|
Cel ce se ocupă de ştiinţa spirituală ar trebui să desfăşoare în permanentă, paralel cu aceasta, o activitate spirituală practică. Fiindcă, de fapt, e imposibil să se ajungă la o înţelegere absolut limpede a diferitelor lucruri pe care le-am discutat ieri, dacă nu se încearcă abordarea lor printr-un fel de înţelegere vie a activităţilor pe care le presupune o viaţă spirituală, deci, şi a vieţii de gândire. Căci, din ce cauză în viaţa spirituală domneşte o mare neclaritate în ceea ce priveşte, să zicem, raporturile dintre noţiunile generale, dintre triunghiul general şi reprezentările individuale ale diferitelor triunghiuri, şi aceasta chiar în mintea unor oameni care, prin însăşi profesia lor, reflectează la asemenea lucruri? Din ce cauză apar probleme care preocupă minţile secole de-a rândul, cum e, de pildă, exemplul citat ieri, cu cei o sută de taleri imaginari şi cei o sută de taleri reali? Din ce cauză oamenii nu fac nici cel mai mic efort de gândire care ar fi necesar pentru ca ei să-şi dea seama că ceva de felul acelei istoriografii pragmatice, care caută mereu să explice evenimentele ulterioare prin cele precedente, nici nu poate exista? Din ce cauză nu se face un raţionament care ne-ar consterna în faţa acelei imposibile modalităţi de a concepe istoria omenirii pe care o îmbrăţişează în zilele noastre cercurile cele mai largi? De unde vin toate acestea?
Toate acestea se întâmplă din cauză că, realmente, şi
acolo unde
acest lucru ar fi necesar, oamenii îşi dau mult prea puţin
osteneala de
a învăţa să exercite în mod exact operaţiunile vieţii
spirituale. În
zilele noastre, orice om se crede îndreptătit să ridice cel puţin
următoarea pretenţie; el vrea să poată spune: A gândi, ei,
bineînţeles,
oricine ştie să gândească. Se apucă, aşadar, să gândească.
În lume
există diferite concepţii despre lume şi viaţă. Au existat mulţi, mulţi
filosofi. Observi că unul a spus una, altul alta. Dar la faptul că ei
erau oameni relativ inteligenţi, care şi-ar fi putut da seama singuri
de contradicţiile pe care le constatăm noi înşine la ei, nu
reflectăm
deloc, nici nu ne gândim la aşa ceva. Dar ne lăudăm cu atât
mai mult că
ştim să „gândim“. Ştim adică să gândim ceea ce au
gândit acei oameni şi
suntem foarte convinşi că vom găsi noi înşine ceea ce e just.
Căci, în
zilele noastre, nu ne este îngăduit să ne încredem în
nici o
autoritate. Aşa ceva este incompatibil cu demnitatea umană. Trebuie să
gândim noi înşine. Aceasta este atitudinea oamenilor
în ceea ce
priveşte gândirea.
Nu stiu dacă s-a reflectat la faptul că pe toate celelalte
tărâmuri
ale vieţii domneşte o altă atitudine. Nici un om nu se simte prizonier
al încrederii într-o autoritate sau al dorinţei de a se
sprijini pe o
autoritate, atunci când îşi comandă o haină la croitor sau
o pereche de
pantofi la cizmar. El nu spune: Este incompatibil cu demnitatea umană
să laşi ca aceste obiecte să fie confecţionate de acei oameni despre
care ştim că se pricep să mânuiască uneltele respective. Ba mai
mult,
recunoaştem chiar că aceste lucruri trebuie învăţate. Dar
când este
vorba de gândire, oamenii nu recunosc, în viaţa practică,
faptul că şi
concepţiile de viaţă ar trebui să ne fie date de aceia care au
învăţat
să gândească şi multe alte lucruri. Foarte puţini recunosc azi cu
adevărat acest adevăr.
Acesta este unul dintre lucrurile care domină actualmente viaţa unor
cercuri foarte largi şi care face ca în epoca noastră
gândirea umană să
nu fie un lucru prea uşor de găsit. Am putea considera, după câte
cred,
că acest lucru este chiar explicabil. Căci, ia să presupunem că toţi
oamenii ar spune o dată: A învăţa să faci cizme, iată un lucru
care de
mult nu mai e de demnitatea omului; ia să facem toţi cizme – şi nu ştiu
dacă, în acest caz, ar apărea numai cizme de bună calitate.
În orice
caz, în ceea ce priveşte integrarea unor idei juste în
concepţia despre
lume şi viaţă în epoca noastră, oamenii pornesc, în
majoritatea
cazurilor, de la asemenea gânduri. Acesta este unul dintre
lucrurile
care fac ca afirmatia mea de ieri să aibă un sens adânc, şi anume
că
gândirea este, într-adevăr, acel ceva în care, ca să
zicem aşa, omul e
prezent cu întreaga lui fiinţă şi pe care, de aceea, îl
poate pătrunde
cu totul, în existenţa sa lăuntrică, dar că gândirea nu
este ceva atât
de des întâlnit cum s-ar crede. La aceasta se adaugă,
în epoca noastră,
o cu totul altă pretenţie, care ar putea duce, treptat, la perturbarea
oricărei înţelegeri limpezi a ceea ce este gândirea.
Trebuie să ne
ocupăm şi de acest aspect. Este necesar să ne aplecăm măcar o dată
privirile asupra lui.
Să ne gândim la următorul lucru: în Görlitz, trăia
odată un cizmar,
pe nume Jakob Böhme. Şi acel cizmar, care se numea Jakob
Böhme,
învăţase meseria de cizmar, învăţase bine cum se decupează
pingelele,
cum se modelează cizma pe calapod, cum se bat cuiele în pingele
şi în
piele. El făcea toate acestea foarte bine, le cunoştea temeinic. Să
presupunem acuma că acest cizmar, numit Jakob Böhme, ar fi venit
şi ar
fi zis: Vreau să văd şi eu cum e făcută lumea. Ei bine, eu presupun că
la temelia lumii se află un calapod uriaş. Iar pe acest calapod a fost
întinsă odinioară lumea, ca o piele uriaşă din care se fac
cizmele.
S-au luat apoi cuiele cosmice şi pingeaua acestei cizme cosmice a fost
fixată de pielea cosmică pentru cizme. Apoi s-ar fi luat ceara pentru
cizma cosmică şi s-ar fi lustruit întreaga cizmă cosmică.
