Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


I

CONFERINŢA A IV-A

Kristiania (Oslo), 5 octombrie 1913

Când încep să vorbesc despre ceea ce trebuie spus astăzi, ca făcând parte din Evanghelia a Cincea, aflu un fel de liniștire în finalul Evangheliei lui Ioan. Ne aducem aminte de acest final, unde stă scris că în Evanghelii n-au fost consemnate, în nici un caz, toate evenimentele care au avut loc în jurul lui Christos Iisus. Căci, așa stă scris acolo, dacă s-ar fi consemnat totul, lumea    n-ar fi avut cărți destule care să cuprindă toate acestea. Așa că un lucru nu poate fi pus la îndoială: acela că, în afară de ceea ce a fost consemnat în cele patru Evanghelii, se poate să se mai fi întâmplat și altele. Pentru a mă face înțeles în privința a tot ceea ce vreau să vă ofer, prin acest ciclu de conferințe, din cuprinsul Evangheliei a Cincea, aș vrea să încep astăzi cu câteva relatări despre viața lui Iisus din Nazareth, și anume cam din momentul asupra căruia am atras deja atenția cu alte ocazii, când am comunicat deja părți mici din Evanghelia a Cincea [ Nota 19 ].

Aș vrea să povestesc astăzi începând aproximativ din cel de-al doisprezecelea an al vieții lui Iisus din Nazareth. După cum știți, a fost anul când eul lui Zarathustra, care fusese încarnat până atunci într-unul din cei doi băieți Iisus, născuți în acea perioadă, și a cărui origine e descrisă de Evanghelia lui Matei, a trecut, printr-un act mistic, în celălalt băiat Iisus, în acel băiat Iisus care e descris, mai ales, la începutul Evangheliei lui Luca. Așadar, relatarea noastră de astăzi începe cu acel an al vieții lui Iisus din Nazareth în care băia-tul Iisus descris în Evanghelia lui Luca primește în sine eul lui Zarathustra. Știm că în Evanghelie acest moment din viața lui Iisus din Nazareth e suge-rat prin relatarea despre călătoria făcută la Ierusalim cu ocazia unei sărbători, în cursul căreia băiatul Iisus descris în Evanghelia lui Luca e pierdut de părinții săi; când băiatul e regăsit, el se află în templul din Ierusalim, în mijlocul cărturarilor și îi uimește, prin răspunsurile impresionante pe care le dă, atât pe aceștia, cât și pe părinții săi. Știm însă că răspunsurile pline de sens, impresionante, își au cauza în faptul că, într-adevăr, eul lui Zarathustra s-a ivit acum în acest băiat și că, din arhiabundența profundă a amintirii, înțelep-ciunea sa acționa acum din acest suflet, în așa fel încât Iisus din Nazareth a fost în stare să dea atunci răspunsurile atât de surprinzătoare pentru toți cei prezenți. Știm, de asemenea, că prin moartea mamei nathanice, pe de-o parte, și a tatălui solomonic, pe de altă parte, cele două familii s-au unit și au format, de atunci înainte, o singură familie și că băiatul Iisus, care fusese fecundat cu eul lui Zarathustra, a crescut în sânul familiei devenite comune.

Numai că – așa se poate vedea din conținutul Evangheliei a Cincea – în primii ani a fost vorba de o creștere cu totul ciudată, remarcabilă. În primul rând, cei din apropierea tânărului Iisus din Nazareth își făcuseră o părere măreață, grandioasă despre el, datorită evenimentului petrecut în templu, datorită răspunsurilor impresionante pe care de dăduse cărturarilor. Cei din imediata lui apropiere vedeau în el, ca să zic așa, pe viitorul cărturar, ei îl vedeau crescând în el pe acela care, după părerea lor, avea să atingă o treaptă foarte înaltă, deosebită, în ierarhia cărturarilor. Oamenii din jurul lui Iisus din Nazareth priveau spre el cu speranțe mari, uriașe. Ei au început, aș zice, să capteze orice cuvânt al lui. Dar el, deși toți vânau de-a dreptul orice cuvânt al lui, a devenit din ce în ce mai tăcut și mai tăcut. A devenit atât de tăcut, încât adeseori cei din jur găseau atitudinea lui cum nu se poate mai antipatică. El însă lupta în interiorul sau, dădea o lupta puternică, o luptă care, în intimitatea sufletului său, a avut loc în perioada dintre vârsta de doisprezece și cea de optsprezece ani ai vieții. În sufletul său s-a petrecut, cu adevărat, un fel de trezire a unor comori de înțelepciune care zăceau în adânc, ceva de parcă s-ar fi aprins, sub forma erudiției evreiești, soarele înțelepciunii de odinioară a lui Zarathustra.

