Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI LUMEA SPIRITUALĂ

GA 149


CONFERINŢA a III-a

Leipzig, 30 decembrie 1913

Conferinţele noastre trebuie să fie astfel structurate, încât să fie mai întâi atinse diferite teme şi apoi readus în atenţie ceea ce poate conduce la deplina înţelegere a acestora. Astfel, până acum am vorbit despre dificultatea înţelegerii entităţii lui Iisus Christos, apoi am adus în discuţie problema structurării simptomatice a unei părţi a vieţii sufleteşti în cea de a patra epocă postatlanteană, iar la sfârşitul ultimei conferinţe am atins tema „Pavel şi măslinul". La aceste teme principale mă voi întoarce. Dar trebuie să ne apropiem de ele, învârtindu-ne într-o spirală în centrul căreia le înscriem. Atunci va ieşi în evidentă ce vrem, de fapt, să spunem. Azi aş dori să vă vorbesc câte ceva despre entitatea Christos. Vom vedea, apoi, de ce entitatea Iisus Christos se oglindeşte, tocmai în persoana lui Pavel.

Ştim din conferinţe anterioare că entitatea Christos poate fi înţeleasă dacă urmărim retrospectiv evoluţia sistemului nostru planetar până la existenţa solară. Cu diferite prilejuri, în unele cicluri de conferinţe, care au fost publicate, am atras atenţia că în entitatea Christos avem de-a face cu o entitate spirituală – deocamdată s-o numim astfel – şi că pentru evoluţia superioară a acestei înalte entităţi spirituale a fost important mai cu seamă timpul Vechiului Soare. Asupra acestui aspect nu vreau să insist acum. Dar pentru înţelegerea evoluţiei umane pe Pământ ne mai trebuie şi alte criterii şi am văzut cât de necesar este acest lucru pentru că ideile şi conceptele care s-au străduit să facă înţeleasă această entitate a lui Iisus Christos în cursul celei de a patra epoci postatlanteene s-au dovedit neputincioase. Această problemă a apărut mai ales în primele secole la gnostici, la Părinţii apostolici, la personalităţile care au dat prilej diferitelor fundamentări ale creştinismului să revină mereu la întrebarea: Care este raportul fiinţei lui Christos cu fiinţa lui Iisus?

Ştim că trebuie să deosebim doi copii Iisus. De unul dintre ei nu trebuie să ne ocupăm în această expunere, căci prin premisele noastre antroposofice el ne este uşor inteligibil. Mă refer la acel Iisus în care trăia eul lui Zarathustra. Avem de-a face cu o entitate omenească care atinsese un înalt grad de evoluţie încă din a doua epocă postatlanteană şi care întemeiase atunci curentul lui Zarathustra. El s-a întrupat apoi din nou în copilul Iisus solomonic care, ajungând la vârsta de doisprezece ani, a atins cel mai înalt grad de evoluţie la care se putea ajunge în acel timp al încarnării umanităţii. Ştim apoi că acest eu al lui Zarathustra a trecut atunci în corpul celuilalt copil Iisus, a cărui entitate se întrevede strălucind din Evanghelia lui Luca, aşa-numitul copil Iisus nathanic.

Asupra acestui copil Iisus nathanic trebuie să ne oprim puţin. Am atras deja atenţia că în cazul acestui copil Iisus nu avem de-a face cu o fiinţă omenească în sensul strict al cuvântului. Avem de-a face cu o fiinţă despre care nu putem spune că mai înainte a fost încarnat ca om în cutare sau cutare individ. Am subliniat mereu că din esenţa sufletească ajunsă pe Pământ din lumile spirituale pentru a trăi aici întrupată în diferite individualităţi umane ceva pare a fi rămas în urmă, şi că această rămăşiţă apare în copilul Iisus nathanic. Astfel, nu putem spune despre copilul Iisus nathanic că în el ar trăi un eu ca în ceilalti oameni care ar fi evoluat prin încarnări anterioare. Trebuie să recunoaştem că acest copil Iisus nathanic – fapt care reiese din prezentarea făcută de mine în cartea Ştiinţa ocultă – nu mai trăise înainte pe Pământ. Se pune întrebarea: A avut această fiinţă, pe care o vom numi simplu Iisus din Nazaret, vreo legătură cu evoluţia Pământului? Cu evoluţia Pământului au legătură nu numai acele entităţi şi forţe care se încarnează pe Pământ, ci şi entităţi şi forţe spirituale care aparţin Ierarhiilor superioare. Dacă pare să fi rămas ceva în urmă, o rămăşiţă din substanţa care a fost repartizată sufletelor omeneşti individuale, rămăşiţă care apoi s-a născut în copilul Iisus nathanic, nu înseamnă că această entitate nu s-a aflat mai înainte în vreo relaţie cu evoluţia Pământului. Numai că ea nu a avut cu evoluţia Pământului şi a omenirii o relaţie care să presupună şi existenţa ei anterioară ca om, pe Pământ. Cum trebuie să gândim această entitate în legătură cu evoluţia Pământului? Dacă focalizăm evoluţia lui Iisus nathanic, nu trebuie să-l căutăm în ceea ce ne poate oferi evoluţia fizică a Pământului, ci în lumile spirituale, în ceea ce mai înainte nu fusese pământesc.