În acest fel
îmi explic eu faptul că se luminează de ziuă. În acele
momente ceara cu
care a fost lustruită lumea străluceşte. Iar când, seara, această
ceară
a cizmei cosmice e plină de praf şi de alte corpuri străine, ea nu mai
străluceşte. De aceea îmi imaginez că noaptea cineva are menirea
de a
lustrui din nou cizma cosmică. În acest fel apare deosebirea
dintre zi
şi noapte.
Să presupunem că Jakob Böhme ar fi spus acest lucru. Da,
râdeţi,
pentru că în realitate Jakob Böhme n-a spus nicidecum aşa
ceva, ci a
făcut cizme bune pentru cetăţenii oraşului Görlitz şi şi-a folosit
priceperea lui de cizmar în acest sens. Dar el şi-a mai
desfăşurat şi
grandioasele sale gânduri, prin care a vrut să pună bazele unei
concepţii despre lume. Acum el a recurs la altceva. Şi-a spus: Aici
gândurile care-mi ajută să fac cizme nu mi-ar fi suficiente; dacă
vreau
să am gânduri despre lume, n-am voie să aplic edificiului cosmic
gândurile care mă ajută să fac cizme pentru oameni. Şi a ajuns la
sublimele gânduri despre lume pe care le cunoaştem. Aşadar, acel
Jakob
Böhme pe care eu 1-am confecţionat în mod ipotetic, n-a
existat
niciodată în Görlitz, ci numai celălalt, care a ştiut cum să
procedeze.
Totuşi, asemenea Jakobi Böhme ipotetici, de felul aceluia ce
v-a
făcut să râdeţi, există azi pretutindeni. Întâlnim,
de exemplu,
fizicieni, chimişti. Ei au învăţat legile după care substanţele
se
combină şi se separă în lume. Există apoi zoologi, care au
învăţat cum
trebuie să studiem şi să descriem animalele. Şi există medici, care au
învăţat cum să ne ocupăm de corpul fizic uman şi de ceea ce ei
numesc
suflet. Ce fac aceştia? Ei spun: Dacă vrem să avem o concepţie despre
lume, luăm legile pe care le-am învăţat la chimie, la fizică sau
la
fiziologie – căci altele nu pot exista –, şi pe baza lor ne construim o
concepţie despre lume. Aceşti oameni procedează întocmai cum ar
fi
procedat acel cizmar ipotetic dacă ar fi confecţionat cizma cosmică.
Numai că oamenii nu-şi dau seama că, din punct de vedere metodic,
concepţiile lor despre lume se nasc exact ca şi acea ipotetică cizmă
cosmică. Oricum, e cam grotesc să încerci să-ţi explici
deosebirea
dintre zi şi noapte prin uzarea pieii din care sunt făcute cizmele şi
prin văcsuirea din timpul nopţii. Dar în faţa unei logici
veritabile
este, în principiu, la fel de grotesc să crezi că lumea ar fi
fost
construită pe baza legilor chimiei, fizicii, biologiei şi fiziologiei.
Exact acelaşi principiu! Este imensul orgoliu al fizicianului, al
chimistului, fiziologului sau biologului, care nu vor să fie nimic
altceva decât fizicieni, chimişti, fiziologi, biologi, dar au
pretenţia
de a avea o părere despre lume luată ca întreg. Căci cel mai
important
este întotdeauna să ne îndreptăm spre esenţa lucrurilor şi
să nu ezităm
a aduce puţină lumină în ele, prin faptul că le readucem la
adevărata
lor formulă, atunci când ele nu sunt tocmai uşor de
înţeles. Dacă luăm
seama la toate acestea, din punct de vedere metodic-logic, nu ne vom
mai mira dacă, deşi există atâtea încercări de a se ajunge
la o
concepţie despre lume, nu iese altceva decât „cizma-cosmică“ de
care am
vorbit. Această constatare îl poate îndemna pe om să
studieze ştiinţa
spirituală şi să facă exerciţii practice de dezvoltare a
gândirii, îl
poate îndemna să caute a afla cum trebuie să gândim pentru
a ne putea
da seama unde, în lume, lucrurile nu merg bine.
Aş vrea să mai spun ceva, spre a arăta unde se află rădăcina
nenumăratelor erori care se fac în legătură cu concepţiile despre
lume.
Nu facem oare mereu, studiind diferitele concepţii despre lume, această
constatare: unul crede una, altul crede alta; unul apără, cu motive
uneori bine întemeiate – căci motive bine întemeiate putem
găsi pentru
orice – o părere, altul apără, cu motive la fel de bine
întemeiate,
altă părere; şi primul infirmă un lucru la fel de bine întemeiat
cum
cel de-al doilea îl confirmă? Căci, în lume, o părere sau
alta nu
câştigă adepţi, în primă instanţă, prin faptul că un om sau
altul se
convinge pe o cale onestă de adevărul unei concepţii care e susţinută
într-un loc sau altul. Încercati să urmăriţi o dată căile
pe care
trebuie să le străbată discipolii oamenilor de seamă, pentru a se
apropia de unul sau altul dintre aceşti oameni de seamă, şi veţi
constata atunci că în acest fenomen zace ceva deosebit de
important în
ceea ce priveşte karma; dar, referitor la concepţiile care există azi
în lumea exterioară, trebuie să spunem: Faptul că un om devine un
bergsonian sau un haeckelian sau orice altceva, depinde,
într-adevăr,
în ultimă analiză – după cum am spus, actuala concepţie
exterioară
despre lume nu recunoaşte existenţa karmei –, de alte lucruri
decât de
faptul că el îl urmează cu tărie, din cea mai profundă convingere
lăuntrică, pe acela la care viaţa l-a făcut să ajungă. De luptat, se
luptă şi dintr-o tabără, şi din cealaltă. Şi ieri eu am spus: Au
existât odată nominaliştii, care susţineau că noţiunile generale
nu au
absolut nici o existenţă reală, că ar fi nişte simple nume. Aceşti
nominalişti şi-au avut şi ei adversarii lor. Pe atunci – odinioară
cuvântul avea un alt sens decât în zilele noastre –,
adversarii
nominaliştilor erau numiţi realişti. Aceştia afirmau: Noţiunile
generale nu sunt nişte simple cuvinte, ci se referă la o realitate
absolut precisă.
