Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


VI. Conferințe ținute la Köln

EVANGHELIA A CINCEA

CONFERINŢA I

Köln, 17 decembrie 1913

Îmi va reveni sarcina să vă spun, cu ocazia serii de astăzi și a celei de mâine, unele lucruri despre ceea ce ne-am obișnuit să numim “Misterul de pe Golgota”, și anume, va trebui să facem mai întâi încercarea de a vorbi despre acest eveniment altfel decât până acum. Aș spune că expunerile anterioare despre Misterul de pe Golgota, chiar dacă au avut un conținut ocult, el a fost, totuși, mai mult de natură ocult-teoretică. S-a vorbit despre esența și importanța Misterului de pe Golgota pentru evoluția omenirii. Despre faptul că el este, s-ar putea spune, evenimentul central pentru evoluția întreagă a omenirii pe Pământ și despre măsura în care el este acest eveniment central au fost oferite până acum niște gânduri. Ele au fost luate în întregime din izvoarele cercetării oculte. Au fost despecetluite astfel acele izvoare de gândire care, aș zice, radiază din Misterul de pe Golgota, care merg mai departe și au prins viață în evoluția noastră pământească. Din ceea ce trăiește în evoluția omenirii pe Pământ se poate găsi, dacă se percepe cu privirea clarvăzătoare, ceea ce a fost indicat drept importanță a Misterului de pe Golgota.

Acum însă îmi va reveni sarcina de a vorbi mai îndeaproape despre ceea ce poate fi spus în mod concret în legătură cu evenimentele care au avut loc la începutul erei noastre. Voi vorbi despre evenimentele care, aș zice, au radiat prin forțele lor ceea ce continuă să trăiască în aura vie a Pământului și poate fi observat pe cale ocultĂ. Voi spune apoi mâine câte ceva despre motivele care cer ca aceste lucruri să fie discutate în cadrul cercurilor antroposofice tocmai acum, în această epocă a noastră. Astăzi însă voi încerca să sugerez câteva dintre lucrurile care s-au petrecut în Palestina la începutul erei noastre. Și sper că în inimile dvs., în sufletele dvs., Evenimentul de pe Golgota, așa cum a fost el caracterizat, sub o formă predominant ideatică, nu va pierde din importanța sa dacă vom privi o dată direct evenimentele care s-au petrecut atunci, dacă le luăm în atenție, aș zice, în modul cel mai concret.

Când am vorbit despre Evanghelia lui Luca, precum și când am prezentat acea serie de conferințe referitoare la Evanghelia lui Matei [ Nota 73 ], am făcut aluzie la unele aspecte esențiale despre domeniul care intră aici în discuție. E vorba de faptul că la începutul erei noastre s-au născut, cam în același timp, doi băieți Iisus. Și am arătat că acești doi băieți Iisus, care s-au născut atunci, erau foarte diferiți unul de altul, în ceea ce privește caracterul și facultățile lor. Unul dintre băieții Iisus, a cărui descriere mai transpare din Evanghelia lui Matei, provine din linia solomonică a casei lui David [ Nota 74 ]. În el trăia sufletul sau eul celui pe care-l cunoaștem drept Zarathustra.

Dacă vrem să studiem o asemenea încarnare, trebuie să ne fie clar, pentru început, mai ales un lucru: Chiar dacă se reîncarnează o individualitate atât de înaltă cum era Zarathustra – și anume în vremea când s-a născut drept Iisus –, această individualitate nu trebuia să știe deloc, în copilărie sau tinerețe, că e această individualitate. Nu e nevoie să existe conștiența faptului care s-ar exprima în cuvintele: Eu sunt cutare sau cutare. – Nu se întâmplă așa. Dar, într-un asemenea caz, acele facultăți aduse la un nivel foarte înalt, pe care un suflet uman le poate dobândi prin faptul că a trecut printr-o asemenea încarnare, se arată de timpuriu și condiționează întreaga structură fundamentală de caracter a copilului respectiv. Așa că băiatul Iisus solomonic – cum aș vrea  să-l numesc – e înzestrat cu niște facultăți foarte înalte și acesta e aspectul ca-racteristic: el e înzestrat cu niște facultăți care-i dau posibilitatea de a pătrunde ușor în tot ceea ce trăiește în jurul său drept cuceriri pe care omenirea le-a făcut, în procesul de dezvoltare neîntreruptă a culturii și civilizației de pe Pământ. Căci în jurul unui asemenea copil trăia, mai ales pe atunci, întreaga cultură și civilizație a omenirii, în cuvinte, în gesturi, în fapte, pe scurt, în tot ceea ce se putea vedea și auzi. Un copil obișnuit își însușește puțin din ceea ce vede și aude. Acest băiat își însușea însă, cu o mare genialitate interioară, din aluziile cele mai sumare, ceea ce își cucerise până atunci omenirea, într-un cuvânt, el s-a dovedit înzestrat în cel mai înalt grad pentru tot ceea ce produsese până atunci cultura și civilizația umană și putea fi învățat pe cale școlară. Azi s-ar spune despre un asemenea băiat că e superdotat. Așa era băiatul Iisus solomonic. Până la doisprezece ani, el a învățat repede ceea ce a putut învăța de la lumea din jurul său.

De o cu totul altă natură era celalalt băiat Iisus, al cărui caracter transpare – mai mult decât atâta nu se poate spune – din descrierile Evangheliei lui Luca. El se născuse din linia nathanică a casei lui David. El tocmai că era neînzestrat pentru ceea ce poate fi cunoscut în mod exterior. Până la doisprezece ani, el n-a manifestat nici un interes pentru vreun lucru care poate fi învățat pe cale școlară, din cultura și civilizația umană. În schimb, a manifestat din cea mai fragedă copilărie, în gradul cel mai înalt, ceva care s-ar putea numi: genialitate a inimii, capacitatea de a simți prin empatie orice bucurie umană, orice suferință umană. Genialitatea lui s-a manifestat mai ales în faptul că trăia mai puțin în sine însuși, că-și putea însuși mai puțin destoinicia și deprinderile care pot fi dobândite pe Pământ, dar simțea din cea mai fragedă copilărie suferința altuia și bucuria altuia ca și cum ar fi fost suferința și bucuria lui proprie, că se putea transpune în sufletele altor oameni; această însușire exista la el în gradul cel mai înalt.