Să ne amintim ce am expus în Ştiinţa ocultă, cum din perioada lemuriană – cu excepţia unei singure perechi umane principale – sufletele coboară treptat de pe celelalte planete şi se încorporează în tot cursul perioadei atlanteene în corpuri umane. Trebuie să ne imaginăm, aşadar, evoluţia Pământului în felul următor: din ambianţa cosmică a Pământului sufletele se adună şi îşi încep evoluţia pământeană. Ştim că înaintea perioadei lemuriene sufletele se retrăseseră pe planete. Mai ştim şi că această evoluţie a Pământului în care aveau să pătrundă sufletele oamenilor era expusă ispitelor agresive ale lui Lucifer şi, mai târziu, ale lui Ahriman. Astfel, aceste suflete omeneşti aveau prilejul să intre în corpuri expuse în cursul evoluţiei pământeşti atacurilor celor două entităţi spirituale. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât faptul că sufletele omeneşti au coborât din existenţa lor planetară în evoluţia pământească şi că ulterior au fost expuse influenţelor luciferico-ahrimanice, atunci cu aceşti oameni care trec prin diverse încarnări s-ar fi întâmplat ceva la care nu am făcut referire în cartea Ştiinţa ocultă. Dar nu toate lucrurile pot fi spuse în mod public. Şi anume, aceşti oameni ar fi fost expuşi unui anumit pericol al dezvoltării simţurilor. Desigur, nu trebuie să ne închipuim că lucrurile ar fi mers atât de simplu, că aceste suflete omeneşti ar fi coborât pe Pământ din sejurul lor planetar, ar fi îmbrăcat corpuri omeneşti şi că apoi totul s-ar fi desfăşurat în ordine. Prin faptul că principiile luciferice şi ahrimanice acţionau în ele, sufletele omeneşti nu erau pregătite să poată să ia calea acelei evoluţii pe care au urmat-o ulterior. Dacă sufletele s-ar fi instalat în aşa fel încât să folosească forţele pe care le oferiseră corpurile umane cu privire la simţurile lor, atunci ele ar fi trebuit să-şi folosească simţurile într-un mod foarte ciudat, un mod care nu ar fi fost posibil în cazul omului.