Întrebarea: „Realism sau nominalism?“ a fost foarte arzătoare
în
cursul evului mediu, mai ales pentru teologie, pe un tărâm care
azi
nu-i mai interesează aproape deloc pe gânditori. Căci, în
vremea când a
apărut întrebarea „nominalism sau realism?“, prin secolele
XI-XIII, una
dintre problemele care ţineau de crezul uman cel mai important era
aceea referitoare la cele trei „persoane divine“, Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh, despre care se spunea că formează împreună o
Entitate
divină, dar sunt, în acelaşi timp, trei persoane reale.
Nominaliştii
susţineau: Aceste trei persoane divine există fiecare separat, „Tatăl“,
pe de-o parte, „Fiul“, pe de altă parte, şi „Spiritul“, despărţit, la
rândul lui, de celelalte două persoane divine; iar dacă se
vorbeşte de
un Dumnezeu unic, care cuprinde în sine cele trei persoane
divine,
acesta nu este decât un nume generic, pentru a denumi cu un
singur
cuvânt cele trei entităţi. – În acest fel, nominalismul
desfiinţa
unitatea Sfintei Treimi; şi, spre deosebire de realişti, nominaliştii
nu numai că declarau absurdă unitatea, ci considerau chiar eretică
afirmaţia realiştilor, potrivit căreia cele trei persoane constituie nu
numai o unitate stabilită de către gândirea umană, ci şi una
reală.
Nominalismul şi realismul erau, aşadar, două concepţii diametral
opuse. Şi este cât se poate de adevărat că acela care se
adânceşte în
scrierile care au rezultat, în secolele amintite, sub influenţa
disputei dintre nominalişti şi realişti, poate dobândi o
adâncă
înţelegere a agerimii de care e în stare mintea umană,
fiindcă, atât în
sprijinul nominalismului, cât şi în sprijinul realismului,
au fost
aduse argumentele cele mai agere. În acea vreme era mai greu
să-ţi
însuşeşti o asemenea gândire, fiindcă pe atunci nu exista
încă arta
tiparului şi nu ajungeai prea uşor să iei parte la dispute de felul
aceleia care a avut loc între nominalişti şi realişti. Cel care
lua
parte la asemenea dispute trebuia să fie mult mai bine pregătit,
în
raport cu nivelul general al epocii, decât sunt pregătiţi oamenii
care
iau parte azi la dispute. S-a cheltuit o sumă enormă de inteligenţă
pentru apărarea realismului; şi o sumă tot atât de mare de
inteligenţă
a fost pusă în mişcare pentru apărarea nominalismului. Care e
cauza
acestui lucru? E trist că există asemenea lucruri. Dacă reflectăm mai
adânc, trebuie să ne spunem că e trist că asemenea lucruri
există.
Căci, dacă reflectăm mai adânc, ne putem spune: Ce folos că eşti
inteligent? Poţi fi inteligent şi să susţii nominalismul, şi poţi fi la
fel de inteligent şi să infirmi nominalismul! Poţi ajunge să te
îndoieşti de întreaga inteligenţă umană. E trist să
încerci, măcar o
dată, să afli ce vor să spună asemenea caracterizări.
Noi vrem însă să opunem celor spuse adineauri ceva care poate
că
nici nu este atât de inteligent ca multe dintre afirmaţiile
făcute în
apărarea nominalismului sau a realismului, dar care are, poate, faţă de
toate acestea, un singur atu: pe acela că merge drept la ţintă, că
găseşte, adică, direcţia în care trebuie să gândim.
Să presupunem că vă transpuneţi sufleteşte în felul cum formăm
noţiunile generale, în felul cum sintetizăm o mulţime de aspecte
particulare. Aspectele particulare pot fi sintetizate – mai
întâi cu
ajutorul unui exemplu – în două feluri. Putem să hoinărim prin
lume,
aşa cum face omul în viaţă şi să vedem o mulţime de animale de un
anumit fel, care au blana mătăsoasă ori lânoasă, care sunt de
diferite
culori, au mustăţi şi care, în anumite momente, desfăşoară o
activitate
ce seamănă cu spălatul la oameni, care mănâncă şoareci ş.a.m.d.
Putem
da acestor vietăţi, la care am observat asemenea însuşiri, numele
de
pisici. În acest caz, am format noţiunea generală de „pisică“.
Toate
aceste vietăţi, care ni s-au înfăţişat sub această formă, au ceva
comun
cu ceea ce noi numim pisică.
Dar să presupunem acum că facem următorul lucru. Am avut o viaţă
bogată în experienţe, o viaţă care ne-a făcut să cunoaştem un
foarte
mare număr de posesori sau posesoare de pisici şi am constatat cu
această ocazie că un mare număr de posesori de pisici au dat pisicii
lor numele de Mufti. Şi, pentru că am întâlnit foarte multe
asemenea
cazuri, cuprindem toate fiinţele întâlnite care purtau
numele de Mufti
sub numele generic de Mufti. La o privire superficială, s-ar părea că
avem noţiunea generală „pisică“ şi noţiunea generală „Mufti“. Avem de-a
face cu acelaşi lucru, cu noţiunea generală; şi, în
amândouă cazurile,
în noţiunea generală sunt cuprinse numeroase fiinţe individuale.
Totuşi, nimeni nu va afirma că noţiunea generală Mufti are aceeaşi
valoare ca şi noţiunea generală „pisică“. Aici găsiţi deosebirea
în
realitatea însăşi. Adică, atunci când am format noţiunea
generală
„Mufti“, care nu rezultă decât prin sintetizarea unor nume care
trebuie
considerate nume proprii, ne-am orientat după nominalişti, şi pe bună
dreptate; iar atunci când am format noţiunea generală „pisică“,
am
gândit ca realişti, şi pe bună dreptate. Pentru primul caz, este
îndreptăţit nominalismul, pentru celălalt, realismul. Ambele sunt
corecte. Numai că aceste lucruri trebuie aplicate pe tărâmul unde
sunt
valabile. Şi, dacă ambele sunt corecte, nu trebuie să ne mire faptul că
pot fi găsite argumente valabile pentru un lucru sau altul. Eu am dat
un exemplu cam grotesc cu numele de Mufti. V-aş putea da însă un
exemplu mult mai serios, şi chiar vreau să aduc în faţa dvs.
acest
exemplu.