Între cei doi băieți Iisus, așa cum se poate constata prin observații făcute în Cronica Acașă, exista deosebirea cea mai mare pe care ne-o putem imagina. După ce băieții au împlinit doisprezece ani, a avut loc acel eveniment pe care l-am caracterizat adeseori: în timpul călătoriei la Ierusalim, pe care părinții au făcut-o împreună cu băiatul Iisus nathanic, eul lui Zarathustra, care până atunci locuise în celălalt, în băiatul Iisus solomonic, a ieșit din trupul acestuia și a luat în stăpânire învelișurile corporale ale băiatului Iisus nathanic. Așa că tot ceea ce acest eu regesc își putuse asimila, a putut să acționeze de atunci înainte în sufletul celuilalt, al băiatului Iisus nathanic și acum acest băiat a putut să acționeze, fără s-o știe, cu întreaga forță a lui Zarathustra, în așa fel încât a stârnit uimirea cărturarilor, în mijlocul cărora a pășit, învățându-i, cum descrie și Biblia. Și am mai arătat că celălalt, băiatul Iisus solomonic, din care eul plecase, s-a ofilit foarte repede și a murit după un timp relativ scurt.

Trebuie să remarcăm faptul că pentru un om care renunță la eul său, așa cum am descris acum în legătură cu băiatul Iisus solomonic, nu încetează imediat posibilitatea de a trăi. La fel cum o bilă continuă să se rostogolească o vreme, prin forța ei intrinsecă, aș zice, o asemenea ființă continuă să trăiască o vreme prin forța care trăiește în ea; pentru cel care nu știe să observe în mod subtil sufletele umane, nu e prea mare deosebire între ceea ce se oferă privirii drept suflet care încă își mai are eul și un suflet care și-a pierdut eul. Fiindcă în viața obișnuită, când ne aflăm în fața unui suflet, nu acționează atât de mult eul. Ceea ce viețuim în contact cu un om, ceea ce percepem la el, este în măsura cea mai mică o manifestare a eului, ci o manifestare a eului prin intermediul corpului astral. Dar corpul astral i-a rămas acelui băiat Iisus; numai cel ce știe să distingă cu acuratețe – și nu e lucru ușor – dacă într-un suflet continuă să acționeze obiceiuri vechi, gânduri vechi sau dacă, de la un moment dat, el își mai însușește lucruri noi, numai un asemenea om își poate da seama, prin aceasta, dacă eul mai e sau nu prezent. Dar începe o ofilire a forțelor de viață, o moarte lentă, și așa a fost cazul cu acest băiat Iisus.

Printr-o anumită potrivire karmică, la puțin timp după ce eul lui Zarathustra a trecut în celălalt băiat Iisus, a murit și mama după trup a băia-tului Iisus nathanic și, de asemenea, tatăl băiatului Iisus solomonic, astfel încât tatăl băiatului Iisus nathanic și mama băiatului Iisus solomonic s-au căsătorit, formând o pereche. Băiatul Iisus nathanic nu avea deloc frați și surori după trup, iar frații și surorile vitrege pe care le-a avut de aici înainte erau frații și surorile băiatului Iisus solomonic. Cele două familii au format o singură familie, care de acum înainte a locuit în orășelul căruia i s-a dat apoi numele de Nazareth; astfel că, dacă vorbim acum de băiatul Iisus nathanic, în care trăiește de aici înainte eul lui Zarathustra, vom folosi expresia Iisus din Nazareth.

Aș vrea să vă povestesc astăzi câte ceva din tinerețea lui Iisus din Nazareth, așa cum pot fi cercetate aceste lucruri în Cronica Acașă, astfel încât să putem dobândi posibilitatea de a înțelege un anumit moment istoric important din evoluția omenirii, care a pregătit apoi Misterul de pe Golgota, despre care vom vorbi mâine.

Viața lui Iisus se desfășoară în trei etape care, pentru viitor, se disting foarte clar una de alta. Deja în cursul convorbirilor cu cărturarii s-a dovedit că în el se trezise la viață, pe când avea doar doisprezece ani o forță interioară, datorată faptului că în lăuntrul lui se afla acum eul lui Zarathustra, o forță interioară prin care putea fi iluminat, putea să primească străfulgerări prin iluminare și să le unească cu ceea ce trăia ca facultate în sufletul lui Zarathustra. Dacă deja atunci se văzuse că în acest suflet era prezentă o forță a trăirii interioare extraordinară, acum se poate observa, la băiatul Iisus în creștere, între doisprezece și șaptesprezece – optsprezece ani, că iluminările interioare, izvorând din lăuntrul sufletului, devin tot mai bogate și mai bogate, în special acele iluminări care se referă la întreaga evoluție a vechiului popor evreu și a poporului evreu, în general.

Așa cum era situat Iisus din Nazareth în sânul poporului evreu, în poporul evreu nu mai putea fi percepută măreția a ceea ce, în vechile vremuri ale profeților, i se dădea acestui popor drept taine cosmice nemijlocite. Multe dintre vechile revelații ale profeților se transmiseseră din generație în generație, dar facultățile originare, prin care se puteau primi tainele spirituale direct din lumile spirituale, se stinseseră de mult. Oamenii le primeau din scrierile consacrate. Existau, în orice caz, câțiva oameni, de exemplu vestitul Hilel [ Nota 75 ], care, datorită evoluției lor individuale, mai erau în stare să perceapă ceva din ceea ce vestiseră vechii profeți. Totuși, de multă vreme în acești câțiva oameni nu mai exista acea forță care era prezentă în vremea originară a poporului evreu, în vremea revelațiilor. Putea fi observată foarte clar o coborâre, în ceea ce privește evoluția spirituală, a poporului evreu. Ceea ce existase cândva, ceea ce fusese revelat în vremea profeților, se ridica acum la suprafață, sub forma de iluminare interioară, venind parcă din străfundurile sufletului lui Iisus din Nazareth.

Dar intenția mea este mai puțin aceea de a va atrage atenția asupra acestui fapt istoric, asupra faptului că prin iluminare interioară a reapărut într-un om individual ceea ce le era revelat odinioară profeților. Mai degrabă aș vrea să vă îndrept sentimentele spre ceea ce înseamnă pentru un suflet relativ tânăr, pentru sufletul lui Iisus din Nazareth, la doisprezece – treisprezece ani, într-o singurătate infinită, să simtă ridicându-se la suprafață o revelație pe care nici unul dintre oamenii din jurul lui n-o mai simțeau înălțându-se, pe care cei mai buni o aveau, cel mult, sub forma unui reflex slab. Încercați să vă transpuneți cu sentimentele dvs. În viața unui asemenea suflet, care se află singur cu un bun nespus de mare al omenirii și acordați importanță faptului că Misterul de pe Golgota a trebuit să fie pregătit prin aceea că în sufletul lui Iisus din Nazareth s-au înstăpânit acele sentimente singuratice. Când cineva se află, parcă, pe o insulă sufletească, împreună cu ceva pe care, la fel ca El, care deja în copilărie simțea ce simte fiecare om, ai vrea să-l dăruiești tuturor oamenilor, dar nu poți să-l dăruiești din cauză că vezi cum sufletele au coborât pe o treaptă de unde nu mai pot primi asemenea lucruri, când cineva simte toate acestea: că trebuie să știe, în durere și suferință, ceva pe care ceilalți nu-l pot primi, dar el atât de mult ar dori să trăiască și în celelalte suflete, atunci acel om se pregătește în vederea unei misiuni. Pentru o misiune se pregătea Iisus din Nazareth. Acest lucru dădea sufletului său nota fundamentală, care-l făcea să-și spună mereu-mereu: Spre mine răsună un glas din lumea spirituală. Dacă omenirea l-ar putea auzi, ea ar primi de la acest glas o binecuvântare infinită. În vremurile vechi existau oamenii care să-l audă, dar acum nu mai există urechi pentru el. – Această suferință a faptului de a fi singur s-a comprimat din ce în ce mai mult în sufletul sau.

