Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


IV

CONFERINŢA A II-A

Stuttgart, 23 noiembrie 1913

Vom discuta astăzi, mai întâi, despre convorbirea lui Iisus cu mama sa adoptivă, care se ridicase treptat la posibilitatea de a-l înțelege pe fiul ei. Cu ea se petrecuse o schimbare puternică. În ea coborâse spiritul celeilalte Maria, mama după trup a lui Iisus, aflata deja în lumile spirituale. Acum acest spirit locuia în ea. Convorbirea lui Iisus cu mama sa se dovedește a avea o profundă importanță pentru înțelegerea reală a Misterului de pe Golgota din punctul de vedere al cercetării spiritual-științifice. Mama îl înțelegea pe Iisus din ce în ce mai bine. Era un fel de înțelegere a inimii. Acum Iisus putea vorbi despre întreita durere prin care trecuse. Ceea ce a spus în cadrul convorbirii cu mama sa a fost un fel de sinteză a ceea ce se petrecuse în sufletul său de la doi-sprezece ani și până în acel moment. El i-a vorbit mamei despre trăirile pe care le avusese între doisprezece și optsprezece ani. I-a vorbit despre marile învățături ale lui Bath-Col. I-a spus că nimeni n-a fost în măsură să-l înțeleagă și că nu putuse vorbi nimănui, că nu putuse comunica nimănui ceea ce-l apăsa. Și i-a mai spus mamei că și dacă vechile învățături ar mai exista încă, nu mai există nici un om care să le înțeleagă.

Apoi el a vorbit despre cel de-al doilea fel de trăiri dureroase. A vorbit despre evenimentele petrecute la altarul părăsit, a povestit cum pătrunsese în vechile misterii, în cadrul cărora entitățile divin-spirituale coborau odinioară în mod nemijlocit și a spus că și în această privință avusese loc un declin. În locul vechilor Zei păgâni buni, la jertfe luau parte acum demonii. A vorbit despre marile evenimente cosmice, despre ceea ce ar putea fi numit “Tatăl Nostru” inversat. Ceea ce a vorbit cu mama sa a fost o convorbire extraordinară. I-a spus cum își dăduse seama că Lucifer și Ahriman fug de la porțile esenienilor și se duc la ceilalți oameni, care nu pot respecta regulile severe ale ordinului. A vorbit despre toate acestea. A fost ca o derulare a vieții sale de până acum, pe care a deschis-o în fața ei. A fost o convorbire care și-a primit amprenta de la faptul că ceea ce spunea el nu erau doar niște cuvinte narative, că în cuvinte nu zăcea doar ceea ce zace de obicei în cuvinte, că ceea ce spunea el era trăirea cea mai interioară întipărită în cuvinte, durere și suferință comprimate în cuvinte, transformate în iubire infinită, durere care se transformase în iubire și bunăvoință. Aceste cuvinte se revărsau spre mama sa drept realități care intrau în sufletul ei. Ceea ce trecea de la Iisus spre mama sa era ca o bucată din sufletul lui însuși. În câteva ore s-a comprimat tot ceea ce era mai mult decât o simplă trăire. Era o trăire cosmică, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Iisus din Nazareth nu putea rosti altceva decât cuvinte, dar în aceste cuvinte se afla o parte din sufletul său. Și ar trebui să povestim multe, dacă am vrea să caracterizăm ceea ce ne oferă Cronica Acașă. Astfel că, în cursul acestei convorbiri, în fața sufletului lui Iisus stătea în mod clar punctul în care ajunsese evoluția omenirii. Acum în el mijea o conștiență din ce în ce mai clară a faptului că în lăuntrul lui se afla sufletul lui Zarathustra. El a simțit astfel că, drept Zarathustra, parcursese împreună cu omenirea evoluția de odinioară. Ceea ce vă spun eu acum dvs. n-au fost cuvintele pe care Iisus le-a spus mamei sale, el s-a exprimat așa cum îi era ei posibil să înțeleagă. Ceea ce a simțit el acum, l-a făcut să vadă limpede misterul evoluției omenirii. Este incomparabilă impresia pe care o ai văzând cum Iisus simte și viețuiește lăuntric acest lucru, în timp ce stă de vorbă cu mama sa. El îi vorbește mamei sale despre faptul că fiecare vârstă a omului își are forțele ei anume și că acest lucru are o mare importanță. A existat cândva o epocă în viața omenirii, străvechea civilizație și cultură hindusă, în cadrul căreia oamenii erau deosebit de mari datorită faptului că întreaga viața era străbătută de jarul forțelor solar-copilărești caracteristice primei perioade a copilăriei. Ceva din aceste forțe mai există și astăzi în noi, între unu și șapte ani.