În cercul larg al experienţelor noastre exterioare există un
întreg
domeniu în care nominalismul, adică părerea că generalul este
numai un
nume, îşi are deplina lui îndreptăţire. Există „unu“,
există „doi“,
există „trei“, „patru“, „cinci“ ş.a.m.d. Dar cineva care vede lucrurile
dintr-o perspectivă largă nu poate găsi în cuvântul „număr“
nimic care
să aibă o existenţă reală. Numărul nu are existentă. „Unu“, „doi“,
„trei“, „cinci“, „şase“ ş.a.m.d., da, ele au existenţă. Dar cu noţiunea
de număr nu putem face ceea ce v-am spus ieri, şi anume că, pentru a
găsi noţiunea generală, trebuie să facem ca lucrul respectiv să se pună
în mişcare. Căci numărul „unu“ nu se transformă niciodată
în numărul
„doi“; ci trebuie să-i mai adăugăm mereu câte un „unu“. Nici
când
gândim, „unu“ nu se transformă în „doi“, „doi“ nu se
transformă în
„trei“. Există numai numere individuale, dar nu există numărul în
general. Pentru ceea ce există ca numere, nominalismul este pe deplin
îndreptăţit; pentru ceea ce există aşa cum animalul se raportează
la
specia sa, este absolut îndreptăţit realismul. Căci nu se poate
să
existe un cerb şi un cerb şi încă un cerb, fără să existe specia
„cerb“. „Doi“ poate avea o existenţă individuală; „unu“, „şapte“
ş.a.m.d. pot avea o existenţă individuală. Dar, în măsura
în care
realitatea apare sub o formă numărabilă, ceea ce este număr e ceva
particular, iar cuvântul „număr“ nu are nici un fel de existenţă.
Căci
există o deosebire între lucrurile exterioare şi raportarea lor
la
noţiunile generale, unele trebuie tratate în stilul
nominalismului,
altele în stilul realismului.
În acest fel, dacă ne orientăm pur şi simplu gândurile
în direcţia
justă, ajungem la un cu totul alt mod de a vedea lucrurile. Căci
începem să înţelegem acum de ce există în lume
atâtea divergenţe între
diferitele concepţii despre lume. În general, oamenii nu sunt
dispuşi
ca, dacă au înţeles un lucru, să-l mai înteleagă şi pe
celălalt. Dacă,
pe un tărâm oarecare, cineva a înţeles: noţiunile generale
nu au o
existenţă reală –, el generalizează această constatare,
extinzând-o
asupra întregii lumi şi a alcătuirii ei. Afirmaţia: Noţiunile
generale
nu au o existenţă reală, nu este eronată; căci, pentru domeniul pe care
l-a cercetat omul respectiv, ea este adevărată. Eronată este numai
generalizarea. Pentru acela care vrea să-şi facă o reprezentare
în
legătură cu gândirea, în general, e foarte important să-şi
clarifice
faptul că, dacă o idee este justă în domeniul ei, aceasta nu
înseamnă
deja că ea are o valabilitate generală. O idee poate să fie foarte
justă între limitele unui anumit domeniu; dar prin aceasta nu s-a
stabilit nimic în ceea ce priveşte valabilitatea generală a
acestei
idei. Dacă, deci, mi se dovedeşte un lucru sau altul, oricât de
temeinice vor fi aceste dovezi, e imposibil să aplicăm lucrul dovedit
astfel într-un domeniu căruia el nu-i aparţine. Este necesar, de
aceea,
ca cel ce vrea să se ocupe în mod serios de căile care duc la o
concepţie despre lume, să se familiarizeze înainte de toate cu
gândul
că unilateralitatea este cel mai mare duşman al tuturor concepţiilor
despre lume şi că o necesitate de prim ordin este aceea de a evita
unilateralitatea. Unilateralitatea trebuie evitată. Acesta e lucrul
asupra căruia aş vrea să insist azi în special, asupra
necesităţii de a
ne feri de unilateralitate.
Să aruncăm, pentru început, o privire de ansamblu asupra a
ceea ce
îşi va găsi explicaţia mai pe larg în conferinţele
următoare.
Pot exista oameni a căror structură interioară nu le permite
nicidecum să găsească drumul către spirit. Ne-ar fi aproape imposibil
să le dovedim unor astfel de oameni că spiritul are o existenţă reală.
Ei se opresc la ceea ce cunosc întrucâtva, la ceea ce este
accesibil
posibilităţilor lor de cunoaştere. Ei se opresc, am putea spune, la
lucrurile ce fac asupra lor impresia cea mai grosolană, rămân la
ceea
ce e de natură materială. Un asemenea om e un materialist, şi conceptia
lui despre lume e materialismul. Nu trebuie să considerăm neapărat că e
o prostie tot ceea ce materialismul a elaborat in scopul de a apăra, de
a dovedi materialismul, fiindcă pe acest tărâm s-au scris lucruri
nespus de inteligente. Ceea ce s-a scris este valabil, în primă
instanţă, pentru sfera materială a vieţii, e valabil pentru lumea
materială şi pentru legile ei.
Mai pot exista apoi oameni care, datorită unei structuri sufleteşti
predispuse la interiorizare, sunt de la bun început
înclinaţi să vadă
în toate cele materiale numai revelaţia spiritualului. Ei ştiu,
fireşte, la fel de bine ca şi materialiştii, că există realităţi
materiale exterioare; dar ei spun: Materia nu e decât revelarea,
manifestarea spiritualului care stă la baza ei. Probabil că acest gen
de oameni nu manifestă nici un interes deosebit faţă de lumea materială
şi legile ei. Probabil că, punând în mişcare,
înăuntrul lor, tot ceea
ce le poate oferi reprezentări ale spiritualului, trec prin lume
pătrunşi de convingerea: Ceea ce este adevărat, ceea ce este nobil şi
de care merită să ne ocupăm, ceea ce constituie, de fapt, adevărata
realitate, este, totuşi, numai spiritul; materia este numai o iluzie,
numai o fantasmagorie exterioară. Acesta ar fi un punct de vedere
extremist; dar el poate exista şi poate duce până la negarea
totală a
vietii materiale. Despre asemenea oameni ar trebui să spunem: ei
recunosc spiritul, care este, în orice caz, cel mai real, dar
sunt
unilaterali, ei neagă importanţa lumii materiale şi a legilor ei. E
nevoie de multă inteligenţă pentru a apăra concepţia despre lume a
acestor oameni. Să dăm concepţiei despre lume a acestor oameni numele
de spiritualism. Putem spune că spiritualiştii au dreptate? În
ceea ce
priveşte spiritul, afirmaţiile lor vor putea da la iveală lucruri
extraordinar de adevărate, dar în ceea ce priveşte materia şi
legile
ei, aceştia vor putea oferi prea puţine lucruri de valoare. Putem spune
că materialiştii, cu afirmaţiile lor, au dreptate? Ei bine, în
ceea ce
priveşte materia şi legile ei, aceştia vor putea da la iveală lucruri
poate extraordinar de folositoare şi preţioase; dar, când vor
vorbi
despre spirit, vor spune, probabil, numai prostii. Trebuie să spunem,
aşadar: Fiecare dintre adepţii acestor concepţii despre lume are
dreptate în domeniul care-i e propriu.
