatul pe care ar trebui să îl dai ar fi: în loc să îşi piardă tunpul cu aceste scrieri, mai curând s-ar face utili omenirii ocupându-se de alte lucruri, de pildă de lucrări de traforaj. Asta ar sluji mai mult omenirii decât o asemenea harababură de prostii. Este nevoie să vezi aceste lucruri în toată obiectivitatea şi să te obişnuieşti să apreciezi la justa valoare tot ceea ce constituie cultură a prezentului, cu toate componentele sale. Cu gânduri şi sentimente corecte faţă de aceste lucruri şi faţă de aceşti oameni am putea ajunge la finiş. Trebuie să ne fie clar că aceste fenomene actuale sunt explicabile, căci noi vedem extinzându-se în dezvoltarea culturală a omenirii forţe ahrimanice şi luciferice.

Aşa cum din epocă în epocă totul se schimbă în impulsurile care conduc evoluţia omenirii – am arătat adesea acest lucru –, tot astfel se schimbă şi influenţele ahrimanice şi cele luciferice. Epoca noastră este într-un anumit fel o repetare răsturnată a civilizaţiei egipteano-caldeene, dar, prin însuşi acest fapt, forţele luciferice şi ahrimanice joacă în cultura exterioară luată în general şi un alt rol decât în epoca egipteano-caldeeană. În epoca egipteano-caldeeană sufletul omenesc putea să vadă ceea ce se întâmplă şi să spună: Influenţele ahrimanice vin dintr-o direcţie, cele luciferice din cealaltă direcţie. În cultura egipteană acestea se puteau deosebi încă bine exterior. În epoca de cultură greco-latină, se poate spune că Lucifer şi Ahriman se întâlneau în faţa sufletului omenesc şi acolo ţineau cumpăna balanţei. Cel a cărui privire se poate adânci mai profund în temeliile culturii greco-latine va putea deja să observe ce înseamnă să ţii cumpăna între Lucifer şi Ahriman. În epoca noastră însă şi acest lucru s-a schimbat. În lumea exterioară, Lucifer şi Ahriman au făcut într-un fel un pact: ei şi-au legat impulsurile lor în lumea exterioară, le-au înnodat înainte ca ele să atingă sufletul uman, astfel încât în cultura noastră, acolo unde în timpurile vechi erau firele separate ale impulsurilor ahrimanice şi luciferice, ai acum nodul, ghemul. Şi îi este deosebit de greu omului să descâlcească acest nod, să se regăsească în acest ghemotoc de fire amestecate. Peste tot în curentul culturii noastre găsim amestecate pestriţ aceste fire luciferice şi ahrimanice şi nu vei avea o viziune sănătoasă a condiţiilor civilizaţiei noastre înainte să fi sesizat clar că în multe curente agitatoare, în foarte multe idei abstracte şi organizări exterioare ce au loc acum şi vor exista în viitor, se înnoadă firele amestecate ale impulsurilor ahrimanice şi luciferice. Atenţie la ghemotocul pestriţ de luciferic şi ahrimanic; asta este necesar să observi vigilent. Şi nimeni nu se află mai mult în situaţia de a se confrunta cu elementul luciferic şi cu cel ahrimanic decât acela care încearcă să meargă pe calea cunoaşterii spirituale, să îşi înarmeze sufletul cu forţe clarvăzătoare, încât fiinţa omului – pe care însă nu o poate afla cu conştienţa lui obişnuită – să i se dezvăluie în realitatea ei şi să devină obiect al adevăratei ştiinţe a spiritului. Or, el trebuie să ţină cont – asta reiese din descrierile precedente – că de îndată ce intră în lumile superioare are de trecut cumva un Prag. Prin faptul că este un om pământesc şi că are sufletul clarvăzător, el trebuie să treacă şi să re-treacă acest Prag şi să ştie totdeauna să se descurce într-un mod corespunzător atât în lumea spirituală de dincolo de Prag cât şi în lumea fizică, din partea aceasta a Pragului. În conferinţele şi în ciclul nostru de drame s-a prezentat o trăire importantă, vieţuirea Pragului, ceea ce se numeşte întâlnirea cu Păzitorul Pragului.

