|
Conferinţele noastre trebuie să fie astfel structurate, încât să fie mai întâi atinse diferite teme şi apoi readus în atenţie ceea ce poate conduce la deplina înţelegere a acestora. Astfel, până acum am vorbit despre dificultatea înţelegerii entităţii lui Iisus Christos, apoi am adus în discuţie problema structurării simptomatice a unei părţi a vieţii sufleteşti în cea de a patra epocă postatlanteană, iar la sfârşitul ultimei conferinţe am atins tema „Pavel şi măslinul". La aceste teme principale mă voi întoarce. Dar trebuie să ne apropiem de ele, învârtindu-ne într-o spirală în centrul căreia le înscriem. Atunci va ieşi în evidentă ce vrem, de fapt, să spunem. Azi aş dori să vă vorbesc câte ceva despre entitatea Christos. Vom vedea, apoi, de ce entitatea Iisus Christos se oglindeşte, tocmai în persoana lui Pavel.
Ştim din conferinţe anterioare că entitatea Christos poate fi
înţeleasă dacă urmărim retrospectiv evoluţia sistemului nostru
planetar
până la existenţa solară. Cu diferite prilejuri, în unele
cicluri de
conferinţe, care au fost publicate, am atras atenţia că în
entitatea
Christos avem de-a face cu o entitate spirituală – deocamdată s-o numim
astfel – şi că pentru evoluţia superioară a acestei înalte
entităţi
spirituale a fost important mai cu seamă timpul Vechiului Soare. Asupra
acestui aspect nu vreau să insist
acum. Dar pentru înţelegerea evoluţiei umane pe Pământ ne
mai trebuie
şi alte criterii şi am văzut cât de necesar este acest lucru
pentru că
ideile şi conceptele care s-au străduit să facă înţeleasă această
entitate a lui Iisus Christos în cursul celei de a patra epoci
postatlanteene s-au dovedit neputincioase. Această problemă a apărut
mai ales în primele secole la gnostici, la Părinţii apostolici,
la
personalităţile care au dat prilej diferitelor fundamentări ale
creştinismului să revină mereu la întrebarea: Care este raportul
fiinţei lui Christos cu fiinţa lui Iisus?
Ştim că trebuie să deosebim doi copii Iisus. De unul dintre ei nu
trebuie să ne ocupăm în această expunere, căci prin premisele
noastre
antroposofice el ne este uşor inteligibil. Mă refer la acel Iisus
în
care trăia eul lui Zarathustra. Avem de-a face cu o entitate omenească
care atinsese un înalt grad de evoluţie încă din a doua
epocă
postatlanteană şi care întemeiase atunci curentul lui
Zarathustra. El
s-a întrupat apoi din nou în copilul Iisus solomonic care,
ajungând la
vârsta de doisprezece ani, a atins cel mai înalt grad de
evoluţie la
care se putea ajunge în acel timp al încarnării umanităţii.
Ştim apoi
că acest eu al lui Zarathustra a trecut atunci în corpul
celuilalt
copil Iisus, a cărui entitate se întrevede strălucind din
Evanghelia
lui Luca, aşa-numitul copil Iisus nathanic.
Asupra acestui copil Iisus nathanic trebuie să ne oprim puţin. Am
atras deja atenţia că în cazul acestui copil Iisus nu avem de-a
face cu
o fiinţă omenească în sensul strict al cuvântului. Avem
de-a face cu o
fiinţă despre care nu putem spune că mai înainte a fost
încarnat ca om
în cutare sau cutare individ. Am subliniat mereu că din esenţa
sufletească ajunsă pe Pământ din lumile spirituale pentru a trăi
aici
întrupată în diferite individualităţi umane ceva pare a fi
rămas în
urmă, şi că această rămăşiţă apare în copilul Iisus nathanic.
Astfel,
nu putem spune despre copilul Iisus nathanic că în el ar trăi un
eu ca
în ceilalti oameni care ar fi evoluat prin încarnări
anterioare.
Trebuie să recunoaştem că acest copil Iisus nathanic – fapt care reiese
din prezentarea făcută de mine în cartea Ştiinţa ocultă – nu mai
trăise
înainte pe Pământ. Se pune întrebarea: A avut această
fiinţă, pe care o
vom numi simplu Iisus din Nazaret, vreo legătură cu evoluţia
Pământului? Cu evoluţia Pământului au legătură nu numai
acele entităţi
şi forţe care se încarnează pe Pământ, ci şi entităţi şi
forţe
spirituale care aparţin Ierarhiilor superioare. Dacă pare să fi rămas
ceva în urmă, o rămăşiţă din substanţa care a fost repartizată
sufletelor omeneşti individuale, rămăşiţă care apoi s-a născut în
copilul Iisus nathanic, nu înseamnă că această entitate nu s-a
aflat
mai înainte în vreo relaţie cu evoluţia Pământului.
