Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


II. Ciclu de conferințe ținute la Berlin

EVANGHELIA A CINCEA

CONFERINŢA I

Berlin, 21 octombrie 1913

După un timp mai îndelungat, ne-am reîntâlnit în acest grup de lucru al nostru și ne propunem să începem ceea ce poate fi considerat un fel de continuare a muncii noastre spiritual-științifice în această iarnă, în același sens în care am desfășurat-o de mai mulți ani. În ceea ce privește munca din Berlin, s-a făcut o pauză mai lungă; dar această pauză n-a fost plină, de astă dată, doar cu reprezentările obișnuite și cu ciclul de conferințe prezentat la München [ Nota 32 ], ci și cu punerea pietrei fundamentale pentru clădirea noastră de la Dornach [ Nota 33 ] și cu diverse alte activități, legate de începuturile clădirii noastre. Așa că în această seară, în care ne adunăm iarăși pentru prima dată, după o perioadă de timp mai lungă [ Nota 34 ], în această încăpere, îmi voi îngădui să vă îndrept privirile, în primul și-n primul rând, spre ceea ce se exprimă pentru noi în această clădire din Dornach. Sperăm că prin această clădire, prin ceea ce vrea să fie modul nostru antroposofic de a percepe lumea, se va putea forma și un simbol exterior pentru legătura dintre toate acele inimi și suflete care se simt lăuntric unite cu năzuința spiritual-științifică, sub forma în care o cultivăm în cadrul acestui curent al concepției antroposofice despre lume.

În fond – acest lucru reiese din diferitele observații făcute în anii trecuți și la Berlin –, totul, în viața spirituală a epocii prezente, arată că omenirea din zilele noastre însetează după ceea ce urmează să-i fie oferit printr-o concepție spirituală despre lume. Duc dorul unei asemenea concepții despre lume nu numai acele suflete care exprimă în mod pozitiv nevoia de a avea o asemenea concepție despre lume, ci și numeroși oameni care nu știu nimic despre o asemenea concepție. Ba chiar și unii dintre aceia care nu vor să știe nimic despre ea, care, poate, astăzi i se mai opun încă plini de dușmănie, năzuiesc în mod inconștient – din nevoile inimii lor, aș zice, care încă nu se exprimă deloc sub formă de noțiuni și idei conștiente, care se manifestă poate chiar sub formă de noțiuni și idei adverse –, și asemenea oameni duc dorul, fără s-o știe ei înșiși, după ceea ce urmează să fie dat tocmai prin concepția noastră despre lume.

Așa că a fost cu adevărat un sentiment cu totul deosebit acela care trăia în noi în momentul în care, cu puținii noștri prieteni antroposofi, care – din cauză că împrejurările cereau ca totul să se facă repede – se aflau prin preajmă și au putut fi prezenți, am pus piatra fundamentală pentru această clădire din Dornach. A fost un sentiment înălțător, să simți că prin aceasta te afli în punctul de început al clădirii care, ca să zicem așa, urmează să fie, deocamdată, simbolul exterior al eforturilor noastre comune.

În momentul când ne aflam acolo sus, pe colină, unde urmează să fie construită clădirea noastră – și aceasta se întâmpla cu prilejul ceremoniei de deschidere –, pe colina de unde poți privi până departe, spre munții și câmpiile întinse ale țării și îți poți trimite privirile spre depărtări mult mai întinse, în acele momente nu puteai să nu te gândești la faptul că, pe o suprafață mai mare a lumii din jur, oamenii strigă după adevăruri spirituale, după soliile unei concepții spirituale despre lume, care pot să fie oferite în cadrul curentului nostru spiritual. Și nu puteai să nu te gândești că și mai mult decât ceea ce era rostit sau simțit acolo, multe alte aspecte simptomatice vestesc în epoca noastră prezentă faptul că e o necesitate spirituală ca o asemenea concepție spirituală despre lume să se înrădăcineze într-un mod cu adevărat rodnic în viața sufletească a omenirii. Acesta a fost, deci, principalul sentiment care ne însuflețea în momentul în care am pus în pământ piatra pe care urmează să se înalțe clădirea noastră. Această clădire are să exprime și în formele ei ceea ce noi voim să realizăm; așa că cei ce vor privi cândva clădirea din exterior sau din interior, când ea va fi terminată, vor putea simți formele ei ca pe un fel de semne scrise în care se exprimă ceea ce noi vrem să fie înfăptuit în lume.

Dacă trebuie să reflectăm la o asemenea întemeiere și să o simțim în propriile noastre inimi, nu e greu să ne gândim că nu numai în fiecare viață umană individuală, ci în întreaga evoluție umană de pe Pământ acționează karma. În viața umană individuală acționează, ca să zicem așa, karma cea mică; în evoluția Pământului și a omenirii luată ca întreg acționează karma cea mare. Și acesta e gândul măreț, înălțător, pe care ne e îngăduit să-l avem: Prin faptul că tocmai pe solul spiritual se întâmplă așa ceva, noi suntem, într-un anumit sens – și cu noi, toți cei ce năzuiesc spre antroposofie și iau parte la munca noastră – noi suntem, deci, instrumentul, chiar dacă foarte mic, instrumentul spiritual care acționează prin karma lumii și își creează faptele. A te simți unit cu spiritul karmei lumii, acesta e marele sentiment important în care trebuie să conflueze tot ceea ce noi putem realiza aici sub formă de expuneri antroposofice. Acest sentiment e ceea ce-i poate da sufletului liniște, atunci când el are nevoie de liniște, ceea ce-i poate da sufletului armonie, ceea ce-i poate da însă și forță, putere de a acționa, perseverență și energie, atunci când el are nevoie de forță, putere de a acționa, de perseverență și energie.