Poţi foarte bine să urci în lumile spirituale – am mai menţionat acest lucru –, să vezi şi să resimţi acolo multe lucruri, fără să faci experienţa întâlnirii cu Păzitorul, pe de o parte cutremurătoare, dar, pe de altă parte, extrem de importantă şi semnificativă. Este de o importanţă extremă să fi avut o dată această întâlnire cu Păzitorul Pragului pentru a obţine o viziune clară şi obiectivă a lumilor spirituale. În cartea mea Pragul lumilor spirituale am prezentat tot ceea ce se referă la această întâlnire, în măsura în care a fost posibil să o fac într-o lucrare care tratează aceste lucruri în mod aforistic. În cursul acestor conferinţe am putut adăuga multe lucruri. Aş vrea să nu prezint aici decât un detaliu caracteristic al acestui Păzitor al Pragului; dacă ar trebui să precizez toate detaliile, ar trebui să fac un ciclu lung de conferinţe. Aş vrea să subliniez că atunci când îşi părăseşte corpul fizic, acest corp în jurul căruia se află lumea fizică, omul intră mai întâi în lumea elementară; şi când are în jurul său această lume elementară, el trăieşte în corpul eteric, aşa cum în lumea fizică trăieşte în corpul fizic. Apoi, când, devenit clarvăzător, iese din corpul eteric, el trăieşte în corpul astral şi are în jurul lui lumea spirituală. Şi noi am făcut observaţia că omul poate să iasă şi din corpul său astral şi să fie în adevăratul său Eu. El are atunci în jurul său lumea supraspirituală. Când omul pătrunde în aceste lumi, el ajunge în final la ceea ce are mereu în profunzimile sufletului său, la adevăratul său Eu, în timp ce în lumea spirituală ajunge deja la acel mod în care se revelează în ea adevăratul Eu, cealaltă Sine, şi anume învăluită de Fiinţa-gând. Noi toţi, cei care ne mişcăm în planul fizic, avem în noi această cealaltă Sine, numai că conştienţa obişnuită nu poate să ştie nimic despre ea şi nu face experienţa entităţii acestei celeilalte Sine, a acestui adevărat Eu, decât când ajunge în lumea spirituală şi supraspirituală. Dar noi purtăm întotdeauna în noi acest adevărat Eu, ca însoţitorul nostru permanent. Când însă îl întâlneşti la Pragul lumii spirituale, acest adevărat Eu se poate înveşmânta cu toate slăbiciunile noastre, cu toate insuficienţele noastre, cu toate dorinţele care ne ţin legaţi prin întreaga noastră fiinţă de lumea fizic-sensibilă, sau cel puţin de lumea elementară.

Aşa ne întâlnim adevăratul nostru Eu la Pragul lumii spirituale. Teosofia abstractă poate spune foarte uşor: Această cealaltă Sine, acest adevărat Eu suntem noi înşine. Faţă de realitate, acest mod de a spune „suntem noi înşine“ nu are mare importanţă. Noi toţi ne preumblăm, desigur, ca cealaltă Sine a noastră prin lumile spirituale, dar suntem cu totul altceva. În timp ce suntem cu conştienţa noastră în lumea fizică, cealaltă Sine este cu totul altceva, ne este străină, este o entitate pe care o găsim ca fiind mult mai străină decât ne este un alt om din planul pământesc. Căci această cealaltă Sine, acest adevărat Eu se îmbracă cu slăbiciunile noastre, cu tot ceea ce ar trebui să părăsim şi nu vrem, pentru că omul fizic care suntem ţine din obişnuinţă la toate acestea când vrea să treacă Pragul. Noi întâlnim, de fapt, la acest Prag al lumii spirituale o fiinţă spirituală care se deosebeşte de toate celelalte fiinţe spirituale pe care le putem întâlni în lumile suprasensibile. Toate celelalte fiinţe spirituale apar mai mult sau mai puţin cu învelişuri, care sunt mai adaptate propriei lor fiinţe decât în cazul învelişurilor Păzitorului Pragului. El se înveşmântează cu ceea ce ne provoacă nu numai griji, necazuri, ci, adesea, oroare şi dezgust. Se îmbracă cu slăbiciunile noastre, de care ne cutremurăm cu groază că nu ne putem despărţi sau, mai mult, în faţa cărora roşim, murim de ruşine, fiindcă contemplăm ceea ce suntem şi cu care se înveşmântează Păzitorul Pragului. Este deci o întâlnire cu tine însuţi, dar, în realitate, întâlnirea cu o altă entitate.