Mai pot exista şi oameni care spun: Ei da, că în lumea
adevărului
există numai materie sau numai spirit, iată un lucru despre care nu pot
şti nimic precis; posibilităţile de cunoaştere ale omului nu pot aborda
deloc această întrebare. Evident este un singur lucru: faptul că
în
jurul nostru există o lume, care se întinde de jur
împrejur. Dar nu pot
şti dacă la baza ei se află ceea ce chimiştii, fizicienii, când
devin
materialişti, numesc atomi. Eu admit existenţa lumii care se
întinde în
jurul meu; pe aceasta o văd, la aceasta pot gândi. Dar eu n-am
nici o
posibilitate de a presupune că la baza ei se află sau nu ceva de natură
spirituală. Eu am încredere în ceea ce văd că există
în jurul meu. –
Unor astfel de oameni le putem da numele de realişti, într-o
accepţiune
a cuvântului puţin diferită de cea pe care i-am dat-o adineauri,
iar
concepţiei lor despre lume, pe acela de realism. Exact la fel cum se
poate cheltui infinit de multă inteligenţă pentru a susţine
materialismul sau spiritualismul, şi după cum se pot spune multe
lucruri inteligente despre spiritualism, alături de cele mai mari
neghiobii în legătură cu lumea materială, la fel cum cineva poate
vorbi
în mod foarte inteligent despre materie şi absolut prosteşte
despre
spiritual, tot astfel pot fi aduse argumentele cele mai inteligente
în
sprijinul realismului, care nu este nici spiritualism, nici
materialism, ci ceea ce am caracterizat adineauri.
Mai pot însă exista şi alţi oameni, care spun cam aşa:
În jurul
nostru se află materia şi lumea fenomenelor materiale. Dar lumea
fenomenelor materiale este, în sine, lipsită de sens. Ea nu are
un sens
adevărat, dacă în ea nu există acea tendinţă de a merge mereu
înainte,
dacă din această lume, care se întinde în jurul nostru, nu
se poate
naşte acel ceva după care sufletul uman să se poată orienta şi care nu
este conţinut în lumea care se întinde în jurul
nostru. Potrivit cu
concepţia acestor oameni, lumea ideii şi a idealului trebuie că se află
în sânul vieţii lumii. Asemenea oameni recunosc, şi pe bună
dreptate,
procesele reale ale lumii. Ei nu sunt realişti, deşi recunosc viaţa
reală, ci sunt de această părere: Viaţa reală trebuie să fie
îmbibată
de elementul ideatic; numai în acest fel ea dobândeste un
sens. – Atins
de o asemenea dispozitie, Fichte a spus o dată [1]:
Întreaga lume care se întinde în jurul nostru este
materialul,
concretizat, necesar pentru împlinirea datoriei. – Reprezentanţii
unei
asemenea concepţii despre lume, care consideră că tot ce există este
numai un instrument pentru ideile care străbat procesul devenirii
cosmice, pot fi numiţi idealişti, iar conceptia lor despre lume –
idealism. Multe lucruri frumoase, măreţe şi splendide au fost spuse
în
sprijinul acestui idealism. Şi pe tărâmul pe care l-am
caracterizat
adineauri, unde este vorba de a se arăta că lumea ar fi lipsită de sens
şi de finalitate dacă ideile ar fi doar nişte creaţii ale fanteziei
umane şi nu şi-ar avea temeiul cu adevărat în procesul devenirii
cosmice, pe acest tărâm idealismul este absolut valabil. Dar
realitatea
exterioară, de exemplu, realitatea exterioară a realistului, nu poate
fi explicată cu ajutorul acestui idealism. Iată de ce trebuie să
deosebim, între altele, şi o concepţie despre lume pe care o
putem numi
idealism.
| MATERIALISM |
||
| IDEALISM |
REALISM |
|
| SPIRITUALISM |
Avem acuma deja, una lângă alta, patru concepţii despre lume,
toate
îndreptăţite, fiecare fiind valabilă pe tărâmul ei.
Între materialism
şi idealism există o anumită trecere. Materialismul absolut vulgar – el
poate fi observat deosebit de bine tocmai în epoca noastră, deşi
azi se
află deja în declin – va consta în faptul că se dezvoltă
până la extrem
dictonul kantian [2] – Kant însuşi
n-a
făcut acest lucru! – potrivit
căruia în fiecare ştiinţă este numai atâta ştiinţă
adevărată, câtă
matematică există în ea. Cu alte cuvinte, materialistul poate
deveni un
socotitor al Universului, prin aceea că nu recunoaşte altceva în
afară
de o lume plină de atomi materiali. Aceştia se ciocnesc între ei,
se
rotesc unii printre alţii, şi apoi el calculează cum se rotesc atomii
unii printre alţii. Se obţin, în acest caz, rezultate foarte
frumoase,
lucru care poate dovedi că această concepţie despre lume este cu totul
îndreptăţită. Obţinem astfel, de pildă, numărul de vibraţii al
culorilor albastru, respectiv roşu ş.a.m.d.; lumea apare ca un fel de
aparat mecanic şi acesta poate fi calculat cu mare precizie. Totuşi,
acest lucru poate duce la îndoială. Căci ne putem spune, de
exemplu:
Da, dar dacă avem o maşină extrem de complicată, din această maşină nu
va putea, totuşi, să rezulte niciodată, oricât de complicate ar
fi
mişcările ei, felul cum avem senzaţia de albastru, de roşu ş.a.m.d.