Numai că ea nu a
avut cu evoluţia Pământului şi a omenirii o relaţie care să
presupună
şi existenţa ei anterioară ca om, pe Pământ. Cum trebuie să
gândim
această entitate în legătură cu evoluţia Pământului? Dacă
focalizăm
evoluţia lui Iisus nathanic, nu trebuie să-l căutăm în ceea ce ne
poate
oferi evoluţia fizică a Pământului, ci în lumile
spirituale, în ceea ce
mai înainte nu fusese pământesc.
Să ne amintim ce am expus în Ştiinţa ocultă,
cum din perioada lemuriană – cu excepţia unei singure perechi umane
principale – sufletele coboară treptat de pe celelalte planete şi se
încorporează în tot cursul perioadei atlanteene în
corpuri umane.
Trebuie să ne imaginăm, aşadar, evoluţia Pământului în
felul următor:
din ambianţa cosmică a Pământului sufletele se adună şi îşi
încep
evoluţia pământeană. Ştim că înaintea perioadei lemuriene
sufletele se
retrăseseră pe planete. Mai ştim şi că această evoluţie a
Pământului în
care aveau să pătrundă sufletele oamenilor era expusă ispitelor
agresive ale lui Lucifer şi, mai târziu, ale lui Ahriman. Astfel,
aceste suflete omeneşti aveau prilejul să intre în corpuri expuse
în
cursul evoluţiei pământeşti atacurilor celor două entităţi
spirituale.
Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât faptul
că sufletele
omeneşti au coborât din existenţa lor planetară în evoluţia
pământească
şi că ulterior au fost expuse influenţelor luciferico-ahrimanice,
atunci cu aceşti oameni care trec prin diverse încarnări s-ar fi
întâmplat ceva la care nu am făcut referire în cartea
Ştiinţa ocultă.
Dar nu toate lucrurile pot fi spuse în mod public. Şi anume,
aceşti
oameni ar fi fost expuşi unui anumit pericol al dezvoltării simţurilor.
Desigur, nu trebuie să ne închipuim că lucrurile ar fi mers
atât de
simplu, că aceste suflete omeneşti ar fi coborât pe Pământ
din sejurul
lor planetar, ar fi îmbrăcat corpuri omeneşti şi că apoi totul
s-ar fi
desfăşurat în ordine. Prin faptul că principiile luciferice şi
ahrimanice acţionau în ele, sufletele omeneşti nu erau pregătite
să
poată să ia calea acelei evoluţii pe care au urmat-o ulterior. Dacă
sufletele s-ar fi instalat în aşa fel încât să
folosească forţele pe
care le oferiseră corpurile umane cu privire la simţurile lor, atunci
ele ar fi trebuit să-şi folosească simţurile într-un mod foarte
ciudat,
un mod care nu ar fi fost posibil în cazul omului.
Vreau să explic acest lucru în felul următor. La venirea
sufletelor
în corpurile umane, ochiul nu ar fi fost numai impresionat sau
afectat
de o anumită culoare, percepând-o aşa cum a văzut-o mai
târziu, ci s-ar
fi simţit pătruns de fericire, ar fi fost străbătut de un sentiment de
plăcere intensă; ochiul s-ar fi înfierbântat, arzând
de plăcere la o
anumită culoare, la altă culoare ar fi resimţit o intensă antipatie, el
ar fi fost atins în mod dureros de aceasta. Aşadar, datorită
influenţelor luciferice şi ahrimanice prezente, nu puteau exista
trupuri ale căror simţuri să reprezinte locuri de sejur bune pentru
sufletele care coborâseră din planete. Oamenii ar fi fost
chinuiţi de
antipatia şi simpatia simţurilor lor în funcţie de culoarea
văzută; ei
ar fi fost fericiţi sau respinşi în mod deosebit de dureros. Aşa
era
structurată întreaga evoluţie, aşa acţionau forţele cosmice pe
Pământ,
mai cu seamă dinspre Soare, încât simţurile ar fi fost
dezvoltate cum
am arătat. Orice contemplare a lumii cu înţelepciune, cu
înţelepciune
calmă, ar fi fost imposibilă. Trebuia să aibă loc o transformare a
forţelor care se revărsau din ambianţa cosmică asupra Terrei şi care
construiau, modelau simţurile. Trebuia să se întâmple ceva
în lumea
spirituală pentru ca aceste forţe să nu mai pătrundă în acest
fel,
pentru ca aceste simţuri să nu devină pur şi simplu organe ale
simpatiei şi antipatiei, căci aceasta ar fi devenit ele sub influenţa
lui Lucifer şi Ahriman. Din această cauză acea entitate despre care am
spus că nu a ales calea coborârii de pe planete pe Pământ,
ci că ar fi
rămas în urmă şi că a apărut mai târziu în copilul
Iisus nathanic, care
aşadar tranzitoriu ar fi fost în lumile spirituale în
timpurile
primordiale, acea entitate a
hotărât,
când se mai afla în lumea Ierarhiilor superioare, să
parcurgă o
evoluţie care să-i ofere posibilitatea să fie pătrunsă un timp în
lumea
spirituală de entitatea Christos. Avem, aşadar, de-a face nu cu un om,
ci cu o entitate supraumană*
care a trăit în lumea spirituală, care auzea, ca să spunem aşa,
jalea
sistemului senzorial al oamenilor chemând în ajutor lumile
spirituale
şi care prin ceea ce resimţea din acest strigăt de ajutor şi de jale a
devenit aptă de a fi pătrunsă de entitatea Christos.