Când noțiunile spirituale despre lume se vor revărsă așa cum sunt ele cu adevărat în sufletele noastre, ele vor deveni în noi, totodată, o viață ce pulsează în interior, o viață care se transformă în forță, pe care o putem percepe și simți, care e activă în noi, atât când e vorba de realitățile supreme spre care ne putem avânta gândurile, cât și în aspectele cele mai mărunte ale vieții de toate zilele, pe care ni le impune munca noastră; ele devin ceva la care putem recurge ori de câte ori avem nevoie de o impulsionare a forței noastre, spre care putem să ne îndreptăm privirile ori de câte ori avem nevoie, în viață, de consolare. Și din această simplă îndreptare a privirii sufletești spre adevărata spiritualitate, spre viața spirituală autentică, omenirii îi va răsări, de asemenea, o moralitate autentică, o forță morală autentică.

Fiindcă în epoca actuală noi ne situăm într-un cu totul alt mod în karma lumii, decât era cazul cu omenirea din vremea în care a avut loc acel eveniment pe care l-am numit adeseori momentul central sau centrul de greutate al evoluției omenești de pe Pământ: Misterul de pe Golgota. Și, după cum în alte locuri am atras atenția, în ultimii ani – tocmai în legătură cu momentul în care ne situăm acum, cu propria noastră evoluție spiritual-științifică – asupra unor raporturi cu totul deosebite, în ceea ce privește Misterul de pe Golgota, tocmai astăzi, când ne reîntâlnim în această sală, după o despărțire mai lungă, aș vrea să-l aduc și acum în fața inimilor dvs., în fața sufletelor dvs.

Misterul de pe Golgota, integrarea Impulsului Christic, a venit în lume. În ce moment a venit el în lume? Știm azi, prin adâncire spirituală, ce anume      s-a revărsat atunci într-un trup uman, spre a deveni un bun al evoluției pământești, al evoluției omului de pe Pământ. Studiile pregătitoare pe care    le-am făcut ne-au pus în situația de a înțelege într-o oarecare măsură importanța Misterului de pe Golgota. Epocile viitoare – am subliniat acest lucru adeseori – o vor înțelege și mai clar. Dar cum stau lucrurile – s-ar putea întreba cineva – cu înțelegerea Misterului de pe Golgota tocmai în acea epoca în care el a avut loc? Esențialul este să înțelegem acest Mister de pe Golgota în rea-litatea lui, să înțelegem despre ce e vorba aici cu adevărat. Oare e vorba de ceea ce i-a fost predicat omenirii atunci? Dacă despre aceasta ar fi vorba, atunci ar putea pretinde că au un dram de dreptate cei care afirmă că cele mai multe dintre învățăturile lui Christos Iisus au existat deja în epocile trecute; cu toate că, după cum știm, nici această afirmație nu e întru totul adevărată. Dar nu acesta este esențialul, esențialul constă în cu totul altceva, și anume: esențialul constă în ceea ce s-a petrecut pe Golgota și ceea ce s-a întâmplat în legătură cu acest eveniment, ceea ce s-ar fi întâmplat chiar dacă nici un suflet uman, de pe întreaga suprafață a Pământului, n-ar fi înțeles. Fiindcă nu e important ca un fapt să fie înțeles imediat, ci este important ca el să aibă loc. Importanța Misterului de pe Golgota nu se bazează, în prima instanță, pe ceea ce au înțeles oamenii în legătură cu el, ci pe ceea ce s-a petrecut pentru omenire în așa fel încât curentul acestui proces și-a găsit expresia în realitățile spirituale ale lumii.