Dacă, aşadar, creierul nu este altceva decât o maşină complicată,
din
creier nu se poate naşte ceea ce noi avem sub formă de trăiri
sufleteşti. Dar putem spune atunci, lucru pe care l-a spus o dată Du
Bois-Reymond [3]: E drept că, dacă
vrem să explicăm lumea în mod pur
matematic, nu vom fi în stare să explicăm nici cea mai simplă
senzaţie;
dacă nu vrem însă să ne limităm la explicarea matematică, vom
proceda
în mod neştiinţific. Materialistul vulgar ar spune: Nu, nici eu
nu
calculez; fiindcă aceasta ar presupune deja o prejudecată, prejudecata
că eu presupun că lucrurile sunt ordonate conform unor măsuri şi
numere. Cel care se înalţă deasupra acestui materialism vulgar va
fi un
matematician, şi va considera că e real doar ceea ce poate fi cuprins
în formule matematice. De aici rezultă o concepţie despre lume
care nu
recunoaşte, de fapt, nimic altceva în afară de formula
matematică. Ea
poate fi numită matematism.
Dar se mai poate întâmpla ca cineva, după ce a fost
adept al
matematismului, să mai reflecteze şi să-şi spună apoi: Nu poate fi o
prejudecată afirmaţia că albastrul are atâtea şi atâtea
vibraţii. Doar
lumea e ordonată conform unor principii matematice. Dar, dacă în
lume
sunt idei matematice concretizate, de ce n-am admite că în lume
sunt
concretizate şi alte idei? Un asemenea om presupune: În lume
trăiesc
idei. Dar el recunoaşte numai existenţa acelor idei pe care le găseşte
el însuşi, nu şi a ideilor pe care le-ar percepe dinăuntru
în afară, cu
ajutorul unei intuiţii sau inspiraţii, el recunoaşte numai acele idei
pe care le citeşte prin observarea lucrurilor exterioare, care au
realitate sensibilă. Un asemenea om devine un raţionalist, iar
concepţia lui despre lume este raţionalismul. – Dacă, pe lângă
ideile
pe care le găseşte el însuşi, cineva mai admite şi acele idei
care pot
fi dobândite din viaţa morală, din viata intelectuală, atunci el
e un
idealist. Aşa că există o cale care merge de la materialismul vulgar,
trecând prin matematism şi raţionalism, până la idealism.
| MATERIALISM |
||
|
MATEMATISM |
||
| RAŢIONALISM | ||
| IDEALISM |
 |
REALISM |
| SPIRITUALISM |
||
Dar idealismul poate fi ridicat pe o treaptă superioară. În
epoca
noastră există câţiva oameni care încearcă să ridice
idealismul pe o
treaptă superioară. Ei găsesc, fireşte, idei în lume. Şi, dacă
găsesc
idei, înseamnă că în lume trebuie să existe şi forme
în care ideile pot
trăi. Căci ideile nu ar putea trăi, pur şi simplu, într-un lucru
exterior oarecare. Ideile nu pot fi nici suspendate în aer. E
drept că
în secolul al XIX-lea a existat credinţa că ideile domină
istoria. Dar
aceasta nu era decât o neclaritate; căci ideile în sine nu
au puterea
de a acţiona. De aceea, nu putem vorbi de idei care să acţioneze
în
istorie. Cel care-şi dă seama că ideile, dacă există, sunt legate de o
fiinţă care poate avea idei, nu va mai fi un idealist tipic, ci el
merge mai departe, ajunge să presupună că ideile sunt legate de anumite
fiinţe. El devine un psihist, iar concepţia lui despre lume este
psihismul. Psihistul, care, la rândul său, poate dezvolta multă
inteligenţă în sprijinul concepţiei sale despre lume, ajunge la
această
concepţie despre lume tot numai printr-o unilateralitate, de care,
eventual, îşi dă seama.
Aici trebuie să adaug neîntârziat: Toate concepţiile
despre lume pe
care le voi scrie aici, deasupra liniei orizontale, au adepri, iar
aceşti adepţi sunt, de cele mai multe ori, nişte minţi rigide, care-şi
însuşesc o concepţie despre lume sau alta, pe baza unor
predispoziţii
fundamentale oarecare, existente în ei înşişi, şi care
rămân apoi la
concepţia respectivă. Tot ceea ce se află sub această linie (vezi
schiţa de mai jos) are adepţi care sunt mai receptivi la adevărul că
diferitele concepţii despre lume, luate fiecare în parte, văd
întotdeauna lucrurile numai dintr-un anumit punct de vedere şi
care,
datorită acestui lucru, pot trece cu mai mare uşurinţă de la o
concepţie despre lume la alta.
Dacă cineva este psihist şi, fiind un căutător al cunoaşterii, e
înclinat să privească lumea în mod contemplativ, el ajunge
să-şi spună
că trebuie să presupună că în lume există ceva de natură psihică.
Dar,
în momentul în care nu este doar un căutător al
cunoaşterii, ci
nutreşte, de asemenea, o anumită simpatie pentru ceea ce este activ,
pentru voinţa existentă în natura umană, el îşi spune: Nu e
suficient
să existe fiinţe care să poată avea numai idei; aceste fiinţe trebuie
să posede şi un element activ, trebuie să poată şi acţiona. Dar acest
lucru nu poate fi conceput fără a admite că aceste fiinţe sunt nişte
fiinţe individuale. Cu alte cuvinte, un astfel de om se înalţă de
la
presupunerea că lumea este însufleţită la presupunerea că
în ea există
spirit sau spirite. El nu ştie încă bine dacă trebuie să
presupună
existenţa uneia sau a mai multor fiinţe spirituale, dar el se
înalţă de
la psihism la pneumatism, la teoria despre spirit. – Dacă un om a
ajuns, într-adevăr, să fie pneumatist, se poate
întâmpla foarte uşor ca
el să înţeleagă ceea ce am spus eu azi în legătură cu
numărul, şi anume
că, în ceea ce priveşte numerele, este, într-adevăr,
nepotrivit să
vorbim de unitate. Şi atunci el ajunge să-şi spună: Înseamnă că e
o
rătăcire să vorbeşti de un spirit unitar, de o pneuma unitară. Şi
atunci el ajunge treptat să-şi poată forma o reprezentare despre
spiritele diferitelor ierarhii. În acest caz, el devine un
spiritualist
veritabil, aşa că aici avem o trecere nemijlocită de la pneumatism la
spiritualism.