Vreau să explic acest lucru în felul următor. La venirea sufletelor în corpurile umane, ochiul nu ar fi fost numai impresionat sau afectat de o anumită culoare, percepând-o aşa cum a văzut-o mai târziu, ci s-ar fi simţit pătruns de fericire, ar fi fost străbătut de un sentiment de plăcere intensă; ochiul s-ar fi înfierbântat, arzând de plăcere la o anumită culoare, la altă culoare ar fi resimţit o intensă antipatie, el ar fi fost atins în mod dureros de aceasta. Aşadar, datorită influenţelor luciferice şi ahrimanice prezente, nu puteau exista trupuri ale căror simţuri să reprezinte locuri de sejur bune pentru sufletele care coborâseră din planete. Oamenii ar fi fost chinuiţi de antipatia şi simpatia simţurilor lor în funcţie de culoarea văzută; ei ar fi fost fericiţi sau respinşi în mod deosebit de dureros. Aşa era structurată întreaga evoluţie, aşa acţionau forţele cosmice pe Pământ, mai cu seamă dinspre Soare, încât simţurile ar fi fost dezvoltate cum am arătat. Orice contemplare a lumii cu înţelepciune, cu înţelepciune calmă, ar fi fost imposibilă. Trebuia să aibă loc o transformare a forţelor care se revărsau din ambianţa cosmică asupra Terrei şi care construiau, modelau simţurile. Trebuia să se întâmple ceva în lumea spirituală pentru ca aceste forţe să nu mai pătrundă în acest fel, pentru ca aceste simţuri să nu devină pur şi simplu organe ale simpatiei şi antipatiei, căci aceasta ar fi devenit ele sub influenţa lui Lucifer şi Ahriman. Din această cauză acea entitate despre care am spus că nu a ales calea coborârii de pe planete pe Pământ, ci că ar fi rămas în urmă şi că a apărut mai târziu în copilul Iisus nathanic, care aşadar tranzitoriu ar fi fost în lumile spirituale în timpurile primordiale, acea entitate a hotărât, când se mai afla în lumea Ierarhiilor superioare, să parcurgă o evoluţie care să-i ofere posibilitatea să fie pătrunsă un timp în lumea spirituală de entitatea Christos. Avem, aşadar, de-a face nu cu un om, ci cu o entitate supraumană* care a trăit în lumea spirituală, care auzea, ca să spunem aşa, jalea sistemului senzorial al oamenilor chemând în ajutor lumile spirituale şi care prin ceea ce resimţea din acest strigăt de ajutor şi de jale a devenit aptă de a fi pătrunsă de entitatea Christos.

* Ca şi alte expresii, „a hotărât" şi „suprauman" sunt preluate din limbajul uman şi nu exprimă pe deplin ceea ce vrem să spunem.

Prin aceasta, înţelepciunea care a devenit ulterior copilul Iisus nathanic a fost spiritualizată de entitatea Christos şi a transformat forţele cosmice care afluau pentru construirea simţurilor în aşa fel încât aceste simţuri au devenit din simple organe ale simpatiei şi antipatiei organe pe care omenirea le putea folosi. Astfel, omul a ajuns să poată observa cu înţelepciune toate nuanţele de percepţie prin simţuri. Cu totul altfel ar fi ajuns la om forţele cosmice care-i construiesc simţurile, dacă nu ar fi avut loc acest eveniment petrecut într-un timp foarte vechi (perioada lemuriană). Fiinţa care ulterior a apărut în persoana copilului Iisus nathanic îşi avea încă „domiciliul" pe Soare şi a trăit în sine, prin strigătul de jale amintit, ceva care a făcut posibil ca ea să fie pătrunsă de Spiritul solar. Ea a fost pătrunsă în aşa fel încât chiar influenţa solară s-a îmblânzit, în aşa fel încât organele de simţ umane care sunt în esenţă rezultatul acestei acţiuni solare să nu devină simple organe ale simpatiei şi antipatiei.

Cu aceasta atingem cu adevărat o taină cosmică importantă, care trebuie să ne limpezească multe lucruri întâmplate mai târziu. Acum, în lumea simţurilor umane, putea pătrunde o anumită ordine şi armonie, o modelare plină de înţelepciune, iar evoluţia a putut avea loc. Dinspre lumile superioare, fusese astfel învinsă şi îndepărtată de simţurile umane, într-un anumit mod, cea mai gravă acţiune a lui Lucifer şi a lui Ahriman.

Mai târziu, în perioada atlanteană, a existat un timp în care s-a vădit că această corporalitate umană nu ar putea fi nici ea o unealtă potrivită în cazul în care evoluţia trebuia să continue. Ceea ce, un timp, se dezvoltase într-un mod funcţional, organele vitale pentru viaţa umană şi forţele lor fundamentale, corpul eteric, se dereglează. Căci forţele cosmice care acţionau din ambianţa Terrei şi cărora le incumbă promovarea ordinii în aceste organe vitale ale omului, organele respiraţiei, ale circulaţiei etc., tocmai aceste forţe s-au dezvoltat sub influenţa luciferică şi ahrimanică, în aşa fel încât organele vitale ar fi devenit inutilizabile pentru fiinţa umană existentă pe Pământ. Ele ar fi căpătat o structură specială. Şi anume, acele forţe care au în sarcina lor aceste organe vitale nu pornesc direct din Soare, ci de la ceea ce într-o vreme îndepărtată se numea cele şapte planete. Forţele planetare au acţionat în om venind din Cosmos. Şi era necesar ca aceste forţe cosmice care condiţionau organele vitale umane să fie îmblânzite. Dacă evoluţia ar fi continuat astfel, aşa cum aceste forţe cosmice ar fi putut-o realiza sub influenţa lui Ahriman şi a lui Lucifer, s-ar fi ajuns 1a situaţia în care omul ar fi avut fie numai organe ale dorinţei nesăţioase, fie doar organe ale scârbei. De exemplu, omul ar fi putut nu doar să mănânce, ci în cazul unui aliment nu şi-ar fi putut stăpâni pofta de a se arunca asupra lui, iar altă mâncare l-ar fi respins printr-o scârbă îngrozitoare. Toate aceste lucruri ni se revelează ca taină cosmică atunci când încercăm să pătrundem în mod clarvăzător în tainele lumilor.