A venit apoi o a doua perioadă, străvechea epocă de cultură persană, care era însuflețită de forțele ce acționează astăzi la om între șapte și paisprezece ani.

Pe urmă, Iisus i-a îndreptat privirile spre o a treia epocă de cultură, spre epoca egipteană, în care au domnit acele forțe ce acționează astăzi la om între paisprezece și douăzeci și unu de ani, când sufletul senzației joacă un rol important în dezvoltarea individuală a fiecărui om. În epoca egipteană au fost cultivate științele astronomice și matematice.

Și acum, în sufletul lui Iisus s-a ridicat întrebarea: în ce epocă trăim noi acum, ce poate viețui omul între douăzeci și unu și douăzeci și opt de ani? Și el a simțit că ceea ce domina viața exterioară erau forțele care fuseseră revărsate asupra culturii și civilizației greco-latine, dar că acestea erau, de asemenea, ultimele forțe. Sensul vieții umane individuale stătea în întreaga sa vigoare originară în fața ochilor lui Iisus din Nazareth. Între douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani, omul trece apoi de mijlocul vieții și el începe să tră-iască un fel de drum în sens invers. Acum nu mai există deloc forțe de viață; forțele moștenite de la Zei s-au epuizat. Până în acest moment, forțele ascendente există, ele sunt consumate până la mijlocul vieții. Și acum, ce-i de făcut? Nu se arăta nicăieri ceva nou, din care să fi putut lua naștere alte forțe pentru omenire. Omenirea ar muri, s-ar usca de tot, dacă nu s-ar întâmpla nimic nou. Prin această criză a trebuit să treacă Iisus pe parcursul unei anumite perioade de timp, apoi eul lui Zarathustra s-a desprins, eul despre a cărui existență în lăuntrul lui devenise conștient doar de puțin timp. Am putea spune că el se identificase într-o asemenea măsură cu evoluția omenirii, încât în timp ce el vorbea, eul lui Zarathustra a plecat de la el și a intrat în mama lui. Și au rămas doar cele trei învelișuri, iar Iisus a redevenit ceea ce fusese la doisprezece ani, plin însă de tot ceea ce putuse să coboare în ele, prin trăirile avute ca Zarathustra. Și acuma a venit un fel de impuls care l-a mânat spre Iordan, spre Ioan Botezătorul. Acolo, în Iisus a coborât ceea ce trebuia să se reverse, ca forță de întinerire, în procesul evoluției umane, pentru ca omenirea să nu se usuce și să moară: Entitatea Christică. Impulsul lui Christos a intrat în cele trei învelișuri într-o perioadă în care oamenii erau pregătiți mai puțin ca niciodată să-l primească. Cu inima, oamenii se puteau simți atrași spre Christos, dar din comorile de înțelepciune și din forțele epocilor trecute nu mai rămăsese nimic. Christos a acționat de aceea, mai întâi, numai ca forță, nu ca învățător. Dar nici astăzi omenirea nu a ajuns prea departe cu înțelegerea Impulsului Christic.