La început, această trezire s-a manifestat în felul următor: Părea că băia-tul avea să-și asimileze în modul cel mai subtil, cu cea mai mare atenție, tot ceea ce spuneau numeroșii cărturari care veneau în casă și parcă el ar fi știut să dea răspuns, pe baza unui dar spiritual deosebit, oricărei întrebări. Așadar, la început, el i-a mai surprins, acasă, în Nazareth, și pe cei care apăreau acolo drept cărturari și care-l priveau uimiți, ca pe un copil-minune. Dar apoi el a devenit tot mai tăcut și mai tăcut și nu mai asculta decât în tăcere ceea ce spuneau ceilalți. În schimb, în propriul lui suflet răsăreau mereu, pe parcursul acelor ani, idei mari, maxime morale, și mai ales impulsuri morale importante. În timp ce asculta astfel, în tăcere, ceea ce-i auzea vorbind pe cărturarii adunați în casă, îi făcea, totuși, o anumită impresie, dar o impresie care-i provoca adeseori amărăciune, fiindcă avea sentimentul – nota bene, deja la acești ani tineri – că în ceea ce vorbeau cărturarii despre vechile tradiții, despre vechile scrieri reunite în Vechiul Testament, trebuie că există multe lucruri nesigure, care ușor duc la eroare. Dar sufletul lui era apăsat într-un mod cu totul deosebit atunci când auzea spunându-se că în vremurile vechi spiritul cobora asupra profeților, că Dumnezeu însuși le vorbea vechilor profeți, inspirându-i, și că acum inspirația pierise la neamul de oameni care trăia după ei. Dar la un anumit lucru el își ațintea auzul în mod deosebit, adânc, deoarece simțea că acel lucru, despre care era vorba, avea să vină și la el însuși. Cărturarii spuneau adeseori: Da, acel înalt spirit, acel spirit grandios care a coborât, de exemplu, asupra lui Ilie, nu mai vorbește; dar cel care încă vorbește – și pe care unii dintre cărturari credeau că-l mai aud încă, drept inspirație venită din înalturile spirituale –, ceea ce totuși mai vorbește și acum, este, ce-i drept, un glas mai slab, dar un glas pe care unii mai cred că-l aud încă, drept ceva dat de însuși spiritul lui Iahve. – Acel glas unic în felul lui, inspirator, era numit Bath-Col [ Nota 20 ], el era, ce-i drept, un glas mai slab al inspirației, un glas de o natură inferioară, în comparație cu spiritul care-i inspira pe vechii profeți, totuși, el reprezenta încă ceva asemănător. Așa vorbeau unii, în      preajma lui Iisus, despre Bath-Col. Despre Bath-Col ni se povestesc unele lucruri în scrierile evreiești de mai târziu.

Intercalez acum, în Evanghelia a Cincea, ceva care nu face parte din ea, ceva menit doar să duca la înțelegerea glasului Bath-Col. Ceva mai târziu, după nașterea creștinismului, a izbucnit o dispută între două școli pentru ra-bini. Vestitul rabbi Elieser ben Hirkano [ Nota 21 ] afirma o doctrină și, pentru a o susține, a adus o dovadă – așa spune și Talmudul – a faptului că el poate să facă minuni. Rabbi Elieser ben Hirkano făcuse să iasă din pământ un copac, karob [ Nota 22 ] – așa spune Talmudul – și-l făcuse apoi să se replanteze într-un alt loc, la o sută de coți mai încolo, el făcuse ca un râu să curgă în sens invers, iar drept o a treia dovadă, el se reclamase de la glasul din Cer, drept revelație pe care ar fi primit-o de la Bath-Col însăși. Dar în școala de rabini adversă, a lui rabbi Josua, această doctrină nu era acceptată de nimeni și rabbi Josua replicase: Chiar dacă rabbi Elieser a făcut, pentru a-și susține doctrina, ca niște copaci karob să se replanteze dintr-un loc într-altul, chiar dacă a făcut ca niște râuri să curgă spre izvoarele lor, chiar dacă se reclamă el însuși de la marele glas Bath-Col – în Lege stă scris că legile veșnice ale existenței trebuie să fie puse în gura omului și în inima omului. Dacă rabbi Elieser vrea să ne convingă că doctrina să e adevărată, el nu are voie să invoce glasul Bath-Col, ci trebuie să ne convingă de adevărul a ceea ce inima umană poate să priceapă. – Vă relatez acest episod din Talmud, deoarece de aici vedem că, la puțin timp după introducerea creștinismului, în anumite școli pentru rabini, Bath-Col nu se mai bucura decât de un prestigiu redus. Dar ea înflorise, într-un anumit mod, ca voce inspiratoare, printre rabini și cărturari.

