Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


III. Conferință ținută la Hamburg

EVANGHELIA A CINCEA

Hamburg, 16 noiembrie 1913

Îmi revine sarcina de a vorbi acum despre lucrurile care au rezultat în cursul vieții noastre antroposofice, despre cercetările spiritual-științifice dobândite din Cronica Acașă care se referă la viața lui Iisus. În Kristiania am prezentat deja câteva aspecte legate de viața lui Christos Iisus. Am comunicat diverse lucruri și în alte orașe, și acum doresc să vă spun și dvs. câte ceva, și anume pe baza anumitor puncte de vedere. În general, insist asupra faptului că nu e deloc ușor să vorbești despre asemenea lucruri, fiindcă în epoca prezentă rezultatele obținute prin cercetare directă sunt încă primite cu adversitate, chiar dacă se admite în general că există spirit, despre care se vorbește într-un mod abstract. Dacă cineva oferă însă lumii niște comunicări concrete din domeniul evoluției spirituale a lumii, el nu găsește doar critici binevoitori, ci și unii furioși, cum s-a întâmplat cu ocazia comunicărilor referitoare la cei doi copii Iisus, care, pentru omul cu gândire obiectivă, sunt foarte lesne de înțeles. Vă rog, de aceea, să tratați cu multă pietate comunicările de azi, fiindcă, dacă sunt prezentate în afara cercurilor noastre, ele sunt răstălmăcite și pot stârni adversități dintre cele mai dăunătoare.

Există însă și puncte de vedere care te fac să te simți dator să comunici aceste lucruri. Unul dintre ele ar fi acela că în epoca noastră e cu adevărat necesară o reînnoire a modului de a înțelege Entitatea Christos-Iisus, o nouă modalitate de a privi în intimitatea a ceea ce s-a petrecut de fapt în Palestina, sub numele de Misterul de pe Golgota. Mai există însă și un alt punct de vedere. Tocmai înțelegerea ocultă a lucrurilor e întrețesută cu întregul mod de a simți și gândi ce se revarsă din știința spirituală și care ne face să știm ce hrană infinit de însănătoșitoare și dătătoare de forțe pentru sufletele umane este să poată gândi cât mai des la ceea ce ele pot considera că e unul dintre cele mai mari evenimente. Aceste suflete pot găsi un ajutor în faptul că își amintesc de Misterul de pe Golgota, de toate aspectele concrete care mai pot fi studiate astăzi în detaliu. Astăzi, aceste lucruri mai pot fi studiate cu ajutorul văzului ocult. Aș vrea să subliniez, deci, valoarea sufletească a faptului de a ne aminti asemenea evenimente și să intru în câteva detalii ce rezulta din Cronica Acașă, ca un fel de Evanghelie, drept Evanghelia a Cincea. Nici celelalte patru n-au fost scrise în același timp în care s-au petrecut evenimentele, ele au fost scrise prin inspirație, din Cronica Acașă. Trăim astăzi într-o epocă în care se împlinește cuvântul lui Christos Iisus: “Eu sunt cu voi în toate zilele.” În epocile deosebite, El ne este foarte aproape, spune lucruri noi, care s-au petrecut în vremea Misterului de pe Golgota.

