Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

GÂND UMAN, GÂND COSMIC

GA 151

CONFERINŢA a II-a

Berlin, 21 ianuarie 1914

Cel ce se ocupă de ştiinţa spirituală ar trebui să desfăşoare în permanentă, paralel cu aceasta, o activitate spirituală practică. Fiindcă, de fapt, e imposibil să se ajungă la o înţelegere absolut limpede a diferitelor lucruri pe care le-am discutat ieri, dacă nu se încearcă abordarea lor printr-un fel de înţelegere vie a activităţilor pe care le presupune o viaţă spirituală, deci, şi a vieţii de gândire. Căci, din ce cauză în viaţa spirituală domneşte o mare neclaritate în ceea ce priveşte, să zicem, raporturile dintre noţiunile generale, dintre triunghiul general şi reprezentările individuale ale diferitelor triunghiuri, şi aceasta chiar în mintea unor oameni care, prin însăşi profesia lor, reflectează la asemenea lucruri? Din ce cauză apar probleme care preocupă minţile secole de-a rândul, cum e, de pildă, exemplul citat ieri, cu cei o sută de taleri imaginari şi cei o sută de taleri reali? Din ce cauză oamenii nu fac nici cel mai mic efort de gândire care ar fi necesar pentru ca ei să-şi dea seama că ceva de felul acelei istoriografii pragmatice, care caută mereu să explice evenimentele ulterioare prin cele precedente, nici nu poate exista? Din ce cauză nu se face un raţionament care ne-ar consterna în faţa acelei imposibile modalităţi de a concepe istoria omenirii pe care o îmbrăţişează în zilele noastre cercurile cele mai largi? De unde vin toate acestea?

Toate acestea se întâmplă din cauză că, realmente, şi acolo unde acest lucru ar fi necesar, oamenii îşi dau mult prea puţin osteneala de a învăţa să exercite în mod exact operaţiunile vieţii spirituale. În zilele noastre, orice om se crede îndreptătit să ridice cel puţin următoarea pretenţie; el vrea să poată spune: A gândi, ei, bineînţeles, oricine ştie să gândească. Se apucă, aşadar, să gândească. În lume există diferite concepţii despre lume şi viaţă. Au existat mulţi, mulţi filosofi. Observi că unul a spus una, altul alta. Dar la faptul că ei erau oameni relativ inteligenţi, care şi-ar fi putut da seama singuri de contradicţiile pe care le constatăm noi înşine la ei, nu reflectăm deloc, nici nu ne gândim la aşa ceva. Dar ne lăudăm cu atât mai mult că ştim să „gândim”. Ştim adică să gândim ceea ce au gândit acei oameni şi suntem foarte convinşi că vom găsi noi înşine ceea ce e just. Căci, în zilele noastre, nu ne este îngăduit să ne încredem în nici o autoritate. Aşa ceva este incompatibil cu demnitatea umană. Trebuie să gândim noi înşine. Aceasta este atitudinea oamenilor în ceea ce priveşte gândirea.

Nu stiu dacă s-a reflectat la faptul că pe toate celelalte tărâmuri ale vieţii domneşte o altă atitudine. Nici un om nu se simte prizonier al încrederii într-o autoritate sau al dorinţei de a se sprijini pe o autoritate, atunci când îşi comandă o haină la croitor sau o pereche de pantofi la cizmar. El nu spune: Este incompatibil cu demnitatea umană să laşi ca aceste obiecte să fie confecţionate de acei oameni despre care ştim că se pricep să mânuiască uneltele respective. Ba mai mult, recunoaştem chiar că aceste lucruri trebuie învăţate. Dar când este vorba de gândire, oamenii nu recunosc, în viaţa practică, faptul că şi concepţiile de viaţă ar trebui să ne fie date de aceia care au învăţat să gândească şi multe alte lucruri. Foarte puţini recunosc azi cu adevărat acest adevăr.

Acesta este unul dintre lucrurile care domină actualmente viaţa unor cercuri foarte largi şi care face ca în epoca noastră gândirea umană să nu fie un lucru prea uşor de găsit. Am putea considera, după câte cred, că acest lucru este chiar explicabil. Căci, ia să presupunem că toţi oamenii ar spune o dată: A învăţa să faci cizme, iată un lucru care de mult nu mai e de demnitatea omului; ia să facem toţi cizme – şi nu ştiu dacă, în acest caz, ar apărea numai cizme de bună calitate. În orice caz, în ceea ce priveşte integrarea unor idei juste în concepţia despre lume şi viaţă în epoca noastră, oamenii pornesc, în majoritatea cazurilor, de la asemenea gânduri. Acesta este unul dintre lucrurile care fac ca afirmatia mea de ieri să aibă un sens adânc, şi anume că gândirea este, într-adevăr, acel ceva în care, ca să zicem aşa, omul e prezent cu întreaga lui fiinţă şi pe care, de aceea, îl poate pătrunde cu totul, în existenţa sa lăuntrică, dar că gândirea nu este ceva atât de des întâlnit cum s-ar crede. La aceasta se adaugă, în epoca noastră, o cu totul altă pretenţie, care ar putea duce, treptat, la perturbarea oricărei înţelegeri limpezi a ceea ce este gândirea. Trebuie să ne ocupăm şi de acest aspect. Este necesar să ne aplecăm măcar o dată privirile asupra lui.

Să ne gândim la următorul lucru: în Görlitz, trăia odată un cizmar, pe nume Jakob Böhme. Şi acel cizmar, care se numea Jakob Böhme, învăţase meseria de cizmar, învăţase bine cum se decupează pingelele, cum se modelează cizma pe calapod, cum se bat cuiele în pingele şi în piele. El făcea toate acestea foarte bine, le cunoştea temeinic. Să presupunem acuma că acest cizmar, numit Jakob Böhme, ar fi venit şi ar fi zis: Vreau să văd şi eu cum e făcută lumea. Ei bine, eu presupun că la temelia lumii se află un calapod uriaş. Iar pe acest calapod a fost întinsă odinioară lumea, ca o piele uriaşă din care se fac cizmele. S-au luat apoi cuiele cosmice şi pingeaua acestei cizme cosmice a fost fixată de pielea cosmică pentru cizme. Apoi s-ar fi luat ceara pentru cizma cosmică şi s-ar fi lustruit întreaga cizmă cosmică. În acest fel îmi explic eu faptul că se luminează de ziuă. În acele momente ceara cu care a fost lustruită lumea străluceşte. Iar când, seara, această ceară a cizmei cosmice e plină de praf şi de alte corpuri străine, ea nu mai străluceşte. De aceea îmi imaginez că noaptea cineva are menirea de a lustrui din nou cizma cosmică. În acest fel apare deosebirea dintre zi şi noapte.

