|
Ne-am ocupat de diversele nuanţe ale concepţiei despre lume, de diversele dispoziţii ale concepţiilor despre lume etc., care se pot încetăţeni în sufletul uman şi, din cauză că nu pot, realmente, să scot în evidentă, din larga sferă a acestei teme, decât câteva puncte de vedere izolate, aş vrea să mă refer la un singur exemplu. Să presupunem că un om trăieşte în lume în aşa fe1, încât are în el acele forţe care-l determină să se lase influenţat de nuanţa-concepţie despre lume a idealismului. Vreau să spun, cu alte cuvinte: el face să devină activă înăuntrul lui nuanţa-concepţie despre lume a idealismului. Presupunem că face din ea un factor predominant al vieţii sale interioare, prin faptul că, aş zice, atrage atenţia asupra idealismului, că hrăneşte în sufletul său acea dispoziţie creatoare de concepţii despre lume pe care am caracterizat-o ieri drept dispoziţia mistică venusiană. Am spune, de aceea, dacă am vrea să facem apel la simbolurile astrologiei, că în predispoziţiile spirituale ale unui asemenea om constelaţia lui spirituală este aceea dată de faptul că planeta Venus e situată în zodia Berbecului. Ca să nu apară nici o neînţelegere, subliniez în mod special faptul că, ce-i drept, aceste constelaţii au pentru viaţa omului o importanţă mult mai mare decât cele din horoscopul exterior, dar că ele nu coincid nicidecum cu „nativitatea“, cu horoscopul exterior. Căci realitatea este că această influenţă de intensitate sporită, care se exercită asupra sufletului uman prin faptul că mistica se află sub semnul idealismului, aşteaptă acel moment favorabil în care poate lua în stăpânire sufletul, spre a scoate din el la potenţa maximă ceea ce poate rezulta din situarea misticii sub semnul idealismului. Aceste influenţe, care fac ca mistica să stea sub semnul idealismului, nu trebuie să se manifeste neapărat chiar la naştere. Ele pot să se facă simţite înainte de naştere, dar şi după aceea. Într-un cuvânt, este aşteptat acel moment în care, conform cu configuraţia organică interioară, aceste predispoziţii pot să fie integrate cel mai bine organismului uman.
Vedem, aşadar, că nativitatea astrologică obişnuită nu intră aici
în
discuţie. Dar putem spune că un anumit suflet are o predispoziţie care
face ca, din punct de vedere spiritual, Venus să se afle în zodia
Berbecului, iar mistica să stea în semnul idealismului. Dar
forţele
care iau naştere în acest fel nu se păstrează de-a lungul
întregii
vieţi. Ele se schimbă, adică omul ajunge în raza de acţiune a
altor
influenţe, a altor zodii spirituale şi, de asemenea, a altor dispoziţii
sufleteşti. Să presupunem că un om se schimbă în asa fel,
încât, în
cursul vieţii sale, ajunge sub influenţa dispoziţiei sufleteşti a
empirismului, în aşa fel încât mistica să fi parcurs,
ca să zicem aşa,
drumul până la empirism şi că empirismul se află sub semnul
raţionalismului.
Vedeţi că, aşa cum am schiţat ieri, dacă mergem din interior spre
exterior, în imaginea simbolică, empirismul stă alături de
mistică, la
fel cum Soarele stă alături de Venus. În ceea ce priveşte
dispoziţia
sa, sufletul a înaintat până la empirism şi s-a situat,
totodată, în
semnul raţionalismului. În viaţa sufletului, acest lucru se
manifestă
prin faptul că un asemenea suflet îşi schimbă concepţia despre
lume. El
va schimba concepţia căreia i-a dat naştere, poate tocmai dacă a fost o
personalitate deosebit de puternică, în vremea în care, la
el, mistica
se afla în semnul idealismului, va schimba această concepţie, va
face
ca ea să treacă la altă nuanţă-concepţie despre lume. Un asemenea om va
afirma şi va spune alte lucruri, dacă dispoziţia mistică a trecut la
empirism şi dacă acesta se va situa în semnul raţionalismului.
Dar din
cele explicate adineauri vă puteţi da seama, totodată, că sufletele
umane pot prezenta tendinta de a schimba dispoziţia şi zodia concepţiei
lor despre lume. Am putea spune că pentru „acest“ suflet este indicată
deja tendinţa schimbării. Să presupunem că el vrea să ducă mai departe
în viaţă această tendinţă. El vrea să înainteze de la
empirism la
dispoziţia sufletească imediat următoare, la voluntarism. Şi, dacă ar
face acest pas înainte şi în ceea ce priveşte zodia, ar
ajunge la
matematism. Ar trece, în acest caz, la o concepţie despre lume
care, în
această schemă simbolică, deviază sub unghi de 60 de grade de la prima
linie, unde mistica se afla sub semnul idealismului. Şi atunci, un
asemenea suflet ar da expresie, de-a lungul aceleiaşi încarnări,
unei
concepţii matematice despre lume, unei conceptii matematice pătrunse de
voinţă, bazate pe voinţă. Aceasta e concepţia căreia i-ar da expresie.