Azi aș vrea să vorbesc despre ceea ce se numește Evenimentul Rusaliilor. Acest eveniment a fost punctul de plecare pentru Evanghelia a Cincea și în ceea ce mă privește pe mine însumi. Mai întâi, mi-am îndreptat privirile spre sufletele apostolilor și ucenicilor, care, nu doar conform tradiției, ci în mod real, erau adunați în momentul când se sărbătoreau Rusaliile. Și am văzut că în sufletele lor exista ceva pe care ei îl resimțeau ca pe o regăsire de sine ciudată. Fiindcă înțelegeau prea puțin ce anume se întâmplase cu ei. Își spuneau: Am viețuit ceva într-un mod neobișnuit. – Ei și-au îndreptat privirile spre niște trăiri pe care le avuseseră ca într-un vis de o calitate superioară, într-o altă stare de conștiență. Era ca într-un vis de o calitate superioară, tot așa cum se întâmplă, la un nivel inferior, cu un om care a viețuit ceva în timpul unui vis, apoi își amintește de el și zice: Am avut acest vis, și acum, după ce m-am trezit, îmi devine limpede, în fața conștienței mele de veghe. – Tot așa s-a întâmplat de Rusalii, ei și-au zis: A fost ca și cum conștiența obișnuită ar fi adormit. – Evenimentele despre care știau că le trăiseră, dar nu le trăiseră în conștiența de zi obișnuită, s-au ivit la suprafața sufletului, ca niște amintiri. Acum ei știau acest lucru. Acum își aminteau: Odinioară, noi am umblat împreună cu Acela care ne-a fost atât de scump, de drag și de prețios. Apoi, la un moment dat, a fost ca și cum El ne-ar fi fost răpit. Le părea că amintirea lor se întrerupe după ce umblaseră cu Iisus în planul fizic și că trăiseră ca în transă somnambulică tot ceea ce urmase.

Întorcându-se în trecut, ei au viețuit ceea ce în doctrina evanghelică e numit Înălțarea la Cer și, întorcându-se și mai departe în trecut, au viețuit faptul că fuseseră împreună cu Entitatea lui Christos Iisus într-un mod anume. Ei știau acum: Noi am fost împreună cu El, dar pe atunci eram ca niște somnambuli; de-abia acum putem ști pe deplin în ce fel am fost împreună cu El. – Ei au viețuit timpul pe care, după înviere, îl petrecuseră împreună cu El ca niște somnambuli. Acest lucru îl viețuiau acum în amintire. Apoi au fost transpuși în trecut și au viețuit ei înșiși ceea ce fusese învierea și moartea pe Cruce. Și aici îmi este îngăduit să spun: Ai o impresie copleșitoare, care te mișcă în adâncul inimii, când vezi pentru prima dată cum, de Rusalii, apostolii privesc în trecut, spre Evenimentul de pe Golgota. Și mărturisesc că am avut pentru prima dată această trăire nu contemplând în mod direct Misterul de pe Golgota, ci privind în sufletele apostolilor, așa cum L-au văzut ei, privind spre El din perspectiva Rusaliilor: Ei nu percepuseră acest eveniment cu ochiul fizic, nu participaseră la el fiind conștienți pentru planul fizic, ci doar mai târziu și-au dat seama că Misterul de pe Golgota avusese loc, deoarece conștiența lor fizică se stinsese deja cu destul de mult timp înainte de ceea ce Christos Iisus a avut de îndurat și ne este descris drept biciuire, încoronare cu spini și răstignire. S-ar putea ca expresia următoare să fie greșit înțeleasă, din cauză că e banală în acest context, o voi folosi, totuși: Ucenicii trecuseră într-o stare de somn, de vis, prin ceea ce se petrecuse.

E zguduitor să vezi cum ajunge Petru, de exemplu, să săvârșească ceea ce este numit în general renegarea lui Christos. El îl reneagă pe Christos, dar nu din cauza vreunei deficiențe morale, ci pentru că se află într-o stare somnambulică. În fața conștienței sale obișnuite, într-adevăr, nu se află legătura sa cu Christos Iisus. Petru este întrebat: Faci parte dintre ucenicii lui Christos Iisus? – Dar în acest moment el n-o știe, deoarece corpul său eteric trecuse printr-o transformare care-l făcea să nu cunoască în momentul respectiv acea legătură. El parcurge toată acea perioadă și umblă împreună cu Cel înviat. Tot ceea ce Înviatul face să se nască în sufletul său pătrunde adânc în sufletul său, dar este conștientizat de el de-abia în cadrul retrospectivei din ziua de Rusalii. Acum cuvintele pline de sens pe care Christos Iisus le rostește, cuvintele pe care le adresează lui Petru și Iacob, sună altfel în suflet, când îi ia cu Sine pe munte: “Vegheați și rugați-vă!” Într-adevăr, ei căzuseră într-un fel de conștiență deosebită, într-un fel de transă onirică.

