Ne-am ocupat de diversele nuanţe ale concepţiei despre lume, de diversele dispoziţii ale concepţiilor despre lume etc., care se pot încetăţeni în sufletul uman şi, din cauză că nu pot, realmente, să scot în evidentă, din larga sferă a acestei teme, decât câteva puncte de vedere izolate, aş vrea să mă refer la un singur exemplu. Să presupunem că un om trăieşte în lume în aşa fe1, încât are în el acele forţe care-l determină să se lase influenţat de nuanţa-concepţie despre lume a idealismului. Vreau să spun, cu alte cuvinte: el face să devină activă înăuntrul lui nuanţa-concepţie despre lume a idealismului. Presupunem că face din ea un factor predominant al vieţii sale interioare, prin faptul că, aş zice, atrage atenţia asupra idealismului, că hrăneşte în sufletul său acea dispoziţie creatoare de concepţii despre lume pe care am caracterizat-o ieri drept dispoziţia mistică venusiană. Am spune, de aceea, dacă am vrea să facem apel la simbolurile astrologiei, că în predispoziţiile spirituale ale unui asemenea om constelaţia lui spirituală este aceea dată de faptul că planeta Venus e situată în zodia Berbecului. Ca să nu apară nici o neînţelegere, subliniez în mod special faptul că, ce-i drept, aceste constelaţii au pentru viaţa omului o importanţă mult mai mare decât cele din horoscopul exterior, dar că ele nu coincid nicidecum cu „nativitatea”, cu horoscopul exterior. Căci realitatea este că această influenţă de intensitate sporită, care se exercită asupra sufletului uman prin faptul că mistica se află sub semnul idealismului, aşteaptă acel moment favorabil în care poate lua în stăpânire sufletul, spre a scoate din el la potenţa maximă ceea ce poate rezulta din situarea misticii sub semnul idealismului. Aceste influenţe, care fac ca mistica să stea sub semnul idealismului, nu trebuie să se manifeste neapărat chiar la naştere. Ele pot să se facă simţite înainte de naştere, dar şi după aceea. Într-un cuvânt, este aşteptat acel moment în care, conform cu configuraţia organică interioară, aceste predispoziţii pot să fie integrate cel mai bine organismului uman.
Vedem, aşadar, că nativitatea astrologică obişnuită nu intră aici în discuţie. Dar putem spune că un anumit suflet are o predispoziţie care face ca, din punct de vedere spiritual, Venus să se afle în zodia Berbecului, iar mistica să stea în semnul idealismului. Dar forţele care iau naştere în acest fel nu se păstrează de-a lungul întregii vieţi. Ele se schimbă, adică omul ajunge în raza de acţiune a altor influenţe, a altor zodii spirituale şi, de asemenea, a altor dispoziţii sufleteşti. Să presupunem că un om se schimbă în asa fel, încât, în cursul vieţii sale, ajunge sub influenţa dispoziţiei sufleteşti a empirismului, în aşa fel încât mistica să fi parcurs, ca să zicem aşa, drumul până la empirism şi că empirismul se află sub semnul raţionalismului.
Vedeţi că, aşa cum am schiţat ieri, dacă mergem din interior spre exterior, în imaginea simbolică, empirismul stă alături de mistică, la fel cum Soarele stă alături de Venus. În ceea ce priveşte dispoziţia sa, sufletul a înaintat până la empirism şi s-a situat, totodată, în semnul raţionalismului. În viaţa sufletului, acest lucru se manifestă prin faptul că un asemenea suflet îşi schimbă concepţia despre lume. El va schimba concepţia căreia i-a dat naştere, poate tocmai dacă a fost o personalitate deosebit de puternică, în vremea în care, la el, mistica se afla în semnul idealismului, va schimba această concepţie, va face ca ea să treacă la altă nuanţă-concepţie despre lume. Un asemenea om va afirma şi va spune alte lucruri, dacă dispoziţia mistică a trecut la empirism şi dacă acesta se va situa în semnul raţionalismului. Dar din cele explicate adineauri vă puteţi da seama, totodată, că sufletele umane pot prezenta tendinta de a schimba dispoziţia şi zodia concepţiei lor despre lume. Am putea spune că pentru „acest” suflet este indicată deja tendinţa schimbării. Să presupunem că el vrea să ducă mai departe în viaţă această tendinţă. El vrea să înainteze de la empirism la dispoziţia sufletească imediat următoare, la voluntarism. Şi, dacă ar face acest pas înainte şi în ceea ce priveşte zodia, ar ajunge la matematism. Ar trece, în acest caz, la o concepţie despre lume care, în această schemă simbolică, deviază sub unghi de 60 de grade de la prima linie, unde mistica se afla sub semnul idealismului. Şi atunci, un asemenea suflet ar da expresie, de-a lungul aceleiaşi încarnări, unei concepţii matematice despre lume, unei conceptii matematice pătrunse de voinţă, bazate pe voinţă. Aceasta e concepţia căreia i-ar da expresie.