Trebuia să se întâmple din nou ceva în lumile spirituale pentru ca această acţiune devastatoare pentru omenire să nu se producă. Şi, iată, aceeaşi entitate care a apărut mai târziu în copilul Iisus nathanic care, aşa cum am spus ieri, locuise anterior pe Soare şi a fost spiritualizată acolo de entitatea lui Christos, de înaltul Spirit solar, mişcată în cea mai intimă interioritate a sa de imposibilitatea de a lăsa ca evoluţia umanităţii să continue în această direcţie. Şi ceea ce ea a trăit a acţionat atât de puternic asupra sa, în timp ce ea s-a încorporat succesiv pe diferitele planete, încât la un anumit moment, în timpul evoluţiei atlanteene, Spiritul Christos a pătruns-o. Prin ceea ce a luat naştere acum, prin pătrunderea aceleiaşi entităţi cu Spiritul Christos, a apărut posibilitatea ca organelor vitale ale oamenilor să li se insereze cumpătarea. Aşa cum mai înainte organele de simţ dobândiseră înţelepciunea calmă, tot astfel organele vitale au obţinut acum cumpătarea; în aşa fel încât, respirând într-un anumit loc să nu trebuiască să sorbim cu nesaţ aerul sau să-l expulzăm din scârbă în alt spaţiu, ci să putem întâmpina lumea cu organe echilibrate. Aceasta a fost fapta unei spiritualizări a copilului Iisus nathanic, în lumile spirituale, prin Spiritul Christos, înaltul Spirit solar.

Apoi, în cursul ulterior al evoluţiei umanităţii s-a petrecut un al treilea fapt. Un al treilea dezechilibru ar fi trebuit să survină în evoluţia umanităţii, dacă sufletele ar fi existat numai în corpurile care ar fi trăit pe Pământ. Putem spune că până la acest moment a fost reglementat, în principal, ceea ce este corporal. Prin cele două fapte ale lui Christos în lumile suprasensibile organele de simţ ale omului au fost ordonate în aşa fel încât acesta să-şi poată folosi corpul pe Pământ în mod corespunzător. Şi organele vitale au fost în aşa fel ordonate încât omul să-şi poată utiliza corpul în mod corespunzător. Dar nu au fost ordonate şi organele sufleteşti. Omul ar fi avut probleme cu organele sale sufleteşti, dacă nu s-ar mai fi întâmplat ceva care să împiedice aceasta. Şi mă refer la faptul că gândirea, simţirea şi voinţa ar fi intrat în dezacord, astfel încât voinţa ar fi deranjat permanent gândirea, simţirea, voinţa etc. Oamenii ar fi fost condamnaţi la o continuă folosire haotică a organelor lor sufleteşti, a gândirii, simţirii şi voinţei lor. Ei ar fi devenit fie turbaţi de furie prin exces de voinţă, fie înconjuraţi de o atmosferă crepusculară printr-o simţire reţinută, fie ar fi avut idei superficiale, datorită unei gândiri hipertrofiate etc. Acesta a fost cel de al treilea mare pericol la care a fost expusă omenirea pe Pământ. Acum, ceea ce ordonează aceste trei forţe sufleteşti – gândirea, simţirea şi vointa – mai este ordonat şi de Cosmos, de ambianţa terestră; căci Pământul însuşi este în esenţă terenul pentru a se realiza ordinea eului. Coacţionarea corespunzătoare a celor trei forţe sufleteşti, a gândirii, simţirii şi voinţei, trebuie să fie ordonată, însă nu dinspre toate planetele, ci numai dinspre Soare, Lună şi Pământ, astfel încât atunci când acţiunea Soarelui, Lunii şi Pământului este armonioasă şi omul se structurează pentru o coacţionare armonioasă a gândirii, simţirii si voinţei.