Când ei se aflau împreună și stăteau la sfat, Christos Iisus era și El prin-tre ei, fără știrea lor, în corpul Său eteric, și El vorbea cu ei și ei cu El, numai că la ei toate se petreceau ca într-o stare somnambulică. Și a devenit eveniment conștient de-abia în ziua de Rusalii, când au avut retrospectiva amintită. Mai întâi au umblat împreună cu El, apoi conștiența lor dispare și după aceea ei se trezesc. Ei gândeau: Mai întâi El a mers spre moartea pe Cruce și a murit pe Cruce, apoi a avut loc ceea ce este învierea, și a venit din nou în corpul Lui spiritual, a vorbit cu noi și a picurat în sufletele noastre misterele lumii. Acum toate aceste lucruri pe care le-am trăit în cealaltă stare de conștiență se transformă în reprezentări.

În special două impresii au o importanță deosebită. Au sosit ceasurile dinaintea morții. Bineînțeles că suntem tentați să ridicăm tot felul de obiecții, bazate pe datele științelor naturii; dar dacă vă reprezentați că, îndreptându-ne privirea spre Cronica Acașă, evenimentele sunt realități obiective, atunci avem voie să le relatăm. La început ni se înfățișează un lucru. Înainte de moartea pe Cruce vezi cum peste tot Pământul se întinde un întuneric timp de o oră, care privirii clarvăzătoare îi face impresia unei eclipse de Soare; se poate să fi fost însă și o întunecare provocată de nori. Poți percepe apoi cum, la moartea pe Cruce, Impulsul Christic străpunge întunericul și se unește cu aura Pământului. Ceea ce vezi când ți se arată întunecarea dinaintea morții sale, este unirea Impulsului Christic cosmic cu aura Pământului. Ai apoi acea trăire impresionantă, grandioasă, a faptului că acum Entitatea care trăise în trupul lui Iisus se revarsă peste întreaga aură spiritual-sufletească a Pământului, în așa fel încât de acum înainte sufletele oamenilor parcă s-au cuibărit în ea. E o impresie copleșitoare să vezi astfel în spirit Crucea de pe Golgota și pe Christos revărsându-se, după ce străpunge Pământul întunecat, peste viața de pe Pământ; fiindcă vezi în imagine petrecându-se în mod real ceea ce trebuia să se petreacă, spre binele evoluției oamenilor de pe Pământ.

Și acum, punerea în mormânt: Aici se poate urmări, firește – am amintit deja acest lucru în ciclul prezentat la Karlsruhe [ Nota 56 ] –, felul cum un proces natural se înfățișează ca expresie exterioară a evenimentului spiritual. În timp ce Christos zăcea în mormânt, peste Pământ a venit un cutremur cu un vârtej de vânt extraordinar de puternic. Și aici a fost deosebit de important să reiasă și prin contemplarea Cronicii Acașe ceea ce noi numim astăzi Evanghelia a Cincea: că după acel vârtej de vânt giulgiurile erau așezate în mormânt așa cum e descris cu fidelitate în Evanghelia lui Ioan. Ceea ce am descris acum a fost viețuit, drept Mister de pe Golgota, de către apostoli, în cadrul retrospectivei, în propriile lor întâlniri avute cu Christos după înviere. Iar în ziua de Rusalii au viețuit pentru prima dată în conștiența lor ceea ce trăiseră ca în transă somnambulică.