Dar aici se vede un lucru – şi vă rog să luaţi seama la el –, se vede că două asemenea constelaţii, care există în suflet în decursul timpului, se stânjenesc reciproc, se influentează negativ una pe alta, dacă raportul dintre ele este în aşa fel, încât se formează un unghi de 60 de grade. În astrologia fizică, aceasta e o constelaţie favorabilă; în astrologia spirituală, acest aşa-numit sextil este nefavorabil şi se manifestă în faptul că ultima pozitie amintită – voluntarism sub semnul matematismului – găseşte în suflet o piedică foarte mare, astfel încât nu se poate dezvolta, pentru că nu găseşte nici un fel de punct de impact, deoarece omul respectiv nu are deloc aptitudini pentru matematică. Aici se arată caracterul nefavorabil al sextilului în faptul că nu există deloc aptitudini pentru matematică. Aşadar, această poziţie nu este posibilă: voluntarism în zodia matematismului. Consecinţa acestui fapt este că nu se face nici o încercare ca dispoziţia sufletească să înainteze în acest fel. Ci, din cauză că sufletul respectiv nu poate acum parcurge acest drum spre voluntarismul situat sub semnul matematismului, el îşi schimbă poziţia în care se află acum – empirism sub semnul rationalismului (vezi desenul) – şi caută o ieşire – intră în opoziţie faţă de o direcţie pe care se mai poate menţine. Un asemenea suflet n-ar înainta, aşadar, spre voluntarism, aşa cum se arată în desen prin linia punctată, ci cu voluntarismul s-ar situa în opoziţie faţă de empirismul său, aflat în semnul raţionalismului.
Această întreagă situatie ar apărea în semnul dinamismului. Voluntarismul, în opoziţie cu raţionalismul, ar sta sub semnul dinamismului. Şi, de-a lungul vieţii sale, un asemenea suflet ar avea, drept constelaţie posibilă pentru el, pe aceea care-l face să îmbrăţişeze o conceptie despre lume bazată pe o năvală deosebit de mare de forţe, de dinamism, în lume, impregnată de voinţă; voinţa – o voinţă impregnată de forţă. Şi, în acest caz, astrologia spiritualistă se deosebeşte de astrologia fizică; în cea fizică, opoziţia are o cu totul altă semnificaţie decât în cea spirituală. Aici opoziţia apare din cauză că sufletul nu poate merge mai departe, pe o cale ce-i este nefavorabilă; şi el îşi schimbă orientarea, trecând în opoziţie.
V-am schiţat aici calea pe care a parcurs-o sufletul lui Nietzsche de-a lungul vieţii sale. Dacă veţi încerca să înţelegeţi calea pe care a parcurs-o în primele sale lucrări, ea îşi va găsi explicaţia în faptul că mistica s-a aflat în semnul idealismului. În această perioadă au fost scrise lucrările Naşterea tragediei şi Consideraţii inadecvate cu epoca, în cele patru părti ale ei: „David Strauss, mărturisitorul şi scriitorul”, „Despre avantajele şi dezavantajele pe care istoria le aduce vieţii”, „Schopenhauer ca educator”, „Richard Wagner la Bayreuth”. Aceasta e mistică în semnul idealismului. Apoi sufletul merge mai departe. Începe o a doua perioadă. Din aceasta datează lucrările Omenesc, mult prea omenesc, Auroră, Ştiinţa plină de bucurie. Aici avem empirism în semnul raţionalismului. În cea de a treia perioadă, născută din situarea în opoziţie, apar scrierile care au la bază voinţa de putere, voinţa impregnată de forţă, de putere: Dincolo de Bine şi de Rău, Despre genealogia moralei, Cazul Wagner, Amurgul idolilor, Antihrist, Aşa grăit-a Zaratustra. [1]
Vedeţi, aşadar, că există o legitate lăuntrică între Cosmosul spiritual şi felul cum omul se situează în acest Cosmos spiritual. Dacă recurgem la simbolurile astrologiei, care, însă, în acest caz, au o altă semnificaţie, putem spune: Într-o anumită perioadă din viaţa lui Nietzsche, Venus s-a aflat în zodia Berbecului, dar apoi, când această constelaţie a trecut, pentru sufletul său, la Soare, în zodia Taurului, el n-a putut merge mai departe, n-a mai putut să meargă cu Marte în zodia Gemenilor, ci a trecut în opoziţie, cu alte cuvinte, a trecut împreună cu Marte în zodia Scorpionului. Ultima fază din cariera sa filosofică se caracterizează prin faptul că el s-a aflat cu Marte în zodia Scorpionului. Dar un om rezistă în această constelaţie – şi anume, aceea când ia una din poziţiile de jos, de sub linia idealism-realism (vezi schema de mai sus – nuanţele concepţiei despre lume) –, numai dacă se cufundă într-o concepţie spirituală despre lume, în ocultism sau în ceva similar; altfel, aceste constelaţii exercită, în mod necesar, o influenţă nefavorabilă asupra lui. De aici, destinul tragic a1 lui Nietzsche. Poţi suporta constelaţiile superioare numai dacă eşti capabil să-ţi găseşti în mod corespunzător locul în lume, prin condiţiile exterioare ale vieţii. Şi suporţi ceea ce se află sub linia trasată între idealism şi realism numai dacă te cufunzi în ştiinta spirituală, lucru pe care Nietzsche nu l-a putut face. Când spun „să-şi găsească locul în lume din punct de vedere exterior”, mă refer la tot ceea ce poate fi realizat, de exemplu, prin educaţie, prin condiţiile exterioare ale vieţii; ele intră în considerare pentru tot ceea ce se află deasupra liniei idealism-realism. Iar o viaţă meditativă, o viaţă dedicată studierii şi înţelegerii ştiinţei spirituale, intră în considerare pentru tot ceea ce se află sub linia idealism-realism.