Așa a fost viața sufletească a lui Iisus din Nazareth de pe la doisprezece până pe la optsprezece ani. Din acest motiv, el nu era înțeles nici de tatăl său după trup, nici de mama sa adoptivă sau vitregă, nici de frații și surorile vitrege, mai mult, el era adeseori batjocorit, ba chiar considerat nebun. El își exercita cu hărnicie meseria de tâmplar, la fel ca tatăl său. Dar în timp ce lucra, în sufletul lui trăiau sentimentele pe care le-am exprimat și la care m-am referit adineaori. Apoi, pe când avea vreo optsprezece ani, Iisus a plecat să cutreiere lumea. A trecut, lucrând în diferite familii, prin tot felul de tâmplării din Palestina și din localitățile păgâne învecinate. Era condus în acest fel de karma sa. Umblând așa prin Palestina, întregul său fel de a fi s-a arătat tuturor acelora în mijlocul cărora se afla. Ziua lucra, seara ședea împreună cu oamenii. Și oamenii cu care ședea, de la vârsta de nouăsprezece și până spre douăzeci și doi de ani, aveau cu toții sentimentul, în aceste seri – pe care nu și-l aduceau întotdeauna la nivelul unei conștiențe clare, dar pe care-l simțeau cu atât mai limpede: printre ei se afla un om de o natură cu totul deosebită, cum nu mai văzuseră vreodată un altul, mai mult, cum nici nu-și putuseră imagina vreodată că ar putea să existe. Și nu știau cum să-l ia.

Dacă vrem să înțelegem acest lucru, trebuie să ținem seama de un aspect, de care trebuie să se țină seama neapărat, dacă vrem să pătrundem cu adevărat în diferite mistere ale evoluției omenirii: trebuie să ținem seama de faptul că dacă ai asemenea trăiri ca cele pe care le-am sugerat în cazul tânărului Iisus din Nazareth, ele provoacă în suflet durerea cea mai adâncă. Dar această durere se transformă în iubire. Și multe dintre marile iubiri care există în viață sunt o durere de acest fel, transformată. Durerea cea mai adâncă are capacitatea de a se transforma în iubire, care nu acționează ca iubire obișnuită, prin simpla existență a ființei care iubește, ci radiază, aș zice, niște raze aurice, având efect până la mari depărtări. Așa că oamenii printre care se afla Iisus în această perioadă, credeau că au printre ei mult mai mult decât un simplu om. Iar după ce el plecase deja dintr-o localitate, când oamenii stăteau iarăși împreună, seara, ei aveau cu adevărat sentimentul prezenței sale. Ei aveau impresia că Iisus se mai afla acolo. Și, în repetate rânduri, după ce el de mult plecase dintr-o localitate unde lucrase o vreme, s-a întâmplat următorul lucru: Oamenii care stăteau seara în jurul mesei aveau toți aceeași viziune. Îl vedeau intrând pe ușă sub înfățișare spirituală. Fiecare din ei avea în același timp vi-ziunea că Iisus a venit iarăși la ei, că vorbește cu ei, că le spune anumite lucruri, așa cum făcea când se afla acolo sub formă trupească. Așa trăia el în mod vizibil printre oameni, după ce de mult plecase. Durerea transformată în iubire era aceea care-l făcea să acționeze în acest fel. Oamenii împreună cu care era se simțeau uniți cu el într-o măsură deosebit de mare. De fapt, nu se mai simțeau niciodată despărțiți de el: Iisus rămăsese cu ei și venea mereu.

Dar Iisus n-a cutreierat doar ținutul Palestinei, karma sa l-a făcut să ajungă  – dacă am discuta azi motivele concrete care au făcut ca el să fie condus astfel de karma sa, am ajunge prea departe de tema noastră – și în ținuturile păgânilor. A ajuns acolo după ce cunoscuse evoluția descendentă prin care trecea poporul evreu. Și el a aflat că în actele cultice ale păgânilor, ca și în practicile religioase păgâne, la fel ca în religia evreiască, ceva murise, ceva care odinioară trăise, în sânul vechii lumi păgâne, drept revelație originară. Așa că a fost nevoit să treacă printr-o a doua etapă, percepând declinul omenirii de pe o culme spirituală care-i fusese proprie cândva. Dar el avea să perceapă într-un alt mod decât în cazul iudaismului felul cum decăzuse păgânismul.

Felul cum a perceput decăderea iudaismului a fost de natură mai mult lăuntrică, prin iluminare interioară. În acest caz, el a văzut că revelațiile din lumea spirituală, care fuseseră vestite cândva de către vechii profeți, în-cetaseră, din cauză că nu mai existau urechi să le audă. Care era situația în sânul lumii păgâne – de ea a devenit conștient într-un loc unde vechiul serviciu divin al păgânilor decăzuse în mod deosebit, unde decăderea păgânismului se arăta și prin semne exterioare. În localitatea unde a ajuns acum, oamenii fuseseră năpădiți de lepră și alte boli urâte. În parte, ei deveniseră răi, în parte încărcați de boli, paralizați. Erau evitați de preoți, care fugiseră din acele locuri. Când oamenii l-au văzut, s-a întins ca un pârjol vestea că vine un om cu totul deosebit. Fiindcă acum el dobândise deja și în manifestările exterioare ceva care era o durere transformată, iubire. Vedeai că se apropie o ființă cum nu mai umblase alta pe Pământ. Acest lucru și-l spuneau unul altuia. Vestea s-a răspândit cu iuțeală, astfel că mulți au alergat într-acolo, deoarece credeau că le fusese trimis un preot care avea să aducă iarăși jertfe pe altarele lor. Căci preoții lor fugiseră! Așa că toți dădeau fuga într-acolo. Cronica Acașă prezintă lucrurile așa cum vi le povestesc. El nu avea de gând să oficieze jertfa păgână. Dar acum i s-a arătat, sub forma unor imaginațiuni pline de viață, întreaga enigmă a decăderii prin care trecea epoca spirituală păgână. Iisus putea să perceapă acum în mod nemijlocit ceea ce se revărsase în tainele misteriilor păgâne, ceea ce trăise în misteriile păgâne: faptul că pe altarele de jertfă coborâseră forțele unor înalte entități divine. Acum însă, în loc de forțele spiritelor bune, pe sfintele altare coborau tot felul de demoni, trimiși de-ai lui Lucifer și Ahriman. El n-a perceput decăderea vieții spirituale păgâne într-un mod atât de lăuntric, prin iluminare, ca în cazul iudaismului, ci sub forma unor viziuni exterioare.