În timp ce în casa lui Iisus din Nazareth cărturarii adunați acolo vorbeau despre acest glas inspirator al lui Bath-Col, iar tânărul Iisus din Nazareth auzea toate acestea, el simțea în lăuntrul lui însuși inspirația ce venea prin Bath-Col. Acesta e lucrul remarcabil: Prin fecundarea cu eul lui Zarathustra, Iisus din Nazareth devenise, într-adevăr, în stare să perceapă cu repeziciune tot ceea ce știau oamenii din preajma lui. Nu numai că la vârsta de doi-sprezece ani fusese în stare să le dea cărturarilor acele răspunsuri grandioase, ci el putea să perceapă și glasul Bath-Col în propriul său piept. Dar tocmai această stare de inspirație prin Bath-Col acționa asupra lui Iisus din Nazareth, pe când avea șaisprezece, șaptesprezece ani și simțea, adeseori, acest glas re-velator al lui Bath-Col în așa fel încât, din această cauză, el era nevoit să dea lupte interioare grele, amare. Fiindcă Bath-Col îi revela – și el era de părere că percepe totul fără posibilitate de îndoială – că nu e departe momentul când, în viitorul vechiului curent exprimat în Vechiul Testament, acest spirit nu le va mai vorbi învățătorilor evrei, așa cum le vorbea înainte. Iar într-o zi, și a fost îngrozitor pentru sufletul lui Iisus, i s-a părut că Bath-Col îi revelează următorul lucru: Acum eu nu mai pot să ajung până în înalturile unde spiritul îmi poate revela în mod real adevărul despre viitorul poporului evreu. – A fost un moment îngrozitor, o trăire îngrozitoare, primită de sufletul lui Iisus, atunci când Bath-Col părea să-i reveleze faptul că ea însăși nu poate fi continuatoarea vechii culturi bazate pe revelație, că se declara ea însăși, ca să zicem așa, incapabilă să fie continuatoarea vechilor revelații ale religiei evreiești. Așadar, la șaisprezece, șaptesprezece ani, Iisus din Nazareth avea sentimentul că întreg terenul solid de sub picioarele lui dispare, și au fost unele zile în care a trebuit să-și spună: Toate forțele sufletești cu care credeam că am fost dăruit prin har divin, mă ajută doar să înțeleg că în substanța evoluției iudaice nu mai există nici o posibilitate de înălțare până la revelațiile Spiritului-Tată.

Să ne transpunem, pentru o clipă, în spiritul său, în sufletul tânărului Iisus din Nazareth, care trecea prin asemenea trăiri. Era cam în aceeași perioadă în care tânărul Iisus din Nazareth, în vârstă de șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece ani, îndemnat în parte de meseria lui, în parte de alte motive, a făcut multe călătorii. În cursul acestor călătorii, el a cunoscut diverse ținuturi ale Palestinei, dar și unele localități situate în afara Palestinei. În acea vreme, pe tot întinsul ținuturilor din Asia Mică, ba chiar și din Sudul Europei – dacă pătrunzi în Cronica Acașă cu ochiul clarvăzător, poți vedea acest lucru în mod foarte exact –, se pregătea un cult asiatic, compus din amestecul mai multor alte culte, care reprezenta, în principal, cultul lui Mithras. În multe localități din cele mai diferite regiuni existau temple închinate cultului lui Mithras. În unele locuri, acesta semăna mai mult cu cultul lui Attis, dar, în esență, era un cult al lui Mithras; erau niște temple, niște sanctuare, în care se oficiau pretutindeni jertfele lui Mithras și jertfele lui Attis. Se vede cât de mult se răspândise acest cult și în Peninsula Italică și din faptul că, de exemplu, Basilica Sfântul Petru din Roma se înalță pe locul unde a existat odinioară un asemenea sanctuar. Ba trebuie chiar să rostim un cuvânt care, unora dintre catolici, le va părea o blasfemie: Ceremonialul religios oficiat în Basilica Sfântul Petru și tot ceea ce derivă de aici, nu e deloc neasemănător, în ceea ce privește forma exterioară, vechiului cult al lui Attis, care era oficiat în templul ce se înălța cândva pe același loc unde astăzi se află Basilica Sfântul Petru. Iar cultul Bisericii Catolice nu e, în multe privințe, decât o continuare a vechiului cult al lui Mithras.

Iisus din Nazareth a ajuns să afle ce anume exista în asemenea sanctuare, după ce, pe la șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece ani a început să călătorească. Și el și-a continuat aceste experiențe. A făcut cunoștință, dacă putem spune astfel, în acest mod, prin percepție fizică exterioară, cu sufletul păgânilor. Pe atunci, în sufletul său era dezvoltat într-un grad foarte înalt, pe un fel de cale naturală, datorită grandiosului proces prin care trecuse eul lui Zarathustra în lăuntrul său, ceva ce alți oameni nu-și puteau însuși decât cu multă osteneală, dar care, la el, era dezvoltat în mod natural: o înaltă forță de clarvedere. De aceea, când asista la asemenea ceremonii cultice, el avea cu totul alte trăiri decât restul celor prezenți. El a avut acolo multe trăiri zguduitoare. Și chiar dacă pare fantastic, trebuie să subliniez faptul că, atunci când preotul oficia cultul la câte un altar păgân, și Iisus din Nazareth privea jertfa cu ochiul său clarvăzător, el vedea cum prin actul sacrificiului acolo erau atrase ființe demonice. El a făcut și descoperirea că unii idoli ciopliți sau pictați, care erau adorați acolo, nu reprezentau entitățile spirituale bune ale ierarhiilor superioare, ci ale unor puteri rele demonice. Ba el a mai făcut și o altă descoperire, și anume că aceste puteri rele, demonice, intrau în multe cazuri în credincioși, în adepții cultului care luau parte la asemenea acte cultice. Din motive ușor de înțeles, aceste lucruri n-au fost preluate în celelalte Evanghelii. Și, propriu-zis, de-abia în sânul mișcării noastre spirituale e posibil să se vorbească despre asemenea lucruri, pentru că de-abia în epoca noastră sufletul uman poate avea o înțelegere reală pentru acele trăiri imense, adânci, copleșitoare, așa cum au avut ele loc deja în tânărul Iisus din Nazareth, cu mult înainte de Botez.