Pentru a sesiza întreaga importanţă a ceea ce am schiţat aici, în aceste conferinţe, trebuie să cunoaştem următorul lucru. Trebuie să înţelegem în mod limpede ce este, de fapt, gândul în cadrul trăirilor umane, cum se situează gândul în cadrul trăirilor umane. Materialistul vulgar al epocii noastre socoteşte că e conform cu intenţiile sale să afirme că creierul, respectiv sistemul nervos central, este acela care dă naştere gândului. Pentru acela care ştie cum stau lucrurile, această afirmaţie este la fel de adevărată pe cât este de adevărat că, dacă ne uităm într-o oglindă, oglinda a făcut chipul pe care-l vedem în ea. Dar oglinda nu face nicidecum chipul, ci chipul se află în afara oglinzii. Oglinda nu face decât să reflecte chipul, să retrimită spre noi imaginea lui. Am explicat deja în repetate rânduri acest lucru, în conferinţele mele publice. Exact la fel stau lucrurile şi cu ceea ce omul vieiuieşte drept gânduri. Vom face abstracţie acum de alte conţinuturi sufleteşti. Trăirea gândului, care e reală, activă, în suflet, atunci când omul vieţuieşte gândul, este tot atât de puţin produsă de creier, pe cât de puţin e produsă de oglindă imaginea chipului. În realitate, creierul nu joacă decât rolul unui aparat reflector, el are menirea de a reflecta activitatea sufletului şi de a face ca aceasta să devină vizibilă pentru sine însuşi. Creierul are de-a face, de fapt, cu ceea ce omul percepe drept gânduri, la fel de puţin pe cât are de-a face oglinda cu chipul dvs., atunci când vă vedeţi chipul în oglindă.
Dar mai există şi altceva. Când gândeşte, omul percepe, de fapt, numai ultima fază a activităţii sale de gândire, a trăirii sale în gândire. Pentru a vă face să înţelegeţi acest lucru, aş vrea să recurg iar la comparaţia cu oglinda. Imaginati-vă că v-aţi aşeza în faţa unei oglinzi şi aţi vrea să vă vedeţi chipul. Dacă nu aveţi oglindă, nu vă puteţi vedea chipul. Vă puteţi încorda privirea oricât de mult, nu vă puteţi vedea chipul. Dacă vreţi să-l vedeţi, trebuie să prelucraţi un material oarecare în aşa fel, încât el să devină o oglindă. Cu alte cuvinte, trebuie să preparaţi mai întâi materialul, pentru ca el să poată produce imaginea din oglindă. Dacă aţi făcut acest lucru şi priviţi în oglindă, vă veţi vedea chipul. – Sufletul trebuie să procedeze cu creierul întocmai aşa cum ar proceda un om cu oglinda. Activitatea de gândire propriu-zisă, aceea de percepere a gândurilor, este precedată de o altă activitate, care, dacă aţi vrea să percepeţi, de pildă, gândul „leu”, pune mai întâi în mişcare, adânc înăuntru, părţile creierului, în aşa fel încât acestea devin o oglindă prin care este perceput gândul „leu”. Iar acela care transformă mai întâi creierul în oglindă sunteţi dvs. înşivă. Ceea ce percepeţi la urmă, drept gânduri, sunt nişte imagini de oglindă; ceea ce trebuie să preparaţi mai întâi, pentru ca imaginea de oglindă respectivă să poată apărea, este o parte oarecare a creierului. Dvs. cu propria dvs. activitate sufletească sunteţi acela care dă creierului structura şi facultatea necesare pentru a putea reflecta, sub formă de gând, ceea ce dvs. gândiţi. Dacă vreţi să daţi de activitatea care stă la baza gândirii, veţi afla că aceasta este activitatea care, pornind din suflet, intră în creier şi actionează în creier. Şi dacă, pornind din suflet, desfăşuraţi o anumită activitate în creier, atunci aici se va naşte o imagine de oglindă prin care dvs. veţi percepe gândul „leu”. – Vă daţi seama, deci, că trebuie să existe mai întâi ceva de natură spirituală sufletească. Acest ceva trebuie să lucreze asupra creierului. Şi atunci creierul este transformat, prin această activitate spirituală sufletească, în aparat reflector, care reflectă gândurile. Acesta e procesul real, care le este atât de neclar majorităţii oamenilor din vremea noastră, încât ei nici nu-l mai pot sesiza.