Tot ce am scris pe tablă sunt concepţii despre lume
îndreptăţite,
fiecare pe tărâmul ei. Căci există domenii în care
psihismul e cel care
poate explica lucrurile, există domenii în care pneumatismul
poate
explica lucrurile. Oricum, dacă vrem să căutăm explicarea lumii
în mod
atât de temeinic cum am încercat noi, trebuie să ajungem
în mod necesar
la spiritualism, să admitem că există spiritele ierarhiilor. Atunci nu
ne putem opri la pneumatism; căci, în acest caz, a te opri la
pneumatism ar însemna următorul lucru. Dacă suntem spiritualişti,
ni se
poate întâmpla ca oamenii să spună: De ce atâtea
spirite? De ce să
recurgem aici la număr? Există un Spirit universal unitar! – Cine
aprofundează mai mult lucrurile, ştie că această obiecţie este
asemănătoare cu afirmaţia cuiva care ar spune: Tu îmi spui că
acolo
sunt două sute de ţânţari. Dar eu nu văd două sute de
ţântari, văd doar
un roi de ţânţari. – Exact aceasta ar fi poziţia pneumatistului,
a
panteistului etc., faţă de spiritualist. Spiritualistul îşi
imaginează
lumea ca fiind plină de spiritele ierarhiilor; panteistul vede numai
roiul, vede numai Spiritul universal unitar. Dar aceasta se
întâmplă
numai din cauză ca nu se percepe exact.
| MATERIALISM |
||
|
MATEMATISM |
||
| RAŢIONALISM | ||
| IDEALISM |
|
REALISM |
|
PSIHISM |
||
|
PNEUMATISM |
||
| SPIRITUALISM |
||
Mai există acuma şi o altă posibilitate, şi anume aceea ca cineva să
se convingă, pe alte căi decât cele pe care am încercat noi
să umblăm,
de activitatea fiinţelor spirituale, să ajungă, totuşi, la presupunerea
că există anumite fiinţe spirituale fundamentale ale lumii. Un asemenea
om a fost, de exemplu, Leibniz [4], vestitul filosof
german. Leibniz depăşise prejudecata care afirmă că în lume
există
numai ceva de natură pur materială. El a găsit realul, a căutat realul.
– Lucruri mai exacte pe această temă am prezentat în cartea mea
Enigmele filosofiei
[5].
– El era convins că
există o fiinţă care poate plăsmui în sine, din nimic, existenţa,
aşa
cum face, de exemplu, sufletul uman. Dar el nu şi-a elaborat şi alte
noţiuni în legătură cu acest lucru. El şi-a spus numai că există
o
asemenea fiinţă, care poate crea în sine existenţa, care dă
naştere din
sine reprezentărilor. Pentru Leibniz, aceasta este o monadă. Şi el şi-a
spus: Trebuie că există multe monade, şi anume monade cu grade diferite
de claritate a conştienţei. Dacă am aici un clopot, în el se află
multe
monade – ca într-un roi de ţânţari –, dar nişte monade care
nu ajung
nici măcar până la conştienta de somn, nişte monade care sunt
aproape
inconştiente, care dezvoltă, totuşi, înăuntrul lor reprezentări
foarte
nebuloase. Există monade care visează, există monade care dezvoltă
înăuntrul lor reprezentări conştiente, într-un
cuvânt, monade aflate pe
cele mai diferite trepte. – Un astfel de om nu ajunge să-şi reprezinte
existenţa concretă a diferitelor fiinţe spirituale aşa cum o face
spiritualistul; totuşi, el reflectează în lume asupra
spiritualului, pe
care şi-L imaginează în mod vag. Îl numeşte monadă, adică
îl
interesează doar caracterul de reprezentare, ca şi cum ar spune: Da,
în
lume există spirit, există spirite; dar eu le descriu numai ca pe nişte
Fiinţe înzestrate cu capacităţi de reprezentare diferite. Extrag
din
ele o însuşire abstractă. Îmi formez această concepţie
unilaterală
despre lume, în sprijinul căreia se pot aduce atâtea
argumente câte a
adus spiritualul Leibniz. În acest fel dezvolt monadismul. –
Monadismul
e un spiritualism abstract.
Pot exista însă oameni care nu se ridică până la monadă,
care nu
admit că ceea ce există sunt fiinţe ajunse la diferite grade de
dezvoltare a capacităţii lor de reprezentare, dar nici nu se pot
declara mulţumiţi să admită numai ceea ce există în realitatea
exterioară, ci consideră că tot ce există în realitatea
exterioară e
dominat de diferite forţe. Dacă, de exemplu, o piatră cade la
pământ,
ei spun: Aceasta este forţa gravitaţională. Dacă un magnet atrage
pilitură de fier, ei spun: Aceasta este forţa magnetică. Ei nu se
mulţumesc să spună: Acesta este magnetul –, ci spun: Magnetul implică
existenţa suprasensibilă, invizibilă, a forţei magnetice, care e
răspândită pretutindeni. Şi poate fi întemeiată o concepţie
despre lume
care caută pretutindeni forţele a tot ceea ce se întâmplă
în lume, iar
ea poate fi numită dinamism.
Dar atunci se poate spune, la fel de bine: Nu, e o superstiţie să
crezi în asemenea forţe! Veţi găsi un exemplu pentru felul
în care
cineva poate să arate pe larg că a crede în asemenea forţe e o
superstiţie în cartea Critica
limbajului de Fritz Mauthner [6].
În
acest caz, ne limităm la ceea ce e răspândit în mod real
în jurul
nostru. Pe această cale ajungem, aşadar, pornind de la spiritualism,
trecând peste monadism şi dinamism, din nou la realism.
|
MATERIALISM |
||
|
MATEMATISM |
||
| RAŢIONALISM | ||
| IDEALISM |
|
REALISM |
|
PSIHISM
DINAMISM |
||
|
PNEUMATISM MONADISM |
||
|
SPIRITUALISM |
||
Dar se mai poate face şi altceva. Cineva îşi poate spune: Sigur,
eu
mă limitez la lumea care mă înconjoară din toate părţile. Dar nu
susţin
că aş avea vreun drept de a afirma că această lume e cea reală. Eu n-am
dreptul să spun mai mult decât atât: Această lume îmi
apare. Nu am nici
un drept să spun despre ea şi alte lucruri. – Există, deci, aici o
anumită deosebire. Se poate afirma că această lume care se
întinde de
jur împrejurul nostru e lumea reală. Dar se poate spune şi aşa:
Eu nu
pot vorbi despre o altă lume; dar îmi e clar că aceasta e lumea
care
îmi apare mie. Despre această lume de sunete şi culori, care ia
naştere
numai datorită faptului că în ochiul meu au loc anumite procese
ce-mi
apar sub formă de culori, datorită faptului că în urechea mea au
loc
anumite procese ce-mi apar sub formă de sunete etc., despre această
lume eu nu afirm că e cea adevărată. Ea e lumea fenomenelor. –
Concepţia despre lume care ar rezulta de aici s-ar numi fenomenalism.