* Ca şi alte expresii, „a
hotărât"
şi „suprauman" sunt preluate din limbajul uman şi nu exprimă pe deplin
ceea ce vrem să spunem.
Prin aceasta, înţelepciunea care a devenit ulterior copilul
Iisus
nathanic a fost spiritualizată de entitatea Christos şi a transformat
forţele cosmice care afluau pentru construirea simţurilor în aşa
fel
încât aceste simţuri au devenit din simple organe ale
simpatiei şi
antipatiei organe pe care omenirea le putea folosi. Astfel, omul a
ajuns să poată observa cu înţelepciune toate nuanţele de
percepţie prin
simţuri. Cu totul altfel ar fi ajuns la om forţele cosmice care-i
construiesc simţurile, dacă nu ar fi avut loc acest eveniment petrecut
într-un timp foarte vechi (perioada lemuriană). Fiinţa care
ulterior a
apărut în persoana copilului Iisus nathanic îşi avea
încă „domiciliul"
pe Soare şi a trăit în sine, prin strigătul de jale amintit, ceva
care
a făcut posibil ca ea să fie pătrunsă de Spiritul solar. Ea a fost
pătrunsă în aşa fel încât chiar influenţa solară s-a
îmblânzit, în aşa
fel încât organele de simţ umane care sunt în esenţă
rezultatul acestei
acţiuni solare să nu devină simple organe ale simpatiei şi antipatiei.
Cu aceasta atingem cu adevărat o taină cosmică importantă, care
trebuie să ne limpezească multe lucruri întâmplate mai
târziu. Acum, în
lumea simţurilor umane, putea pătrunde o anumită ordine şi armonie, o
modelare plină de înţelepciune, iar evoluţia a putut avea loc.
Dinspre
lumile superioare, fusese astfel învinsă şi îndepărtată de
simţurile
umane, într-un anumit mod, cea mai gravă acţiune a lui Lucifer şi
a lui
Ahriman.
Mai târziu, în perioada atlanteană, a existat un timp
în care s-a
vădit că această corporalitate umană nu ar putea fi nici ea o unealtă
potrivită în cazul în care evoluţia trebuia să continue.
Ceea ce, un
timp, se dezvoltase într-un mod funcţional, organele vitale
pentru
viaţa umană şi forţele lor fundamentale, corpul eteric, se dereglează.
Căci forţele cosmice care acţionau din ambianţa Terrei şi cărora le
incumbă promovarea ordinii în aceste organe vitale ale omului,
organele
respiraţiei, ale circulaţiei etc., tocmai aceste forţe s-au dezvoltat
sub influenţa luciferică şi ahrimanică, în aşa fel
încât organele
vitale ar fi devenit inutilizabile pentru fiinţa umană existentă pe
Pământ. Ele ar fi căpătat o structură specială. Şi anume, acele
forţe
care au în sarcina lor aceste organe vitale nu pornesc direct din
Soare, ci de la ceea ce într-o vreme îndepărtată se numea
cele şapte
planete. Forţele planetare au acţionat în om venind din Cosmos.