Să presupunem că Jakob Böhme ar fi spus acest lucru. Da, râdeţi, pentru că în realitate Jakob Böhme n-a spus nicidecum aşa ceva, ci a făcut cizme bune pentru cetăţenii oraşului Görlitz şi şi-a folosit priceperea lui de cizmar în acest sens. Dar el şi-a mai desfăşurat şi grandioasele sale gânduri, prin care a vrut să pună bazele unei concepţii despre lume. Acum el a recurs la altceva. Şi-a spus: Aici gândurile care-mi ajută să fac cizme nu mi-ar fi suficiente; dacă vreau să am gânduri despre lume, n-am voie să aplic edificiului cosmic gândurile care mă ajută să fac cizme pentru oameni. Şi a ajuns la sublimele gânduri despre lume pe care le cunoaştem. Aşadar, acel Jakob Böhme pe care eu l-am confecţionat în mod ipotetic, n-a existat niciodată în Görlitz, ci numai celălalt, care a ştiut cum să procedeze.

Totuşi, asemenea Jakobi Böhme ipotetici, de felul aceluia ce v-a făcut să râdeţi, există azi pretutindeni. Întâlnim, de exemplu, fizicieni, chimişti. Ei au învăţat legile după care substanţele se combină şi se separă în lume. Există apoi zoologi, care au învăţat cum trebuie să studiem şi să descriem animalele. Şi există medici, care au învăţat cum să ne ocupăm de corpul fizic uman şi de ceea ce ei numesc suflet. Ce fac aceştia? Ei spun: Dacă vrem să avem o concepţie despre lume, luăm legile pe care le-am învăţat la chimie, la fizică sau la fiziologie – căci altele nu pot exista –, şi pe baza lor ne construim o concepţie despre lume. Aceşti oameni procedează întocmai cum ar fi procedat acel cizmar ipotetic dacă ar fi confecţionat cizma cosmică. Numai că oamenii nu-şi dau seama că, din punct de vedere metodic, concepţiile lor despre lume se nasc exact ca şi acea ipotetică cizmă cosmică. Oricum, e cam grotesc să încerci să-ţi explici deosebirea dintre zi şi noapte prin uzarea pieii din care sunt făcute cizmele şi prin văcsuirea din timpul nopţii. Dar în faţa unei logici veritabile este, în principiu, la fel de grotesc să crezi că lumea ar fi fost construită pe baza legilor chimiei, fizicii, biologiei şi fiziologiei. Exact acelaşi principiu! Este imensul orgoliu al fizicianului, al chimistului, fiziologului sau biologului, care nu vor să fie nimic altceva decât fizicieni, chimişti, fiziologi, biologi, dar au pretenţia de a avea o părere despre lume luată ca întreg. Căci cel mai important este întotdeauna să ne îndreptăm spre esenţa lucrurilor şi să nu ezităm a aduce puţină lumină în ele, prin faptul că le readucem la adevărata lor formulă, atunci când ele nu sunt tocmai uşor de înţeles. Dacă luăm seama la toate acestea, din punct de vedere metodic-logic, nu ne vom mai mira dacă, deşi există atâtea încercări de a se ajunge la o concepţie despre lume, nu iese altceva decât „cizma-cosmică” de care am vorbit. Această constatare îl poate îndemna pe om să studieze ştiinţa spirituală şi să facă exerciţii practice de dezvoltare a gândirii, îl poate îndemna să caute a afla cum trebuie să gândim pentru a ne putea da seama unde, în lume, lucrurile nu merg bine.

Aş vrea să mai spun ceva, spre a arăta unde se află rădăcina nenumăratelor erori care se fac în legătură cu concepţiile despre lume. Nu facem oare mereu, studiind diferitele concepţii despre lume, această constatare: unul crede una, altul crede alta; unul apără, cu motive uneori bine întemeiate – căci motive bine întemeiate putem găsi pentru orice – o părere, altul apără, cu motive la fel de bine întemeiate, altă părere; şi primul infirmă un lucru la fel de bine întemeiat cum cel de-al doilea îl confirmă? Căci, în lume, o părere sau alta nu câştigă adepţi, în primă instanţă, prin faptul că un om sau altul se convinge pe o cale onestă de adevărul unei concepţii care e susţinută într-un loc sau altul. Încercati să urmăriţi o dată căile pe care trebuie să le străbată discipolii oamenilor de seamă, pentru a se apropia de unul sau altul dintre aceşti oameni de seamă, şi veţi constata atunci că în acest fenomen zace ceva deosebit de important în ceea ce priveşte karma; dar, referitor la concepţiile care există azi în lumea exterioară, trebuie să spunem: Faptul că un om devine un bergsonian sau un haeckelian sau orice altceva, depinde, într-adevăr, în ultimă analiză – după cum am spus, actuala concepţie exterioară despre lume nu recunoaşte existenţa karmei –, de alte lucruri decât de faptul că el îl urmează cu tărie, din cea mai profundă convingere lăuntrică, pe acela la care viaţa l-a făcut să ajungă. De luptat, se luptă şi dintr-o tabără, şi din cealaltă. Şi ieri eu am spus: Au existât odată nominaliştii, care susţineau că noţiunile generale nu au absolut nici o existenţă reală, că ar fi nişte simple nume. Aceşti nominalişti şi-au avut şi ei adversarii lor. Pe atunci – odinioară cuvântul avea un alt sens decât în zilele noastre –, adversarii nominaliştilor erau numiţi realişti. Aceştia afirmau: Noţiunile generale nu sunt nişte simple cuvinte, ci se referă la o realitate absolut precisă.