Aceste călătorii au continuat până pe la douăzeci, douăzeci și unu, două-zeci și patru de ani. Au fost întotdeauna trăiri amare, pe care le simțea în sufletul său, când vedea astfel domnia demonilor, a demonilor produși, aș zice, de Lucifer și Ahriman, și când vedea că, în multe privințe, păgânismul ajunsese chiar să ia demonii drept Zei, ba chiar să aibă, în imaginile cu idoli, niște imagini ale unor puteri demonice sălbatice, care erau atrase de aceste ima-gini, de aceste acte cultice, și care intrau în oamenii ce se rugau, în oamenii care luau parte la aceste acte cultice cu bună-credință, făcând din ei niște posedați. Iisus a trebuit să facă astfel multe experiențe amare. Și aceste experiențe au ajuns la un fel de punct final când el avea cam douăzeci și patru de ani. Atunci, Iisus a avut acea trăire care s-a alăturat, ca experiență nouă, infinit de grea, celeilalte, cauzate de dezamăgirea cu Bath-Col. Trebuie să spun, fiindcă am de relatat această trăire a lui Iisus din Nazareth, că nici astăzi nu sunt în măsura să indic locul unde, în cursul călătorilor sale, s-a petrecut evenimentul la care mă refer acum. Mi-a fost posibil să descifrez scena cu mare exactitate. Dar locul unde s-a petrecut această scenă nu-l pot indica azi. Mi se pare însă că ea s-a petrecut în cursul unei călătorii făcute de Iisus din Nazareth în afara Palestinei. Totuși, n-o pot afirma cu siguranță, trebuie să vă comunic însă scena.

Așadar, Iisus din Nazareth, în vârstă de douăzeci și patru de ani, a ajuns într-un loc unde exista un lăcaș de cult păgân, la care se aduceau jertfe unei anumite zeități. Dar de jur împrejur se aflau doar o mulțime de oameni triști, având tot felul de boli sufletești îngrozitoare, care mergeau până în corpora-litate. Preoțimea părăsise de mult lăcașul de cult. Și Iisus îi auzea pe oameni jelind: Preoții ne-au părăsit, binecuvântările jertfei nu mai coboară asupra noastră, suntem leproși și bolnavi, suntem trudiți și împovărați, din cauză că preoții ne-au părăsit. – Iisus îi vedea cu adâncă durere pe acești oameni sărmani; îi era milă de mulțimea împovărată și în sufletul lui s-a aprins o iubire nesfârșită față de ei; acest lucru trebuie să fi făcut o impresie adâncă asupra mulțimii ce jelea, părăsită de preoții ei și, după cum credea, și de Zeii ei. Și acum, dintr-o străfulgerare, aș zice, în inimile celor mai mulți dintre cei ce erau de față, s-a născut ceva care exprima faptul că oamenii își ziceau, recunoscând expresia de iubire nesfârșită de pe chipul lui Iisus: Tu ești noul preot care ne-a fost trimis. – Ei l-au împins spre altarul de jertfă, l-au așezat la altarul păgân. El stătea în fața altarului păgân, iar ei așteptau, îi cereau să oficieze jertfa, pentru ca binecuvântarea Zeului lor să coboare iarăși peste ei.

Și în timp ce se petrecea aceasta, în timp ce mulțimea îl ridica pe altarul de jertfă, el a căzut ca mort la pământ, sufletul lui a căzut într-o stare de răpire și mulțimea care, stând de jur împrejur, credea că Zeul ei se reîntorsese, a văzut faptul îngrozitor că același om, pe care-l crezuse noul preot trimis din Cer, a căzut ca mort la pământ. Sufletul aflat, în stare de răpire, al lui Iisus din Nazareth se simțea însă ridicat în sferele spirituale, se simțea ca transpus în sfera existenței solare. Și acum acest suflet a auzit, răsunând parcă din sferele existenței solare, niște cuvinte de felul celor pe care le auzise adeseori odinioară, prin glasul Bath-Col. Dar acum Bath-Col era schimbat, devenise cu totul altceva. Glasul venea, de altfel, dintr-o cu totul altă direcție și ceea ce Iisus din Nazareth auzea acum, poate fi sintetizat, dacă traducem totul în limba noastră, sub forma cuvintelor pe care mi-a fost îngăduit să vi le comunic pentru prima oară atunci când, cu puțin timp în urmă, am pus piatra fundamentală pentru clădirea noastră din Dornach [ Nota 23 ].