De altminteri, nici nu treci atât de uşor prin faţa Păzitorului Pragului. Poţi să spui: În ce priveşte o concepţie adevărată, corectă despre lumea spirituală, este uşor să o dobândeşti. A avea nişte impresii despre lumea spirituală nu este de fapt deosebit de greu, în special în zilele noastre. Dar a pătrunde în lumea spirituală şi a o vedea în adevărul ei, asta cere – chiar dacă întâlnirea cu Păzitorul Pragului nu îţi este rezervată decât pentru mai târziu –, asta cere să fii bine pregătit pentru ca atunci când vei avea această întâlnire să o poţi trăi într-un mod corect. Majoritatea oamenilor, sau cel puţin un foarte mare număr, ajung, ca să spunem aşa, până la Păzitorul Pragului. Dar este vorba ca întotdeauna să ajungi la Păzitorul Pragului ştiind. Noi stăm în fiecare noapte în faţa lui, dar inconştienţi. Iar acest Păzitor al Pragului, nelăsându-ne să-l vedem, este de fapt un foarte mare binefăcător, fiindcă oamenii nu l-ar suporta. A face să urce în conştienţă ceea ce vieţuim inconştient în fiecare noapte, asta înseamnă întâlnirea cu Păzitorul Pragului. De obicei oamenii înaintează până la graniţa unde stă Păzitorul. Dar, într-un astfel de moment, în suflet se produce ceva cu totul deosebit. Sufletul trăieşte acest moment între conştienţă şi inconştienţă într-o stare crepusculară, sufletul nu îl lasă să urce la conştienţă. El vrea să se vadă pe sine la graniţă aşa cum este el, aşa cum este el legat de lumea fizică, cu slăbiciunile şi cu defectele lui. Dar sufletul nu poate suporta asta şi, chiar înainte ca totul să poată ajunge la conştienţă, el îşi amorţeşte, ca să spunem aşa, conştienţa, sub efectul ororii pe care o vieţuieşte. Iar aceste momente în care sufletul îşi amorţeşte conştienţa sunt cele mai potrivite puncte de atac pentru fiinţele ahrimanice. De fapt, noi ajungem la Păzitorul Pragului după ce sentimentul nostru de sine s-a dezvoltat cu deosebită forţă. Acest sentiment de sine trebuie să îl întărim când ne ridicăm în lumea spirituală, dar atunci se întăresc şi toate tendinţele, obişnuinţele, slăbiciunile şi prejudecăţile care, altfel, în lumea exterioară, sunt reţinute în limitele lor prin educaţie, deprinderi, cultură exterioară. La Pragul lumii spirituale apar, din interiorul fiinţei noastre, impulsurile luciferice şi, în timp ce omul are tendinţa să ameţească, Lucifer şi Ahriman se unesc imediat, urmarea fiind că omului îi este oprită intrarea în lumea spirituală. Dacă omul caută cu un suflet sănătos cunoştinţele ştiinţei spiritului şi nu caută experienţe spirituale cu o aviditate maladivă, nimic cu adevărat rău nu poate avea loc la această graniţă. Când studiezi ceea ce conţine o adevărată, autentică ştiinţă a spiritului, nu se întâmplă nimic altceva decât că, într-un anumit mod, Lucifer şi Ahriman îşi ţin reciproc echilibrul la Pragul lumii spirituale, iar omul nu poate intra cu sufletul său în lumea spirituală. Dacă însă există o aviditate deosebită de a intra în lumea spirituală, atunci are loc ceea ce s-ar putea numi o „ciugulire“ din lumea spirituală. Iar ceea ce ai „ciugulit“ este densificat de Ahriman şi atunci în conştienţa omului vrea să pătrundă ceva ce totuşi nu reuşeşte să pătrundă. Omul trăieşte atunci ceea ce el a „ciugulit“ din lumea spirituală sub o formă densificată, care îi apare cu totul asemănătoare impresiilor fizice. Pe scurt, el are halucinaţii, iluzii, crede că se află în faţa unei lumi spirituale, pentru că a înaintat forţat până la Păzitorul Pragului, dar nu l-a depăşit, ci a fost respins cu lăcomia sa. Ceea ce el a „ciugulit“ acolo se condensează în ceea ce poate să conţină adevărate imagini din lumea spirituală, dar esenţialul lipseşte, adică o concepţie clară despre adevărul şi valoarea a ceea ce sufletul său vede.

Pentru a reuşi să treacă în mod corect de Păzitorul Pragului este absolut necesar ca omul să fi dezvoltat în mod corespunzător cunoaşterea de sine [43], o cunoaştere adevărată, fără rezerve. A nu vrea să pătrunzi în lumea spirituală dacă, în această încarnare, karma îţi permite asta, înseamnă să nu îţi împlineşti datoria faţă de evoluţia normală. A-ţi spune vreodată, fiindcă tu crezi că te-ai putea înşela: „Nu vreau să intru în lumea spirituală“ – asta este cu totul greşit. Trebuie să ne străduim cât putem de intens să intrăm în lumile spirituale. Dar pe de altă parte trebuie să ştim clar că nu avem dreptul să dăm înapoi de frică faţă de ceea ce omul este cel mai înclinat să se teamă: faţă de o sinceră, adevărată cunoaştere de sine. Cu privire la aceasta sunt multe trăiri. Nimic nu este mai greu pentru om în viaţă decât să se cunoască pe sine. Adesea poţi auzi multe lucruri bizare cu privire la acest subiect. Poţi, de pildă, să întâlneşti oameni care, în conştienţa lor superficială, pretind mereu că ei fac una sau alta din pur devotament şi că nu vor nimic pentru ei înşişi. Dar când îi cunoşti, se dovedeşte că aceşti oameni îşi imaginează acest lucru, dar că în subconştientul lor sunt egoişti şi de fapt vor ceea ce li se potriveşte eului lor. O, poţi chiar să vezi oameni care, am putea spune, din conştienţa lor superioară ţin discursuri, rostesc cuvinte, scriu opere în care, în câteva pagini doar apar de optsprezece-douăzeci şi cinci de ori cuvintele „iubire“, „toleranţă“ şi altele asemănătoare, fără ca în faptele adevărate ale sufletului lor să se afle cât de puţin din acestea. Nimic nu este mai uşor decât să te iluzionezi asupra ta însăţi, dacă nu veghezi constant printr-o cunoaştere de sine temeinică şi cinstită. Dar această cunoaştere de sine este grea, grea, dacă trebuie practicată direct. Se întâmplă chiar ca oamenii să se închidă în faţa acestei cunoaşteri de sine, încât decât să recunoască ce sunt actualmente, preferă să mărturisească că ei au fost maimuţe în evoluţia lunară; atât de mare este orbirea în faţa obligaţiei unei temeinice cunoaşteri de sine. Un bun exerciţiu pentru mulţi dintre cei care aspiră la domeniul spiritual ar fi să îşi spună din când în când, de pildă: Vreau să-mi recapitulez ultimele trei sau patru săptămâni, ori mai bine luni, şi vreau să pun în faţa ochilor mei faptele importante la care am luat parte. În primul rând vreau să fac sistematic abstracţie de tot ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla ca nedreptate. Vreau să nu mă scuz şi să nu arunc vina asupra altora. Nu mă voi opri la ideea că altul ar fi vinovat şi nu eu. Dacă gândeşti ce uşor înclină omul, în fiecare ceas, să îl facă pe altul răspunzător – şi nu pe sine – pentru ceea ce nu i-a reuşit, îţi poţi da seaina cât de bine este să faci o astfel de retrospectivă asupra vieţii, prin care, când ţi s-a întâmplat o nedreptate, tu, cu bună ştiinţă, elimini gândul acestei nedreptăţi şi nu laşi să transpară gândul critic că altul ar fi putut să fie vinovat. Să încercaţi acest exerciţiu şi veţi vedea că dobândiţi lăuntric un cu totul alt raport faţă de lumea spirituală. Practici de acest gen schimbă multe în dispoziţiile reale ale sufletului. Că este greu să intri, să spunem aşa, fără primejdie în lumile superioare când cauţi drumul către sufletul clarvăzător – am spus şi am repetat acest lucru – asta arată că este necesar să nu fii suprimat atunci când trebuie să îţi bagi capul în muşuroiul de furnici. Un sentiment de sine întărit este indispensabil, un sentiment de sine pe care în lumea fizică nu ai dreptul să îl dezvolţi, dacă vrei să nu devii un egoist perfect. Dar dacă vrei să te menţii în lumile superioare, dacă vrei să trăieşti aici şi să ai aici vieţuiri, trebuie să intri în ele cu un puternic sentiment de sine. Dar când te întorci în lumea simţurilor trebuie să ai şi facultatea de a respinge acest sentiment de sine, pentru a nu fi aici un egoist perfect. Astfel, deci, în celelalte lumi trebuie să ai un foarte puternic sentiment de sine. Aceasta este un fel de a afirma că omul, când vrea să trăiască în lumile superioare, are nevoie de un sentiment de sine întărit. Dar, în plus, este nevoie, am zice, de polul opus al afirmaţiei făcute – că trebuie să ai în lumile spirituale sentimentul de sine întărit –, este nevoie de polul opus al acestei afirmaţii, şi anume că în lumea fizică spiritul trebuie să se consume într-un anumit fel în ceea ce în lumea fizică, în sensul cel mai larg, numim iubire, capacitate de iubire, capacitate de empatie, capacitatea de a suferi şi a te bucura împreună cu celălalt.