Întrebarea: „Realism sau nominalism?” a fost foarte arzătoare în cursul evului mediu, mai ales pentru teologie, pe un tărâm care azi nu-i mai interesează aproape deloc pe gânditori. Căci, în vremea când a apărut întrebarea „nominalism sau realism?”, prin secolele XI-XIII, una dintre problemele care ţineau de crezul uman cel mai important era aceea referitoare la cele trei „persoane divine”, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, despre care se spunea că formează împreună o Entitate divină, dar sunt, în acelaşi timp, trei persoane reale. Nominaliştii susţineau: Aceste trei persoane divine există fiecare separat, „Tatăl”, pe de-o parte, „Fiul”, pe de altă parte, şi „Spiritul”, despărţit, la rândul lui, de celelalte două persoane divine; iar dacă se vorbeşte de un Dumnezeu unic, care cuprinde în sine cele trei persoane divine, acesta nu este decât un nume generic, pentru a denumi cu un singur cuvânt cele trei entităţi. – În acest fel, nominalismul desfiinţa unitatea Sfintei Treimi; şi, spre deosebire de realişti, nominaliştii nu numai că declarau absurdă unitatea, ci considerau chiar eretică afirmaţia realiştilor, potrivit căreia cele trei persoane constituie nu numai o unitate stabilită de către gândirea umană, ci şi una reală.

Nominalismul şi realismul erau, aşadar, două concepţii diametral opuse. Şi este cât se poate de adevărat că acela care se adânceşte în scrierile care au rezultat, în secolele amintite, sub influenţa disputei dintre nominalişti şi realişti, poate dobândi o adâncă înţelegere a agerimii de care e în stare mintea umană, fiindcă, atât în sprijinul nominalismului, cât şi în sprijinul realismului, au fost aduse argumentele cele mai agere. În acea vreme era mai greu să-ţi însuşeşti o asemenea gândire, fiindcă pe atunci nu exista încă arta tiparului şi nu ajungeai prea uşor să iei parte la dispute de felul aceleia care a avut loc între nominalişti şi realişti. Cel care lua parte la asemenea dispute trebuia să fie mult mai bine pregătit, în raport cu nivelul general al epocii, decât sunt pregătiţi oamenii care iau parte azi la dispute. S-a cheltuit o sumă enormă de inteligenţă pentru apărarea realismului; şi o sumă tot atât de mare de inteligenţă a fost pusă în mişcare pentru apărarea nominalismului. Care e cauza acestui lucru? E trist că există asemenea lucruri. Dacă reflectăm mai adânc, trebuie să ne spunem că e trist că asemenea lucruri există. Căci, dacă reflectăm mai adânc, ne putem spune: Ce folos că eşti inteligent? Poţi fi inteligent şi să susţii nominalismul, şi poţi fi la fel de inteligent şi să infirmi nominalismul! Poţi ajunge să te îndoieşti de întreaga inteligenţă umană. E trist să încerci, măcar o dată, să afli ce vor să spună asemenea caracterizări.

Noi vrem însă să opunem celor spuse adineauri ceva care poate că nici nu este atât de inteligent ca multe dintre afirmaţiile făcute în apărarea nominalismului sau a realismului, dar care are, poate, faţă de toate acestea, un singur atu: pe acela că merge drept la ţintă, că găseşte, adică, direcţia în care trebuie să gândim.

Să presupunem că vă transpuneţi sufleteşte în felul cum formăm noţiunile generale, în felul cum sintetizăm o mulţime de aspecte particulare. Aspectele particulare pot fi sintetizate – mai întâi cu ajutorul unui exemplu – în două feluri. Putem să hoinărim prin lume, aşa cum face omul în viaţă şi să vedem o mulţime de animale de un anumit fel, care au blana mătăsoasă ori lânoasă, care sunt de diferite culori, au mustăţi şi care, în anumite momente, desfăşoară o activitate ce seamănă cu spălatul la oameni, care mănâncă şoareci ş.a.m.d. Putem da acestor vietăţi, la care am observat asemenea însuşiri, numele de pisici. În acest caz, am format noţiunea generală de „pisică”. Toate aceste vietăţi, care ni s-au înfăţişat sub această formă, au ceva comun cu ceea ce noi numim pisică.

Dar să presupunem acum că facem următorul lucru. Am avut o viaţă bogată în experienţe, o viaţă care ne-a făcut să cunoaştem un foarte mare număr de posesori sau posesoare de pisici şi am constatat cu această ocazie că un mare număr de posesori de pisici au dat pisicii lor numele de Mufti. Şi, pentru că am întâlnit foarte multe asemenea cazuri, cuprindem toate fiinţele întâlnite care purtau numele de Mufti sub numele generic de Mufti. La o privire superficială, s-ar părea că avem noţiunea generală „pisică” şi noţiunea generală „Mufti”. Avem de-a face cu acelaşi lucru, cu noţiunea generală; şi, în amândouă cazurile, în noţiunea generală sunt cuprinse numeroase fiinţe individuale. Totuşi, nimeni nu va afirma că noţiunea generală Mufti are aceeaşi valoare ca şi noţiunea generală „pisică”. Aici găsiţi deosebirea în realitatea însăşi. Adică, atunci când am format noţiunea generală „Mufti”, care nu rezultă decât prin sintetizarea unor nume care trebuie considerate nume proprii, ne-am orientat după nominalişti, şi pe bună dreptate; iar atunci când am format noţiunea generală „pisică”, am gândit ca realişti, şi pe bună dreptate. Pentru primul caz, este îndreptăţit nominalismul, pentru celălalt, realismul. Ambele sunt corecte. Numai că aceste lucruri trebuie aplicate pe tărâmul unde sunt valabile. Şi, dacă ambele sunt corecte, nu trebuie să ne mire faptul că pot fi găsite argumente valabile pentru un lucru sau altul. Eu am dat un exemplu cam grotesc cu numele de Mufti. V-aş putea da însă un exemplu mult mai serios, şi chiar vreau să aduc în faţa dvs. acest exemplu.