Există, bineînțeles, îndatoriri oculte! Și, dând curs unei asemenea îndatoriri oculte, am comunicat atunci ceea ce a perceput Iisus din Nazareth în acea împrejurare, prin glasul transformat al lui Bath-Col, când s-au întâmplat cele povestite adineaori. Iisus din Nazareth a perceput cuvintele următoare:

Amin
Domnesc relele
Martori ai egoității ce se eliberează
Vină a sinei de alții purtată
Viețuită în pâinea zilnică
În care nu domnește Voința Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră
Și a uitat Numele Voastre
Voi, Părinți din Ceruri.

Amen
Es walten die Übel
Zeugen sich lösender Ichheit
Von andern erschuldete Selbstheitschuld
Erlebet im täglichen Brote
In dem nicht waltet der Himmel Wille
Da der Mensch sich schied von Eurem Reich
Und vergaß Euren Namen
Ihr Väter in den Himmeln

Nu pot traduce în limba germană decât așa cum o fac, ceea ce a fost perceput atunci de Iisus din Nazareth, drept glasul schimbat al lui Bath-Col. Nu pot traduce altfel, ci numai așa! Acestea sunt cuvintele pe care sufletul lui Iisus din Nazareth le-a adus cu el, când s-a trezit din starea de inconștiență care-l făcuse să se simtă răpit în alte sfere, cu ocazia descrisă. Și când Iisus din Nazareth și-a revenit și și-a rotit ochii peste mulțimea de oameni trudiți și împovărați, care-l ridicaseră pe altar, a văzut că toți dispăruseră. Când și-a lăsat privirile să se plimbe pe linia orizontului, el nu le-a putut îndrepta decât asupra unei cete de ființe demonice, de entități demonice, legate de acești oameni.

A fost cel de-al doilea eveniment important, al doilea final important din diferitele perioade ale evoluției sufletești prin care a trecut Iisus din Nazareth după ce a împlinit doisprezece ani. Da, dragii mei prieteni, n-au fost niște evenimente care, prin natura lor tihnită, ca să zic așa, i-au transpus sufletul în stări de beatitudine, nu asemenea evenimente au lăsat impresia cea mai pu- ternică în sufletul lui Iisus din Nazareth la vârsta pubertății și adolescenței. Acest suflet a trebuit să cunoască abisurile naturii umane la o vârstă atât de fragedă, înainte de a avea loc Evenimentul de pe Golgota.

Din această călătorie, Iisus s-a întors acasă. Era cam în perioada în care tatăl, rămas acasă, a murit – Iisus din Nazareth avea vreo douăzeci și patru de ani. Când Iisus s-a întors acasă, în sufletul său era prezentă în mod viu impresia puternică lăsată de influențele demonice care se cufundaseră în multe dintre lucrurile care trăiau în vechea religie păgână. Așa cum se întâmplă întotdeauna, că omul atinge anumite trepte ale cunoașterii superioare numai cunoscând abisurile vieții, s-a întâmplat și în cazul lui Iisus din Nazareth: într-un anumit loc – pe care n-am reușit să-l identific –, pe când avea vreo douăzeci și patru de ani, prin faptul că a privit atât de adânc în sufletele umane, în sufletele în care, parcă, era concentrat întregul strigăt de jale al omenirii acelor vremuri, Iisus a fost cufundat, de asemenea, în înțelepciunea care, în orice caz, străbate sufletul ca un fier înroșit în foc, dar și face sufletul atât de clarvăzător încât el poate să pătrundă întinderile luminoase ale spiritului. Prin faptul că auzise glasul schimbat al lui Bath-Col, era și el schimbat. Așa se face că, la o vârstă relativ fragedă, avea privirea liniștită, pătrunzătoare, a celui care citește în spirit. Iisus din Nazareth devenise un om care privea adânc în misterele vieții, care știa să privească în adâncul misterelor vieții cum nu o putuse face nimeni înainte, pe Pământ, nimeni înainte de el nu știuse să vadă până unde se poate intensifica mizeria umană. Mai întâi, el văzuse cum omul poate să piardă terenul solid de sub picioare, dacă încearcă doar să acumuleze cunoștințe; apoi el viețuise faptul că vechile inspirații se pierduseră; văzuse apoi că actele cultice și jertfele, în loc să-i pună pe oameni în legătură cu Zeii, atrăgeau tot felul de ființe demonice, care-i posedau pe oameni, cufundându-i astfel în tot soiul de boli sufletești și trupești, în mizerii de tot felul. Fără îndoială, nimeni, pe Pământ, nu privise atât de adânc în această întreagă stare jalnică a omenirii, ca Iisus din Nazareth, nimeni nu avusese în sufletul lui acel sentiment infinit de profund, pe care l-a avut el, când a văzut acea mulțime posedată de demoni. Fără îndoială, nimeni pe Pământ nu era atât de pregătit pentru întrebarea: Cum, cum poate fi oprită răspândirea acestei stări jalnice de pe Pământ?