Cel care este clarvăzător în lumile superioare ştie că este just ceea ce rosteşte Maria în Trezirea sufletelor [44], că de fapt, în comparaţie cu experienţele şi trăirile din lumile superioare, conştienţa senzorială obişnuită pe care o are omul pe plan fizic este un fel de somn, iar intrarea în lumile superioare este o trezire. Este întru totul corect şi adevărat că în lumea fizică oamenii dorm în ceea ce priveşte lumile spirituale, dar ei nu simt asta pentru că dorm continuu. Dacă deci ceea ce vieţuieşte sufletul clarvăzător în lumile spirituale este o trezire într-un sentiment de sine învigorat, când el trece Pragul de cealaltă parte, în lumea fizică, trezirea de sine în lumea fizică se manifestă în iubire, în acea iubire care este caracterizată într-una din primele conferinţe. A trebuit să spun: Iubirea, iubirea de dragul însuşirilor şi caracterului fiinţei iubite este iubire protejată împotriva influenţelor luciferice şi ahrimanice, este iubirea care, în lumea senzorială, poate rămâne sub influenţa puterilor progresiste ale existenţei. Cum stau lucrurile cu această iubire se vede indeosebi în experienţele conştienţei clarvăzătoare. Egoismul pe care îl cultivi în lumea fizică şi faţă de care se practică atât de puţin bucuros cunoaşterea de sine se relevă când îl duci în lumile spirituale. Nimic nu este atât de supărător, atât de amar vieţuit ca rezultatele absenţei iubirii şi ale uscăciunii inimii pe care le-ai cultivat în lumea fizică. Când ajungi în lumea spirituală datorită sufletului clarvăzător, te simţi profund tulburat prin toată lipsa de iubire, prin egoismul dezvoltat în lumea fizică. Căci atunci când treci Pragul lumii spirituale, acolo se află nu numai egoismul deschis, ci şi egoismul care bântuie atroce în străfundul sufletului. Şi în timp ce visezi că eşti altruist, dezinteresat, se întâmplă că cel care arată un egoism exterior şi mărturiseşte liniştit că vrea să aibă una sau alta este de fapt mult mai puţin egoist decât cei care, în numele abstracţiunilor antroposofice, se laudă cu abnegaţia lor şi clamează continuu că trebuie să iubeşti şi să fii tolerant. Lipsa de iubire pe care o duci în lumile superioare, absenţa compasiunii se metamorfozează aici în chipuri hâde, adesea înspăimântătoare, pe care le vieţuieşti când intri în lumile spirituale. Aceste chipuri sunt într-adevăr tulburătoare, respingătoare pentru suflet.