Aş vrea să vă descriu, acum, în alt fel ceea ce s-a întâmplat prin această a treia animare* decât am făcut-o pentru celelalte două. Ceea ce s-a întâmplat în cele trei trepte succesive ale evoluţiei spirituale, sau, să spunem, cereşti, s-a oglindit apoi în diferitele concepţii despre lume ale populaţiilor postatlanteene. Totul a evoluat, se menţineau efectele produse de faptul că odată, în perioada lemuriană veche, entitatea Christos însufleţise acea fiinţă care a devenit apoi copilul Iisus nathanic; efectele rămăseseră în activitatea solară. Iniţierea lui Zarathustra a constat în aceea că el a resimţit activitatea solară ca fiind impregnată cu aceste efecte. Prin acest fapt a luat naştere învăţătura lui Zarathustra, care parcă i-a revelat ceea ce se întâmplase în vremuri străvechi.

* Autorul foloseşte cuvântul Durschseelung, greu de tradus în limba română, el însemnând impregnare cu suflet. N. tr.

Cea de a treia epocă culturală postatlanteană, cea caldeano-egipteană, a luat naştere, în parte, datorită faptului că în suflete s-au reflectat, că sufletele încă trăiau interior efectele produse de impregnarea cu Spirit solar a fiinţei care a devenit ulterior copilul Iisus nathanic, în timpul peregrinării acestuia prin planete. Prin aceasta a luat naştere acea ştiinţă a efectelor planetare pe care o găsim în astrologia caldeană, despre care oamenii de azi nu mai au decât puţine noţiuni. În cea de a treia perioadă culturală, la popoarele egipteano-caldeene, s-a dezvoltat acel cult al stelelor care este cunoscut în mod exoteric, exterior. Acesta a luat naştere prin faptul că a pătruns, prin iradiere, acţionând ulterior, ceea ce fusese atenuat din influenţele planetare.

Mai târziu, în cea de a patra epocă culturală, această oglindire interioară a spiritelor planetare era conştientizată de lumea greacă. Fiinţa însufleţită de Christos a peregrinat pe fiecare planetă, devenind o figură mitologică: pe Jupiter a devenit cel pe care grecii l-au numit Zeus; pe Marte a devenit cel pe care mai târziu aveau să-l numească Ares; pe Mercur a devenit cel pe care grecii l-au numit Hermes. În zeii planetari greci se reflectă ulterior ceea ce făcuse Iisus Christos în lumile supraterestre din entităţile planetare care erau pătrunse de principiul luciferic şi de cel ahrimanic. Dacă vechiul grec privea spre cerul zeilor săi, el găsea aici atenuările şi reflectările influenţelor lui Iisus Christos asupra diferitelor planete, pe lângă multe alte lucruri descrise mai înainte.

La acestea se adaugă reflectarea, atenuarea a ceea ce entitatea Iisus a trăit împreună cu Soarele, Luna şi Pământul în timpurile mai târzii ale Atlantidei, fiind încă o entitate supraterestră. Dacă vrem să caracterizăm acest episod, putem spune: Christos s-a „însufleţit" într-un fel de fiinţă îngerească, ceea ce a avut ca efect faptul că gândirea, simţirea şi voinţa se desfăşoară în ordine. Acesta a fost un eveniment important, căci era încă ceva nou pentru evoluţia umanităţii: el a adus ordine în evoluţia sufletească a umanităţii. Dacă cele două evenimente christice anterioare au adus ordine în constituţia corporală şi în constituţia vitală a oamenilor pe Pământ, ce trebuia să se întâmple în lumile supraterestre în cazul celui de al treilea eveniment cosmic?