E altceva să cunoști aceste lucruri, ca să zic așa, în mod teoretic, și cu totul altceva să vezi cum pe un altar de jertfă, pe care coborau odinioară forțe divin-spirituale, coboară acum niște demoni, care provoacă tot felul de stări sufletești anormale, de boli ș.a.m.d. A privi așa ceva sub formă de viziune spirituală e altceva decât s-o știi în mod teoretic. Dar Iisus din Nazareth a trebuit să cunoască această situație printr-o viziune spirituală nemijlocită, a trebuit să vadă cum acționau trimișii lui Lucifer și Ahriman; a trebuit să vadă ce ravagii făcuseră în rândurile poporului. Și el a căzut dintr-o dată, ca mort, la pământ. Îngroziți, oamenii au luat-o la fugă. El însă, în timp ce era părăsit de spiritul său, ca răpit într-o lume spirituală, avea trăirea a tot ceea ce revelațiile originare le vorbiseră cândva păgânilor. Și, la fel cum percepuse niște taine care le fuseseră vestite vechilor profeți și care acum nu mai trăiau în cultura iudaică nici măcar sub forma de umbre, el a putut auzi acum prin inspirație spirituală în ce fel le fuseseră vestite aceste taine păgânilor.

Impresia cea mai adâncă i-a făcut-o ceva ce eu am încercat să cercetez, un text pe care l-am comunicat pentru prima dată în momentul în care s-a pus piatra fundamentală a clădirii noastre din Dornach. El ar putea fi numit “Tatăl  Nostru” inversat, pentru că e un fel de revers al conținutului spiritual al rugăciunii pe care ucenicii i-o atribuie lui Christos Iisus. Iisus din Nazareth a perceput acum ceva ca un “Tatăl Nostru” inversat, în așa fel încât a putut simți că în aceste cuvinte e comprimat misterul devenirii umane și al stării de încarnare, sub formă de vieți pământești.

Amin
Domnesc relele
Martori ai egoității ce se eliberează
Vină a sinei de alții purtată
Viețuită în pâinea zilnică
În care nu domnește Voința Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră
Și a uitat Numele Voastre
Voi, Părinți din Ceruri.

Acesta este, redat în cuvinte neputincioase, ceea ce exprimă, aș zice, legile omului care se încarnează, care vine din Macrocosmos în Microcosmos. Din momentul în care mi-au devenit cunoscute aceste cuvinte, am fost de părere ca ele sunt o formulă de meditat extraordinar de importantă. Ele au asupra sufletului o putere extraordinară și observi, ca să zicem așa, cu atât mai mult marea putere a acestor cuvinte, cu cât le contempli mai mult. Și apoi, când le dezlegi și încerci să le înțelegi, îți dai seama cu ajutorul lor că în ele e comprimat, într-adevăr, misterul omului și destinul omenirii și că rugăciunea “Tatăl Nostru” microcosmic s-a născut din inversarea cuvintelor, rugăciune pe care Christos a vestit-o apoi mărturisitorilor săi.

Dar Iisus n-a perceput doar acest mister al revelației originare păgâne. Când s-a trezit din viziunea sa, el a aflat, datorită oamenilor și demonilor ce fugeau, întregul mister al păgânismului. Aceasta a fost cea de-a doua durere care s-a cufundat în sufletul său. El cunoscuse mai întâi într-un mod atât de grăitor decăderea iudaismului, încât și-a dat seama de ceea ce fusese revelat iudaismului în vremea când încă nu începuse declinul său. Acum el afla ceva similar în legătură cu păgânii. Pe această cale, el transformă în trăire conștientă a sa sentimentul faptului că în jurul său oamenii erau nevoiți  să trăiască sub semnul cuvintelor: Ei au urechi și nu aud ceea ce sunt misterele lumii. – În acest fel, Iisus a trebuit să-și cucerească nețărmurita compasiune pe care o avusese întotdeauna față de oameni și care poate fi exprimată în cuvintele: Acum el putea să vadă: omenirea trebuia să aibă conținuturile a ceea ce el vedea – dar unde sunt ființele care să le comunice oamenilor aceasta?

Asemenea experiențe  a trebuit să facă Iisus până pe la douăzeci și patru de ani. Apoi karma lui l-a condus spre casă, în perioada în care a murit tatăl său. După aceea, el a trăit împreună cu frații și surorile sale vitrege și cu mama vitregă sau adoptivă. Dacă înainte mama lui vitregă îl înțelegea foarte puțin, acum se făcea simțită din partea ei, într-o măsură crescândă, o înțelegere pentru ceea ce Iisus purta în sufletul său ca durere nespus de mare. Au urmat altfel de trăiri, între douăzeci și patru și douăzeci și opt, douăzeci și nouă, trei-zeci de ani, perioadă în care a găsit din ce în ce mai multă înțelegere la mama sa vitregă sau adoptivă. Au fost, totodată, anii în care a făcut cunoștință mai îndeaproape cu ordinul esenienilor. Azi aș dori să sugerez doar momentele principale ale apropierii lui Iisus de ordinul esenian. E vorba de un ordin în care se uneau niște oameni ce se izolau de restul omenirii și duceau o viață specială, din punctul de vedere al trupului și al sufletului, pentru a se înălța din nou spre acea revelație originară a spiritului pe care omenirea o pierduse. Prin exerciții severe și un mod de viață sever, sufletele ce urcau urmau să atingă o treaptă pe care puteau fi uniți din nou cu regiunile spirituale din care se revărsau odinioară revelațiile spirituale.