Şi atunci intervine unul dintre acele momente atât de importante care trebuie avute în vedere când se vorbeşte despre cunoştinţe şi experienţe avute în lumile superioare. Când, intrând în lumile superioare, omul se află într-o sferă atât de respingătoare, ar fi cel mai bine pentru el să facă faţă cu curaj şi să-şi mărturisească: Da, tu eşti cel care aduci tot acest egoism în lumea spirituală. A recunoaşte deschis, liber şi loial propriul egoism este cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut. Dar sufletul omului are în genere tendinţa, chiar înainte de a conştientiza aceste orori, să sape, să zicem aşa – cum fac caii – în dreapta şi în stânga, şi să înlăture aceste neajunsuri. În momentul în care el se străduie să suprime rezultatele egosimului, Lucifer şi Ahriman se joacă cu sufletul omenesc. Asociindu-se, ei îl conduc foarte uşor în domeniul care le este propriu, unde îi prezintă tot felul de lumi spirituale pe care omul le ia drept lumi adevărate şi fondate după ordinea cosmică. Poţi spune că dezvoltarea adevăratei iubiri, a compasiunii sincere, nobile, este totdeauna o bună pregătire pentru sufletul care vrea să se ridice prin clarvedere în lumile spirituale. Cel care reflectează la greutatea de a ajunge la o reală compasiune şi la o adevărată capacitate de a iubi va vedea că acesta nu este un lucru lipsit de însemnătate.

Am caracterizat astfel ceva ce este legat de trecerea Pragului lumii spirituale. Când descrii această relaţie a omului cu lumea spirituală trebuie să îţi dai clar seama că o adevărată, o reală cunoaştere a fiinţei umane nu poate fi obţinută decât astfel. Numai aceste descrieri îţi permit să înveţi ce este într-adevăr omul şi numai aşa poţi obţine înţelegerea a ceea ce îl plasează pe om într-un mod firesc, deşi uşor modificat faţă de lumile superioare, în faţa lumilor spirituale, îndeosebi în timpul pe care îl petrece între moarte şi o nouă naştere. Iar aici trebuie să indic în câteva cuvinte ceea ce am explicat şi în ultimul capitol din Pragul lumilor spirituale.

Ştim deja din descrierile exterioare cuprinse în Teosofia şi în Ştiinţa ocultă că omul, trecând prin poarta morţii, îşi depune corpul său fizic, apoi, pentru un timp, care nu poate dura decât câteva zile, îşi păstrează încă corpul eteric. Apoi îl depune şi pe acesta. Se poate spune: Când omul a părăsit acest corp eteric, el este încă în corpul astral. Cu acest corp astral, sufletul merge, ca să spunem aşa, mai departe. Corpul eteric este depus; el are un destin care depinde de această lume în care este adus şi care este lumea elementară. Iar în această lume elementară domneşte, aşa cum am explicat, transformarea; aici totul este în continuă transformare. Astfel, fără ca sufletul uman să fie acolo, corpul eteric este predat lumii elementare şi, despărţit de sufletul uman, suportă aici, în lumea elementară, destinul său de metamorfozări. În aceşti ani – pentru unii o perioadă mai mare, pentru alţii una mai mică – omul trăieşte în corpul astral şi în ceea ce, din punctul de vedere al conştienţei clarvăzătoare, poate fi numită lumea elementară. Dar o tendinţă foarte precisă a sufletului apare la lumină în perioada ce urmează imediat morţii. În lumea fizică nu eşti dotat să-ţi vezi continuu propriul ficat, splina, stomacul; nu poţi. Nu poţi privi în corpul tău. Pe planul fizic oamenii nu au obişnuinţă să-şi îndrepte ochii spre propriul lor corp; dimpotrivă, ei văd ce este în jurul lor. Altfel este când omul a trecut prin poarta morţii şi trăieşte în ceea ce cartea mea Teosofia numeşte lumea sufletelor. Acolo omul are, prin însăşi natura sa, tendinţa să-şi îndrepte privirea mai ales asupra destinului propriului său corp eteric. Transformările pe care le suportă corpul eteric în lumea elementară sunt ceva ce, într-o anumită măsură, în tot timpul Kamalocăi, constituie mediul, lumea exterioară a sufletului. Vezi în acest timp cum lumea elementară primeşte corpul nostru eteric. Ai fost „soi bun“ pe plan fizic, vezi atunci cum acest corp eteric se împacă cu legile lumii elementare. Ai fost „soi rău“, vezi în ce măsură propriul corp eteric se potriveşte cu legile lumii elementare, vezi că acest corp eteric, pe care l-ai părăsit, dar asupra căruia îţi îndrepţi privirea, este respins peste tot. Experienţele Kamalokăi constau în a ne face să vedem, pe baza destinului metamorfozabil al corpului eteric, ceea ce am fost.

Nu poţi să reproşezi antroposofiei că spune aceste lucruri. Căci Aristotel, chiar şi alţii, au spus şi ne-au învăţat şi mai multe [45]. Ei ne-au învăţat, de pildă, că viziunea retrospectivă a propriului destin durează o veşnicie, încât, dacă trăieşti pe pământ poate 80 sau 90 de ani, trebuie apoi să te uiţi o veşnicie în urmă să vezi ceea ce s-a întâmplat în corpul tău eteric. Adevărul este ceea ce ne învaţă antoprosofia, anume că această privire retrospectivă asupra corpului eteric şi a destinului său durează 20 sau 30 de ani. Acesta este ambianţa sufletului. Mediul înconjurător în lumea elementară este format în principal din astfel de entităţi care sunt de acelaşi fel cu propriul corp eteric al omului, în principal cu corpul eteric al omului în sine. Dacă vrei să descrii plastic acest lucru, ajungi exact la ceea ce am prezentat în Teosofia ca fiind trecerea sufletului prin lumea sufletelor.