Şi era
necesar ca aceste forţe cosmice care condiţionau organele vitale umane
să fie îmblânzite. Dacă evoluţia ar fi continuat astfel,
aşa cum aceste
forţe cosmice ar fi putut-o realiza sub influenţa lui Ahriman şi a lui
Lucifer, s-ar fi ajuns 1a situaţia în care omul ar fi avut fie
numai
organe ale dorinţei nesăţioase, fie doar organe ale scârbei. De
exemplu, omul ar fi putut nu doar să mănânce, ci în cazul
unui aliment
nu şi-ar fi putut stăpâni pofta de a se arunca asupra lui, iar
altă
mâncare l-ar fi respins printr-o scârbă îngrozitoare.
Toate aceste
lucruri ni se revelează ca taină cosmică atunci când
încercăm să
pătrundem în mod clarvăzător în tainele lumilor.
Trebuia să se întâmple din nou ceva în lumile
spirituale pentru ca
această acţiune devastatoare pentru omenire să nu se producă. Şi, iată,
aceeaşi entitate care a apărut mai târziu în copilul Iisus
nathanic
care, aşa cum am spus ieri, locuise anterior pe Soare şi a fost
spiritualizată acolo de entitatea lui Christos, de înaltul Spirit
solar, mişcată în cea mai intimă interioritate a sa de
imposibilitatea
de a lăsa ca evoluţia umanităţii să continue în această direcţie.
Şi
ceea ce ea a trăit a acţionat atât de puternic asupra sa,
în timp ce ea
s-a încorporat succesiv pe diferitele planete, încât
la un anumit
moment, în timpul evoluţiei atlanteene, Spiritul Christos a
pătruns-o.
Prin ceea ce a luat naştere acum, prin pătrunderea aceleiaşi entităţi
cu Spiritul Christos, a apărut posibilitatea ca organelor vitale ale
oamenilor să li se insereze cumpătarea. Aşa cum mai înainte
organele de
simţ dobândiseră înţelepciunea calmă, tot astfel organele
vitale au
obţinut acum cumpătarea; în aşa fel încât,
respirând într-un anumit loc
să nu trebuiască să sorbim cu nesaţ aerul sau să-l expulzăm din
scârbă
în alt spaţiu, ci să putem întâmpina lumea cu organe
echilibrate.
Aceasta a fost fapta unei spiritualizări a copilului Iisus nathanic,
în
lumile spirituale, prin Spiritul Christos, înaltul Spirit solar.
Apoi, în cursul ulterior al evoluţiei umanităţii s-a petrecut
un al
treilea fapt. Un al treilea dezechilibru ar fi trebuit să survină
în
evoluţia umanităţii, dacă sufletele ar fi existat numai în
corpurile
care ar fi trăit pe Pământ. Putem spune că până la acest
moment a fost
reglementat, în principal, ceea ce este corporal. Prin cele două
fapte
ale lui Christos în lumile suprasensibile organele de simţ ale
omului
au fost ordonate în aşa fel încât acesta să-şi poată
folosi corpul pe
Pământ în mod corespunzător. Şi organele vitale au fost
în aşa fel
ordonate încât omul să-şi poată utiliza corpul în mod
corespunzător.
Dar nu au fost ordonate şi organele sufleteşti. Omul ar fi avut
probleme cu organele sale sufleteşti, dacă nu s-ar mai fi
întâmplat
ceva care să împiedice aceasta. Şi mă refer la faptul că
gândirea,
simţirea şi voinţa ar fi intrat în dezacord, astfel
încât voinţa ar fi
deranjat permanent gândirea, simţirea, voinţa etc. Oamenii ar fi
fost
condamnaţi la o continuă folosire haotică a organelor lor sufleteşti, a
gândirii, simţirii şi voinţei lor. Ei ar fi devenit fie turbaţi
de
furie prin exces de voinţă, fie înconjuraţi de o atmosferă
crepusculară
printr-o simţire reţinută, fie ar fi avut idei superficiale, datorită
unei gândiri hipertrofiate etc. Acesta a fost cel de al treilea
mare
pericol la care a fost expusă omenirea pe Pământ. Acum, ceea ce
ordonează aceste trei forţe sufleteşti – gândirea, simţirea şi
vointa –
mai este ordonat şi de Cosmos, de ambianţa terestră; căci
Pământul
însuşi este în esenţă terenul pentru a se realiza ordinea
eului.
Coacţionarea corespunzătoare a celor trei forţe sufleteşti, a
gândirii,
simţirii şi voinţei, trebuie să fie ordonată, însă nu dinspre
toate
planetele, ci numai dinspre Soare, Lună şi Pământ, astfel
încât atunci
când acţiunea Soarelui, Lunii şi Pământului este armonioasă
şi omul se
structurează pentru o coacţionare armonioasă a gândirii, simţirii
si
voinţei.