După ce a săvârșit Misterul de pe Golgota, Christos Iisus a fost, într-adevăr, singur, fiindcă ucenicii săi nu doar fugiseră; fugise de la ei și conștiența lor. Ei se aflau într-un fel de stare onirică și trăiau evenimentele în așa fel încât de-abia de Sărbătoarea Rusaliilor au avut o retrospectivă a acestora în stare de conștiență deplin trează. Ei au viețuit într-un mod ciudat această întâlnire a lor cu Christos după înviere, în așa fel încât au văzut sub formă de imagini următorul lucru: Aici și acolo am fost împreună cu El, El a vorbit; de-abia acum aceasta e limpede pentru noi. – Și acum ei au avut o trăire ieșită din comun. Au revăzut imaginile trăirilor avute cu Christos, așa cum corespundeau ele celor viețuite în comuniune cu El după înviere. Dar era ca și cum se arăta, alternativ, mereu altă imagine: Mereu se arăta o imagine care le dădea o amintire a unor evenimente trăite în comun prin care ei trecuseră ca în transă onirică. Dar întotdeauna li se înfățișau două evenimente: niște trăiri cu Christos după înviere și celelalte, petrecute înainte să fi căzut în transă, pe când se mai aflau în corp fizic împreună cu Christos, lucru accesibil conștienței fizice. Evenimentele le apăreau ca două imagini suprapuse. Una le înfățișa amintirea unui eveniment fizic, cealaltă, retrezirea a ceea ce viețui-seră împreună cu Christos într-o altă stare de conștiență. Datorită suprapune-rii a două imagini, lor le-a devenit limpede ce se petrecuse propriu-zis în timp. De Sărbătoarea Rusaliilor, în fața sufletelor lor stătea în mod clar ce fusese săvârșit pentru evoluția de pe Pământ. Dacă vrei să descrii ceea ce au trăit ei, ești pus în fața a două evenimente grandioase și profunde. Ceea ce se petrecuse stătea în fața simțirii lor, declanșat de Evenimentul Rusaliilor. Dar lor li se înfățișa faptul că ceea ce înainte se afla în Cosmos, este acum pe Pământ. Toate acestea ne devin limpezi de-abia dacă avem în față Cronica Acașă.

Să pornim de la trăirile pe care le are omul. Omul trăiește mai întâi, înainte de a coborî spre o nouă încarnare, realități și fapte spirituale. Trece apoi prin starea embrionară, pe urmă, prin corpul material intră în viața fizică pământească și, în cele din urmă, se întoarce în lumea spirituală. Așa are loc evoluția lui sufletească. Pentru fiecare ființă, aceste trepte sunt altfel. Vom încerca să le aplicam Ființei lui Christos.

Christos parcurge în alt mod aceste stări. De la Botez și până la Misterul de pe Golgota avem un fel de stare embrionară. Moartea pe Cruce este nașterea, viața de după înviere, împreună cu apostolii, este o peregrinare pe Pământ. Trecerea în aura Pământului este ceea ce pentru un suflet uman e trecerea în lumea spirituală. La Christos se întâmplă exact invers. El își caută, pentru destinul Său, situația diametral opusă. Sufletul uman pleacă de pe Pământ în lumea spirituală, Christos trece din lumea spirituală în sfera pământească, se unește cu Pământul, pentru a intra în aura Pământului, prin marea jertfă pe care o aduce. Aceasta e trecerea lui Christos în Devahan. Și acum, în aura Pământului, Christos își trăiește Devahanul de El însuși ales. Omul urcă de pe Pământ în Cer; Christos face invers, El coboară din Cer spre Pământ, pentru a trăi împreună cu oamenii. Acesta este Devahanul său.

Faptul că Dumnezeu a intrat în existența Sa Pământească – acesta este evenimentul care le-a apărut apostolilor și ucenicilor, care s-a înfățișat spiri-tului lor, drept unul dintre ultimele evenimente, în imaginea înălțării la Cer, de fapt, a Coborârii pe Pământ. Prin aceasta, pentru simțirea lor era limpede ce anume se petrecuse, ce soartă revenea evoluției de pe Pământ. De Rusalii, apostolii s-au simțit transformați și umpluți cu o nouă conștiență: Aceasta a fost coborârea Sfântului Duh, aprinderea lăuntrică a unei cunoașteri umplute de spirit.

Se poate întâmpla, bineînțeles, să le pari oamenilor un exaltat sau un visător, dacă povestești aceste evenimente, dar e de înțeles, pe de altă parte, că marile evenimente care au avut loc în viața Pământului nu sunt ceva obișnuit. Ucenicii au văzut, în cadrul retrospectivei, viața lui Christos Iisus, care a durat trei ani, de la Botezul în Iordan și până la Misterul de pe Golgota, înțelegând-o de-abia acum. În legătură cu această viață, aș vrea să mai sugerez câteva aspecte.