În cercul larg al experienţelor noastre exterioare există un întreg domeniu în care nominalismul, adică părerea că generalul este numai un nume, îşi are deplina lui îndreptăţire. Există „unu”, există „doi”, există „trei”, „patru”, „cinci” ş.a.m.d. Dar cineva care vede lucrurile dintr-o perspectivă largă nu poate găsi în cuvântul „număr” nimic care să aibă o existenţă reală. Numărul nu are existentă. „Unu”, „doi”, „trei”, „cinci”, „şase” ş.a.m.d., da, ele au existenţă. Dar cu noţiunea de număr nu putem face ceea ce v-am spus ieri, şi anume că, pentru a găsi noţiunea generală, trebuie să facem ca lucrul respectiv să se pună în mişcare. Căci numărul „unu” nu se transformă niciodată în numărul „doi”; ci trebuie să-i mai adăugăm mereu câte un „unu”. Nici când gândim, „unu” nu se transformă în „doi”, „doi” nu se transformă în „trei”. Există numai numere individuale, dar nu există numărul în general. Pentru ceea ce există ca numere, nominalismul este pe deplin îndreptăţit; pentru ceea ce există aşa cum animalul se raportează la specia sa, este absolut îndreptăţit realismul. Căci nu se poate să existe un cerb şi un cerb şi încă un cerb, fără să existe specia „cerb”. „Doi” poate avea o existenţă individuală; „unu”, „şapte” ş.a.m.d. pot avea o existenţă individuală. Dar, în măsura în care realitatea apare sub o formă numărabilă, ceea ce este număr e ceva particular, iar cuvântul „număr” nu are nici un fel de existenţă. Căci există o deosebire între lucrurile exterioare şi raportarea lor la noţiunile generale, unele trebuie tratate în stilul nominalismului, altele în stilul realismului.

În acest fel, dacă ne orientăm pur şi simplu gândurile în direcţia justă, ajungem la un cu totul alt mod de a vedea lucrurile. Căci începem să înţelegem acum de ce există în lume atâtea divergenţe între diferitele concepţii despre lume. În general, oamenii nu sunt dispuşi ca, dacă au înţeles un lucru, să-l mai înteleagă şi pe celălalt. Dacă, pe un tărâm oarecare, cineva a înţeles: noţiunile generale nu au o existenţă reală –, el generalizează această constatare, extinzând-o asupra întregii lumi şi a alcătuirii ei. Afirmaţia: Noţiunile generale nu au o existenţă reală, nu este eronată; căci, pentru domeniul pe care l-a cercetat omul respectiv, ea este adevărată. Eronată este numai generalizarea. Pentru acela care vrea să-şi facă o reprezentare în legătură cu gândirea, în general, e foarte important să-şi clarifice faptul că, dacă o idee este justă în domeniul ei, aceasta nu înseamnă deja că ea are o valabilitate generală. O idee poate să fie foarte justă între limitele unui anumit domeniu; dar prin aceasta nu s-a stabilit nimic în ceea ce priveşte valabilitatea generală a acestei idei. Dacă, deci, mi se dovedeşte un lucru sau altul, oricât de temeinice vor fi aceste dovezi, e imposibil să aplicăm lucrul dovedit astfel într-un domeniu căruia el nu-i aparţine. Este necesar, de aceea, ca cel ce vrea să se ocupe în mod serios de căile care duc la o concepţie despre lume, să se familiarizeze înainte de toate cu gândul că unilateralitatea este cel mai mare duşman al tuturor concepţiilor despre lume şi că o necesitate de prim ordin este aceea de a evita unilateralitatea. Unilateralitatea trebuie evitată. Acesta e lucrul asupra căruia aş vrea să insist azi în special, asupra necesităţii de a ne feri de unilateralitate.

Să aruncăm, pentru început, o privire de ansamblu asupra a ceea ce îşi va găsi explicaţia mai pe larg în conferinţele următoare.

Pot exista oameni a căror structură interioară nu le permite nicidecum să găsească drumul către spirit. Ne-ar fi aproape imposibil să le dovedim unor astfel de oameni că spiritul are o existenţă reală. Ei se opresc la ceea ce cunosc întru câtva, la ceea ce este accesibil posibilităţilor lor de cunoaştere. Ei se opresc, am putea spune, la lucrurile ce fac asupra lor impresia cea mai grosolană, rămân la ceea ce e de natură materială. Un asemenea om e un materialist, şi conceptia lui despre lume e materialismul. Nu trebuie să considerăm neapărat că e o prostie tot ceea ce materialismul a elaborat in scopul de a apăra, de a dovedi materialismul, fiindcă pe acest tărâm s-au scris lucruri nespus de inteligente. Ceea ce s-a scris este valabil, în primă instanţă, pentru sfera materială a vieţii, e valabil pentru lumea materială şi pentru legile ei.

Mai pot exista apoi oameni care, datorită unei structuri sufleteşti predispuse la interiorizare, sunt de la bun început înclinaţi să vadă în toate cele materiale numai revelaţia spiritualului. Ei ştiu, fireşte, la fel de bine ca şi materialiştii, că există realităţi materiale exterioare; dar ei spun: Materia nu e decât revelarea, manifestarea spiritualului care stă la baza ei. Probabil că acest gen de oameni nu manifestă nici un interes deosebit faţă de lumea materială şi legile ei. Probabil că, punând în mişcare, înăuntrul lor, tot ceea ce le poate oferi reprezentări ale spiritualului, trec prin lume pătrunşi de convingerea: Ceea ce este adevărat, ceea ce este nobil şi de care merită să ne ocupăm, ceea ce constituie, de fapt, adevărata realitate, este, totuşi, numai spiritul; materia este numai o iluzie, numai o fantasmagorie exterioară. Acesta ar fi un punct de vedere extremist; dar el poate exista şi poate duce până la negarea totală a vietii materiale. Despre asemenea oameni ar trebui să spunem: ei recunosc spiritul, care este, în orice caz, cel mai real, dar sunt unilaterali, ei neagă importanţa lumii materiale şi a legilor ei. E nevoie de multă inteligenţă pentru a apăra concepţia despre lume a acestor oameni. Să dăm concepţiei despre lume a acestor oameni numele de spiritualism. Putem spune că spiritualiştii au dreptate? În ceea ce priveşte spiritul, afirmaţiile lor vor putea da la iveală lucruri extraordinar de adevărate, dar în ceea ce priveşte materia şi legile ei, aceştia vor putea oferi prea puţine lucruri de valoare. Putem spune că materialiştii, cu afirmaţiile lor, au dreptate? Ei bine, în ceea ce priveşte materia şi legile ei, aceştia vor putea da la iveală lucruri poate extraordinar de folositoare şi preţioase; dar, când vor vorbi despre spirit, vor spune, probabil, numai prostii. Trebuie să spunem, aşadar: Fiecare dintre adepţii acestor concepţii despre lume are dreptate în domeniul care-i e propriu.