Dar să mergem mai departe şi să spunem: E drept că avem în
jurul
nostru lumea fenomenelor. Dar tot ceea ce credem că avem în
aceste
fenomene, în aşa fel încât l-am adăugat noi
înşine, l-am adăugat prin
gândirea noastră –, toate acestea noi le-am adăugat fenomenelor
cu
gândirea noastră. Dar, de fapt, e îndreptăţit numai ceea ce
ne spun
simţurile. – Observaţi cu atenţie! Un om care spune aşa ceva nu este un
adept al fenomenalismului, ci el separă de fenomen tot ceea ce i se
pare că izvorăşte numai din intelect şi din raţiune, şi admite numai
impresiile care, venind din interiorul realităţii, îi sunt date
de
simţuri. Această concepţie poate fi numită senzualism.
|
MATERIALISM |
||
|
MATEMATISM SENZUALISM |
||
|
RAŢIONALISM
FENOMENALISM |
||
| IDEALISM |
|
REALISM |
|
PSIHISM
DINAMISM |
||
|
PNEUMATISM
MONADISM |
||
|
SPIRITUALISM |
||
Dacă ne apucăm să replicăm la aceasta: Puteţi reflecta cât
vreţi
asupra faptului că simţurile vă spun acest lucru şi puteţi aduce
argumente oricât de inteligente pentru aceasta – căci pot fi
aduse
argumente inteligente –, eu mă situez pe punctul de vedere că nu există
decât ceea ce are însuşirile pe care mi le comunică
simţurile; admit
toate acestea drept realităţi materiale – ca atomistul, de exemplu,
care spune: Presupun că există numai atomi; şi, oricât de mici ar
fi,
ei posedă însuşirile pe care le cunoaştem în lumea fizică
–, în acest
caz, suntem iarăşi materialişti. Aşadar, am ajuns din nou, pe altă
cale, la materialism.
Concepţiile despre lume pe care vi le-am înşirat şi
caracterizat
aici există, şi ele pot fi susţinute. În sprijinul fiecăreia
dintre ele
pot fi aduse argumentele cele mai inteligente; putem să ne situăm pe
poziţia fiecăreia dintre aceste concepţii despre lume şi să le combatem
pe celelalte cu argumente inteligente. Mai pot fi născocite,
între
aceste concepţii despre lume, unele intermediare; dar între
acestea şi
cele caracterizate aici există diferenţe mici de nuaniă, şi ele pot fi
reduse la tipurile principale. Dacă vrem să cunoaştem ţesătura lumii
în
intimitatea ei, trebuie să ştim că o putem cunoaşte dacă intrăm
în ea
prin aceste douăsprezece porţi. Nu există o singură concepţie despre
lume care poate fi apărată, care e îndreptăţită, ci există
douăsprezece
concepţii despre lume. Şi trebuie să admitem: câte argumente
întemeiate
avem în sprijinul uneia dintre concepţiile despre lume existente,
tot
atâtea argumente bine întemeiate putem găsi pentru fiecare
dintre cele
douăsprezece concepţii despre lume. Lumea nu poate fi privită numai din
perspectiva unilaterală a unei singure conceptii despre lume, a unei
singure idei, lumea se dezvăluie numai aceluia care ştie că trebuie s-o
privim din toate direcţiile, de jur împrejur. La fel cum Soarele,
–
chiar dacă punem la bază concepţia coperniciană despre lume
[7] –, trece prin cele
douăsprezece constelaţii zodiacale, pentru a lumina Pământul din
douăsprezece puncte diferite, tot astfel noi nu trebuie să adoptăm un
singur punct de vedere – punctul de vedere al idealismului, al
senzualismului, al fenomenalismului sau al oricărei alte concepţii
despre lume care poate purta un nume de acest fel –, ci trebuie să ne
cucerim capacitatea de a umbla de jur împrejurul lumii şi de a ne
transpune cu gândirea în cele douăsprezece puncte de vedere
diferite
din care poate fi privită lumea. Pentru gândire, toate cele
douăsprezece puncte de vedere sunt cu totul îndreptăţite. Pentru
gânditorul care poate pătrunde în natura gândirii, nu
există o singură
conceptie despre lume, ci douăsprezece concepţii la fel de
îndreptăţite, la fel de îndreptăţite în sensul că
pentru fiecare
gândirea poate să aducă argumente la fel de bune. Există, deci,
douăsprezece asemenea concepţii despre lume îndreptăţite.
Pornind de la acest punct de vedere pe care ni l-am cucerit astăzi, ne vom continua mâine expunerile, spre a ne avânta de la contemplarea bazată pe gândire a omului la contemplarea Cosmosului.
NOTE
1.
Textual: „Lumea noastră e materialul devenit sensibil al datoriei
noastre“, în: Despre temeiul
credinţei noastre într-o guvernare divină a lumii (1798)
şi în: Apel către publicul
cititor referitor la
afirmaţiile ateiste ce i se atribuie (1799), amândouă
în Operele complete ale
lui Fichte, 8
vol., Berlin,1845–1846, vol. 5, p. 185, respectiv p. 211.
2.
Vezi Kant: Temeiurile metafizice
pentru începutul ştiinţelor naturii (1786), Cuvânt
înainte.
3.
Fraza constituie esenţa unei convingeri fundamentale a lui Du
Bois-Reymond, aşa cum e ea exprimată, de exemplu, în cea de a 2-a
jumătate a conferinţei sale „Despre limitele cunoaşterii naturii“,
Leipzig, 1872.
4.
Vezi Gottfried Wilhelm Leibniz, Monadologie,
1720.
5.
Enigmele
filosoflei în istoria lor, descrise sub formă de compendiu
(1914), GA 18.
6.
Critica limbajului, vezi
ultima nota din Conferinţa I.
7.
Cuvântul „chiar“ a fost adăugat pe baza unei propuneri de
corectare. În
realitate, scopul principal al concepţiei copernicană este acela de a
sublinia că Soarele stă pe loc şi că Pământul se mişcă, potrivit
cu
mişcarea anuală. Totuşi, şi de pe poziţia ei poate fi înţeleasă
mişcarea Soarelui de-a lungul cercului zodiacal, numai că un copernican
convins nu va uita să vorbească aici de o mişcare aparentă (G.A.
Balaster).