Aș dori să pornesc de la o descriere a evenimentelor, așa cum pot fi ele observate de cel ce privește în Cronica Acașă. Înainte de Botezul în Iordan, privirea spirituală cade asupra unui eveniment cu totul deosebit din viața lui Iisus, în care încă nu se revărsase Christos. La vârsta de treizeci de ani, Iisus a avut o convorbire importantă cu mama sa vitregă sau adoptivă. De la vârsta de doisprezece ani, el nu mai fusese împreună cu mama sa după trup, dar între Iisus și mama sa vitregă se formase o legătură tot mai profundă. Trăirile lui Iisus între doisprezece și optsprezece, douăzeci și patru, treizeci de ani vi le-am povestit deja. Au fost evenimente de profundă importanță. Aici aș vrea să fac legătura cu un eveniment care a avut loc înainte de Botezul în Iordan. E o convorbire cu mama vitregă. A fost o convorbire în cadrul căreia Iisus din Nazareth, în prezența mamei sale, a făcut să-i treacă prin suflet toate trăirile pe care le avusese de la doisprezece ani și până în acel moment. Acum el a putut povesti, în așa fel încât cuvintele sale erau pătrunse de sentimente adânci, puternice, tot ceea ce viețuise în sufletul său, mai mult sau mai puțin singur, de fapt. El povestea în mod sugestiv și convingător. Povestea că în acești ani, între doisprezece și optsprezece ani, în sufletul său pătrunseseră, ca un fel de iluminare, înaltele învățături dumnezeiești care fuseseră revelate odinioară profeților evrei. Fiindcă aceasta a fost inspirația care a coborât asupra lui Iisus în perioada dintre doisprezece și optsprezece ani. Totul a început în momentul în care el se aflase în templu, printre cărturari. A fost o inspirație de felul celor care le erau date profeților în mărețele timpuri străvechi. Și el trebuise să îndure multe suferințe sub impresia acestor revelații lăuntrice. În sufletul lui se sedimentase adânc gândul: Vechile adevăruri fuseseră date poporului evreu într-o vreme în care trupurile lor erau astfel constituite încât ei puteau înțelege. Dar acum trupurile lor nu mai erau apte să le primească, așa cum se întâmpla în timpul vechilor profeți.

Trebuie să fie rostit un cuvânt care caracterizează trăirea nespus de dureroasă din viața lui Iisus; trebuie să-l rostim într-un mod arid, abstract, cu toate că e un cuvânt extraordinar de dureros. În vremea vechilor evrei exista un glas ce cobora din sfera divin-spirituală. Acum vechiul glas urca iarăși, începând să strălucească din suflet, dar nu era nimeni care să-l înțeleagă. Dacă ai fi vrut să vorbești despre cele mai mari învățături, ai fi predicat unor urechi surde. În aceasta a constat durerea cea mai mare a lui Iisus; și această durere a descris-o mamei sale vitrege.

El a descris un al doilea eveniment, prin care trecuse între optsprezece și douăzeci și patru de ani în cursul drumețiilor sale prin Palestina, în ținuturile locuite de păgâni. El umbla prin lume și își exercita meseria de tâmplar. Seara se așeza lângă oameni și stătea de vorbă cu ei. Era o comuniune cum oamenii nu mai avuseseră cu nimeni altul. Datorită negrăitei dureri, în el se dezvoltase ceva care în cele din urmă se transformase în puterea magică a iubirii, de care era străbătut fiecare cuvânt al său. Această putere magică a cuvintelor acționa în cursul convorbirilor cu oamenii. Ceea ce avea un efect atât de puternic, era faptul că între cuvintele sale se revărsa ceva ca o forță misterioasă. Ea avea niște efecte atât de mari, încât mult timp după ce Iisus plecase deja, oamenii ședeau iarăși seara împreună și aveau sentimentul că el se mai află acolo, mai mult decât sub o simplă formă fizică. Oamenii stăteau împreună și aveau impresia, aveau viziunea comună că el, parcă, le apare din nou. În acest fel, el a rămas ca prezență vie printre oameni în multe locuri; din punct de vedere spiritual el se afla acolo.