Mai pot exista şi oameni care spun: Ei da, că în lumea adevărului există numai materie sau numai spirit, iată un lucru despre care nu pot şti nimic precis; posibilităţile de cunoaştere ale omului nu pot aborda deloc această întrebare. Evident este un singur lucru: faptul că în jurul nostru există o lume, care se întinde de jur împrejur. Dar nu pot şti dacă la baza ei se află ceea ce chimiştii, fizicienii, când devin materialişti, numesc atomi. Eu admit existenţa lumii care se întinde în jurul meu; pe aceasta o văd, la aceasta pot gândi. Dar eu n-am nici o posibilitate de a presupune că la baza ei se află sau nu ceva de natură spirituală. Eu am încredere în ceea ce văd că există în jurul meu. – Unor astfel de oameni le putem da numele de realişti, într-o accepţiune a cuvântului puţin diferită de cea pe care i-am dat-o adineauri, iar concepţiei lor despre lume, pe acela de realism. Exact la fel cum se poate cheltui infinit de multă inteligenţă pentru a susţine materialismul sau spiritualismul, şi după cum se pot spune multe lucruri inteligente despre spiritualism, alături de cele mai mari neghiobii în legătură cu lumea materială, la fel cum cineva poate vorbi în mod foarte inteligent despre materie şi absolut prosteşte despre spiritual, tot astfel pot fi aduse argumentele cele mai inteligente în sprijinul realismului, care nu este nici spiritualism, nici materialism, ci ceea ce am caracterizat adineauri.

Mai pot însă exista şi alţi oameni, care spun cam aşa: În jurul nostru se află materia şi lumea fenomenelor materiale. Dar lumea fenomenelor materiale este, în sine, lipsită de sens. Ea nu are un sens adevărat, dacă în ea nu există acea tendinţă de a merge mereu înainte, dacă din această lume, care se întinde în jurul nostru, nu se poate naşte acel ceva după care sufletul uman să se poată orienta şi care nu este conţinut în lumea care se întinde în jurul nostru. Potrivit cu concepţia acestor oameni, lumea ideii şi a idealului trebuie că se află în sânul vieţii lumii. Asemenea oameni recunosc, şi pe bună dreptate, procesele reale ale lumii. Ei nu sunt realişti, deşi recunosc viaţa reală, ci sunt de această părere: Viaţa reală trebuie să fie îmbibată de elementul ideatic; numai în acest fel ea dobândeste un sens. – Atins de o asemenea dispozitie, Fichte a spus o dată [1]: Întreaga lume care se întinde în jurul nostru este materialul, concretizat, necesar pentru împlinirea datoriei. – Reprezentanţii unei asemenea concepţii despre lume, care consideră că tot ce există este numai un instrument pentru ideile care străbat procesul devenirii cosmice, pot fi numiţi idealişti, iar conceptia lor despre lume – idealism. Multe lucruri frumoase, măreţe şi splendide au fost spuse în sprijinul acestui idealism. Şi pe tărâmul pe care l-am caracterizat adineauri, unde este vorba de a se arăta că lumea ar fi lipsită de sens şi de finalitate dacă ideile ar fi doar nişte creaţii ale fanteziei umane şi nu şi-ar avea temeiul cu adevărat în procesul devenirii cosmice, pe acest tărâm idealismul este absolut valabil. Dar realitatea exterioară, de exemplu, realitatea exterioară a realistului, nu poate fi explicată cu ajutorul acestui idealism. Iată de ce trebuie să deosebim, între altele, şi o concepţie despre lume pe care o putem numi idealism.


MATERIALISM

IDEALISM

 REALISM

SPIRITUALISM


Avem acuma deja, una lângă alta, patru concepţii despre lume, toate îndreptăţite, fiecare fiind valabilă pe tărâmul ei. Între materialism şi idealism există o anumită trecere. Materialismul absolut vulgar – el poate fi observat deosebit de bine tocmai în epoca noastră, deşi azi se află deja în declin – va consta în faptul că se dezvoltă până la extrem dictonul kantian [2] – Kant însuşi n-a făcut acest lucru! – potrivit căruia în fiecare ştiinţă este numai atâta ştiinţă adevărată, câtă matematică există în ea. Cu alte cuvinte, materialistul poate deveni un socotitor al Universului, prin aceea că nu recunoaşte altceva în afară de o lume plină de atomi materiali. Aceştia se ciocnesc între ei, se rotesc unii printre alţii, şi apoi el calculează cum se rotesc atomii unii printre alţii. Se obţin, în acest caz, rezultate foarte frumoase, lucru care poate dovedi că această concepţie despre lume este cu totul îndreptăţită. Obţinem astfel, de pildă, numărul de vibraţii al culorilor albastru, respectiv roşu ş.a.m.d.; lumea apare ca un fel de aparat mecanic şi acesta poate fi calculat cu mare precizie. Totuşi, acest lucru poate duce la îndoială. Căci ne putem spune, de exemplu: Da, dar dacă avem o maşină extrem de complicată, din această maşină nu va putea, totuşi, să rezulte niciodată, oricât de complicate ar fi mişcările ei, felul cum avem senzaţia de albastru, de roşu ş.a.m.d. Dacă, aşadar, creierul nu este altceva decât o maşină complicată, din creier nu se poate naşte ceea ce noi avem sub formă de trăiri sufleteşti. Dar putem spune atunci, lucru pe care l-a spus o dată Du Bois-Reymond [3]: E drept că, dacă vrem să explicăm lumea în mod pur matematic, nu vom fi în stare să explicăm nici cea mai simplă senzaţie; dacă nu vrem însă să ne limităm la explicarea matematică, vom proceda în mod neştiinţific. Materialistul vulgar ar spune: Nu, nici eu nu calculez; fiindcă aceasta ar presupune deja o prejudecată, prejudecata că eu presupun că lucrurile sunt ordonate conform unor măsuri şi numere. Cel care se înalţă deasupra acestui materialism vulgar va fi un matematician, şi va considera că e real doar ceea ce poate fi cuprins în formule matematice. De aici rezultă o concepţie despre lume care nu recunoaşte, de fapt, nimic altceva în afară de formula matematică. Ea poate fi numită matematism.