Aş vrea să vă descriu, acum, în alt fel ceea ce s-a
întâmplat prin
această a treia animare* decât am făcut-o pentru celelalte două.
Ceea
ce s-a întâmplat în cele trei trepte succesive ale
evoluţiei
spirituale, sau, să spunem, cereşti, s-a oglindit apoi în
diferitele
concepţii despre lume ale populaţiilor postatlanteene. Totul a evoluat,
se menţineau efectele produse de faptul că odată, în perioada
lemuriană
veche, entitatea Christos însufleţise acea fiinţă care a devenit
apoi
copilul Iisus nathanic; efectele rămăseseră în activitatea
solară.
Iniţierea lui Zarathustra a constat în aceea că el a resimţit
activitatea solară ca fiind impregnată cu aceste efecte. Prin acest
fapt a luat naştere învăţătura lui Zarathustra, care parcă i-a
revelat
ceea ce se întâmplase în vremuri străvechi.
* Autorul foloseşte cuvântul
Durschseelung, greu de tradus
în
limba română, el însemnând impregnare cu suflet. N.
tr.
Cea de a treia epocă culturală postatlanteană, cea
caldeano-egipteană, a luat naştere, în parte, datorită faptului
că în
suflete s-au reflectat, că sufletele încă trăiau interior
efectele
produse de impregnarea cu Spirit solar a fiinţei care a devenit
ulterior copilul Iisus nathanic, în timpul peregrinării acestuia
prin
planete. Prin aceasta a luat naştere acea ştiinţă a efectelor planetare
pe care o găsim în astrologia caldeană, despre care oamenii de
azi nu
mai au decât puţine noţiuni. În cea de a treia perioadă
culturală, la
popoarele egipteano-caldeene, s-a dezvoltat acel cult al stelelor care
este cunoscut în mod exoteric, exterior. Acesta a luat naştere
prin
faptul că a pătruns, prin iradiere, acţionând ulterior, ceea ce
fusese
atenuat din influenţele planetare.
Mai târziu, în cea de a patra epocă culturală, această
oglindire
interioară a spiritelor planetare era conştientizată de lumea greacă.
Fiinţa însufleţită de Christos a peregrinat pe fiecare planetă,
devenind o figură mitologică: pe Jupiter a devenit cel pe care grecii
l-au numit Zeus; pe Marte a devenit cel pe care mai târziu aveau
să-l
numească Ares; pe Mercur a devenit cel pe care grecii l-au numit
Hermes. În zeii planetari greci se reflectă ulterior ceea ce
făcuse
Iisus Christos în lumile supraterestre din entităţile planetare
care
erau pătrunse de principiul luciferic şi de cel ahrimanic. Dacă vechiul
grec privea spre cerul zeilor săi, el găsea aici atenuările şi
reflectările influenţelor lui Iisus Christos asupra diferitelor
planete, pe lângă multe alte lucruri descrise mai înainte.
La acestea se adaugă reflectarea, atenuarea a ceea ce entitatea
Iisus a trăit împreună cu Soarele, Luna şi Pământul
în timpurile mai
târzii ale Atlantidei, fiind încă o entitate supraterestră.
Dacă vrem
să caracterizăm acest episod, putem spune: Christos s-a
„însufleţit"
într-un fel de fiinţă îngerească, ceea ce a avut ca efect
faptul că
gândirea, simţirea şi voinţa se desfăşoară în ordine.
Acesta a fost un
eveniment important, căci era încă ceva nou pentru evoluţia
umanităţii:
el a adus ordine în evoluţia sufletească a umanităţii. Dacă cele
două
evenimente christice anterioare au adus ordine în constituţia
corporală
şi în constituţia vitală a oamenilor pe Pământ, ce trebuia
să se
întâmple în lumile supraterestre în cazul celui
de al treilea eveniment
cosmic?