Pentru a deserie corect lumile spirituale, nu poţi să rămâi la conceptele pedante de care te slujeşti în lumea fizică, ci trebuie să ştii clar că, în timpul Kamalocăi, întreaga ambianţă depinde de dispoziţia sufletului, depinde de faptul că ceea ce trebuie să zugrăveşti ca lume elementară se modifică în lume sufletească prin aceea că în această lume elementară vezi în principal eteritate ce se dizolvă. Această eteritate care se dizolvă poate fi descrisă treptat, aşa cum a fost descrisă în lucrarea mea Teosofia.

Vine apoi timpul, între moarte şi o nouă naştere, în care, aşa cum am vorbit, intervine ceva ce trebuie adus artificial cu sine de către conştienţa clarvăzătoare, în sensul a ceea ce am discutat. Când a lepădat corpul său eteric, omul trăieşte deci în corpul său astral; dar vine un timp în care acest corp astral se separă şi el de adevăratul Eu în care continua să trăiască. Dar această despărţire se face într-un mod aparte. Ea nu constă în a lepăda corpul astral aşa cum un şarpe îşi leapădă pielea; acest corp astral se desprinde dilatându-se în toate părţile, devine tot mai vast şi mai vast, şi apoi se integrează întregii sfere. El devine astfel tot mai subtil şi este absorbit de întregul mediu înconjurător. La început eşti, aşa zicând, în centrul propriului tău mediu spiritual. Din toate părţile, corpul astral se desprinde şi este absorbit de pretutindeni, încât lumea pe care o ai în jurul tău după moarte, acum, când corpul astral s-a desprins, constă din lumea spirituală, din ceea ce a fost absorbit acolo din propriul corp astral. Vezi deci corpul astral plecând. Firesc, el devine tot mai neclar, fiindcă devine tot mai mare şi mai mare. Te simţi în acest corp astral aşa cum am descris în multe conferinţe [46] şi totuşi desprins de el. Aceste lucruri sunt extrem de greu de descris. Pentru a vă da o imagine despre asta, gândiţi-vă că aveţi în faţa dumneavoastră un roi de ţânţari. Văzut doar din afară, el pare să fie o pată neagră. Dacă ţânţarii se dispersează, nu mai vedeţi nimic. Tot aşa stau lucrurile cu corpul astral. Când este absorbit de sfera cosmică, el devine tot mai puţin clar, îl vezi împrăştiindu-se în lume până ce se pierde. O dată cu corpul astral se pierde şi ce există totdeauna când treci prin poarta morţii, ceea ce poate fi numit „fostul“ tău, ceea ce ai fost, legătura cu toate experienţele trăite pe pământ în corpul fizic şi eteric. Am spune, vezi propria ta entitate dizolvându-se în lumea spirituală. Este ca şi cum ai căuta artificial să descoperi adevăratul Eu în lumea spirituală. Această impresie cutremurătoare, importantă, pe care o poţi avea pe drumul conştienţei clarvăzătoare vine, bineînţeles, în modul pe care tocmai l-am descris, iar o adevărată uitare intervine cu atât mai curând cu cât sufletul se dovedeşte mai puţin puternic, mai puţin ferm după moarte. Sufletele lipsite de egoism, altruiste, care adesea, în viaţa din lumea simţurilor sunt considerate slabe, sunt de fapt suflete puternice după moarte; ele pot contempla mult timp în stare de amintire ceea ce au adus din existenţa fizică în lumea spirituală. Aşa-numiţii puternici, egoiştii, dimpotrivă, sunt slabii lumii spirituale. Propria lor astralitate dispare foarte curând când se dizvolvă treptat, sferic, în lumea spirituală.

Şi vine atunci momentul în care se şterge tot ce îţi poţi aminti. Amintirile revin apoi, dar transformate. Tot ce dispăruse revine; totul se adună iar, dar în aşa fel încât arată cum trebuie să devină, ca urmare a ceea ce a dispărut, pentru ca noua viaţă să se construiască karmic, corespunzător vechilor vieţi pământeşti. Din infinit revine, către un punct central, ceea ce trebuie să rezulte, ceea ce trebuie să revină din uitare şi să vină în conştienţa noastră pentru ca să ne plăsmuim noua viaţă conform karmei. Astfel, un fel de uitare, o experienţă pură în adevăratul Eu are loc cam la mijlocul perioadei dintre moarte şi o nouă naştere.