În cercul esenienilor l-a cunoscut Iisus și pe Ioan Botezătorul, totuși, nici unul din ei n-a devenit esenian în adevăratul sens al cuvântului. Așa arată Cronica Acașă, în acest domeniu. Dar din tot ce am înfățișat aici avem de-a face cu o personalitate umană de o natură cu totul deosebită, care făcea o impresie extraordinară asupra oricărui om; doar el le făcuse o impresie atât de extraordinară păgânilor, în felul descris, astfel încât și esenienii – deși, în ge-neral, păstrau ca pe taina cea mai sfântă ceea ce cuceriseră pentru sufletele lor, nu trădau nimic celor din afara ordinului – vorbeau fără rezerve cu Iisus despre niște taine importante ale ordinului, despre lucrurile cele mai importante pe care le cuceriseră prin străduința sufletelor lor. Așa că Iisus a aflat că pentru sufletul uman exista o cale, actuală pentru acea epocă, de a urca spre înalturile în care trăiseră cândva sufletele originare ale oamenilor și din care coborâseră. Da, acesta e lucrul pe care-l putea observa la esenieni, că oamenii mai au încă posibilitatea de a urca iarăși spre aceste înalturi, prin exerciții speciale. Dar sufletul lui avea o impresie profund neconfortabilă – dacă e îngăduit în acest context un asemenea cuvânt banal – când vedea că un esenian, dacă voia să se înalțe pe aceste culmi, trebuia să se izoleze de restul omenirii, să ducă o viață în afara sferei restului omenirii. Acest lucru nu semăna întru nimic cu acea iubire de oameni atotcuprinzătoare, așa cum o simțea Iisus din Nazareth, care nu putea suporta gândul că ar putea să existe vreun bun spiritual inaccesibil omenirii întregi, accesibil doar unora, pe socoteala omenirii luate în totalitatea ei. Adeseori, el pleca profund îndurerat de la așezările esenienilor. Ceea ce simțea poate fi exprimat în cuvintele: Și aici există oameni izolați, și nu pot fi, întotdeauna, decât foarte puțini aceia care regăsesc drumul spre revelația originară, dar tocmai dacă acești câțiva se izolează, ceilalți trebuie să trăiască cu atât mai mult în condițiile decăderii. Ei nu se pot înălța, pentru că trebuie să îndeplinească munca materiala grosieră pentru cei care se izolează.

Odată, când trecea iar, ca de atâtea ori, printr-una din porțile unei colonii de esenieni, el a văzut în spirit cum două figuri fugeau de la această poartă. În legătură cu aceste doua figuri, pe care în limbajul nostru antroposofic actual le numim Lucifer și Ahriman, el avea impresia că esenienii se apără de ele, le alungă prin exercițiile lor, prin viața lor ascetică, prin regulile severe ale ordinului. Nimic din Lucifer și Ahriman nu trebuia să ajungă până la aceste suflete. De aceea îi vedea Iisus din Nazareth fugind pe Ahriman și Lucifer, dar el știa acum, de asemenea: Tocmai din cauză că fusese creat un asemenea așezământ, în care Lucifer și Ahriman nu erau lăsați să intre, în care nimeni nu voia să știe de ei, tocmai din această cauză aceștia se duceau cu atât mai mult la ceilalți oameni, pentru că erau obligați să fugă din asemenea locuri. Acum avea întreaga situație în fața sa. Și iarăși, e cu totul altfel când cunoști un lucru doar pe bază de teorie, și cu totul altfel când vezi ce fac unele suflete izolate pentru a se perfecționa și cum, din această cauză, Lucifer și Ahriman sunt trimiși la ceilalți oameni, prin faptul că unii oameni izolați se debarasează de ei. El știa acum că nu e o cale de mântuire cea pe care umblau esenienii, că aceasta e o cale pe care se caută, prin izolare, pe socoteala restului omenirii, doar stimularea propriei ființe .

Și el a fost năpădit de sentimentul unei dureri nespuse. Nu putea simți nici o bucurie văzând cum urcă esenienii, deoarece știa că alți oameni erau condamnați să coboare cu atât mai adânc, în timp ce alții urcau. Toate acestea îl apăsau cu atât mai mult, cu cât vedea mai des, și la alte porți eseniene – existau mai multe asemenea așezări – imaginea lui Lucifer și Ahriman fugind, ei stăteau în fața porților, dar nu puteau să intre în aceste așezări ale esenienilor. Așa a ajuns să știe că regulile și datinile ordinului – conform regulilor eseniene – îi alungau pe Lucifer și Ahriman la ceilalți oameni. Și aceasta a fost cea de-a treia durere, infinită, pe care o simțea din cauza declinului omenirii și care se așternuse astfel peste sufletul său.

Am spus deja că mama lui vitregă sau adoptivă  începuse să aibă tot mai multă înțelegere pentru ceea ce trăia în sufletul lui Iisus. Și acum a avut loc ceva care a devenit atât de important, ca pregătire a Misterului de pe Golgota: Acea convorbire – așa reiese din cercetările făcute în Cronica Acașă – dintre Iisus și mama sa vitregă sau adoptivă. Puterea ei de a înțelege progresase atât de mult, încât el i-a putut vorbi despre întreita durere prin care trecuse, din cauza declinului omenirii, pe tărâmul iudaismului, al păgânismului și al esenianismului. Și, descriindu-i întreaga sa durere singuratică și ceea ce aflase, el și-a dat seama că toate acestea acționează asupra sufletului ei.

Una dintre impresiile cele mai extraordinare pe care cineva le poate avea pe tărâmul ocultismului este tocmai aceea care-i dezvăluie caracterul acestei convorbiri. Fiindcă în întreaga sferă a evoluției Pământului nu se poate vedea ceva asemănător, nu spun: ceva mai măreț, fiindcă, desigur, Misterul de pe Golgota e mai măreț, dar ceva asemănător nu se poate vedea altundeva. Ceea ce i-a spus el mamei sale nu erau doar niște cuvinte, în sens obișnuit, ci erau ființe vii, care se duceau de la el spre mama sa vitregă și sufletul lui înaripa aceste cuvinte cu propriile sale forțe. Tot ceea ce suferise el, cu o intensitate nesfârșită, în cursul convorbirii a trecut, ca dus pe aripile cuvintelor, în sufletul mamei vitrege. Propriul lui eu însoțea fiecare cuvânt și nu era doar un schimb de cuvinte ori de gânduri, era o trecere sufletească vie de la el la sufletul mamei vitrege, cuvintele despre iubirea lui nesfârșită, dar și despre ne-sfârșita lui suferință. Astfel, el a putut să desfășoare în fața ei, ca într-o mare panoramă, ceea ce trăise în trei etape. Ceea ce s-a petrecut atunci a fost intensificat și prin faptul că Iisus din Nazareth a făcut ca, treptat, convorbirea să se îndrepte spre ceva ce rezultase pentru el prin întreita suferință cauzată de decăderea omului.