Vom recunoaste acest al treilea eveniment dacă îl căutăm –
pentru a
vă uşura reprezentarea lui – în reflectarea sa în mitologia
greacă. Aşa
cum spiritele planetare sunt proiectate în mitologia greacă prin
Zeus,
Ares, Hermes, Venus, Afrodita, Cronos etc., tot astfel s-a reflectat
cel de al treilea eveniment cosmic nu numai în mitologia greacă,
ci şi
în aceea a celor mai diferite popoare. Vom putea înţelege
cum s-a
reflectat el în mitologii dacă ne dăm silinţa să comparăm ce s-a
reflectat cu imaginea reflectată, ce s-a petrecut afară, în
Cosmos, cu
ce s-a petrecut apoi în Grecia, ca o postacţiune. Dar ce s-a
petrecut
în Cosmos? Fiinţa îngerească pătrunsă de Christos trebuia
să împingă în
afara sufletului uman, să înfrângă şi să elimine ceea ce
îl tulbura
pentru ca să poată exista armonie şi ordine în gândire,
simţire şi
voinţă. Trebuia eliminat din sufletul uman ceea ce ar fi adus aici haos
şi dezordine. În felul acesta ne apare imaginea – să ne-o
reprezentăm
în mod viu în faţa ochiului sufletesc –, imaginea unei
fiinţe
asemănătoare îngerilor, a acelei fiinţe care se mai află
încă în lumile
spirituale, viitorul copil Iisus nathanic. Aceasta ne apare
însufleţită
de entitatea Christos, capabilă de fapte deosebite, de a elimina din
gândire, simţire, voinţă ceea ce bântuia în el ca un
balaur şi l-ar fi
condus la haos. Amintirea acestui fapt este întâlnită
în toate
imaginile care au apărut în culturile umane sub forma
Sfântului
Gheorghe învingând balaurul. Această imagine reflectă
evenimentul
suprapământesc prin care Christos a însufleţit pe Iisus şi
l-a făcut
apt să respingă balaurul din natura sufletească umană. Acesta a fost un
eveniment important, care a devenit posibil datorită ajutorului dat de
Christos lui Iisus, această fiinţă angelică. Această fiinţă
îngerească
trebuia să preia forma de balaur pentru a inhiba balaurul din sufletul
uman, trebuia să acţioneze în balaur astfel încât
acesta să fie
înnobilat, să fie adus de la haos la un fel de armonie. Educarea,
îmblânzirea balaurului este sarcina mai îndepărtată a
acestei entităţi.
Şi aşa s-a făcut că balaurul era, de fapt, activ dar, prin acţiunea ce
pornea de la fiinţa angelică descrisă, a devenit purtătorul multor
revelaţii care s-au manifestat în culturile pământeşti ale
întregii
evoluţii postatlanteene. În loc să se manifeste haosul
balaurului, să apară oameni furioşi sau crepusculari, a apărut
înţelepciunea primordială a perioadei postatlanteene. Iisus
Christos a
folosit sângele balaurului pentru a inocula sângele uman,
pentru ca
omul să devină purtător al înţelepciunii dumnezeieşti. În
reflectarea
mitologiei greceşti acest lucru ne întâmpină şi în
plan exoteric,
începând cu secolul al IX-lea î.Chr.
Este ciudat cum pentru concepţia grecească o figură de zeu derivă
din celelalte figuri de zei. Ştim că grecii venerau diferiţi zei.
Aceştia reprezentau atenuările, proiecţiile entităţilor care luaseră
fiintă la trecerea celui ce mai târziu avea să fie Iisus nathanic
în
peregrinarea pe care a făcut-o împreună cu Christos prin planete.
Când
priveau în depărtări cosmice, când priveau prin eterul
luminos ei
vedeau pe drept cuvânt originea lui Jupiter (nu exterioară, ci
originea
cu adevărat spirituală, interioară) şi vorbeau de Zeus. Tot astfel
vorbeau ei de Palas Atena, de Artemis, de diferiţii zei planetari de
care am amintit. Dar deasupra tuturor figurilor de zei a apărut figura
lui Apolo. În mod ciudat, s-a detaşat dintre acestea figura lui
Apolo.
Ce vedeau grecii în zeul lor Apolo?
Facem cunoştinţă cu el dacă privim spre Parnas şi spre izvorul
Kastalia. La vest de acesta se deschidea o prăpastie; grecii au ridicat
un templu peste aceasta. De ce? Mai înainte, din gura prăpastiei
urcau
aburi care, în cazul când curenţii de aer erau favorabili,
se
încolăceau ca inelele şerpilor, ca un dragon, în jurul
muntelui. Iar
grecii îşi imaginau cum Apolo trăgea cu săgeţile sale
împotriva
dragonului care urcâ precum aburii denşi din gura de prăpastie.
În
Apolo vedem pe Sfântul Gheorghe, ca o reprezentare terestră a
Zeului.
După ce Apolo l-a învins pe dragonul Python, se ridică aici un
templu;
vedem cum aburii pătrund în sufletul Pythiei şi cum grecii
îşi
reprezintă că în acest dragon sălbatic trăieşte acum Apolo care
le
prevesteşte prin oracolele ce ies din gura Phythiei. Şi grecii, acest
popor conştient de sine, urcă treptele care-i conduc la acest loc şi
preiau ceea ce Apolo le spune prin Pythia pătrunsă de aburii
dragonului. Aceasta înseamnă că Apolo trăieşte în
sângele dragonului şi
impregnează oamenii cu înţelepciunea pe care aceştia o caută la
izvorul
Kastalia. Iar acesta devine un loc de adunare pentru jocurile şi
sărbătorile cele mai sacre.