Așa că Iisus din Nazareth n-a fost înzestrat doar cu privirea, cu știința înțelepților, ci, într-un anumit sens, datorită experiențelor de viață prin care trecuse, el a devenit un inițiat. Și-au dat seama de aceasta anumiți oameni, care se reuniseră în acea vreme sub forma unui ordin, cunoscut în lume drept ordinul esenian. Esenienii erau niște oameni care cultivau, în anumite locuri ale Palestinei, un fel de serviciu ocult și o doctrină ocultă. Era un ordin foarte sever. Cel care voia să se alăture ordinului trebuia să treacă, cel puțin timp de un an, dar, în majoritatea cazurilor, timp de mai mulți ani, prin niște probe severe. Prin comportamentul său, prin viața morală pe care o ducea, prin ceea ce făcea în slujba dedicată supremelor puteri spirituale, prin simțul său de dreptate, prin egalitatea între oameni, prin nesocotirea bunurilor umane exterioare, și altele de acest fel, un asemenea om trebuia să se dovedească demn de a fi inițiat. După ce era primit în sânul ordinului, existau diferite grade sau trepte. Urcându-le, el putea ajunge la acea viață eseniană care avea drept scop – în condițiile unei discipline riguros monahicești și prin anumite exerciții purificatoare, prin care se urmărea înlăturarea oricăror aspecte nedemne, de natură corporală sau sufletească – apropierea de lumea spirituală. Toate acestea se exprimă deja în unele legi simbolice ale ordinului. Descifrarea Cronicii acașe a arătat că numele de “esenian” vine de la cuvântul ebraic “essin” sau “assin” ori are legătură cu el. El înseamnă lopată, lopățică, din cauză că esenienii au purtat mereu, drept unic semn simbolic, o lopățică, sub formă de insignă, obicei care, în unele comunități ale ordinului, s-a păstrat până astăzi. În anumite uzanțe simbolice se exprima și ceea ce voiau esenienii: Ei nu aveau voie să poarte la ei nici un fel de bani, nu aveau voie să treacă prin nici o poartă pictată sau în apropierea căreia se aflau imagini. Din cauză că, în acea vreme, ordinul esenian era recunoscut și din punct de vedere exterior; în Ierusalim existau niște porți speciale, nepictate, astfel încât și esenienii să poată intra în oraș. Căci dacă un esenian ajungea în fața unei porți pictate, el era obligat să se întoarcă din drum. În sânul ordinului însuși, existau documente și tradiții vechi, al căror conținut nu era niciodată comunicat de către membrii ordinului altor oameni. Ei aveau voie să-i învețe pe alții, dar numai ceea ce învățaseră în cadrul ordinului. Oricine devenea membru, trebuia să-și treacă averea în posesia ordinului. În vremea lui Iisus din Nazareth, numărul esenienilor era foarte mare, cam vreo patru-cinci mii. Din toate părțile Lumii Vechi veniseră oameni care-și asumaseră respectarea unor reguli severe. Dacă aveau o casă, undeva, departe, în Asia Mică sau și mai departe, ei o dăruiau ordinului esenian, astfel încât ordinul primise peste tot mici proprietăți, case, grădini, ba chiar și ogoare întinse. Nu erau primiți cei care nu-și dăruiau avutul, astfel încât acesta să devină un bun comun pentru toți esenienii. Totul le aparținea tuturor, nici unul nu avea vreo proprietate particulară. O lege extrem de severă pentru condițiile noastre de viață actuale, dar ușor de înțeles, consta din faptul că un esenian avea voie să-i sprijine, din averea ordinului, pe toți oamenii nevoiași și împovărați, dar nu pe cei din propria sa familie.