În ce moment a avut loc Misterul de pe Golgota? El a avut loc într-o perioadă cu adevărat remarcabilă. Să studiem puțin, pentru a vedea caracterul deosebit al acestei perioade, evoluția postatlanteană. Am arătat adeseori ca în epoca postatlanteană omenirea a evoluat mai întâi în cadrul epocii de cultură protohinduse. Am atras atenția asupra caracterului sublim, grandios, al vechii civilizații hinduse, am arătat că în această epocă sufletele erau cu totul altfel constituite, că erau cu mult mai intim accesibile vieții spirituale și că această receptivitate a descrescut de la o epoca la alta. Am mai arătat că în vechea epocă persană, în epoca egipto-chaldeană, participarea directa a omului la viața lumilor spirituale s-a redus. Fiindcă în vechea epocă hindusă omul preluase în corpul său eteric ceea ce lumea îi putuse transmite și el viețuise toate acestea în corpul său eteric; le-au viețuit cel puțin aceia care au parcurs, în acele vremuri vechi, în adevăratul sens al cuvântului, această epocă de cultură hindusă. Ceea ce viețuiește omul în acest fel în corpul eteric poartă în cel mai înalt grad caracterul de clarvedere. În vechea epocă persană, omul viețuia sufletescul în corpul astral; acesta era viețuit deja cu un grad de clarvedere mai redus. În epoca egipto-chaldeană, sufletescul era viețuit în sufletul senzației; și aici, iarăși, gradul de clarvedere era prezent într-o măsură și mai mică. A venit apoi cea de-a patra epocă, epoca de cultură greco-latină: în mijlocul ei a avut loc Misterul de pe Golgota. E acea epocă de cultură în care sufletul uman ajunsese deja la perceperea exclusivă pe planul fizic exterior. Începe cultura intelectului, care se referă la lucrurile exterioare. Sufletul dezvoltă forțele care se referă la lumea exterioară.

În epoca noastră, în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană, viețuirea oamenilor s-a limitat până acum la observarea lumii exterioare, la trăirea impresiilor senzoriale. Dar aceasta a cincea epocă de cultură posta-tlanteană va trebui să conducă din nou spre o receptivitate noua, înnoită, față de viața spirituală, fiindcă ea trebuie să epuizeze plenar posibilitățile pe care le oferă viața în sufletul conștienței.

Dacă ne întrebăm acuma, îndreptându-ne privirile numai spre primele patru epoci de cultură ale evoluției postatlanteene, care dintre aceste epoci a fost cel mai puțin aptă să înțeleagă Misterul de pe Golgota, coborârea pe Pământ a lui Christos, care dintre aceste epoci a fost cel mai puțin aptă să urmărească acest eveniment cu o adevărată înțelegere spirituală, ne-am putea spune: Dacă – așa cum, conform karmei lumii, nu s-ar fi putut întâmpla, dar cum putem presupune o data, în mod ipotetic – Misterul de pe Golgota ar fi avut loc în epoca vechii culturi indiene, dacă Christos ar fi coborât într-un trup uman în epoca vechii culturi hinduse, atunci ar fi existat nenumărate suflete apte să înțeleagă acest eveniment; fiindcă ele mai posedau înțelegerea spirituală. Și în vechea epocă persană, ba chiar în cea egipto-chaldeană, sufletelor le-ar fi fost încă ușor să aibă o înțelegere față de Misterul de pe Golgota, dacă el ar fi putut avea loc, conform cu karma lumii, în acea perioadă. În cea de-a patra epocă postatlanteană, sufletul uman era angajat într-o evoluție în cadrul căreia o asemenea înțelegere spirituală nemijlocită era închisă, tocmai prin această stare dată de evoluția sa.

Va mai trebui să vorbim adeseori despre acest fapt ciudat, că Misterul de pe Golgota a așteptat, în era postatlanteană, să vină acea epocă de cultură în care înțelegerea spirituală pentru ceea ce avea să se întâmple dispăruse, nu mai exista. În epoca greco-latină, sufletul rațiunii sau afectiv era pe cale să ia o dezvoltare deosebită. Înainte de toate, el își îndrepta privirile cu iubire spre lumea exterioară, așa cum putem vedea studiind întreaga civilizație greacă. În fond, Misterului de pe Golgota, care nu putea fi urmărit decât cu ochiul interior, i se opunea întreaga civilizație contemporană lui, exact așa cum femeile, venind la mormântul lui Christos Iisus și căutând trupul său neînsuflețit, au găsit mormântul deschis, și trupul nu mai era acolo, iar la întrebarea unde ar putea fi trupul învățătorului lor au fost nevoite să audă răspunsul: Cel pe   care-L căutați nu mai e aici!

La fel cum ele L-au căutat pe Christos în lumea exterioară, dar spre ele a venit răspunsul: Cel pe care-L căutați nu se mai află aici! – tot astfel i s-a întâmplat, de fapt, întregii epoci, în ceea ce privește înțelegerea Misterului de pe Golgota. Oamenii celei de-a patra epoci postatlanteene au căutat ceva care nu se afla acolo unde căutau ei. Și ei au căutat chiar și atunci când această a patra epocă postatlanteană a luat sfârșit – ea a luat sfârșit o dată cu secolul al 15-lea –, ei au căutat și atunci, în același fel. Căci Cruciadele ne apar ca o transpunere într-un plan mai vast – mai vast numai din punct de vedere spațial – a ceea ce li se întâmplase femeilor la mormântul lui Christos Iisus. În perioada Cruciadelor, numeroase inimi europene sunt străbătute de acest dor: Trebuie să căutăm ceea ce ne este atât de scump, la mormântul lui Christos Iisus! – Și cete întregi de oameni s-au deplasat spre Orient, pentru a găsi pe această cale ceea ce voiau să găsească, fiindcă așa le-o cereau sentimentele lor. Și cum putem caracteriza oare ceea ce au simțit tocmai aceia care au plecat spre Orient, în cadrul Cruciadelor? A fost ca și cum întreg Orientul le-ar fi răspuns: Cel pe care-l căutați nu se mai află aici! – Oare nu se exprimă aici, într-un mod simbolic cu sens profund, faptul că pe tot parcursul celei de-a patra epoci postatlanteene omenirea a trebuit să caute pe planul exterior, fizic-senzorial, dar că, de fapt, Christos Iisus trebuie căutat pe planul spiritual, și în măsura în care El se află în lumea pământească?