Dar se mai poate întâmpla ca cineva, după ce a fost adept al matematismului, să mai reflecteze şi să-şi spună apoi: Nu poate fi o prejudecată afirmaţia că albastrul are atâtea şi atâtea vibraţii. Doar lumea e ordonată conform unor principii matematice. Dar, dacă în lume sunt idei matematice concretizate, de ce n-am admite că în lume sunt concretizate şi alte idei? Un asemenea om presupune: În lume trăiesc idei. Dar el recunoaşte numai existenţa acelor idei pe care le găseşte el însuşi, nu şi a ideilor pe care le-ar percepe dinăuntru în afară, cu ajutorul unei intuiţii sau inspiraţii, el recunoaşte numai acele idei pe care le citeşte prin observarea lucrurilor exterioare, care au realitate sensibilă. Un asemenea om devine un raţionalist, iar concepţia lui despre lume este raţionalismul. – Dacă, pe lângă ideile pe care le găseşte el însuşi, cineva mai admite şi acele idei care pot fi dobândite din viaţa morală, din viata intelectuală, atunci el e un idealist. Aşa că există o cale care merge de la materialismul vulgar, trecând prin matematism şi raţionalism, până la idealism.



MATERIALISM

           MATEMATISM

     RAŢIONALISM
IDEALISM  

   REALISM

SPIRITUALISM



Dar idealismul poate fi ridicat pe o treaptă superioară. În epoca noastră există câţiva oameni care încearcă să ridice idealismul pe o treaptă superioară. Ei găsesc, fireşte, idei în lume. Şi, dacă găsesc idei, înseamnă că în lume trebuie să existe şi forme în care ideile pot trăi. Căci ideile nu ar putea trăi, pur şi simplu, într-un lucru exterior oarecare. Ideile nu pot fi nici suspendate în aer. E drept că în secolul al XIX-lea a existat credinţa că ideile domină istoria. Dar aceasta nu era decât o neclaritate; căci ideile în sine nu au puterea de a acţiona. De aceea, nu putem vorbi de idei care să acţioneze în istorie. Cel care-şi dă seama că ideile, dacă există, sunt legate de o fiinţă care poate avea idei, nu va mai fi un idealist tipic, ci el merge mai departe, ajunge să presupună că ideile sunt legate de anumite fiinţe. El devine un psihist, iar concepţia lui despre lume este psihismul. Psihistul, care, la rândul său, poate dezvolta multă inteligenţă în sprijinul concepţiei sale despre lume, ajunge la această concepţie despre lume tot numai printr-o unilateralitate, de care, eventual, îşi dă seama.

Aici trebuie să adaug neîntârziat: Toate concepţiile despre lume pe care le voi scrie aici, deasupra liniei orizontale, au adepri, iar aceşti adepţi sunt, de cele mai multe ori, nişte minţi rigide, care-şi însuşesc o concepţie despre lume sau alta, pe baza unor predispoziţii fundamentale oarecare, existente în ei înşişi, şi care rămân apoi la concepţia respectivă. Tot ceea ce se află sub această linie (vezi schiţa de mai jos) are adepţi care sunt mai receptivi la adevărul că diferitele concepţii despre lume, luate fiecare în parte, văd întotdeauna lucrurile numai dintr-un anumit punct de vedere şi care, datorită acestui lucru, pot trece cu mai mare uşurinţă de la o concepţie despre lume la alta.

Dacă cineva este psihist şi, fiind un căutător al cunoaşterii, e înclinat să privească lumea în mod contemplativ, el ajunge să-şi spună că trebuie să presupună că în lume există ceva de natură psihică. Dar, în momentul în care nu este doar un căutător al cunoaşterii, ci nutreşte, de asemenea, o anumită simpatie pentru ceea ce este activ, pentru voinţa existentă în natura umană, el îşi spune: Nu e suficient să existe fiinţe care să poată avea numai idei; aceste fiinţe trebuie să posede şi un element activ, trebuie să poată şi acţiona. Dar acest lucru nu poate fi conceput fără a admite că aceste fiinţe sunt nişte fiinţe individuale. Cu alte cuvinte, un astfel de om se înalţă de la presupunerea că lumea este însufleţită la presupunerea că în ea există spirit sau spirite. El nu ştie încă bine dacă trebuie să presupună existenţa uneia sau a mai multor fiinţe spirituale, dar el se înalţă de la psihism la pneumatism, la teoria despre spirit. – Dacă un om a ajuns, într-adevăr, să fie pneumatist, se poate întâmpla foarte uşor ca el să înţeleagă ceea ce am spus eu azi în legătură cu numărul, şi anume că, în ceea ce priveşte numerele, este, într-adevăr, nepotrivit să vorbim de unitate. Şi atunci el ajunge să-şi spună: Înseamnă că e o rătăcire să vorbeşti de un spirit unitar, de o pneuma unitară. Şi atunci el ajunge treptat să-şi poată forma o reprezentare despre spiritele diferitelor ierarhii. În acest caz, el devine un spiritualist veritabil, aşa că aici avem o trecere nemijlocită de la pneumatism la spiritualism.