Cel care progresează puţin în ceea ce priveşte percepţia ocultă, poate să deosebească cele două faze ale activităţii sufleteşti. El poate urmări cum, dacă vrea să gândească ceva, e nevoie nu numai să conceapă gândul respectiv, ci şi să-l pregătească; să-şi prepare, aşadar, creierul. Dacă l-a preparat până când acesta ajunge să exercite funcţia de oglindire, atunci are gândul. Ori de câte ori cineva vrea să întreprindă cercetări oculte, aşa încât să-şi poată reprezenta lucrurile, el are mai întâi sarcina de a nu-şi reprezenta imediat, ci de a desfăşura mai întâi activitatea care pregăteşte reprezentarea. Acesta e lucrul extraordinar de important de care trebuie să se ţină seama. Trebuie să avem în vedere aceste lucruri, pentru că numai dacă le avem în vedere avem în faţa noastră activitatea de gândire reală a gândirii umane. De-abia acum ştim în ce fel lucrează activitatea de gândire a omului. Mai întâi, această activitate de gândire ia în stăpânire creierul, respectiv sistemul nervos central, într-o anumită zonă a lui, desfăşoară o anumită activitate, pune în mişcare într-un anumit fel, dacă vreţi, atomii, îi face să execute anumite mişcări. Prin aceasta, ei devin un aparat reflector, gândul este reflectat şi îi apare astfel sufletului ca gând conştient. Trebuie să deosebim, aşadar, două faze: mai întâi, din directia spiritual-sufletescului, munca asupra creierului; apoi ia naştere percepţia, după ce sufletul a preparat creierul în vederea acestei percepţii. La omul obişnuit, munca asupra creierului rămâne în întregime subconştientă; el percepe numai oglindirea. La omul care face investigaţii oculte, există cu adevărat această necesitate de a vieţui mai întâi pregătirea. El trebuie să vietuiască faptul că trebuie să reverse activitatea sufletească în creier şi să prepare mai întâi creierul, pentru ca acesta să-i reprezinte gândul respectiv.
Ceea ce am descris acum se întâmplă neîncetat la om, în viaţa dintre trezire şi adormire. Activitatea de gândire lucrează mereu asupra creierului şi prin aceasta transformă creierul, pentru întreaga viaţă de veghe, într-un aparat de oglindire a gândurilor. Dar nu e suficient ca înăuntrul nostru să fie prelucrat, prin activitatea de gândire, doar ceea ce prelucrăm noi înşine în acest fel. Căci ceea ce exercită în acest fel spiritual-sufletescul este, aş zice, o activitate limitată. Când ne trezim dimineaţa, când veghem de-a lungul întregii zile, când adormim din nou seara, activitatea spiritual-sufletească ce ţine de gândire constă în faptul că această activitate lucrează întreaga zi asupra creierului şi face din el un aparat de oglindire. Dar aceasta presupune mai întâi existenţa unui creier; numai atunci activitatea spiritual-sufletească îşi poate grava micile ei inscripţii, îşi poate introduce în creier, ca să zicem aşa, notiţele şi gravurile ei. Aşadar, creierul trebuie să existe deja în forma lui principală, în masa lui principală. Dar acest lucru nu este suficient pentru viaţa noastră umană.
Creierul nostru n-ar putea fi prelucrat prin activitatea vieţii cotidiene, dacă întregul nostru organism n-ar fi preparat în aşa fel, încât să constituie baza muncii zilnice. Iar această muncă ce-i pregăteşte omului organismul se face din Cosmos. După cum în viaţa zilnică, de la trezire şi până la adormire, noi desfăşurăm o muncă permanentă de gravare în creier, care face din el un aparat de oglindire a gândurilor cotidiene, tot astfel, atunci când nu gravăm noi înşine, când nu ne putem da formă noi înşine, trebuie ca forma să ne fie dată din Cosmos. La fel cum micile noastre gânduri lucrează în creier şi-şi gravează micile lor inscripţii, tot astfel întregul nostru organism trebuie construit din Cosmos, printr-o activitate de gândire similară. Şi el chiar este construit în acest fel, pentru că ceea ce lucrează în noi ca să apară acele mici inscripţii există în Cosmos, străbătând cu valurile sale, ca activitate de gândire, acest Cosmos şi împânzindu-l.
Ceea ce ni se înfăţişează în ultimă instantă, de exemplu, drept idei, ceea ce avem drept idealism, există în Cosmosul spiritual ca activitate ce dă naştere idealismului şi poate acţiona asupra unui om în aşa fel, încât îi pregăteşte întregul organism să aibă înclinaţie spre idealism. Exact la fel sunt integrate în om, din Cosmosul spiritual, celelalte nuanţe ale dispoziţiilor şi semnelor zodiacale.
Omul este clădit conform cu gândurile Cosmosului. Cosmosul este marele gânditor, care gravează în noi forma noastră, până în cele mai mici amănunte, până-n vârful unghiilor, exact la fel cum mica noastră muncă de gândire gravează în creier, în timpul zilei, micile sale forme. După cum creierul nostru – mă refer numai la părţile mici, în care pot fi gravate forme – se află sub influenţa muncii de gândire, tot astfel întreaga noastră fiinţă umană se află sub influenţa muncii de gândire cosmică.
Ce înseamnă aceasta? – Pentru ceea ce am spus mai înainte, ca exemplu, despre Nietzsche, aceasta înseamnă: sub influenta Cosmosului, prin încarnarea sa precedentă, Nietzsche a fost pregătit, în karma sa, în aşa fel încât, la un moment dat, în virtutea încarnării sale anterioare, forţele idealismului şi cele ale misticii – care au acţionat împreună pentru că mistica se afla sub semnul idealismului – să acţioneze asupra întregii constituţii corporale în aşa fel încât, la început, el a putut să devină un idealist mistic. Apoi constelaţia s-a modificat, în felul descris.