Unde se afla Christos, atunci când femeile L-au căutat la mormânt? În spi-ritual, acolo unde a putut să le apară apostolilor, când ei și-au deschis inimile lor, sufletele lor, spre a-L vedea cu ajutorul unor forțe care nu erau doar de natură senzorială, pe Christos, care, pe parcursul mai multor săptămâni după Misterul de pe Golgota a umblat pe Pământ în corp eteric. Unde se afla Christos, când cruciații l-au căutat în mod exterior, pe planul fizic, în Răsărit? În felul în care El își poate face intrarea, ca realitate, în sufletele umane, Îl vedem intrând, în aceeași perioadă în care cruciații Îl căutau în Orient, Îl vedem pătrunzând în misticii Occidentului. Aici e forța christică, aici e Impulsul Christic! În timp ce cruciații merg spre Răsărit, spre a-l căuta pe Christos în felul lor, impulsul viu al lui Christos – așa cum a putut el să se aprindă în Europa, în condițiile epocii – se aprinde în sufletul unui Johannes Tauler, Meister Eckhart și al altora, care au putut să-l primească în ei potri- vit cu condițiile de atunci, el se aprinde în spiritual. Între timp, El trecuse dincoace, pătrunsese în cultura occidentală și se depărtase de locul unde se aflase inițial și unde celor care-l căutau a trebuit să li se dea răspunsul: Cel pe      care-L căutați nu se mai află aici!

A cincea epocă de cultură postatlanteană e perioada dezvoltării eului, propriu-zis, ea e dedicată sufletului conștienței. Dar omul trece prin sufletul conștienței, ca să poată deveni pe deplin conștient de eul său. Despre aceste adevăruri spiritual-științifice am vorbit adeseori. Mai vorbesc tocmai în cadrul acestei ore despre aceste adevăruri, cu un sentiment cu totul deosebit.

E lesne de înțeles că, dacă aceste concepții sunt exprimate în mod public, ele declanșează în epoca noastră o adversitate după alta. Dar important, pentru acest sentiment, la care mă refer, rămâne faptul că trebuie să ne spunem, de exemplu: Vedeți, acum a apărut necesitatea de a definitiva ediția a 2-a a cărții Concepții despre lume și viață în secolul al 19-lea [ Nota 35 ]. La vremea sa, când a fost publicată, această carte a fost o “carte a secolului”, o retrospectivă asupra secolului care se încheiase. O a doua ediție nu mai poate fi, bineînțeles, aceeași, pentru că nu are nici un sens să scrii în anul 1913 o “carte a secolului”, o retrospectivă asupra secolului care s-a încheiat. Așa că această carte trebuie să fie reprelucrată din multe puncte de vedere, în ceea ce privește formularea ei exterioară. Printre altele, m-am văzut îndemnat să scriu o expunere lungă, drept introducere, menită să ofere o privire istorică de ansamblu, de la cele mai vechi perioade ale civilizației grecești și până în secolul al 19-lea, desigur. Așa că tocmai în acest timp am fost nevoit să fac să treacă prin fața ochiului meu sufletesc, și în acest mod mai mult filosofic, concepțiile despre lume, de la Thales, Pherekydes din Syros ș.a.m.d. – din punctul de vedere al filosofiei – și până în epoca noastră. Atunci ai în fața ochilor nu doar aspectele spirituale, ci ceea ce e tradiție istorică; și eu mi-am trasat de-a dreptul sarcina de a descrie numai ceea ce se referă la progresul filosofiei și să exclud toate impulsurile religioase. Tocmai cu această ocazie a ieșit la suprafață, cu o claritate ce merge până în străfunduri, adevărul acelei răs-  cruci demne de toată atenția care a avut loc în zorii epocii greco-latine, când din vechea percepere imaginativă a lumii, care mai exista în epoca egipto-chaldeană, s-a dezvoltat înțelegerea bazată pe gândire a lumii și faptul că, de prin secolele al 14-lea, al 15-lea, s-a dezvoltat conștiența despre impulsul eului – nu însuși impulsul eului, acesta pătrunde deja mai devreme în omenire.

Și atunci, dacă luăm la rând diferiții filosofi, în ceea ce privește conținutul lor de adevăr, devine aproape palpabil, palpabil din punct de vedere istoric, cât de adevărate sunt aceste lucruri. De aceea, eu vorbesc azi aici despre aceste lucruri dintr-un cu totul alt punct de vedere decât se poate vorbi în cartea amintită, și cu un sentiment cu totul deosebit. Dar și privind istoria exterioară se poate vedea cum în jurul secolului al 15-lea în sufletul uman tinde să pătrundă conștiența eului, sentimentul eului.