Cum poate Apolo să facă aceasta? Cine este Apolo? El lasă să urce
înţelepciunea din sângele dragonului în oameni numai
din primăvară până
toamna. Către toamnă el migrează spre patria sa străveche, spre nord,
spre ţinutul hiperboreic. Pentru că Apolo pleacă, se celebrează atunci
sărbători de despărţire. Primăvara el revine din nord. În această
deplasare spre nord a lui Apolo acţionează o înţelepciune
profundă.
Soarele, cel fizic, se lasă spre sud; pe tărâm spiritual
lucrurile sunt
întotdeauna inversate. Prin aceasta înţelegem că Apolo are
de-a face cu
Soarele. El este fiinţa îngerească despre care am vorbit: o
umbră, o
proiecţie în cultura greacă a fiinţei îngereşti care a
acţionat în
realitate la sfârşitul perioadei atlanteene, însufleţită de
Christos.
Acesta este Apolo care transmitea înţelepciune către greci prin
gura
Pythiei. Şi câte nu erau cuprinse în această
înţelepciune! Într-un
anumit sens, tot ce i-a determinat să acţioneze în cele mai
importante
împrejurări. Mereu, în situaţii grele ale vieţii, se mergea
la Apolo şi
se cerea prezicerea prin gura Pythiei, cea stimulată de aburii în
care
trăia Apolo. Asclepios, vindecătorul, este, pentru greci, fiul lui
Apolo. Zeul vindecărilor este Apolo: „Vindecător". Corespondentul
acelui înger în care s-a aflat cândva Christos este,
pe Pământ, un
vindecător. Căci Apolo nu a fost niciodată un personaj încorporat
fizic, el acţiona prin elementele Pământului.
Zeul muzelor, înainte de toate zeul cântului şi al artei
muzicale,
este tot Apolo. De ce? Pentru că prin ceea ce stăpâneşte prin
cânt,
prin sunetul coardelor, el pune în ordine coordonarea
gândirii,
simţirii şi voinţei care altfel tind să intre în dezordine.
Trebuie să
reţinem că pentru Apolo aceasta este numai o proiecţie a ceea ce s-a
întâmplat la sfârşitul perioadei atlanteene. Ceva
acţiona, în adevăr,
din înalturi spirituale, în sufletul omenesc, care răsuna
ca un slab
ecou în arta muzelor, pe care o practicau grecii sub protecţia
zeului
Apolo. Grecilor le era cunoscut faptul că arta lor muzicală este un fel
de reflectare terestră a acelei arte vechi pe care o cultiva în
înălţimi cereşti pentru armonizarea gândirii, simţirii şi
voinţei
fiinţa îngerească străbătută de Christos. Ei nu o exprimau
astfel;
numai în Misteriile lor se ştia despre ce este vorba. În
Misteriile
apolinice ale grecilor se spunea: O înaltă fiinţă zeiască a
impregnat
cândva o fiinţă din ierarhia îngerilor (Angeloi). Acest
fapt a adus
armonie în gândire, simţire şi voinţă şi o reflectare a
acestuia este
arta muzicală, mai cu seamă arta apolinică, acea artă care se exprimă
în sunetul coardelor. Nu se considera apolinic ceea ce se exprima
prin
fluierat sau prin instrumente de suflat. Grecii atribuie efectul
muzical care aduce armonie în dispoziţia generală la ceea ce
apelează
mai puţin la instrumentele de suflat, la ceea ce necesită la maximum
mânuirea de către om, pe scurt, la ceea ce răsună în
coardele lui
Apolo. Iar despre oamenii care nu aveau înclinaţia de a aprecia
suficient arta muzicală a lui Apolo, despre aceştia grecii spuneau că
ei prezintă în corpul lor exterior un semn distinctiv pentru
obtuzitatea faţă de principiul apolinic; corpul lor exterior a rămas
atavic în urmă, pe o treaptă inferioară. Ciudat este faptul că
atunci
când s-a născut un om cu urechi deosebit de lungi – este vorba de
regele Midas – grecii au spus: El a primit pe Pământ urechi de
măgar
pentru că, înainte de a se naşte, nu s-a dăruit în mod
corespunzător
influenţelor care au venit cândva în lume prin acea fiinţă
îngerească
impregnată de Christos. Din această cauză, spuneau ei, are urechi de
măgar, şi preferă instrumentele de suflat celor cu coarde. Iar
când s-a
născut un copil fără piele – cunoscut în mitologie ca Marsyas cel
Jupuit –, ei au spus: Aceasta s-a întâmplat pentru că
înainte de
naştere nu a ascultat la ceea ce emitea acea fiinţă îngerească.