Aşadar, noi suntem gânduri ale Cosmosului. Cosmosul ne gândeşte. Şi întocmai aşa cum, prin mica noastră muncă de gândire cotidiană, noi gravăm mici forme în creierul nostru şi în conştienţa noastră avem reprezentările: leu, câine, masă, trandafir, carte, în sus, în jos, la stânga, la dreapta, ca oglindiri a ceea ce preparăm mai întâi în creier –, altfel spus, după cum, prin aceea că ne preparăm creierul, percepem, în cele din urmă, noţiunile de leu, câine, masă, trandafir, carte, în sus, în jos, a scrie, a citi –, tot astfel, entităţile ierarhiilor cosmice desfăşoară o vastă activitate de gândire, care gravează în lume lucruri mult mai importante decât gravăm noi cu activitatea noastră de gândire cotidiană. Aşa se face, deci, că nu apar numai micile, minusculele forme gravate de noi, care se oglindesc apoi în mod izolat drept gândurile noastre, ci că noi înşine, cu întreaga noastră fiinţă, suntem aceia care le apărem, la rândul nostru, entităţilor ierarhiilor superioare drept gânduri ale lor. După cum micile procese din creierul nostru oglindesc micile noastre gânduri, tot astfel noi oglindim gândurile Cosmosului, care se gravează în lume. Când ierarhiile Cosmosului gândesc, ele ne pot gândi, de pildă, pe noi oamenii. La fel cum din micile particule ale creierului nostru vin micile noastre gânduri, tot aşa de la ceea ce fac ierarhiile – şi ele ne fac şi pe noi înşine – vin gândurile lor. La fel cum diferitele părţi ale creierului nostru sunt, pentru noi, aparatele de oglindire pe care le prelucrăm mai întâi ca să poată oglindi gândurile noastre, tot aşa noi, fiinţe minuscule, suntem ceea ce ierarhiile Cosmosului îşi prepară, atunci când vor să aibă gânduri. Putem spune, aşadar, într-un anumit sens: Ne putem simţi faţă de Cosmos aşa cum s-ar putea simţi o mică parte a creierului nostru faţă de noi înşine. Dar, pe cât de puţin suntem, din punct de vedere spiritual-sufletesc, ceea ce e creierul nostru, tot pe atât de puţin entităţile ierarhiilor superioare sunt, bineînteles, „noi”. De aceea, noi suntem independenti în raport cu entităţile ierarhiilor superioare. Şi putem spune: Într-un anumit sens, noi le slujim lor, pentru ca să poată gândi prin noi; dar suntem, totodată, entităţi independente, care au existenţia lor proprie în ele însele, după cum, într-un anumit sens, chiar şi particulele creierului nostru au viaţa lor proprie.
În acest fel găsim legătura dintre gândul uman şi gândul cosmic. Gândul uman este regentul creierului; gândul cosmic este un regent de aşa natură, încât noi înşine, cu întreaga noastră fiinţă, facem parte din activitatea pe care el trebuie s-o desfăşoare. Dar din cauză că, datorită karmei noastre, el nu-şi poate aplica toate gândurile întotdeauna în acelaşi fel asupra noastră, noi trebuie să fim clăditi conform cu logica sa. Aşa că noi, oamenii, avem logica noastră, după care gândim, iar ierarhiile spirituale ale Cosmosului au şi ele logica lor. Iar logica lor constă tocmai în ceea ce am consemnat noi drept schemă (schema de mai sus). După cum, dacă gândim „leul este un mamifer”, noi punem în legătură două noţiuni, formând o judecată, tot astfel ierarhiile Cosmosului gândesc două lucruri împreună, Mistica şi idealismul, iar noi spunem, în acest caz: Mistica să apară în semnul idealismului. Imaginaţi-vă mai întâi acest lucru ca activitate pregătitoare a Cosmosului: Mistica să apară în semnul idealismului – aşa răsună creatorul „fiat”, Cuvântul creator. Pentru fiinţele ierarhiilor spirituale; activitatea de pregătire constă în faptul că ele iau în stăpânire un om a cărui karmă permite ca în el să se formeze predispoziţia de a deveni un idealist mistic. E retrimis spre ierarhiile Cosmosului ceea ce noi, din punctul nostru de vedere, am spune că e un gând, iar pentru ele, este expresia unui om care e un idealist mistic, care este gândul lor, după ce ele şi-au pregătit această judecată cosmică: Mistica să apară în zodia idealismului!
Am schiţat, într-un anumit sens, aspectul lăuntric al Cuvântului cosmic, al gândirii cosmice. Ceea ce am consemnat într-o schemă drept logică cosmică, ne arată cum gândesc ierarhiile spirituale ale Cosmosului, de pildă: Empirismul să apară în semnul rationalismului! – şi aşa mai departe. Să încercăm să ne imaginăm ce se poate gândi în acest fel în Cosmos. Se poate gândi: Mistica să apară în semnul idealismului! Ea să se transforme! Să devină empirism în semnul raţionalismului! – Piedică! Ceea ce ar urma, ar fi o judecată cosmică greşită. Gândul este orientat în altă direcţie, avem „gândire greşită” corectată, aşa cum verificăm un gând. Trebuie să apară cel de al treilea punct de vedere: Voluntarismul în semnul dinamismului. – Rezultatul acestor trei judecăţi, rostite de-a lungul vremurilor în lumile cosmice, apare drept omul „Nietzsche”. Şi el se reflectă apoi drept gând al Cosmosului.