E cu adevărat foarte greu să îmbraci în cuvinte ceea ce i-a spus acum Iisus mamei sale vitrege, ca un fel de sinteză a propriilor sale trăiri. Dar pentru că noi avem o pregătire în domeniul științei spirituale, putem încerca să descriem, apelând și la expresii și formulări spiritual-științifice, sfârșitul convorbirii, conform cu sensul ei. Ceea ce trebuie să spun acum nu a fost spus, firește, exact cu aceste cuvinte, dar prin aceasta vă veți putea face o reprezentare aproximativă a ceea ce a vrut Iisus să trezească acum, ca reprezentare, în sufletul mamei vitrege: Dacă privim în trecutul evoluției omenirii, întreaga viața a omenirii de pe Pământ se prezintă la fel ca viața umană individuală, numai că schimbată pentru generațiile de mai târziu, neștiută de ele. Viața omenirii din epoca postatlanteană, am putea spune, a venit în fața sufletului lui Iisus din Nazareth: El a văzut cum, după marele eveniment natural, s-a dezvoltat mai întâi vechea cultură hindusă, când marii sfinți rishi au putut să le comunice oamenilor grandioasele lor comori de înțelepciune. Cu alte cuvinte: exista o cultură și civilizație spirituală. Da, a spus el, la fel cum la omul individual există o vârstă a copilăriei, între naștere și al șaptelea an de viață, în care acționează cu totul alte forțe decât în viața umană de mai târziu, și în epoca străvechii civilizații indiene acționau niște forțe spirituale. Dar pentru că aceste forțe nu existau doar până la șapte ani, ci se revărsau asupra vieții întregi, omenirea se afla pe atunci într-o altă fază de evoluție decât mai târziu. Pe atunci omul știa de-a lungul întregii vieți ceea ce astăzi copilul știe și viețuiește până la șapte ani. Oamenii gândesc astăzi, între șapte și paisprezece ani, între paisprezece și douăzeci și unu de ani, așa cum gândesc, din cauză că și-au pierdut forțele copilăriei, care la noi, cei de astăzi, sunt oprite să se mai reverse când am împlinit șapte ani. Datorită faptului că aceste forțe, care sunt prezente astăzi numai până la șapte ani, erau răspândite odinioară peste întreaga viață umană, oamenii din prima epocă postatlanteană erau clarvăzători. Ei urcau mai sus prin forțele care azi trăiesc în om numai până al vârsta de șapte ani. Da, aceasta a fost Epoca de Aur din evoluția omenirii. A venit apoi o altă epocă, în care în întreaga omenire acționau, erau răspândite peste întreaga viață, forțele care de obicei sunt active numai între șapte și paisprezece ani. A urmat cea de-a treia epocă, în care au acționat forțele care astăzi acționează între paisprezece și douăzeci și unu de ani. Și după aceea, noi am trăit într-o epocă în care peste întreaga viață umană erau răspândite forțele care de obicei sunt active între douăzeci și unu și douăzeci și opt de ani. Dar acum ne apropiem deja, așa a spus Iisus din Nazareth, de mijlocul vieții, care este situat între treizeci și patruzeci de ani, când în omul individual încetează să mai urce forțele tinereții, când el începe să coboare. Trăim acum într-o epocă echivalentă cu vârsta dintre douăzeci și opt – trei-zeci și cinci de ani a omului individual, când omul își începe coborâșul vieții. Pe când în omul individual mai există alte forțe care-i dau posibilitatea de a trăi mai departe, în ansamblul omenirii nu mai există nimic. Aceasta e durerea cea mare, faptul că omenirea va ajunge asemeni unui moșneag, că și-a lăsat în urmă tinerețea; că se află la vârsta dintre douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani. De unde ar putea veni forțe noi? Forțele tinereții s-au epuizat.

Într-un asemenea mod i-a vorbit Iisus mamei sale vitrege despre declinul care începe în întreaga viață a omenirii ce își continuă evoluția, astfel încât în cuvintele sale s-a făcut simțită o durere nespusă, încât puteai vedea că acum era lipsit de speranță, lipsit de orice speranță, în ceea ce privește omenirea. Forțele tinereții s-au epuizat, omenirea poate să se îndrepte acum spre vârsta senectuții. Omul individual – acest lucru îl știa Iisus – își duce viața mai departe, între treizeci și cinci de ani și moarte, datorită faptului că, s-ar putea spune, îi mai rămâne un rest din forțele tinereții. Dar omenirea ca întreg nu avea un asemenea rest; era necesar ca în ea să vină ceva nou: ceea ce îi e necesar vieții individuale a unui om, între douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani. Pământul trebuia să fie străluminat macrocosmic de forța cu care, de obicei, omul trebuie să fie străluminat numai când trece prin perioada de declin a vieții, între douăzeci și opt și treizeci și patru de ani.

Omenirea ca atare îmbătrânește – acesta e gândul, acesta e sentimentul pe care-l vedem acum în Cronica Acașă și care poate fi simțit în timp ce Iisus din Nazareth povestește. Pe când îi vorbea mamei sale astfel, pe când, ca să zicem așa, din cuvintele lui răsuna sensul evoluției omenirii, într-un moment în care, aș putea spune, tot ceea ce exista în sinea lui se revărsa în cuvintele pe care le rostea, el a știut că din ființa lui proprie pleca ceva, o dată cu aceste cuvinte, deoarece cuvintele sale deveniseră ceea ce era el însuși. Acesta a fost, de asemenea, momentul când, acum, în sufletul mamei vitrege sau adoptive s-a revărsat acea entitate care trăise în mama după trup a lui Iisus, care, după ce eul lui Zarathustra trecuse în trupul celuilalt Iisus, murise pentru Pământ și, de la vârsta de doisprezece ani a lui Iisus, trăia în regiunile spirituale. Ea a putut spiritualiza sufletul mamei, în așa fel încât aceasta a trăit de acum înainte cu sufletul mamei după trup a băiatului Iisus nathanic.

Iisus din Nazareth s-a unit însă el însuși atât de puternic cu cuvintele în care își întipărise întreaga durere cauzată de situația omenirii, încât această sine parcă dispăruse din învelișurile sale trupești, iar aceste învelișuri trupești redeveniseră așa cum fuseseră pe când el era un mic băiat, fiind doar îmbibat acum de toate suferințele prin care trecuse de la doisprezece ani încoace. Eul lui Zarathustra plecase, și în cele trei învelișuri nu mai trăia decât ceea ce rămăsese prin puterea trăirilor. În cele trei învelișuri s-a făcut simțit acum un impuls puternic; acesta îl îndemna insistent să facă un drum care l-a dus apoi spre Iordan, la Ioan Botezătorul. El a făcut acest drum ca într-un fel de stare de vis, care totuși nu era un vis, ci o stare de conștiență mai înaltă, nu erau prezente decât cele trei învelișuri, spiritualizate și impulsionate de efectele trăirilor pe care le avusese de la doisprezece ani și până în acel moment. Eul lui Zarathustra plecase. Cele trei învelișuri l-au condus în așa fel încât el nu percepea aproape nimic din ceea ce se afla în jurul lui. Tocmai pentru că eul plecase, cufundat cu totul în contemplarea destinului oamenilor, și în ceea ce le lipsea oamenilor.