Odată a ajuns într-un loc unde se afla un vechi altar păgân. Și altarul de jertfă era în paragină. Preoții plecaseră, din cauză că o boală rea se răspândea printre localnici. Când Iisus a sosit acolo, oamenii s-au adunat în jurul lui. Deja prin impresia pe care o făcuse, se vedea că nu e un om obișnuit. Păgânii veniseră grăbiți, se adunaseră în jurul altarului și așteptau ca un preot să oficieze jertfa. – Acest lucru Iisus l-a povestit mamei sale.

El a văzut limpede ce devenise serviciul de jertfă păgân. Privindu-i pe oameni, el a văzut ce deveniseră treptat Zeii păgâni: el a văzut atunci niște entități rele, demonice. Apoi el a căzut la pământ și a viețuit – acum într-o altă stare de conștiență – ce se petrecea în cadrul jertfelor oficiate de păgâni. Nu mai se găseau aici, ca în vremurile de odinioară, vechii Zei, ci își făcuseră apariția niște ființe demonice, care-i mistuiau și-i îmbolnăveau pe oameni.

Acesta e lucrul pe care l-a viețuit într-o altă stare de conștiență, după ce căzuse la pământ. Acum, el a povestit toate acestea, a povestit, de asemenea, că oamenii fugiseră, dar că-i văzuse și pe demoni plecând. Se poate constata și în mod teoretic că vechiul păgânism decăzuse și nu mai conținea marile comori de înțelepciune ale vremurilor de odinioară. Dar Iisus a viețuit acest adevăr prin percepție nemijlocită. Acum el a putut să-i spună mamei: Chiar dacă glasul Cerului ar coborî din nou la evrei, așa cum venise cândva la vechii profeți, aici n-ar fi nici un om care să-l înțeleagă; dar nici Zeii păgâni nu mai vin. În locul lor, au apărut demonii. Nici revelațiile religiei păgâne nu mai găsesc azi nici un om care le-ar putea primi. – Aceasta a fost a doua mare durere.

În cuvinte mișcătoare, el i-a descris apoi mamei cea de-a treia durere, prin care trecuse când a fost admis în comunitatea esenienilor. Esenienii voiau să se ridice, prin desăvârșirea sufletului uman individual, până la clarvedere și să afle astfel din lumile divine, în alt mod, ceea ce evreii și păgânii nu mai puteau să perceapă. Dar numai câte un om individual putea să ajungă până aici, iar această facultate putea fi dobândită numai prin acel mod de viață care se încetățenise printre esenieni. Cu toate acestea, pentru un timp, Iisus se unise cu comunitatea ocultă a esenienilor. Când a plecat de la ei, a văzut cum Lucifer și Ahriman fugeau de la poarta esenienilor, ducându-se la restul lumii. În incinta esenienilor el avusese, de asemenea, o convorbire vizionară cu Buddha. Și acum știa: Există o posibilitate de a te înălța acolo unde te unești cu Divin-Spiritualul, dar acest lucru e accesibil doar unor oameni răzleți. Dacă toți ar vrea să ajungă până aici, atunci toți ar fi nevoiți să renunțe. Pe socoteala marii majorități a oamenilor, pot cuceri clarvederea doar câțiva, prin faptul că se eliberează de Lucifer și de Ahriman; dar atunci Lucifer și Ahriman se duc la restul omenirii. Nici pe calea practicată de evrei, nici pe cea a păgânilor și nici pe cea a esenienilor nu era posibil să se deschidă omenirii întregi accesul la o legătură reală cu lumea divin-spirituală.

În timp ce avea loc această convorbire, întreg sufletul lui Iisus era unit cu toată durerea descrisă. De la el pleca ceva și se ducea la mama adoptivă, atât de puternic era unit cu ceea ce povestea. Prin cuvântul său, el își trimitea ființa în ființa mamei sale, astfel încât parcă s-ar fi aflat în afara eului său, parcă ar fi ieșit afară din eul său. Prin aceasta, mama a devenit cu totul alta. În timp ce din Iisus ieșea ceva, mama primea un nou eu, care se cufunda în ea, ea devenea o personalitate nouă.