În Nazareth exista, ca urmare a unei danii, o asemenea așezare a ordinului esenian și, datorită acestei împrejurări, tocmai în raza vizuală a lui Iisus din Nazareth venise ceva ce reprezenta ordinul esenian. În așezarea ordinului puteai afla multe din înțelepciunea profundă care se cufundase în sufletul lui Iisus din Nazareth, așa cum am arătat, și tocmai printre esenienii cei mai de seamă, mai înțelepți, a luat naștere o anumită dispoziție sufletească. Printre ei a luat naștere o anumită concepție profetică: Dacă e ca lumea să meargă pe drumul cel bun, trebuie să se ivească un suflet deosebit de înțelept, care să acționeze ca un fel de Messia. De aceea căutaseră pretutindeni, ca să vadă unde ar exista niște suflete deosebit de înțelepte. Și au fost adânc mișcați când au aflat de înțelepciunea profundă care se născuse în sufletul lui Iisus din Nazareth. De aceea, nu e de mirare că, fără ca Iisus din Nazareth să fi trecut printr-o perioadă de încercări a gradelor inferioare, esenienii l-au primit în comunitatea lor, ca pe un membru extern – nu vreau să spun: ca membru al ordinului însuși – și că, într-un anumit fel, chiar și esenienii cei mai înțelepți au devenit deschiși, plini de încredere, în ceea ce privește misterele lor, față de acest tânăr înțelept. În sânul ordinului esenian, tânărul Iisus din Nazareth a aflat, într-adevăr, lucruri mai adânci, referitoare la misterele păstrate în sânul religiei evreiești, mult mai adânci decât aflase de la cărturari, în casa tatălui său. A mai aflat și unele lucruri pe care le auzise el însuși, mai înainte, de la Bath-Col, ca și cum în sufletul său s-ar fi ivit o iluminare. Într-un cuvânt, între Iisus din Nazareth și esenieni s-a dezvoltat un viu schimb de idei. Și prin relațiile sale cu esenienii, pe la douăzeci și cinci, douăzeci și șase, douăzeci și șapte, douăzeci și opt de ani, chiar și mai târziu, Iisus din Nazareth își asimilase aproape tot ceea ce avea de dat ordinul esenienilor. Căci ceea ce nu-i era comunicat în cuvinte, i se prezenta sub forma a tot felul de trăiri clarvăzătoare. Iisus din Nazareth a avut trăiri clarvăzătoare importante, fie chiar în sânul comunității eseniene, fie la puțin timp după ce se întorcea acasă, la Nazareth, când, dăruindu-se unei vieți mai mult contemplative, lăsa ca asupra lui să acționeze ceea ce se concentra în sufletul său din forțele ce intrau în el, despre care esenienii nu bănuiau nimic, fiind însă viețuite ca urmare a convorbirilor importante purtate cu ei.

Una dintre aceste trăiri, dintre aceste impresii interioare, trebuie scoasă în evidență în mod deosebit, pentru că ea poate să proiecteze o lumina asupra întregului curs spiritual al evoluției omenirii. E vorba despre o viziune importantă, grandioasă, pe care Iisus din Nazareth a avut-o într-un fel de stare de răpire și în care Buddha i-a apărut ca și cum ar fi fost prezent în mod real. Da, Buddha i-a apărut lui Iisus din Nazareth ca urmare a schimbului de idei cu esenienii. Și putem spune că atunci între Iisus și Buddha a avut loc o convorbire spirituală. Am datoria ocultă de a vă comunica, printre altele, conținutul acestei convorbiri spirituale, fiindcă azi ne este îngăduit, ba chiar trebuie să atingem aceste mistere importante ale evoluției omenirii. În cursul acestei convorbiri spirituale importante, Iisus din Nazareth a aflat de la Buddha următoarele: Dacă s-ar împlini total învățătura mea, așa cum am dat-o eu – așa a vorbit Buddha –, atunci toți oamenii ar trebui să devină asemeni esenienilor. Dar așa ceva nu se poate. Aceasta a fost eroarea învățăturii mele. Nici esenienii nu pot progresa decât izolându-se de restul omenirii; pentru ei trebuie să existe suflete umane care să rămână în afara vieții spirituale. Dacă s-ar împlini învățătura mea, lumea s-ar umple numai de esenieni. Dar așa ceva nu se poate. – Aceasta a fost o trăire importantă pe care a avut-o Iisus din Nazareth, datorită comuniunii sale cu esenienii.

O altă trăire a fost aceea prin care Iisus din Nazareth a făcut cunoștință cu un alt bărbat, mai tânăr decât el, cu un bărbat care era aproape de aceeași vârstă cu el, care se apropiase, de asemenea, de ordinul esenienilor, în orice caz, într-un alt mod decât Iisus din Nazareth, dar fără a deveni, nici el, cu totul esenian. E vorba de Ioan Botezătorul, care trăia, cum s-ar putea spune, ca un frate laic, în sânul comunității eseniene. El se îmbrăca la fel ca esenienii, căci ei purtau în timpul iernii haine din păr de cămilă. Totuși, nu putuse renunța niciodată cu totul la învățătura iudaică, pentru a o înlocui cu învățătura esenienilor. Pentru că învățătura esenienilor, întregul lor mod de viață, făcuseră o impresie puternică asupra lui, el trăia ca frate laic în stilul esenienilor, se lăsă stimulat, se lăsa, cu timpul, inspirat și, treptat, a devenit cel despre care se relatează în Evanghelii, Ioan Botezătorul. Între Iisus din Nazareth și Ioan Botezătorul au avut loc multe convorbiri. – Și într-o zi – știu ce înseamnă să povestești aceste lucruri așa, simplu, dar nimic nu mă poate opri s-o fac; știu totuși că acum ele trebuie să fie relatate, conform cu îndatorirea ocultă despre care v-am vorbit –, într-o zi s-a întâmplat că Iisus din Nazareth, stând de vorbă cu Ioan Botezătorul, a văzut cum din fața sa parcă dispăruse corporalitatea fizică a lui Ioan Botezătorul și lui i-a apărut imaginea lui Ilie. Aceasta a fost a treia trăire sufletească importantă avută în sânul comunității eseniene.