Epoca cea nouă, care începe cam din acea perioadă, are, deci, misiunea de a face ca omul să fie obligat să aducă la suprafață energiile, forțele eului său, să devină tot mai conștient de eul său. În acest scop, e deosebit de eficientă limitarea privirilor la fenomenele senzoriale pur exterioare, o asemenea li-mitare ca cea pe care o prezintă evoluția modernă a științelor naturii. Dacă omul nu mai găsește în lumea din jurul său ceea ce îi apărea, în epoca egipto-chaldeană, sub formă de imaginații grandioase, de imagini, sau ceea ce, în epoca greco-latină, se manifesta sub forma unor mari panorame de gânduri, cum e cazul la Platon și la Aristotel și, încă, la discipolii lor –, când omul – fără a avea panorama imaginațiilor, panorama gândului, cum mai era ea percepută de Aristotel, în epoca greco-latină – e nevoit să vadă în sfera percepțiilor sale doar ceea ce oferă simțurile, atunci eul, pentru că poate presimți singura spi-ritualitate numai în el însuși, poate să se perceapă pe sine în entitatea sa și să caute forța conștienței sale de sine. Pe toți filosofii, începând din secolul al 15-lea încoace, care pot fi luați în serios, dacă-i privim în ceea ce constituie nervul principal al căutării lor, îi vedem străduindu-se să construiască o concepție despre lume din care să rezulte o imagine despre lume de așa natură, încât în ea să fie posibil și să reziste eul omului, sufletul conștient de sine.

Cea de-a patra epoca de cultura postatlanteană, cea care a dezvoltat sufletul rațiunii sau afectiv, mai poseda însă – chiar dacă înțelegerii sale îi era foarte, foarte departe sensul Misterului de pe Golgota – încă ceva, care-i putea aduce aproape Misterul de pe Golgota. Noi mai numim sufletul rațiunii și suflet afectiv, din cauză că sufletul este cu adevărat o dualitate, din cauză că în natura umană, în epoca pe care o numim a patra postatlanteană, a acționat, în egală măsură ca intelectul, și inima, sentimentul, simțirea. Datorită faptului că a acționat și simțirea, ceea ce rămânea inaccesibil intelectului putea fi simțit de către inimă, și așa a luat naștere acea înțelegere bazată pe sentiment, care poate fi numită și credință, a Misterului de pe Golgota, cu alte cuvinte, sufletul uman avea lăuntric un sentiment față de Impulsul Christic. Oamenii simțeau cum Impulsul Christic se sălășluiește în ei; se simțeau uniți cu Impulsul Christic în mod lăuntric, sufletesc, chiar dacă nu puteau înțelege importanța, esența sa. Pentru ei, Christos era prezent. Dar această prezență trebuia să dispară și mai mult în epoca civilizației eului, în care ne situăm noi acum; fiindcă eul, ca să se poată percepe pe sine total în izolarea sa, trebuie să se separe de tot ceea ce se îndreaptă în mod nemijlocit spre suflet, drept impulsuri spirituale. Vedem astfel o piesă de teatru foarte interesantă. O dată cu ivirea zorilor unei noi epoci, deja în momentele când ea doar se vestește, vedem în mod absolut clar cum vechii neînțelegeri i se alătură o nouă neînțelegere, ba chiar o neînțelegere care merge mult mai departe decât cea veche. Cel ce examinează realitățile vieții spirituale trebuie să găsească de înțeles faptul că cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană a putut să-și însușească Impulsul Christic numai cu simțirea, fără a putea să-l înțeleagă cu adevărat din punct de vedere spiritual. Dar, prin ceea ce a putut fi asimilat, se știa că Christos este aici, că El acționează în evoluția omenirii. Se simțea că este așa.

O dată cu noua epocă, a cincea, s-a mai anunțat și cu totul altceva. Nu numai că oamenii dezvoltau acum neînțelegere față de Ființa lui Christos, ei au început să dezvolte neînțelegere și față de tot ceea ce e divin-spiritual. Și care e dovada faptului că – s-ar putea găsi multe dovezi, dar una dintre ele grăiește într-un mod deosebit de clar și lămurit –, a faptului că omenirea înaintase în ceea ce privește neînțelegerea, adică a faptului că oamenii nu mai puteau primi în mod direct nu numai Principiul Christic, ci nici Principiul divin-spiritual, în general? În secolul al 12-lea, anticipând oarecum cultura și civilizația eului, arhiepiscopul de Canterbury, Anselmus [ Nota 36 ], a născocit așa-numita dovadă a existenței lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, acest om se vede nevoit să “dovedească” existența divinității. Oare ce anume dovedim în acest mod? Ceea ce știm, ori ceea ce nu știm? Dacă, de exemplu, în grădina mea s-a comis un furt și eu pot să-l văd de la fereastră pe hoț, în timp ce comite furtul, nu voi simți nevoia să dovedesc că acesta e omul care a furat. Voi căuta să dovedesc acest fapt numai dacă nu știu cine e hoțul. Dacă oamenii caută să dovedească existența lui Dumnezeu, aceasta e o dovadă a faptului că ei nu-L mai cunosc, nu-L mai viețuiesc. Fiindcă ceea ce viețuim, nu dovedim, dovedim doar existența a ceea ce nu viețuim. Și apoi s-a mers cu neînțelegerea tot mai departe și mai departe, iar astăzi ne aflăm, din acest punct de vedere, într-un punct ciudat. Adeseori am arătat și aici ce infinit de multe neînțelegeri s-au adunat unele peste altele, în ultimele secole, în special în ultimul, față de înțelegerea a ceea ce e Misterul de pe Golgota, a ceea ce e Christos Iisus, până în punctul actual, când chiar din direcția teologiei [ Nota 37 ] Christos Iisus nu numai că a fost coborât în valoarea lui, degradându-l până la nivelul unui învățător uman, chiar dacă de înalt nivel, ci el a fost negat total, în ceea ce privește existența Sa, chiar din direcția teologiei.