Mergând așa spre Ioan Botezătorul, la Iordan, i-au ieșit în cale doi esenieni, cu care stătuse de vorbă adeseori. Așa cum era acuma, el nu i-a recunoscut, pentru că egoitatea să părea răpită în alte lumi. Dar ei l-au recunoscut. Și de aceea i s-au adresat cu întrebarea: încotro duce drumul tău, Iisus din Nazareth? – Am încercat să îmbrac în cuvinte ceea ce le-a zis el acum. Iisus a rostit cuvintele în așa fel încât cei doi nu știau de unde vin, ele veneau din Iisus și totuși nu din el: într-acolo unde suflete ca voi nu vor să privească, într-acolo unde durerea omenirii poate găsi razele luminii uitate.

Acestea au fost cuvintele, așa cum au venit din el. Dar ei nu-i înțelegeau spusele; acum și-au dat seama că el nu i-a recunoscut. Și ei au vorbit mai departe: Iisus din Nazareth, oare nu ne cunoști – Și acum au venit niște cuvinte și mai enigmatice. Era ca și cum el le-ar fi zis: Sunteți ca niște oi rătăcite, eu însă am fost fiul păstorului de la care ați fugit. Dacă mă veți recunoaște cu adevărat, veți fugi în curând iarăși. E multă vreme de când ați fugit de la mine în lume.

Esenienii nu știau ce să creadă despre el, fiindcă în timp ce părea că le vorbește astfel, ochii săi luau o expresie cu totul deosebită. Ei priveau parcă spre exterior, și totuși parcă erau îndreptați spre interior. Erau ca niște ochi care aveau în expresia lor ceva ca un fel de reproș adresat sufletelor cu care vorbea. Erau niște ochi din care parcă radia o iubire blândă, dar o iubire care pentru esenieni se transforma într-un reproș care venea din propriile lor suflete. Cam așa putem caracteriza ceea ce au simțit esenienii când l-au auzit zicând: Ce fel de suflete sunteți? Unde e lumea voastră? De ce vă învăluiți în învelișuri amăgitoare? De ce în lăuntrul vostru arde un foc care n-a fost aprins în casă Tatălui meu?

Și la aceste cuvinte, cele două suflete au amuțit. Iar el a vorbit mai departe: Aveți pe voi semnul Ispititorului, acesta v-a atins după ce ați fugit. El a făcut cu focul lui ca lâna Voastră să devină sclipitoare. Perii acestei lâni îmi străpung privirea. Oi rătăcite! El v-a îmbibat sufletele cu trufie.

După ce a rostit cuvintele: Lâna voastră a devenit sclipitoare, perii acestei lâni îmi străpung privirea –, unul dintre esenieni a luat cuvântul și a zis: Oare nu i-am arătat Ispititorului ușa? El nu mai are nici o putere asupra noastră. – După ce esenianul a zis aceste cuvinte, Iisus a vorbit mai departe: E adevărat că i-ați arătat ușa, dar el a fugit și s-a dus la ceilalți oameni. Și așa îi atacă din toate părțile. Nu urcați, dacă-i coborâți pe ceilalți. Doar vi se pare că urcați, pentru că lăsați ca ceilalți să fie coborâți. Rămâneți, de fapt, la nivelul la care ați fost, și doar vi se pare să sunteți mari, pentru că-i faceți mici pe ceilalți.

Iisus din Nazareth vorbea așa încât cei doi esenieni au putut să-și dea seama. Și după ce el a spus toate acestea, esenienii erau atât de apăsați, încât nu mai puteau să vadă. Ochii li s-au întunecat și Iisus din Nazareth parcă pierise din fața lor. Dar pe urmă, după ce părea că dispăruse, i-au văzut chipul ca din depărtare, dar mărit la dimensiuni uriașe, și, ca și cum ar fi grăit din această fata morgana, au venit niște cuvinte, ceva ce ei au simțit ca și cum le-ar fi spus: Vană e strădania voastră, fiindcă vă e goală inima, pe care o umpleți numai cu spiritul care ascunde mândria, în mod amăgitor, în haina smereniei.

Apoi a dispărut și această fata morgana și ei au rămas pe loc, apăsați și consternați. Dar când au putut să vadă din nou, au văzut că el deja se depărtase cu o bucată de drum, în timp ce ei au privit chipul acela. Și nu puteau să facă nimic altceva, decât să aibă conștiența faptului că el se îndepărtase deja cu o bucată de drum. S-au dus apăsați în așezarea lor eseniană și nu au povestit niciodată nimic din ceea ce li se întâmplase, ci au tăcut câte zile au mai trăit. Datorită acestei trăiri, ei au devenit, în orice caz, ca suflete, cei mai profunzi dintre frații lor, dar n-au povestit nimic și au devenit niște frați foarte tăcuți, care nu vorbeau decât ceea ce era necesar pentru comunicarea cea mai cotidiană. Frații lor nu știau de ce ființa lor se schimbase atât de mult. Până la moarte ei nu au povestit nimic despre cele auzite. De aceea, au trăit într-un mod cu totul deosebit ceea ce s-a întâmplat apoi drept Mister de pe Golgota. Dar pentru ceilalți, ceea ce trăiseră ei era ceva de neperceput.

După ce Iisus a mers mai departe o bucată de drum, el a întâlnit un om care era profund disperat în sufletul lui. Dar, după cum am spus, Iisus era ca scos din sfera vieții pământești, astfel că nu putea înțelege că de el se apropia ceva de felul unui om. Cu atât mai profundă a fost impresia pe care ființa sa a fă-cut-o asupra acestui om, care era atât de disperat în sufletul său, încât făcea impresia ca e cufundat în suferința cea mai adâncă. Impresia puternică pe care acest suflet a avut-o vazându-l pe Iisus din Nazareth, care venea pe drum,       i-au smuls lui Iisus din Nazareth niște cuvinte care ar putea fi redate cam așa: Încotro te-a dus sufletul tău pe drumul lui? Te-am văzut cu multe mii de ani în urmă; pe atunci erai altfel!