În acest fel vorbeşte întreaga ceată a ierarhiilor spirituale din Cosmos. Iar activitatea noastră umană de gândire e o copie, o copie mică a acestei vorbiri. Lumile se raportează la spirit sau la spiritele Cosmosului aşa cum creierul nostru se raportează la sufletul nostru. Putem privi astfel în intimitatea a ceea ce, în orice caz, ar trebui să privim numai cu o anumită veneraţie, cu o sfântă sfială. Căci atunci ne aflăm, s-ar putea spune, în faţa tainelor individualitătilor umane. Învăţăm să înţelegem că – dacă-mi permiteti să mă exprim aici metaforic – ochii fiinţelor din ierarhiile superioare îşi plimbă privirile pe deasupra individualităţilor omeneşti şi că pentru ele individualităţile sunt ceea ce sunt pentru noi literele individuale dintr-o carte în care citim. Acesta e lucrul pe care nu ne e îngăduit să-l privim decât cu o sfântă sfială. Căci surprindem astfel activitatea de gândire a Cosmosului.
În epoca noastră, vălul unei asemenea taine trebuie dat la o parte, până la un anumit punct. Căci legile care au fost prezentate aici drept legi ale gândurilor Cosmosului acţionează în om. Iar cunoaşterea lor ne poate ajuta să înţelegem viaţa şi, înţelegând această viaţă, să învăţăm a ne înţelege pe noi înşine, să ne înţelegem în aşa fel, încât să ştim că, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, trebuie să ne situăm în viaţă într-un mod unilateral: Facem parte dintr-un mare Tot, căci suntem părţi ale logicii de gânditor a Cosmosului. Iar ştiinţa spirituală ne arată cum putem ajunge să întelegem aceste lucruri, ajutându-ne să înţelegem unilateralitatea noastră, în ceea ce priveşte predispoziţiile noastre, cât şi să devenim omnilaterali, prin adevărurile ştiinţei spirituale. Şi atunci vom găsi dispoziţia care este necesară tocmai în epoca noastră.
În epoca noastră, în care multe dintre şpiritele care dau tonul în lumea filosofică nu au nici cea mai mică idee despre lucrurile pe care le-am atins aici, trăim fenomenul că oamenii sunt, totuşi, situaţi în mijlocul acestor raporturi, fără a şti însă să trăiască în ele. Dar prin aceasta ei fac să ia naştere ceva care cere o compensaţie. Luaţi, de pildă, exemplul lui Wundt, pe care vi l-am dat ieri. Unilateralitatea lui e determinată de o constelaţie absolut precisă. Să presupunem că Wundt ar putea ajunge cândva să înţeleagă ştiinţa spirituală; în acest caz, el şi-ar înţelege propria unilateralitate în aşa fel, încât şi-ar spune: Ei da, datorită faptului că mă situez pe tărâmul empirismului ş.a.m.d., sunt în stare să realizez lucruri bune pe anumite tărâmuri. Rămân în continuare pe aceste tărâmuri şi completez restul prin ştiinţa spirituală. – Aceasta ar fi judecata la care ar ajunge. Dar el nici nu vrea să audă de ştiinţa spirituală. Şi ce face, din această cauză? În timp ce ar putea realiza lucruri bune, rodnice, în constelaţia care-i este proprie, Wundt înalţă la rangul de filosofie totalitară ceea ce poate realiza datorită acestei constelaţii, pe când altfel ar putea realiza, probabil, lucruri şi mai mari, mult mai mari, ba chiar lucruri cu adevărat folositoare, numai dacă ar renunţa să mai filosofeze şi ar întreprinde experimente asupra fenomenelor sufleteşti – ceea ce ştie să facă – şi dacă ar cerceta natura judecăţilor matematice –, ceea ce, iarăşi, ştie să facă –, în loc să tot fiarbă la un loc toate acestea, ca să obţină nu ştiu ce filosofii; căci atunci el s-ar afla pe făgaşul just.
Dar acelaşi lucru trebuie să-l spunem despre mulţi alţii. Din această cauză, ştiinţa spirituală trebuie, pe de-o parte, să trezească în oameni puterea de a înţelege că între diferitele concepţii despre lume poate să fie pace, şi, pe de altă parte, să atragă atenţia în mod sever asupra faptului că se încalcă ceva necesar ce rezultă din respectarea, de către diferitele personalităţi din epoca noastră, a constelaţiilor, lucru care aduce mari prejudicii, prin aceea că ei influenţează lumea pe calea sugestiei, prin judecăţi la care ajung fără a fi luat seama la constelaţia lor. Trebuie să respingem cu severitate concepţiile unilaterale care vor să se impună drept concepţii general valabile. Lumea nu poate fi explicată de un om care are predispoziţii pentru un lucru sau altul. Iar dacă acesta vrea s-o explice pe baza acestor predispoziţii şi să întemeieze o filosofie, această filosofie va avea efecte nefaste, şi ştiinţei spirituale îi revine sarcina de a demarca pretenţiile trufaşe ale acestei concepţii unilaterale care se prezintă lumii drept concepţie totalitară. Unilateralitatea caracterizată se va impune cu atât mai mult, cu cât vor fi mai scăzute înţelegerea şi interesul epocii noastre pentru ştiinţa spirituală.