Dar toate acestea au legătură cu niște însușiri mult, mult mai profunde, caracteristice, ale epocii noastre, numai că felul grăbit de a fi al epocii noastre nu e dispus, de fapt, să ia seama la ceea ce caracterizează în mod deosebit epoca noastră; pentru cel ce știe să observe, realitățile vorbesc, totuși, o limbă clară, o limbă cum nu se poate mai limpede.

Să studiem un aspect; voi enumera niște amănunte, dar amănuntele sunt simptome grăitoare. Într-o revista săptămânală  foarte cunoscută [ Nota 38 ] a apărut cu puțin timp în urmă un articol cum nu se poate mai interesant, care în prezent e citat adeseori, e citat cu respect. El urmărea să atragă atenția asupra unui lucru ciudat, și anume, asupra următoarei idei: Dacă se studiază concepțiile despre lume care au apărut în ultimele secole, avem în fața noastră, într-o măsură mult prea mare, niște “noțiuni”; aceste noțiuni sunt prea lipsite de expresivitate. Tradusă în felul nostru de a vorbi, afirmația de mai sus înseamnă: Ele nu pot fi înțelese în lumea senzorială, la care vrem să ne limităm astăzi. Așa că autorul respectiv găsește – ciudat lucru! – că filosoful Spinoza [ Nota 39 ] e greu de înțeles, așa cum încearcă el să înțeleagă dintr-o singură noțiune, din noțiunea de substanță divină, întreaga lume. Și autorul articolului face o anumită propunere de reformare a înțelegerii filosofiei din epoca actuală, o propunere care vrea să arate în mod expresiv cum o noțiune formează sus vârful unei piramide, și cum apoi noțiunile se despart, se scindează; într-un cuvânt, el face propunerea de a “transforma în ceva expresiv” sistemul de gândire al lui Spinoza, pentru ca să nu mai fim obligați să urmărim felul cum gândurile se prezintă în sufletul lui Spinoza, ci să le putem avea în fața  noastră sub o forma senzorială, ca într-un film. – Poate că, dacă asemenea “idealuri” se vor împlini, în viitorul apropiat ne vom duce la cinematograf, pentru a vedea, pentru a urmări astfel – nu filme, ci “traduceri”, edificiile de gânduri și idei ale oamenilor de seamă!

Acesta e un simptom important care arată la ce a ajuns sufletul uman în epoca noastră, un simptom pe care, fără îndoială, trebuie să-l amintim, dintr-un motiv absolut precis: Pentru că oamenii n-au perceput ceea ce ar fi trebuit să perceapă, dacă un asemenea simptom ar fi fost privit în mod sănătos; că ar fi trebuit să se înalțe niște hohote de râs batjocoritor la auzul acestei prostii, al acestei nebunii, cuprinse într-o asemenea formă de filosofie! Fiindcă zelul care s-ar exprima în asemenea hohote de râs poate fi numit, desigur, o necesitate sfântă.

Acesta este doar un singur simptom – fiindcă el trebuie privit drept un simptom – al faptului că în epoca noastră e necesară adâncirea spirituală, dar adâncirea spirituală adevărată. Fiindcă nu e necesară doar o adâncire spirituală în general, ci acea adâncire spirituală care, dacă e cea autentică, nu se poate să nu conducă la adevăr; ea este ceea ce le trebuie sufletelor din epoca actuală. Tocmai acolo unde cultura și chiar cultura concepțiilor despre lume vrea să fie la ea acasă, e prea mult înclinată să se mulțumească cu ceea ce duce departe, departe de spiritualitatea reală. Fiindcă epoca noastră se mulțumește foarte ușor cu aparența; dar aparența conduce, pe o cale sau alta, dacă se dă drept curentul la care ne referim noi aici, la neadevăr lăuntric și la minciună. Vom ilustra această afirmație citând un alt simptom.