În prima instanță, activitatea lui Christos n-a depins de înțelegerea care I se aducea în întâmpinare. Pe parcursul a trei ani, Entitatea Christică a coborât din ce în ce mai adânc în Iisus din Nazareth. Faptul ca un Zeu intra într-un trup uman n-a fost doar o problemă a oamenilor, el a fost totodată o problemă a ierarhiilor superioare. A fi încarnat într-un trup uman – până atunci nici un Zeu nu avusese această trăire. Acesta este faptul zguduitor: Viața unui Zeu într-un trup uman, pe parcursul acestor trei ani. Dar el a fost necesar, ca să devină posibil un nou urcuș al oamenilor.

La început, Entitatea Christică era legată foarte slab cu ființa lui Iisus din Nazareth, dar ea s-a unit din ce în ce mai strâns și mai strâns cu trupul său, până la moartea pe Cruce, în cursul unei evoluții neîntrerupte. În ceea ce privește înțelegerea problemelor spirituale, omenirea n-a progresat de atunci și până astăzi. Altfel n-ar fi posibil să apară ceva de felul cărții recent publicate a lui Maeterlinck, “Despre moarte”. E o carte stupidă. În ea se spune: Când omul va fi destrupat, el va fi un spirit și atunci nu va mai putea suferi. – Este exact contrariul a ceea ce se întâmplă în realitate. Întotdeauna spiritul e acela care trebuie să sufere, nu trupul. În măsura în care individualitatea crește în valoare, cresc, se intensifică și durerile, sentimentele. De aceea, omului actual îi e imposibil să înțeleagă durerea suferită de Zeul întrupat.

Una dintre femei a vrut să-L caute pe Iisus la mormânt. El era un corp spi-ritual. Christos nu putea fi căutat cu simțuri fizice. Cruciadele din Evul Mediu au fost un fel de reeditare a acestei căutări. A fost aceeași căutare zadarnică. Și tocmai în perioada Cruciadelor s-au ridicat misticii germani, care căutau iarăși în mod just o unire cu Entitatea lui Christos. Christos a acționat și acolo unde învățătura Sa nu era prezentă; El a acționat ca forță, în întreaga omenire.

După Botezul în Iordan, Christos era încă foarte slab unit cu trupul lui Iisus. Primul pe care l-a întâlnit a fost Lucifer. Acesta a dat frâu liber tuturor forțelor care pot fi dezvoltate într-o entitate în ceea ce privește provocarea trufiei. “Dacă mă recunoști de stăpân, îți voi da toate împărățiile Pământului.” Acest atac a fost respins foarte repede. La a doua ispitire au venit Lucifer și Ahriman împreună, ei încercând prin cuvintele “Aruncă-te în abis” să trezească în Christos teamă și frică.

A treia oară a apărut Ahriman singur, cu îndemnul: “Spune ca aceste pietre să se prefacă în pâine.” Aceasta întrebare a lui Ahriman a lăsat în urma ei un rest nerezolvat; răspunsul care a fost dat aici n-a fost complet. Faptul că n-a putut fi dat un răspuns complet, acest lucru are legătură cu forțele interne ale evoluției Pământului, în măsura în care de ea țin și oamenii.

E ceva similar cu problema banilor. Problema banilor are legătură cu întrebarea ahrimanică. Ahriman a păstrat o parte a stăpânirii sale asupra lui Christos Iisus. Aceasta s-a văzut la Iuda Iscariotul. În trădarea lui Iuda Iscariotul trăiește ecoul acestei întrebări la care nu s-a dat răspuns.

S-a mai spus apoi că numai în întuneric a fost posibil ca, la moartea pe Cruce, Impulsul Christic să se poată transmite Pământului. Că a fost o eclipsă de Soare sau că întunericul a fost provocat de altceva – astăzi încă nu se poate spune în mod sigur cum s-a întâmplat. La urmă adresează o rugăminte foarte insistentă de a păstra secrete aceste dezvăluiri.