Vedem de aici că tocmai cunoaşterea esenţei gândului uman şi a celui cosmic ne poate ajuta să înţelegem în mod corect importanţa şi misiunea ştiinţei spirituale în epoca noastră şi să recunoaştem în ea ceea ce ne poate situa în raportul just faţă de alte aşa-zise curente spirituale, faţă de curentele filosofice ale epocii noastre. Ar fi de dorit ca tocmai adevăruri de felul celor pe care am încercat să ni le apropriem prin aceste conferinţe să se înscrie adânc în inimile şi în sufletele prietenilor noştri, pentru ca înaintarea prin lume a mişcării spirituale antroposofice să fie de aşa natură, încât să o apucăm în direcţia adecvată. Dacă se va ţine seama de acest lucru, se va înţelege din ce în ce mai mult faptul că omul e modelat de către ceea ce trăieşte în el sub formă de gânduri cosmice.
Tocmai o asemenea expunere face să ne pară şi mai adânc decât ne-ar părea în alte împrejurări un gând al lui Fichte, care spune [2]: Filosofia pe care o are cineva depinde de ce fel de om este el. Da, e adevărat, filosofia pe care o are cineva depinde de ce fel de om este! Faptul că, în prima perioadă din încarnarea lui de atunci, când a trăit drept Fichte, a putut să spună, cuprinzând astfel nervul fundamental al concepţiei sale depsre lume: „Lumea noastră este materialul devenit sensibil al datoriei noastre” [3], ne arată, la fel ca şi cuvântul de mai sus, pe care el l-a rostit mai târziu, că sufletul său şi-a schimbat constelaţia de pe firmamentul spiritual, ne arată, deci, cât de bogată era alcătuirea acestui suflet, astfel încât ierarhiile spirituale l-au putut transforma, spre a gândi prin el, pentru ele însele, diferite lucruri. Ceva similar s-ar putea spune, de exemplu, despre Nietzsche.
Unele aspecte ale contemplării lumii se ivesc tocmai atunci când aducem în faţa sufletelor noastre lucruri de felul celor pe care le-am prezentat în cursul acestor patru conferinţe. Cel mai mare câştig pe care-l putem dobândi de aici este, oricum, acela că ajungem să privim din ce în ce mai adânc în alcătuirea spirituală a lumii, să patrundem în ea şi cu simţirea, cu sentimentul. De-aş fi reuşit ca, printr-un ciclu de conferinţe ca acesta, să realizez măcar un lucru, să fi determinat cât mai multe dintre sufletele dvs. să-si spună: Da, dacă vrem să ne cufundăm în lumea spirituală, adică în lumea adevărului şi nu în lumea erorii, atunci trebuie să pornim cu adevărat la drum! Căci, de multe, multe lucruri trebuie să ţinem seama pe acest drum, ca să ajungem la izvoarele adevărului. Şi, chiar dacă la început s-ar putea întâmpla să ni se pară că ici sau colo apare vreo contradicţie, că ici sau colo nu pot înţelege un lucru sau altul, vreau să-mi spun, totuşi, că lumea nu există spre a fi înţeleasă de pe orice treaptă a înţelegerii umane şi că eu prefer să devin un căutător decât un om care se situează mereu în faţa lumii numai cu întrebarea: Ce pot înţelege? Ce nu pot înţelege? – Dacă cineva devine un căutător, dacă o apucă cu seriozitate pe calea căutării, el va învăţa să-şi dea seama că, pentru a ajunge cât de cât la o înţelegere a lumii, trebuie să aducă impulsurile ce vin din cele mai diferite direcţii. Şi atunci el se dezvaţă cu totul să stea în faţa lumii întrebându-se mereu: Oare înţeleg acest Iucru? Oare nu-l înţeleg?, ci caută şi caută şi caută mai departe. Cei mai răi duşmani ai adevărului sunt concepţiile despre lume încheiate, care tind să se constituie în sisteme închegate, care vor să făurească un număr oarecare de gânduri şi cred că le e permis să construiască din două-trei gânduri o lume.
Lumea este ceva infinit, din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Şi va fi o adevărată binecuvântare dacă se vor găsi câteva suflete umane care să vrea să vadă limpede cum stau lucrurile tocmai în legătură cu unilateralitatea infatuată care se manifestă cu o trufie atât de îngrozitoare şi pretinde că e o totalitate. Aş putea spune că rostesc aceste cuvinte cu inima sângerândă: Cea mai mare piedică în calea cunoaşterii faptului că în creier are loc o activitate de preparare a terenului pentru activitatea de gândire, a faptului că creierul este transformat într-o oglindă şi că aceasta reflectă viaţa sufletului – un adevăr a cărui cunoaştere ar putea aduce infinit de multă lumină în multe alte probleme ale fiziologiei –, cea mai mare piedică în calea cunoaşterii acestui fapt este nebunia în prada căreia a căzut fiziologia din zilele noastre, care vorbeste aici de două feluri de nervi, de nervii motori şi de nervii senzitivi [4]. Am atins şi această problemă în multe conferinţe. Ca să producă această teorie, care bântuie peste tot în fiziologie, a trebuit, într-adevăr, ca mai întâi fiziologia să-şi piardă cu totul minţile. Totuşi, azi e acceptată pe toată suprafaţa Pământului această teorie care se aşază ca o piedică în calea oricărei cunoaşteri veritabile a naturii gândului şi a naturii sufletului. Gândul uman nu va putea fi cunoscut niciodată, dacă fiziologia constituie o asemenea piedică în calea cunoaşterii gândului. Dar noi am realizat chiar performanţa că azi o fiziologie apare ca introducere la orice manual de psihologie, de ştiinţă despre suflet, făcându-l dependent de ea. Dar în acest fel e barat, totodată, drumul spre cunoaşterea gândului cosmic.