Omul disperat a auzit toate acestea ca și cum ar fi fost rostite de apariția lui Iisus din Nazareth, care tocmai sosea. Aceste cuvinte l-au făcut pe omul disperat să spună următoarele. Pe de-o parte, el simțea nevoia sufletului său de a-și spune chinul, pe de altă parte, nevoia de a da el însuși răspuns destinului său: în viața mea am ajuns la demnități înalte. Am învățat necontenit; datorită lucrurilor învățate am urcat, printre semenii mei, la demnități tot mai înalte și mai înalte. Fiecare demnitate mă făcea și mai mândru și adeseori îmi spuneam: Ce om rar ești, să te ridici în mod atât de strălucit deasupra semenilor tăi! Simțeam valoarea sufletului meu, care trebuia să valoreze mult mai mult decât sufletele altor oameni. Trufia mea sporea cu fiecare demnitate nouă. Și odată am avut un vis. Ah, ce vis îngrozitor! Nu numai că visam, în timp ce visam, sufletul meu era plin până sus de rușine. Fiindcă mă rușinam să visez așa ceva. În viața mea eram atât de mândru! Iar acum visam ceva ce n-aș fi vrut să visez niciodată, și în vis îmi părea că așa e bine. Visam că-mi puneam întrebarea: Cine m-a făcut mare? Și iată că în fața mea stătea o ființă, care mi-a zis: Eu te-am făcut mare, eu te-am înălțat, în schimb, ești al meu! – Aceasta a fost rușinea nespus de profundă pe care am simțit-o, că acum mi se dezvăluia faptul că nu eram un suflet ales, care urcase prin forțele lui proprii; o altă entitate mă făcuse să urc. În vis, am luat-o la fugă. Și când m-am tre-zit, fugeam cu adevărat, îmi părăsisem toate demnitățile. Nu știam ce caut și așa umblu acum prin lume, de mult timp, fugind de mine și de ceea ce rea-lizasem, rușinându-mă de tot ceea ce am gândit cândva cu trufie.

După ce omul disperat a rostit aceste cuvinte, în fața lui a apărut din nou ființa care-i vorbise în vis, stând între el și Iisus din Nazareth. Această ființă din vis acoperea cu făptura ei silueta lui Iisus din Nazareth. Și când imaginea de vis s-a transformat iarăși, s-a risipit ca ceața, Iisus mersese deja mai departe. Când omul disperat s-a uitat după el, l-a văzut că se îndepărtase cu o bună bucată de drum. Și atunci a fost nevoit să meargă și el mai departe, cu disperarea lui.

Iisus din Nazareth a întâlnit apoi un lepros, ale cărui lepră și suferințe ajunseseră deja la culme. Sub impresia a ceea ce simțea acest suflet, ființa lui Iisus din Nazareth s-a simțit îndemnată iarăși să rostească niște cuvinte pe care leprosul le-a auzit. Erau iarăși cuvintele: încotro te-a dus sufletul tău în drumul lui? Te-am văzut cu multe mii de ani în urmă, pe atunci erai altfel!

Aceste cuvinte l-au făcut pe lepros să vorbească într-un mod asemănător celui în care, mai înainte, fusese îndemnat să vorbească omul disperat. Leprosul a zis: Nu știu cum am ajuns să am boala asta; ea s-a apropiat de mine cu încetul. Și oamenii nu m-au mai suferit printre ei. Am fost nevoit să mă duc în pustietate, de-abia mai puteam să cerșesc în fața ușilor și să iau ceea ce-mi aruncau oamenii. Într-o noapte am ajuns în apropierea unei păduri dese. Și dintr-un luminiș parcă venea spre mine un copac, care, luminând prin propria lui putere, clipea spre mine. Am simțit nevoia să mă apropii mai mult de copacul care-mi venea în întâmpinare atât de luminos. Copacul mă atrăgea. Și când am ajuns în apropierea copacului, din lumina copacului a năvălit spre mine un schelet. Și am știut: Aceasta e moartea, care stă în fața mea sub această formă. Și moartea mi-a zis: Eu sunt tu; eu mănânc din tine. Nu te teme! – Și scheletul a vorbit mai departe: De ce te temi? Oare nu m-ai iubit cândva, de-a lungul multor vieți? Atâta doar, că nu știai că mă iubești, fiindcă-ți apăream drept un arhanghel frumos; și pe acela credeai că-l iubești. – Pe urmă, în fața mea nu s-a mai aflat moartea, ci arhanghelul pe care-l văzusem adeseori și despre care știam: E imaginea pe care o iubisem. Apoi, el a dispărut. Dar eu m-am trezit de-abia a doua zi, culcat la rădăcinile copacului. Și mă simțeam chiar mai nenorocit decât înainte. Și știam că toate plăcerile vieții pe care le iubisem, tot ceea ce trăia în mine drept iubire de sine, știam că toate acestea au legătură cu ființa care mi se înfățișase sub forma morții și a arhanghelului, și care afirma că o iubesc și că acesta sunt eu însumi. Stau acum în fața ta, despre care nu știu cine ești. – Și acum a apărut din nou arhanghelul, și apoi și moartea, și s-au așezat între lepros și Iisus din Nazareth și l-au acoperit pe Iisus din Nazareth privirilor leprosului. În momentul în care leprosul l-a văzut numai pe arhanghel, Iisus a dispărut, și apoi au dispărut, de asemenea, moartea și arhanghelul. Iar leprosul a fost nevoit să-și vadă de drum și l-a văzut pe Iisus din Nazareth doar cum ajunsese iarăși la o oarecare depărtare.

V-am prezentat astăzi niște evenimente dintre acelea care ți se înfățișează dacă le urmărești în Cronica Acașă, în drumul parcurs de Iisus din Nazareth după convorbirea cu mama sa și până la Botezul oficiat de Ioan în Iordan.

Vom vedea mâine că aceste evenimente, care au avut loc la întâlnirea cu cei doi esenieni, cu omul disperat și cu leprosul, au acționat mai departe în învelișurile lui Iisus din Nazareth, vom vedea că atingerile cu lumea pe care Iisus, care parcă era răpit în alte sfere, de-abia le înțelegea, s-au împletit cu ceea ce a primit el prin Botezul oficiat de Ioan în Iordan.

Cel căruia aceste evenimente pe care le-am relatat aici îi par stranii sau minunate, aceste evenimente care au avut loc în perioada dintre convorbirea cu mama vitregă sau adoptivă și Botezul lui Ioan, îi pot spune doar atât: Poate că par ciudate; dar ele ți se înfățișează în mod real când faci cercetări în Cronica Acașă. Ele reprezintă niște evenimente care, în orice caz, sunt atât de unice în felul lor, cum trebuie să și fie, deoarece sunt pregătirea unui eveniment care și el a putut avea loc o singură dată, a evenimentului pe care-l numim Misterul de pe Golgota. Cine nu vrea să se adâncească în gândul că în cadrul evoluției de pe Pământ a avut loc odată ceva cu totul deosebit, cu greu va putea înțelege întregul curs al evoluției omenirii.