Majoritatea sufletelor oamenilor nu sunt încă pregătite şi trăiesc această uitare într-un fel de somn spiritual. Dar cei care sunt pregătiţi trăiesc în timpul acestui moment de uitare, al trecerii de la amintirea vieţilor trecute la pregătirea vieţii următoare, trăiesc ceea ce în Trezirea sufletelor este numit Miezul de noapte al lumilor, în care poţi să te adânceşti profund în necesităţile existenţei. Acest tablou al Miezului de noapte al lumilor este de fapt legat de cele mai adânci taine ale existenţei omeneşti. Putem spune deci că însăşi taina omului, ceea ce este adevărata sa entitate, în care el trăieşte între moarte şi o nouă naştere, şi pe care conştienţa obişnuită nu o poate niciodată înţelege, se dezvăluie sufletului clarvăzător. Această experienţă a absorbirii propriei sale astralităţi de către lumea spirituală înconjurătoare, această lume pe care am descris-o de această dată din punctul de vedere al conştienţei clarvăzătoare, poate fi descrisă cu precizie treptat, aşa cum s-a făcut în cărţile mele Teosofia şi Ştiinţa ocultă, drept lumea propriu-zisă a spiritelor. Aveţi aici perfecta corespondentă a expresiilor folosite aici cu cele care au fost folosite în Teosofia şi Ştiinţa ocultă.

Putem spune deci că atât în acest ciclu de conferinte, cât şi în ciclul dramelor am vorbit despre esenţa lumii şi despre entitatea omului care participă la această lume. Când ne angajăm în astfel de abordări, se poate adăuga şi că va fi necesar să continuăm cu propriul suflet astfel de drumuri ca cele indicate aici. Căci dacă încercaţi să pătrundeţi tot mai adânc în Trezirea sufletelor veţi vedea că vi se vor revela multe taine ale existenţei; multe taine vi se vor limpezi şi veţi spune: Într-adevăr, aceste lucruri sunt prezentate aici pentru a dezvălui şi a revela aceste taine. Vă fac atenţi, de pildă, să încercaţi să aprofundaţi meditativ ceea ce am spus în Trezirea sufletelor privitor la Ahriman, ca stăpân al morţii în lume. Acest lucru este reprezentat explicit pornind din tabloul trei, dar este indicat deja când Strader, adresându-se şefului de birou, rosteşte cuvintele: „Se va intâmpla ce trebuie să se întâmple“ [47], cuvinte prin care şeful de birou aude un murmur al lumii spirituale, datorită cărora el începe drumul disciplinei sale spirituale. Acest lucru este mai mult sau mai puţin clar prezentat. Dar, începând cu tabloul trei, vedem că, treptat, într-un mod tot mai clar, se apropie dispoziţiile, forţele care pregătesc moatea lui Strader. Nu vei înţelege de ce în tabloul patru, care este hotărâtor, apare Theodora şi spune ce vrea să facă pentru Strader în lumea spiritelor dacă nu ai un sentiment neclar – cum este firesc în acest loc – care te face să te aştepţi la ceva. Nu vei resimţi corect ceea ce spune Benedictus, în acelaşi tablou, privitor la o diminuare a viziunii sale, dacă nu resimţi cum acestei viziuni i se adaugă forţele morţii care sunt foarte aproape de Strader. Nu vei avea o imagine justă a tabloului doi, în care Benedictus şi Strader discută, scenă simplă dar foarte semnificativă, dacă viziunea lui Strader, cu presentimentul că ceea ce el consumă pentru învigorarea sufletului se întoarce uneori într-un mod distrugător împotriva propriului suflet, dacă această viziune nu o pui în raport cu ceea ce spune Benedictus cu privire la o slăbire a clarvederii sale, încât simţi că se apropie ceva nedefinit. Dispoziţia apropiatei morţi a lui Strader planează asupra întregii evoluţii a celorlalte personaje din dramă, începând cun tabloul trei. Şi dacă legaţi aceasta de ceea ce a fost spus despre Ahriman, domnul morţii, veţi aprofunda tot mai mult cunoaşterea tainelor spirituale, mai ales dacă observaţi cum Ahriman intră în joc în toată atmosfera dramei, care este sub influenţa impulsurilor morţii lui Strader.

Pe de altă parte, s-ar putea să ai o înţelegere justă a ultimei întâlniri deosebit de importante dintre Benedictus şi Strader – întâlnire care are loc la sfârşit –, ca şi a ultimului monolog al lui Benedictus, dacă ai în vedere intervenţia justificată şi nejustificată a lui Ahriman în lumea sufletelor şi în Cuvântul sferelor cosmice. Ceea ce este cu adevărat important este să nu laşi doar să defileze toate aceste noţiuni prin faţa sufletului, ci să te adânceşti tot mai mult şi mai mult în ele. Nu pentru a critica, ci pentru a prezenta fapte obiective sunt obligat să spun: Multe simptome arată că, în ultimii trei sau patru ani, lucrări tipărite sau cicluri de conferinţe n-au fost citite astfel încât să înţelegi ceea ce s-a intenţionat şi s-a spus, mai mult sau mai puţin, cu claritate. Acest lucru nu este gândit în sensul unui reproş, departe de mine acest gând. Dacă o spun este pentru că aproape anual, la sfârşitul ciclului de conferinţe de la München, din cauza a tot ce se leagă de el, astfel de gânduri pot apărea în suflet, amintindu-ne locul unde se află în prezent Mişcarea noastră antroposofică. Este necesar să gândim care trebuie să fie locul acestei Mişcări în angrenajul haotic al aşa-numitei culturi a prezentului. Poţi dezvolta gânduri clare, treze, privitor la acest subiect numai dacă înainte de orice ai în vedere că în mod cert cultura noastră se va ofili şi se va epuiza dacă nu primeşte această împrospătare care vine din izvoarele unui ocultism serios, adevărat, autentic. Dar, pe de altă parte, acest ciclu de conferinţe, care a făcut poate să se recunoască necesitatea de a te întoarce spre ştiinţa spiritului, aduce şi altceva fiecăruia dintre noi. Este ceea ce putem numi sentimentul responsabilităţii.