Vom recunoaste acest al treilea eveniment dacă îl căutăm – pentru a vă uşura reprezentarea lui – în reflectarea sa în mitologia greacă. Aşa cum spiritele planetare sunt proiectate în mitologia greacă prin Zeus, Ares, Hermes, Venus, Afrodita, Cronos etc., tot astfel s-a reflectat cel de al treilea eveniment cosmic nu numai în mitologia greacă, ci şi în aceea a celor mai diferite popoare. Vom putea înţelege cum s-a reflectat el în mitologii dacă ne dăm silinţa să comparăm ce s-a reflectat cu imaginea reflectată, ce s-a petrecut afară, în Cosmos, cu ce s-a petrecut apoi în Grecia, ca o postacţiune. Dar ce s-a petrecut în Cosmos? Fiinţa îngerească pătrunsă de Christos trebuia să împingă în afara sufletului uman, să înfrângă şi să elimine ceea ce îl tulbura pentru ca să poată exista armonie şi ordine în gândire, simţire şi voinţă. Trebuia eliminat din sufletul uman ceea ce ar fi adus aici haos şi dezordine. În felul acesta ne apare imaginea – să ne-o reprezentăm în mod viu în faţa ochiului sufletesc –, imaginea unei fiinţe asemănătoare îngerilor, a acelei fiinţe care se mai află încă în lumile spirituale, viitorul copil Iisus nathanic. Aceasta ne apare însufleţită de entitatea Christos, capabilă de fapte deosebite, de a elimina din gândire, simţire, voinţă ceea ce bântuia în el ca un balaur şi l-ar fi condus la haos. Amintirea acestui fapt este întâlnită în toate imaginile care au apărut în culturile umane sub forma Sfântului Gheorghe învingând balaurul. Această imagine reflectă evenimentul suprapământesc prin care Christos a însufleţit pe Iisus şi l-a făcut apt să respingă balaurul din natura sufletească umană. Acesta a fost un eveniment important, care a devenit posibil datorită ajutorului dat de Christos lui Iisus, această fiinţă angelică. Această fiinţă îngerească trebuia să preia forma de balaur pentru a inhiba balaurul din sufletul uman, trebuia să acţioneze în balaur astfel încât acesta  să fie înnobilat, să fie adus de la haos la un fel de armonie. Educarea, îmblânzirea balaurului este sarcina mai îndepărtată a acestei entităţi. Şi aşa s-a făcut că balaurul era, de fapt, activ dar, prin acţiunea ce pornea de la fiinţa angelică descrisă, a devenit purtătorul multor revelaţii care s-au manifestat în culturile pământeşti ale întregii evoluţii postatlanteene. În loc să se manifeste  haosul balaurului, să apară oameni furioşi sau crepusculari, a apărut înţelepciunea primordială a perioadei postatlanteene. Iisus Christos a folosit sângele balaurului pentru a inocula sângele uman, pentru ca omul să devină purtător al înţelepciunii dumnezeieşti. În reflectarea mitologiei greceşti acest lucru ne întâmpină şi în plan exoteric, începând cu secolul al IX-lea î.Chr.

Este ciudat cum pentru concepţia grecească o figură de zeu derivă din celelalte figuri de zei. Ştim că grecii venerau diferiţi zei. Aceştia reprezentau atenuările, proiecţiile entităţilor care luaseră fiintă la trecerea celui ce mai târziu avea să fie Iisus nathanic în peregrinarea pe care a făcut-o împreună cu Christos prin planete. Când priveau în depărtări cosmice, când priveau prin eterul luminos ei vedeau pe drept cuvânt originea lui Jupiter (nu exterioară, ci originea cu adevărat spirituală, interioară) şi vorbeau de Zeus. Tot astfel vorbeau ei de Palas Atena, de Artemis, de diferiţii zei planetari de care am amintit. Dar deasupra tuturor figurilor de zei a apărut figura lui Apolo. În mod ciudat, s-a detaşat dintre acestea figura lui Apolo. Ce vedeau grecii în zeul lor Apolo?

Facem cunoştinţă cu el dacă privim spre Parnas şi spre izvorul Kastalia. La vest de acesta se deschidea o prăpastie; grecii au ridicat un templu peste aceasta. De ce? Mai înainte, din gura prăpastiei urcau aburi care, în cazul când curenţii de aer erau favorabili, se încolăceau ca inelele şerpilor, ca un dragon, în jurul muntelui. Iar grecii îşi imaginau cum Apolo trăgea cu săgeţile sale împotriva dragonului care urcâ precum aburii denşi din gura de prăpastie. În Apolo vedem pe Sfântul Gheorghe, ca o reprezentare terestră a Zeului. După ce Apolo l-a învins pe dragonul Python, se ridică aici un templu; vedem cum aburii pătrund în sufletul Pythiei şi cum grecii îşi reprezintă că în acest dragon sălbatic trăieşte acum Apolo care le prevesteşte prin oracolele ce ies din gura Phythiei. Şi grecii, acest popor conştient de sine, urcă treptele care-i conduc la acest loc şi preiau ceea ce Apolo le spune prin Pythia pătrunsă de aburii dragonului. Aceasta înseamnă că Apolo trăieşte în sângele dragonului şi impregnează oamenii cu înţelepciunea pe care aceştia o caută la izvorul Kastalia. Iar acesta devine un loc de adunare pentru jocurile şi sărbătorile cele mai sacre.