Dacă faci cercetări și încerci să afli în ce a constat acest proces, ți se reâvelează un lucru ciudat: Mama după trup a acestui Iisus, care se afla în lumea spirituală de când băiatul Iisus avea doisprezece ani, coborâse acum în sufletul mamei adoptive și spiritualizase și umpluse în întregime ființa ei, în așa fel încât aceasta a devenit alt om. Dar el avea sentimentul că eul lui îl părăsise: eul lui Zarathustra trecuse în lumea spirituală. Din nevoia imperios resimțită de a face ceva, Iisus s-a dus la Ioan Botezătorul, care era esenian. Și Ioan a săvârșit Botezul în Iordan. Eul lui Zarathustra plecase și în el a coborât Ființa lui Christos: El fusese pătruns de Entitatea Christică. Mama adoptivă fusese pătrunsă de sufletul acelei mame care se aflase în lumea spirituală. El însă a umblat pe Pământ având în trupul lui pe Christos. Legătura n-a fost stabilită imediat în mod complet, ci, în ambele cazuri, a avut loc treptat.

Voi povesti pe rând evenimentele din care putem vedea că la început Christos era unit printr-o legătură foarte slabă cu trupul lui Iisus și că treptat s-a unit din ce în ce mai strâns cu acesta. Dacă am cunoscut suferințele și durerile lui Iisus între doisprezece și treizeci de ani, aflăm acum despre intensificarea nespus de mare a durerilor lui Iisus, dat fiind faptul că în cei trei ani următori Dumnezeu s-a unit tot mai mult cu omul. Această unire neîntreruptă, care devenea tot mai puternică, dintre Dumnezeu și om a însemnat o intensificare la fel de mare a suferințelor. Faptul copleșitor, indescriptibil, care a trebuit să aibă loc pentru a da omenirii posibilitatea de a se înălța spre pute-rile spirituale originare, se vede în suferințele îndurate de Dumnezeu pe parcursul celor trei ani petrecuți de El pe Pământ.

Nu ne putem aștepta ca aceste evenimente să fie întâmpinate cu înțelegere în epoca prezentă. Există o carte care ar trebui citită din cauza caracterului ei paradoxal [ Nota 57 ]: “Despre moarte” de Maurice Maeterlinck. Aici se spune că spiritul nu poate suferi, că doar trupul poate suferi. De fapt, corpul fizic poate suferi la fel de puțin ca o piatră. Durerile fizice sunt dureri sufletești. Poate suferi numai ceva sufletesc, ceva care are un corp astral. Din această cauză, un Zeu poate suferi mai mult decât un om. Christos a îndurat până la moartea Sa multe suferințe, cele mai mari la unirea lui Christos cu entitatea lui Iisus. El a biruit moartea prin faptul că a intrat în aura Pământului.

Am descris mai demult într-un mod mai abstract că Evenimentul Christic se află în punctul central al evoluției de pe Pământ. Cel mai important eveniment din viața Pământului nu pierde nimic prin faptul că e descris în realitatea sa concretă. Totul iese la suprafață într-un mod foarte viu, dacă sunt înfățișate toate faptele reale, numai că ele trebuie privite în mod just. Dacă va exista cândva Evanghelia a Cincea – omenirea va avea nevoie de ea, poate de-abia după ce va mai trece mult timp –, acest cel mai important eveniment va fi pri-vit într-un mod nou. Evanghelia a Cincea va fi un izvor de mângâiere și sănătate, va fi o carte-forță. La sfârșitul celei de a patra Evanghelii se află niște cuvinte care dau de înțeles că vor mai veni și alte asemenea revelații: Lumea întreagă n-ar putea cuprinde cărțile care ar trebui scrise. – E un cuvânt adevărat. De aici ne poate veni curaj, când din cercetarea spirituală rezultă date noi referitoare la Palestina, fiindcă și cele patru Evanghelii au luat naștere în același fel ca și a cincea, numai că aceasta apare cu două mii de ani mai târ-ziu.