Multe lucruri legate de simţirea acestei responsabilităţi şi de ceea ce vezi când priveşti modul în care se impune Mişcarea noastră, atât de necesară, atât de indispensabilă – chiar cu laturile ei mai umbroase sau cu greşelile ei – se imprimă profund în adâncurile sufletului. Toate aceste lucruri legate de felul în care ar trebui să se prezinte Mişcarea noastră – şi care astăzi, din motive lesne de înţeles, cu greu se poate realiza –, lucruri care într-adevăr nu pot fi exprimate în cuvinte, pe care cel ce le poartă în suflet şi le resimte din plin mai bine nu le rosteşte, fiindcă, astfel resimţite, responsabilitatea apasă greu asupra sufletului, fiindcă astfel resimţite apar într-o lumină deplorabilă, sunt vieţuite în acest fel când vezi apărând din atâtea părţi tot felul de ocultisme şi atât de puţin sentimentul de responsabilitate. Căci dacă, în interesul mersului evoluţiei omenirii, ai vrea pe de o parte să vezi înflorind înţelepciunea antroposofică drept ceea ce poate fi produs mai frumos, mai măreţ actualmente şi într-un viitor apropiat, pe de altă parte ai saluta cu bucurie, ca ceea ce este mai frumos, mai mulţumitor, mai glorios, această trezire a sentimentului de responsabilitate în fiecare suflet care a ajuns la ştiinţa spiritului. Şi, mai mult încă, ai vrea să te poţi bucura văzând apărând acest sentiment al responsabilităţii.

Ai aprecia cu bucurie această Mişcare a noastră dacă ai putea vedea totodată peste tot în revărsarea ei acest sentiment de responsabilitate ca un frumos ecou. Cel care resimte acest sentiment de responsabilitate l-ar duce oarecum mai uşor dacă ar putea percepe multiplicarea acestui ecou al sentimentului de responsabilitate. Desigur, sunt multe lucruri faţă de care încă trebuie să te dărui plin de speranţă, de aşteptare a viitorului, şi să trăieşti în credinţa, în încrederea că, prin propria sa valoare, ceea ce este just şi adevărat va cuprinde sufletul omenesc şi că într-adevăr se va întâmpla ceea ce de fapt trebuie să se întâmple. La sfârşitul acestui ciclu de conferinţe poţi foarte uşor să resimţi asta. Căci ai vrea, de fapt, să pui în fiecare suflet ceea ce ar putea să trezească şi să aprindă căldură pentru acţiunea noastră, dar şi acest sentiment de responsabilitate. Şi cea mai frumoasă pecetluire a efortului nostru spiritual-ştiinţific ar fi dacă cu toţii am putea simţi, atunci când spaţial nu suntem împreună, că ne uneşte pe toţi într-o comunitate spirituală adevărată, autentică, ca cea mai frumoasă legătură, aceeaşi dispoziţie existentă în sufletele noastre, plămădită din căldură pentru cauza noastră, din iubire şi dăruire pentru cauza noastră, şi totodată din sentimentul de responsabilitate pentru cauza noastră.

Fie acesta salutul meu de despărţire pentru sufletele dumneavoastră pentru timpul în care vom fi iar despărţiţi, după ce am fost o vreme împreună spaţial. Fie ca adevărul vieţii spirituale să se poată întipări tot mai mult în sufletele noastre şi să arate că, dacă nu suntem împreună în spaţiu, suntem totuşi împreună prin faptul că în noi trăieşte adevărata căldură care poate izbucni în suflet dintr-o vieţuire plină de iubire a adevărului nostru, împreună cu sentimentul sincer şi adevărat de responsabilitate – sau cel puţin cu strădania pentru acest sentiment de responsabilitate, pentru această cauză sfântă şi atât de necesară lumii. Dacă îl vom resimţi puternic, atunci vom rămâne totdeauna uniţi în spirit. Căci dacă, datorită karmei noastre, suntem reuniţi în spaţiu, sau dacă, prin karma noastră, suntem risipiţi un anumit timp în vederea împlinirii diferitelor noastre activităţi de viaţă, suntem totuşi sigur împreună dacă suntem uniţi în căldura şi sentimentul de responsabilitate al sufletelor noastre. Dacă vom fi astfel, atunci cu toţii putem avea speranţa, încrederea şi siguranţa în cauza noastră. Fiindcă ea se va insera în cultura şi dezvoltarea spirituală a omenirii aşa încât să putem resimţi această cauză a noastră precum murmurul care, din lumea spirituală, răsună cald în toate sufletele. Se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple. Şi să încercăm ca, faţă de această comunitatea noastră spirituală, să devenim capabili, în măsura în care ţine de noi, ca prin noi să se realizeze ceea ce urmează să se întâmple, ceea ce trebuie să se întâmple.