Auzim astăzi cum mulți laudă o concepție  despre lume care a făcut multă senzație: aceea a filosofului Eucken [ Nota 40 ]. Nu numai că Eucken a primit un premiu celebru, ci el e lăudat, de asemenea, drept cel care îndrăznește din nou să le vorbească oamenilor despre spirit. Laudele care i se aduc nu sunt izvorâte din faptul că Eucken vorbește foarte frumos despre spirit, ci pentru că oamenii de azi se mulțumesc extrem de ușor, când e vorba despre spirit, cu lucrurile cele mai neînsemnate, numai să li se predice despre spirit, și pentru că Eucken prezintă fără încetare, sub nenumărate forme, acea frază pe care o putem citi de atâtea ori în cărțile sale, doar că oamenii nu-și dau seama că toate sunt veșnica repetare a aceluiași lucru: Nu e suficient să înțelegi că lumea e de natură senzorială, ci omul trebuie să se perceapă pe sine lăuntric și în acest fel – lăuntric – să se asocieze cu spiritul. Avem acuma prețioasă idee: Omul trebuie să se perceapă pe sine lăuntric și să se asocieze lăuntric cu spiritul! În cărțile lui Eucken ne întâmpină mereu și mereu această propoziție, și nu doar de trei-patru ori, ci de cinci-șase ori: așadar, aceasta e o concepție despre lume “spirituală”! – Tocmai asemenea simptome sunt importante, din cauză că în cazul lor vedem ce poate fi considerat “mare” în zilele noastre de către aceia care cred că înțeleg cel mai bine lucrurile. Dar dacă am putea să ne limităm la citit! Fiindcă, dacă deschizi ultima carte a lui Eucken, “Mai putem fi creștini?”, vom întâlni acolo o frază ciudată, care sună cam așa: Azi omul a depășit stadiul în care mai credea în demoni, așa cum, chiar în vremea lui Christos, se credea în demoni; astăzi e nevoie de un alt mod de a-l înfățișa pe Christos, fără a mai descrie demoni și fără a mai considera că aceștia sunt realități. – E foarte măgulitor pentru omul epocii noastre iluminate, când vede cum marele maestru Eucken îi arată că a depășit stadiul în care mai credea în demoni. Dar dacă citești mai departe, dai de o frază ciudată: “Atingerea dintre divin și uman produce forțe demonice.”

Aș vrea să întreb dacă toți cei care au citit cartea lui Eucken au râs de această naivitate a autorului ei, vreau să spun, de această “înțelepciune”, care reușește performanța de a spune pe una din paginile ei că omenirea a depășit stadiul credinței în demoni, iar pe o altă pagină vorbește de ceva “demonic”. Admiratorii lui Eucken vor spune, bineînțeles: Aici demonicul e înțeles în sens figurat, el nu e luat chiar atât de mult în serios. – Dar tocmai aceasta e problema, că oamenii folosesc cuvinte și idei, fără a le lua în serios. Ba tocmai aici își are sălașul profundul neadevăr lăuntric! Adevărata concepție despre lume spiritual-științifică presupune că oamenii devin conștienți de faptul că trebuie să luăm în serios cuvintele și să nu vorbim despre ceva demo-nic, dacă nu avem intenția de a lua cuvântul în serios.

Altfel oamenilor li s-ar putea întâmpla tot mereu ceea ce i s-a întâmplat președintelui unei asociații a concepțiilor despre lume, în cadrul căreia eu aveam de ținut o conferință. În acea conferință eu am atras atenția asupra unei afirmații din cartea “Esența creștinismului” de Adolf von Harnack [ Nota 41 ], care spune că nu este esențial să aflăm ce s-a petrecut pe Golgota, acest aspect poate să rămână în obscuritate; dar nu e voie să rămână în obscuritate faptul că din acea epocă a început să existe credința în Misterul de pe Golgota – indiferent că această credință se bazează sau nu pe ceva real. Respectivul – el era președintele unei asociații a concepțiilor despre lume și, firește, protestant – mi-a spus: Am citit cartea, dar n-am găsit în ea afirmația despre care vorbiți; Harnack n-a putut spune așa ceva, fiindcă aceasta ar fi o idee catolică. Catolicii spun, de exemplu: Nici ceea ce se află în dosul Sfântului Veșmânt de la Trier nu e important, importantă e credința în acest fapt. – Și atunci eu m-am văzut nevoit să-i scriu pe hârtie pagina unde se afla fraza respectivă. Poate că multora li se întâmpla să citească o carte, dar să nu fi citit tocmai aspectul cel mai important, care e simptomatic.

Am aruncat astfel o lumină asupra epocii noastre. Descoperim aici o necesitate, care există în mod deosebit pentru epoca noastră, venind din sânul simptomelor epocii prezente: necesitatea ca în epoca noastră să se dezvolte o conștiinciozitate cu adevărat spirituală, necesitatea ca noi să învățăm să nu rămânem indiferenți când reprezentantul unei concepții spirituale despre lume spune că omenirea a depășit faza credinței în demoni și folosește pe urmă cuvântul “demonic” într-un sens ciudat. Dacă reflectăm însă la faptul că trăim astăzi în era “culturii ziarului”, nu avem voie să ne spunem, de exemplu, că nu prea avem speranță ca o asemenea cultură a conștiinciozității să se poată dezvolta; ci noi trebuie să spunem că e cu atât mai necesar să facem tot ceea ce ar putea duce la o asemenea cultură a conștiinciozității. Ea e pregătită, desigur, în mod intensiv, prin știința spirituală; dar trebuie să-ți deschizi ochii, ca să vezi simptomele epocii noastre.