Învăţăm să cunoaştem ce este gândul în Cosmos numai atunci când ne simţim pe noi înşine în adevărul acestui gând care, ca gând, nu are nimic de-a face cu creierul, în afară de faptul că el însuşi e stăpânul acestui creier. Dar când am cunoscut gândul în entitatea sa în noi înşine ca gând uman, atunci ne simţim situaţi, cu acest gând, în Cosmos, iar cunoaşterea noastră, în ceea ce priveşte adevărata natură a gândului uman, se lărgeşte până la cunoaşterea adevăratei naturi a gândului cosmic. Dacă învăţăm să cunoaştem cu adevărat felul cum gândim, învăţăm să cunoaştem şi felul cum noi suntem gândiţi de puterile Cosmosului. Da, în acest caz, dobândim chiar posibilitatea de a arunca o privire în logica ierarhiilor.
Diferitele componente ale judecăţilor emise de ierarhii, noţiunile ierarhiilor, vi le-am consemnat deja în schema noastră. Noţiunile ierarhiilor sunt cele douăsprezece semne ale zodiacului spiritual, cele şapte dispoziţii din care iau naştere concepţiile despre lume etc. Iar oamenii, ei sunt judecăţi ale Cosmosului, care provin din aceste noţiuni. În acest fel, noi ne simţim situaţi în logica Cosmosului, adică, dacă luăm lucrurile în sensul real, ne simtim situaţi în logica ierarhiilor Cosmosului, ne simtim, ca suflete, cuibăriţi în gândul cosmic, la fel cum simţim că gândul, micul gând pe care-l gândim, e cuibărit în viaţa noastră sufletească.
Încercaţi să meditaţi o dată la ideea: „Eu gândesc gândurile mele. – Eu sunt un gând pe care-l gândesc ierarhiile Cosmosului. Esenţa veşnică a fiinţei mele se datorează faptului că gândirea ierarhiilor este ceva veşnic. Şi atunci când, odată şi odată, o categorie de ierarhii mă va fi gândit până la capăt, voi fi predat – la fel cum gândul omului e predat de către profesor elevului – de către o categorie unei alte categorii, pentru ca aceasta să mă gândească mai departe, în ceea ce este fiinţa mea adevărată, veşnică. În acest fel mă simt pe mine însumi în sânul lumii de gânduri a Cosmosului.”
NOTE
1. Naşterea tragediei, 1872 – Consideraţii
neconforme cu vremea, partea întâi: „David Strauss, mărturisitorul şi scriitorul”, 1873; partea a 2-a: „Despre avantajele şi dezavantajele pe care istoria le prezintă pentru viaţă”,
1874; partea a 3-a: „Schopenhauer ca educator”, 1875; partea a 4-a: „Richard Wagner la Bayreuth”, 1876.
Omenesc, mult prea omenesc, 1878. – Auroră, 1881. – Ştiinţa plină de voioşie,1882.
Dincolo de Bine şi Rău, 1885/1886. – Despre genealogia moralei, 1887. – Cazul
Wagner, 1888. - Amurgul idolilor, 1888. – Antihristul, 1888. – Aşa
grăit-a Zaratustra,1883/1884.
Vezi şi lucrarea lui Rudolf Steiner Friedrich Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale
(1895), G.A. 5.
2. Textual: „Ce filosofie îţi alegi, aceasta depinde, deci, de ce fel de om eşti: fiindcă un sistem filosofic nu
e un mobilier mort, pe care poţi să-l dai afară sau să-l accepţi, după cum ne place, ci el e însufleţit de sufletul omului care-l are.”, în: Prima introducere în teoria ştiinţei (1797),
secţiunea a 5-a, în Operele complete ale lui Johann Gottlieb Fichte, editate de J.H. Fichte, 8 vol., Berlin,1845-46, vol. l , p. 434.
3. Vezi nota 1, Conferinţa a II-a.
4. Vezi şi cartea lui Rudolf Steiner Despre enigmele sufletului (1917), G.A., 21, cap. 4 „Extinderi schiţate …”, 6. Dependenţele fizice şi spirituale ale entităţii umane. – Apoi conferinţele ţinute cu începere din 23 martie 1920 în Ştiinţă spirituală şi medicină (20 conferinţe, Dornach, 1920), G.A., 312 şi cele ţinute începând din aprilie 1920: Înnoirea artei didactice pedagogice prin ştiinţa spirituală (14 conferinţe, Basel, 1920), G.A., 301.