Cum poate Apolo să facă aceasta? Cine este Apolo? El lasă să urce înţelepciunea din sângele dragonului în oameni numai din primăvară până toamna. Către toamnă el migrează spre patria sa străveche, spre nord, spre ţinutul hiperboreic. Pentru că Apolo pleacă, se celebrează atunci sărbători de despărţire. Primăvara el revine din nord. În această deplasare spre nord a lui Apolo acţionează o înţelepciune profundă. Soarele, cel fizic, se lasă spre sud; pe tărâm spiritual lucrurile sunt întotdeauna inversate. Prin aceasta înţelegem că Apolo are de-a face cu Soarele. El este fiinţa îngerească despre care am vorbit: o umbră, o proiecţie în cultura greacă a fiinţei îngereşti care a acţionat în realitate la sfârşitul perioadei atlanteene, însufleţită de Christos. Acesta este Apolo care transmitea înţelepciune către greci prin gura Pythiei. Şi câte nu erau cuprinse în această înţelepciune! Într-un anumit sens, tot ce i-a determinat să acţioneze în cele mai importante împrejurări. Mereu, în situaţii grele ale vieţii, se mergea la Apolo şi se cerea prezicerea prin gura Pythiei, cea stimulată de aburii în care trăia Apolo. Asclepios, vindecătorul, este, pentru greci, fiul lui Apolo. Zeul vindecărilor este Apolo: „Vindecător". Corespondentul acelui înger în care s-a aflat cândva Christos este, pe Pământ, un vindecător. Căci Apolo nu a fost niciodată un personaj încorporat fizic, el acţiona prin elementele Pământului.

Zeul muzelor, înainte de toate zeul cântului şi al artei muzicale, este tot Apolo. De ce? Pentru că prin ceea ce stăpâneşte prin cânt, prin sunetul coardelor, el pune în ordine coordonarea gândirii, simţirii şi voinţei care altfel tind să intre în dezordine. Trebuie să reţinem că pentru Apolo aceasta este numai o proiecţie a ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul perioadei atlanteene. Ceva acţiona, în adevăr, din înalturi spirituale, în sufletul omenesc, care răsuna ca un slab ecou în arta muzelor, pe care o practicau grecii sub protecţia zeului Apolo. Grecilor le era cunoscut faptul că arta lor muzicală este un fel de reflectare terestră a acelei arte vechi pe care o cultiva în înălţimi cereşti pentru armonizarea gândirii, simţirii şi voinţei fiinţa îngerească străbătută de Christos. Ei nu o exprimau astfel; numai în Misteriile lor se ştia despre ce este vorba. În Misteriile apolinice ale grecilor se spunea: O înaltă fiinţă zeiască a impregnat cândva o fiinţă din ierarhia îngerilor (Angeloi). Acest fapt a adus armonie în gândire, simţire şi voinţă şi o reflectare a acestuia este arta muzicală, mai cu seamă arta apolinică, acea artă care se exprimă în sunetul coardelor. Nu se considera apolinic ceea ce se exprima prin fluierat sau prin instrumente de suflat. Grecii atribuie efectul muzical care aduce armonie în dispoziţia generală la ceea ce apelează mai puţin la instrumentele de suflat, la ceea ce necesită la maximum mânuirea de către om, pe scurt, la ceea ce răsună în coardele lui Apolo. Iar despre oamenii care nu aveau înclinaţia de a aprecia suficient arta muzicală a lui Apolo, despre aceştia grecii spuneau că ei prezintă în corpul lor exterior un semn distinctiv pentru obtuzitatea faţă de principiul apolinic; corpul lor exterior a rămas atavic în urmă, pe o treaptă inferioară. Ciudat este faptul că atunci când s-a născut un om cu urechi deosebit de lungi – este vorba de regele Midas – grecii au spus: El a primit pe Pământ urechi de măgar pentru că, înainte de a se naşte, nu s-a dăruit în mod corespunzător influenţelor care au venit cândva în lume prin acea fiinţă îngerească impregnată de Christos. Din această cauză, spuneau ei, are urechi de măgar, şi preferă instrumentele de suflat celor cu coarde. Iar când s-a născut un copil fără piele – cunoscut în mitologie ca Marsyas cel Jupuit –, ei au spus: Aceasta s-a întâmplat pentru că înainte de naştere nu a ascultat la ceea ce emitea acea fiinţă îngerească. Acestea sunt lucrurile care se prezintă observaţiei oculte. Marsyas nu a fost jupuit de viu, ci aşa s-a născut. Delictul se comisese înainte de naşterea sa.