Vreau să mai atrag atenția asupra unui lucru. Începând de prin anii ‘60 ai secolului al 19-lea, cartea lui Ernest Renan [ Nota 42 ] “Viața lui Iisus” a făcut o impresie extraordinară. Amintesc acest lucru în mod deosebit, pentru a arăta cum stau lucrurile, în epoca noastră, în ceea ce privește înțelegerea Misterului de pe Golgota. Dacă citești cartea lui Ernest Renan, îți spui: Ei da, aici un om scrie, în primul rând, într-un stil minunat, un om care a cutreierat toate locurile Țării Sfinte și, de aceea, poate să creeze cel mai frumos colorit local; și, pe urmă, aici scrie un om care nu crede în divinitatea lui Christos, dar care vorbește cu o venerație infinită despre figura sublimă a lui Iisus. Dar ia să ne adâncim ceva mai exact în descrierea făcută de el. Ciudat lucru, Ernest Renan descrie progresul din viața lui Iisus în așa fel încât el arată, propriu-zis, că lui Iisus îi merge așa cum îi merge oricărui om – unuia la proporții mai mari, altuia la proporții mai mici – care are de prezentat o concepție despre lume oarecare, în fața unui număr mai mare sau mai mic de oameni. Unui asemenea om îi merge cam așa: La început, el apare cu ceea ce crede doar el singur și cu această credință pășește în fața mulțimii; apoi, oamenii năvălesc spre el; unul are o nevoie, altul o altă nevoie, unul înțelege învățătura lui așa, altul așa, unul are o slăbiciune, celălalt altă slăbiciune, și pe urmă cel care a vorbit inițial pe baza unui adevăr lăuntric ajunge să se dea bătut. Pe scurt, Renan e de părere că cei mai mulți dintre aceia care au de spus lucruri importante, arată că, de fapt, adepții săi au distrus totul. Și el e de părere că și Christos Iisus a fost dus la pierzanie de adepții săi. Să se ia exemplul minunii cu învierea lui Lazăr. Așa cum e descrisă, în ea e cuprins totuși ceva care ne obligă să spunem: Totul e ca un fel de înșelătorie, dar ea a fost de mare folos, pentru ca vestea să se răspândească; și de aceea a lăsat-o Iisus să se întâmple. Și tot astfel sunt descrise și altele. Apoi însă, după ce a fost descris felul cum, încetul cu încetul, viața lui Christos Iisus e o degringoladă, la sfârșit apare iarăși un imn care nu poate fi înălțat decât Realității supreme. – Ia să cercetăm puțin acest neadevăr lăuntric! În cartea lui Renan avem în fața  noastră un amestec făcut din două lucruri: ceva extraordinar de frumos, o descriere strălucită, în unele locuri sublimă, amestecată cu un roman pentru bucătărese –, dar la sfârșit un imn copleșitor înălțat sublimei imagini a lui Iisus. Spre ce se îndreaptă acest imn? Spre Iisus? Spre cel pe care-l înfățișează Renan însuși nu prea se poate îndrepta, dacă ai un suflet sănătos; fiindcă aceste cântări de laudă nu s-ar putea referi la acel Christos Iisus pe care-l înfățișează Renan. Prin urmare, totuși este ceva lăuntric neadevărat!

Ce am vrut să vă dau de înțeles prin aceste considerații? Aș vrea să sintetizez totul, la sfârșit, în câteva cuvinte. Am vrut să dau de înțeles că Misterul de pe Golgota a avut loc într-o epocă din evoluția omenirii în care omenirea nu era pregătită să-l înțeleagă, dar că nici în epoca noastră omenirea încă n-a ajuns în situația de a-l putea înțelege.

Și totuși, influența sa se exercită de două mii de ani! Această influență există. În ce fel există? În așa fel încât e independentă de înțelegerea pe care omenirea i-a adus-o în întâmpinare până acum. Dacă Christos ar fi putut acționa în omenire numai în măsura în care a fost “înțeles”, El ar fi putut acționa într-o măsură foarte mică. Dar și acest lucru îl vom vedea în cursul expunerilor următoare: în epoca actuală noi trăim într-un moment al evoluției în care e necesar să dezvoltăm acea înțelegere, care n-a existat până acum. Fiindcă noi trăim într-o epocă în care va lua naștere o anumită necesitate de a nu-L mai căuta pe Christos acolo unde nu se afla, ci de a-L căuta acolo unde se află cu adevărat. Fiindcă El va apărea în spiritual și nu în trup, iar cei care-L vor căuta în trup, vor primi mereu-mereu răspunsul: Cel pe care-L căutați  în trup, nu se află în trup! – O nouă înțelegere, care poate că va fi, în multe privințe, o primă înțelegere a Misterului de pe Golgota – de aceasta avem nevoie. Epoca neînțelegerii trebuie să facă loc epocii primei înțelegeri. Acesta e lucrul pe care am vrut să-l exprim prin considerațiile de astăzi și despre care vom vorbi în expunerile următoare.