Tot ce am scris pe tablă sunt concepţii despre lume îndreptăţite, fiecare pe tărâmul ei. Căci există domenii în care psihismul e cel care poate explica lucrurile, există domenii în care pneumatismul poate explica lucrurile. Oricum, dacă vrem să căutăm explicarea lumii în mod atât de temeinic cum am încercat noi, trebuie să ajungem în mod necesar la spiritualism, să admitem că există spiritele ierarhiilor. Atunci nu ne putem opri la pneumatism; căci, în acest caz, a te opri la pneumatism ar însemna următorul lucru. Dacă suntem spiritualişti, ni se poate întâmpla ca oamenii să spună: De ce atâtea spirite? De ce să recurgem aici la număr? Există un Spirit universal unitar! – Cine aprofundează mai mult lucrurile, ştie că această obiecţie este asemănătoare cu afirmaţia cuiva care ar spune: Tu îmi spui că acolo sunt două sute de ţânţari. Dar eu nu văd două sute de ţântari, văd doar un roi de ţânţari. – Exact aceasta ar fi poziţia pneumatistului, a panteistului etc., faţă de spiritualist. Spiritualistul îşi imaginează lumea ca fiind plină de spiritele ierarhiilor; panteistul vede numai roiul, vede numai Spiritul universal unitar. Dar aceasta se întâmplă numai din cauză ca nu se percepe exact.



MATERIALISM

           MATEMATISM

     RAŢIONALISM
IDEALISM  

   REALISM
     PSIHISM

         PNEUMATISM


SPIRITUALISM



Mai există acuma şi o altă posibilitate, şi anume aceea ca cineva să se convingă, pe alte căi decât cele pe care am încercat noi să umblăm, de activitatea fiinţelor spirituale, să ajungă, totuşi, la presupunerea că există anumite fiinţe spirituale fundamentale ale lumii. Un asemenea om a fost, de exemplu, Leibniz [4], vestitul filosof german. Leibniz depăşise prejudecata care afirmă că în lume există numai ceva de natură pur materială. El a găsit realul, a căutat realul. – Lucruri mai exacte pe această temă am prezentat în cartea mea Enigmele filosofiei [5]. – El era convins că există o fiinţă care poate plăsmui în sine, din nimic, existenţa, aşa cum face, de exemplu, sufletul uman. Dar el nu şi-a elaborat şi alte noţiuni în legătură cu acest lucru. El şi-a spus numai că există o asemenea fiinţă, care poate crea în sine existenţa, care dă naştere din sine reprezentărilor. Pentru Leibniz, aceasta este o monadă. Şi el şi-a spus: Trebuie că există multe monade, şi anume monade cu grade diferite de claritate a conştienţei. Dacă am aici un clopot, în el se află multe monade – ca într-un roi de ţânţari –, dar nişte monade care nu ajung nici măcar până la conştienta de somn, nişte monade care sunt aproape inconştiente, care dezvoltă, totuşi, înăuntrul lor reprezentări foarte nebuloase. Există monade care visează, există monade care dezvoltă înăuntrul lor reprezentări conştiente, într-un cuvânt, monade aflate pe cele mai diferite trepte. – Un astfel de om nu ajunge să-şi reprezinte existenţa concretă a diferitelor fiinţe spirituale aşa cum o face spiritualistul; totuşi, el reflectează în lume asupra spiritualului, pe care şi-L imaginează în mod vag. Îl numeşte monadă, adică îl interesează doar caracterul de reprezentare, ca şi cum ar spune: Da, în lume există spirit, există spirite; dar eu le descriu numai ca pe nişte Fiinţe înzestrate cu capacităţi de reprezentare diferite. Extrag din ele o însuşire abstractă. Îmi formez această concepţie unilaterală despre lume, în sprijinul căreia se pot aduce atâtea argumente câte a adus spiritualul Leibniz. În acest fel dezvolt monadismul. – Monadismul e un spiritualism abstract.

Pot exista însă oameni care nu se ridică până la monadă, care nu admit că ceea ce există sunt fiinţe ajunse la diferite grade de dezvoltare a capacităţii lor de reprezentare, dar nici nu se pot declara mulţumiţi să admită numai ceea ce există în realitatea exterioară, ci consideră că tot ce există în realitatea exterioară e dominat de diferite forţe. Dacă, de exemplu, o piatră cade la pământ, ei spun: Aceasta este forţa gravitaţională. Dacă un magnet atrage pilitură de fier, ei spun: Aceasta este forţa magnetică. Ei nu se mulţumesc să spună: Acesta este magnetul –, ci spun: Magnetul implică existenţa suprasensibilă, invizibilă, a forţei magnetice, care e răspândită pretutindeni. Şi poate fi întemeiată o concepţie despre lume care caută pretutindeni forţele a tot ceea ce se întâmplă în lume, iar ea poate fi numită dinamism.

Dar atunci se poate spune, la fel de bine: Nu, e o superstiţie să crezi în asemenea forţe! Veţi găsi un exemplu pentru felul în care cineva poate să arate pe larg că a crede în asemenea forţe e o superstiţie în cartea Critica limbajului de Fritz Mauthner [6]. În acest caz, ne limităm la ceea ce e răspândit în mod real în jurul nostru. Pe această cale ajungem, aşadar, pornind de la spiritualism, trecând peste monadism şi dinamism, din nou la realism.



  MATERIALISM

           MATEMATISM

     RAŢIONALISM
IDEALISM  

   REALISM
     PSIHISM                           DINAMISM
         PNEUMATISM        MONADISM

  SPIRITUALISM


Dar se mai poate face şi altceva. Cineva îşi poate spune: Sigur, eu mă limitez la lumea care mă înconjoară din toate părţile. Dar nu susţin că aş avea vreun drept de a afirma că această lume e cea reală. Eu n-am dreptul să spun mai mult decât atât: Această lume îmi apare. Nu am nici un drept să spun despre ea şi alte lucruri. – Există, deci, aici o anumită deosebire. Se poate afirma că această lume care se întinde de jur împrejurul nostru e lumea reală. Dar se poate spune şi aşa: Eu nu pot vorbi despre o altă lume; dar îmi e clar că aceasta e lumea care îmi apare mie. Despre această lume de sunete şi culori, care ia naştere numai datorită faptului că în ochiul meu au loc anumite procese ce-mi apar sub formă de culori, datorită faptului că în urechea mea au loc anumite procese ce-mi apar sub formă de sunete etc., despre această lume eu nu afirm că e cea adevărată. Ea e lumea fenomenelor. – Concepţia despre lume care ar rezulta de aici s-ar numi fenomenalism.