Multe oraşe-colonii ale grecilor poartă numele Apolonia pentru că se ceruse sfatul Pythiei cu privire la locul unde să se colonizeze. Grecii ţineau la libertatea oraşelor lor şi din această cauză nu aveau o unitate statală, ci unitatea ideală dăruită de zeul lor Apolo pentru care au fondat mai târziu un fel de federaţie de state.

Vedem cum grecii venerau în zeul pe care-l numeau Apolo fiinţa de care am vorbit mai înainte şi putem spune: În ceea ce îi corespunde cu adevărat lui Apolo la sfârşitul epocii atlanteene era „însufleţită" entitatea Christos. Ce este Apolo cu adevărat? Nu imaginea-umbră venerată de greci. Ca fiinţă extraterestră el a revărsat din lumile superioare forţe vindecătoare pentru dispoziţia sufletească şi care paralizau puterile luciferice şi arhimanice. Aceasta determina şi în corpul omenesc o cooperare a creierului, respiraţiei, plămânului cu laringele şi inima, ca ceea ce se exprima în proiecţia acestei cooperări în cântec. Căci cooperarea corectă a creierului, respiraţiei şi a organelor vorbirii cu inima este expresia corporală pentru corecta coordonare a gândirii, simţirii şi voinţei. Vindecătorul extraterestru este Apolo. Am văzut cele trei trepte de evoluţie ale sale şi cine este vindecătorul care se naşte pe Pământ, iar oamenii îl numesc Iisus; aceasta înseamnă, tradus în limba noastră, „Cel ce vindecă prin Dumnezeu". Este copilul Iisus nathanic, vindecătorul prin Dumnezeu, Iisus Jehoshua.

Acum el se maturizează pe a patra sa treaptă, pentru a putea fi pătruns de entitatea Christos, de eu. Aceasta se întâmplă prin Misteriul de pe Golgota. Acele suflete omeneşti care s-au născut înaintea Misteriului de pe Golgota nu ar fi găsit pe Pământ, în decursul timpului ulterior, trupuri în care să se poată încarna în aşa fel încât forţa eului să ajungă să se exprime în mod corespunzător. Dacă Misteriul de pe Golgota nu ar fi avut loc, dacă acum o entitate – aceeaşi pe care am urmărit-o prin perioadele cosmice – nu ar fi fost pătrunsă de entitatea lui Christos, acest lucru nu s-ar fi întâlnplat. Eul condusese la evoluţia cea mai înaltă care era Zarathustra. Niciodată sufletele care aduseseră evoluţia până la eu nu ar fi putut găsi alte corpuri pământeşti corespunzătoare unei evoluţii adevărate, dacă nu ar fi avut loc Misteriul de pe Golgota.

Aţi văzut care sunt cele patru trepte ale armonizării: armonizarea vieţii simţurilor, a organelor vitale, a gândirii, simţirii şi voinţei şi armonizarea eului, aceasta din urmă prin Misteriul de pe Golgota. Acum, dragi prieteni, vedem relaţia dintre fiinţa care s-a născut şi-l cunoaştem sub numele de copilul Iisus nathanic şi entitatea Christos. Cunoaşteţi acum şi modul în care a fost pregătită această relaţie. Avem posibilitatea, prin ceea ce este permis să se dezvăluie azi prin adevărata antroposfie, să înţelegem acest mod de cooperare, de relaţia reciprocă a entităţii Christos cu entitatea umană a lui Iisus nathanic. În viitor, o viaţă spirituală sănătoasă va depinde de faptul că va deveni posibil ca un număr din ce în ce mai mare de oameni să înţeleagă ceea ce până acum s-a dovedit a fi de neînţeles, viaţa de gânduri şi idei a timpului în care s-a săvârşit Misteriul de pe Golgota.