Acestea sunt lucrurile care se prezintă observaţiei oculte. Marsyas nu
a fost jupuit de viu, ci aşa s-a născut. Delictul se comisese
înainte
de naşterea sa.
Multe oraşe-colonii ale grecilor poartă numele Apolonia pentru că se
ceruse sfatul Pythiei cu privire la locul unde să se colonizeze. Grecii
ţineau la libertatea oraşelor lor şi din această cauză nu aveau o
unitate statală, ci unitatea ideală dăruită de zeul lor Apolo pentru
care au fondat mai târziu un fel de federaţie de state.
Vedem cum grecii venerau în zeul pe care-l numeau Apolo fiinţa
de
care am vorbit mai înainte şi putem spune: În ceea ce
îi corespunde cu
adevărat lui Apolo la sfârşitul epocii atlanteene era
„însufleţită"
entitatea Christos. Ce este Apolo cu adevărat? Nu imaginea-umbră
venerată de greci. Ca fiinţă extraterestră el a revărsat din lumile
superioare forţe vindecătoare pentru dispoziţia sufletească şi care
paralizau puterile luciferice şi arhimanice. Aceasta determina şi
în
corpul omenesc o cooperare a creierului, respiraţiei, plămânului
cu
laringele şi inima, ca ceea ce se exprima în proiecţia acestei
cooperări în cântec. Căci cooperarea corectă a creierului,
respiraţiei
şi a organelor vorbirii cu inima este expresia corporală pentru corecta
coordonare a gândirii, simţirii şi voinţei. Vindecătorul
extraterestru
este Apolo. Am văzut cele trei trepte de evoluţie ale sale şi cine este
vindecătorul care se naşte pe Pământ, iar oamenii îl numesc
Iisus;
aceasta înseamnă, tradus în limba noastră, „Cel ce vindecă
prin
Dumnezeu". Este copilul Iisus nathanic, vindecătorul prin Dumnezeu,
Iisus Jehoshua.
Acum el se maturizează pe a patra sa treaptă, pentru a putea fi
pătruns de entitatea Christos, de eu. Aceasta se întâmplă
prin
Misteriul de pe Golgota. Acele suflete omeneşti care s-au născut
înaintea Misteriului de pe Golgota nu ar fi găsit pe
Pământ, în
decursul timpului ulterior, trupuri în care să se poată
încarna în aşa
fel încât forţa eului să ajungă să se exprime în mod
corespunzător.
Dacă Misteriul de pe Golgota nu ar fi avut loc, dacă acum o entitate –
aceeaşi pe care am urmărit-o prin perioadele cosmice – nu ar fi fost
pătrunsă de entitatea lui Christos, acest lucru nu s-ar fi
întâlnplat.
Eul condusese la evoluţia cea mai înaltă care era Zarathustra.
Niciodată sufletele care aduseseră evoluţia până la eu nu ar fi
putut
găsi alte corpuri pământeşti corespunzătoare unei evoluţii
adevărate,
dacă nu ar fi avut loc Misteriul de pe Golgota.
Aţi văzut care sunt cele patru trepte ale armonizării: armonizarea
vieţii simţurilor, a organelor vitale, a gândirii, simţirii şi
voinţei
şi armonizarea eului, aceasta din urmă prin Misteriul de pe Golgota.
Acum, dragi prieteni, vedem relaţia dintre fiinţa care s-a născut şi-l
cunoaştem sub numele de copilul Iisus nathanic şi entitatea Christos.
Cunoaşteţi acum şi modul în care a fost pregătită această
relaţie. Avem
posibilitatea, prin ceea ce este permis să se dezvăluie azi prin
adevărata antroposfie, să înţelegem acest mod de cooperare, de
relaţia
reciprocă a entităţii Christos cu entitatea umană a lui Iisus nathanic.
În viitor, o viaţă spirituală sănătoasă va depinde de faptul că
va
deveni posibil ca un număr din ce în ce mai mare de oameni să
înţeleagă
ceea ce până acum s-a dovedit a fi de neînţeles, viaţa de
gânduri şi
idei a timpului în care s-a săvârşit Misteriul de pe
Golgota.