Dar au mai fost și alte trăiri. Deja de mai mult timp, Iisus din Nazareth putuse observa un lucru ciudat: Când ajungea într-o localitate unde se aflau porți eseniene, porți lipsite de imagini, Iisus din Nazareth nu putea să pășească prin acele porți fără să aibă iarăși o trăire amară. El vedea aceste porți lipsite de imagini, dar pentru el, la aceste porți, existau imagini spirituale; lui îi apărea întotdeauna, de ambele părți ale unei asemenea porți, ceea ce noi am cunoscut de-acuma, din diferitele expuneri spiritual-științifice, sub numele de Ahriman și Lucifer. Și, treptat, în sufletul lui s-a consolidat sentimentul, impresia, că refuzul esenienilor de a trece prin porți pictate avea ceva de-a face cu faptul că acolo erau atrase entități spirituale de felul celor pe care le văzuse la aceste porți, că imaginile de la porți erau niște imagini ale lui Lucifer și Ahriman. Și Iisus din Nazareth observase adeseori acest lucru, adeseori în sufletul lui se înălțaseră asemenea sentimente.

Cine viețuiește așa ceva, nu va considera că ar trebui să stai și să reflectezi mult asupra lor; fiindcă ele au un efect prea zguduitor asupra sufletului. Simți, de asemenea, foarte curând, că sentimentele umane nu sunt suficiente pentru a le scruta destul de adânc. Și atunci socotești că gândurile nu sunt capabile să se apropie de aceste lucruri. Dar impresiile nu numai că se sfredelesc adânc în suflet, ci ele devin o parte a vieții sufletești înseși. Te simți parcă unit, prin acea parte a sufletului în care ai adunat asemenea trăiri, te simți parcă unit cu trăirile înseși, duci mai departe cu tine, prin viață, aceste trăiri.

Așa a dus Iisus din Nazareth cu sine, prin viață, cele două imagini: imaginea lui Lucifer și cea a lui Ahriman, pe care le văzuse adeseori la porțile esenienilor. Ca urmare, în primă instanță, nu s-a întâmplat nimic altceva decât că el a devenit conștient de faptul că între cele două entități spirituale și esenieni urzește un mister. Iar efectul exercitat asupra sufletului său de această constatare a influențat relația sa cu esenienii; din momentul în care în sufletul lui Iisus din Nazareth au avut loc aceste trăiri, ei nu s-au mai putut înțelege la fel de bine ca înainte. Fiindcă în sufletul lui trăia ceva despre care nu le putea spune nimic esenienilor, deoarece de fiecare dată în discuții intervenea ceva, întotdeauna între el și esenieni se interpuneau trăirile avute la porțile eseniene.

Într-o zi, după o convorbire deosebit de importantă, plină de sens, în care fuseseră discutate multe lucruri de cel mai înalt nivel spiritual, Iisus tocmai ieșea prin poarta clădirii principale a esenienilor, când a întâlnit, trecând prin poartă, cele două personaje despre care știa că sunt Lucifer și Ahriman. Și el i-a văzut pe Lucifer și pe Ahriman fugind de la poarta mănăstirii eseniene. În sufletul lui a coborât o întrebare. Dar nu ca și când ar fi întrebat el însuși, pe baza intelectului; în sufletul lui s-a ridicat la suprafață, cu o profundă forță elementară, întrebarea: Unde fug aceștia, unde se duc Lucifer și Ahriman? – Fiindcă el știa că sfințenia mănăstirii eseniene îi pusese pe fugă. Dar acea întrebare a prins rădăcini în suflet: Unde fug aceștia? – Și n-a mai reușit să alunge întrebarea, ea ardea în sufletul lui ca focul; cu această întrebare în suflet a umblat în săptămânile următoare, viețuind-o în fiecare ceas, ba chiar în fiecare minut. Când, după acea convorbire spirituală pe care o avusese, a ieșit prin poarta clădirii principale a esenienilor, în sufletul lui ardea întrebarea: Unde fug Lucifer și Ahriman?

Ce a făcut, sub impresia acestei întrebări care trăia în sufletul său, după ce a aflat prin trăire proprie că vechile inspirații se pierduseră, că religiile și cultele religioase fuseseră aduse în decadență de puterile demonice și după ce căzuse ca mort lângă altarul cultului păgân, auzise glasul lui Bath-Col și fusese nevoit să se întrebe ce voiau să însemne cuvintele lui Bath-Col și ce vor să însemne lucrurile relatate de mine adineaori, astfel că sufletul lui Iisus din Nazareth se întreba acum: Unde fug Lucifer și Ahriman? – despre toate acestea vom continua să vorbim mâine.