Dacă va exista cândva Evanghelia a Cincea, ea nu se va deosebi de celelalte în privința modului în care a luat naștere. Vor exista însă oameni care nu vor voi s-o accepte, pentru că sufletul uman e egoist. Să presupunem că drama “Hamlet” a lui Shakespeare ar fi necunoscută și că “Hamlet” ar apărea astăzi: astăzi oamenii ar critica această dramă. În acest fel va trebui să-și croiască drum Evanghelia a Cincea. Oamenii au nevoie de ceva, de un lucru pe care cei ce vor să înțeleagă îl vor înțelege cu adevărat. Dar va trebui să se admită că, la fel ca în trecut, revelațiile pot veni numai din spirit. Dar căile și mijloacele sunt altele. În această privință, epoca noastră are niște sarcini deosebite.

În ce epocă s-au petrecut cele descrise de mine? Ele nu puteau să se întâmple în nici o altă epocă, ci numai în aceea în care s-au întâmplat de fapt: în epoca a patra postatlanteană. Dacă s-ar fi petrecut, de exemplu, în epoca a treia sau a doua, ar fi existat numeroși oameni instruiți în ceea ce privește înțelepciunea originară a indienilor, pentru care înțelepciunea ar fi fost ceva de la sine înțeles. Christos ar fi fost înțeles mai puțin în epoca persană, și mai puțin în epoca egipteană. Dar în epoca a patra înțelegerea dispăruse cu totul. De aceea învățătura n-a putut să pătrundă în inimi decât ca fapt ce ține de credință. A fost perioada cea mai nefavorabilă, în ceea ce privește înțelegerea, de care oamenii erau mai departe ca niciodată. Numai că efectele faptelor lui Christos Iisus nu depind de ceea ce pot înțelege oamenii. Căci Christos n-a fost un învățător cosmic, El a fost cel care, în calitate de entitate spirituală, a făcut ceva, s-a revărsat în aura Pământului, pentru a trăi printre oameni. Acest lucru poate să ne apară ca simbol în fața sufletului, în momentul în care femeile ajung la mormânt și ființa spirituală aflată acolo le spune: Cel pe  care-L căutați  nu se afla aici!

Fenomenul s-a repetat atunci când o mare armată de europeni a plecat în Cruciade, îndreptându-se spre Sfântul Mormânt. Oamenii s-au dus la locurile fizice ale Golgotei. Și lor li s-a spus la fel: Cel pe care-L căutați nu mai e aici! – căci El se dusese în Europa. În timp ce pe pelerini îi mâna dorul spre Asia, Europa a început să se trezească în ceea ce privește gândirea intelectului, în schimb, înțelegerea pentru ceea ce e Christos a început să scadă. De-abia în secolul al 12-lea s-a ivit nevoia de a avea dovezi despre existența lui Dumnezeu. Ce arată acest lucru, în legătură cu epoca modernă? Simțiți nevoia să dovediți cine e hoțul, dacă l-ați surprins în grădina dvs.? Aveți nevoie de dovezi doar în cazul în care nu știți cine e hoțul. Oamenii au început să caute dovezi despre existența lui Dumnezeu doar în momentul în care au pierdut facultatea de a-l înțelege; fiindcă ceea ce știm nu trebuie dovedit.

Christos a fost aici, a pătruns în suflete. Tot ceea ce s-a petrecut în planul istoric, s-a petrecut sub influența lui Christos, datorită faptului că sufletele trăiau în Impulsul Christic. Acum omenirea trebuie să intre într-o fază de abordare conștientă a evenimentelor ce au loc în timp. De aceea, omenirea trebuie să-L cunoască și mai bine pe Christos. Cu această cunoaștere are legătură și cunoașterea omului Iisus din Nazareth. Ea va deveni din ce în ce mai necesară. Nu e ușor să vorbești despre acest subiect, dar, dintr-un anumit punct de vedere, e un fel de datorie superioară, care se ivește în epoca prezentă: A vorbi în fața câtorva suflete tocmai despre omul Iisus din Nazareth, a vorbi despre ceea ce poate fi numit Evanghelia a Cincea.