Dar să mergem mai departe şi să spunem: E drept că avem în jurul nostru lumea fenomenelor. Dar tot ceea ce credem că avem în aceste fenomene, în aşa fel încât l-am adăugat noi înşine, l-am adăugat prin gândirea noastră –, toate acestea noi le-am adăugat fenomenelor cu gândirea noastră. Dar, de fapt, e îndreptăţit numai ceea ce ne spun simţurile. – Observaţi cu atenţie! Un om care spune aşa ceva nu este un adept al fenomenalismului, ci el separă de fenomen tot ceea ce i se pare că izvorăşte numai din intelect şi din raţiune, şi admite numai impresiile care, venind din interiorul realităţii, îi sunt date de simţuri. Această concepţie poate fi numită senzualism.


   MATERIALISM   

          MATEMATISM      SENZUALISM
    RAŢIONALISM            FENOMENALISM
IDEALISM  

   REALISM
    PSIHISM                              DINAMISM
        PNEUMATISM          MONADISM

   SPIRITUALISM  

Dacă ne apucăm să replicăm la aceasta: Puteţi reflecta cât vreţi asupra faptului că simţurile vă spun acest lucru şi puteţi aduce argumente oricât de inteligente pentru aceasta – căci pot fi aduse argumente inteligente –, eu mă situez pe punctul de vedere că nu există decât ceea ce are însuşirile pe care mi le comunică simţurile; admit toate acestea drept realităţi materiale – ca atomistul, de exemplu, care spune: Presupun că există numai atomi; şi, oricât de mici ar fi, ei posedă însuşirile pe care le cunoaştem în lumea fizică –, în acest caz, suntem iarăşi materialişti. Aşadar, am ajuns din nou, pe altă cale, la materialism.

Concepţiile despre lume pe care vi le-am înşirat şi caracterizat aici există, şi ele pot fi susţinute. În sprijinul fiecăreia dintre ele pot fi aduse argumentele cele mai inteligente; putem să ne situăm pe poziţia fiecăreia dintre aceste concepţii despre lume şi să le combatem pe celelalte cu argumente inteligente. Mai pot fi născocite, între aceste concepţii despre lume, unele intermediare; dar între acestea şi cele caracterizate aici există diferenţe mici de nuaniă, şi ele pot fi reduse la tipurile principale. Dacă vrem să cunoaştem ţesătura lumii în intimitatea ei, trebuie să ştim că o putem cunoaşte dacă intrăm în ea prin aceste douăsprezece porţi. Nu există o singură concepţie despre lume care poate fi apărată, care e îndreptăţită, ci există douăsprezece concepţii despre lume. Şi trebuie să admitem: câte argumente întemeiate avem în sprijinul uneia dintre concepţiile despre lume existente, tot atâtea argumente bine întemeiate putem găsi pentru fiecare dintre cele douăsprezece concepţii despre lume. Lumea nu poate fi privită numai din perspectiva unilaterală a unei singure conceptii despre lume, a unei singure idei, lumea se dezvăluie numai aceluia care ştie că trebuie s-o privim din toate direcţiile, de jur împrejur. La fel cum Soarele, – chiar dacă punem la  bază concepţia coperniciană despre lume [7] –, trece prin cele douăsprezece constelaţii zodiacale, pentru a lumina Pământul din douăsprezece puncte diferite, tot astfel noi nu trebuie să adoptăm un singur punct de vedere – punctul de vedere al idealismului, al senzualismului, al fenomenalismului sau al oricărei alte concepţii despre lume care poate purta un nume de acest fel –, ci trebuie să ne cucerim capacitatea de a umbla de jur împrejurul lumii şi de a ne transpune cu gândirea în cele douăsprezece puncte de vedere diferite din care poate fi privită lumea. Pentru gândire, toate cele douăsprezece puncte de vedere sunt cu totul îndreptăţite. Pentru gânditorul care poate pătrunde în natura gândirii, nu există o singură conceptie despre lume, ci douăsprezece concepţii la fel de îndreptăţite, la fel de îndreptăţite în sensul că pentru fiecare gândirea poate să aducă argumente la fel de bune. Există, deci, douăsprezece asemenea concepţii despre lume îndreptăţite.

Pornind de la acest punct de vedere pe care ni l-am cucerit astăzi, ne vom continua mâine expunerile, spre a ne avânta de la contemplarea bazată pe gândire a omului la contemplarea Cosmosului.


NOTE

1. Textual: „Lumea noastră e materialul devenit sensibil al datoriei noastre”, în: Despre temeiul credinţei noastre într-o guvernare divină a lumii (1798) şi în: Apel către publicul cititor referitor la afirmaţiile ateiste ce i se atribuie (1799), amândouă în Operele complete ale lui Fichte, 8 vol., Berlin,1845–1846, vol. 5, p. 185, respectiv p. 211.

2. Vezi Kant: Temeiurile metafizice pentru începutul ştiinţelor naturii (1786), Cuvânt înainte.

3. Fraza constituie esenţa unei convingeri fundamentale a lui Du Bois-Reymond, aşa cum e ea exprimată, de exemplu, în cea de a 2-a jumătate a conferinţei sale „Despre limitele cunoaşterii naturii”, Leipzig, 1872.

4. Vezi Gottfried Wilhelm Leibniz, Monadologie, 1720.

5. Enigmele filosoflei în istoria lor, descrise sub formă de compendiu (1914), GA 18.

6. Critica limbajului, vezi ultima nota din Conferinţa I.

7. Cuvântul „chiar” a fost adăugat pe baza unei propuneri de corectare. În realitate, scopul principal al concepţiei copernicană este acela de a sublinia că Soarele stă pe loc şi că Pământul se mişcă, potrivit cu mişcarea anuală. Totuşi, şi de pe poziţia ei poate fi înţeleasă mişcarea Soarelui de-a lungul cercului zodiacal, numai că un copernican convins nu va uita să vorbească aici de o mişcare aparentă (G.A. Balaster).