Dar aici se vede un lucru – şi vă rog să luaţi seama la el –, se
vede că două asemenea constelaţii, care există în suflet în
decursul
timpului, se stânjenesc reciproc, se influentează negativ una pe
alta,
dacă raportul dintre ele este în aşa fel, încât se
formează un unghi de
60 de grade. În astrologia fizică, aceasta e o constelaţie
favorabilă;
în astrologia spirituală, acest aşa-numit sextil este nefavorabil
şi se
manifestă în faptul că ultima pozitie amintită – voluntarism sub
semnul
matematismului – găseşte în suflet o piedică foarte mare, astfel
încât
nu se poate dezvolta, pentru că nu găseşte nici un fel de punct de
impact, deoarece omul respectiv nu are deloc aptitudini pentru
matematică. Aici se arată caracterul nefavorabil al sextilului în
faptul că nu există deloc aptitudini pentru matematică. Aşadar, această
poziţie nu este posibilă: voluntarism în zodia matematismului.
Consecinţa acestui fapt este că nu se face nici o încercare ca
dispoziţia sufletească să înainteze în acest fel. Ci, din
cauză că
sufletul respectiv nu poate acum parcurge acest drum spre voluntarismul
situat sub semnul matematismului, el îşi schimbă poziţia în
care se
află acum – empirism sub semnul rationalismului (vezi desenul) – şi
caută o ieşire – intră în opoziţie faţă de o direcţie pe care se
mai
poate menţine. Un asemenea suflet n-ar înainta, aşadar, spre
voluntarism, aşa cum se arată în desen prin linia punctată, ci cu
voluntarismul s-ar situa în opoziţie faţă de empirismul său,
aflat în
semnul raţionalismului.
Această întreagă situatie ar apărea în semnul
dinamismului.
Voluntarismul, în opoziţie cu raţionalismul, ar sta sub semnul
dinamismului. Şi, de-a lungul vieţii sale, un asemenea suflet ar avea,
drept constelaţie posibilă pentru el, pe aceea care-l face să
îmbrăţişeze o conceptie despre lume bazată pe o năvală deosebit
de mare
de forţe, de dinamism, în lume, impregnată de voinţă; voinţa – o
voinţă
impregnată de forţă. Şi, în acest caz, astrologia spiritualistă
se
deosebeşte de astrologia fizică; în cea fizică, opoziţia are o cu
totul
altă semnificaţie decât în cea spirituală. Aici opoziţia
apare din
cauză că sufletul nu poate merge mai departe, pe o cale ce-i este
nefavorabilă; şi el îşi schimbă orientarea, trecând
în opoziţie.
V-am schiţat aici calea pe care a parcurs-o sufletul lui Nietzsche
de-a lungul vieţii sale. Dacă veţi încerca să înţelegeţi
calea pe care
a parcurs-o în primele sale lucrări, ea îşi va găsi
explicaţia în
faptul că mistica s-a aflat în semnul idealismului. În
această perioadă
au fost scrise lucrările Naşterea
tragediei şi Consideraţii
inadecvate cu epoca, în cele patru părti ale ei: „David
Strauss,
mărturisitorul şi scriitorul“, „Despre avantajele şi dezavantajele pe
care istoria le aduce vieţii“, „Schopenhauer ca educator“, „Richard
Wagner la Bayreuth“. Aceasta e mistică în semnul idealismului.
Apoi
sufletul merge mai departe. Începe o a doua perioadă. Din aceasta
datează lucrările Omenesc, mult prea
omenesc, Auroră, Ştiinţa plină de bucurie. Aici avem
empirism în semnul raţionalismului. În cea de a treia
perioadă, născută
din situarea în opoziţie, apar scrierile care au la bază voinţa
de
putere, voinţa impregnată de forţă, de putere: Dincolo de Bine şi de Rău, Despre genealogia moralei, Cazul Wagner, Amurgul idolilor, Antihrist, Aşa grăit-a Zaratustra. [1]
Vedeţi, aşadar, că există o legitate lăuntrică între Cosmosul
spiritual şi felul cum omul se situează în acest Cosmos
spiritual. Dacă
recurgem la simbolurile astrologiei, care, însă, în acest
caz, au o
altă semnificaţie, putem spune: Într-o anumită perioadă din viaţa
lui
Nietzsche, Venus s-a aflat în zodia Berbecului, dar apoi,
când această
constelaţie a trecut, pentru sufletul său, la Soare, în zodia
Taurului,
el n-a putut merge mai departe, n-a mai putut să meargă cu Marte
în
zodia Gemenilor, ci a trecut în opoziţie, cu alte cuvinte, a
trecut
împreună cu Marte în zodia Scorpionului. Ultima fază din
cariera sa
filosofică se caracterizează prin faptul că el s-a aflat cu Marte
în
zodia Scorpionului. Dar un om rezistă în această constelaţie – şi
anume, aceea când ia una din poziţiile de jos, de sub linia
idealism-realism (vezi schema de mai sus – nuanţele concepţiei despre
lume) –, numai dacă se cufundă într-o concepţie spirituală despre
lume,
în ocultism sau în ceva similar; altfel, aceste constelaţii
exercită,
în mod necesar, o influenţă nefavorabilă asupra lui. De aici,
destinul
tragic a1 lui Nietzsche. Poţi suporta constelaţiile superioare numai
dacă eşti capabil să-ţi găseşti în mod corespunzător locul
în lume,
prin condiţiile exterioare ale vieţii. Şi suporţi ceea ce se află sub
linia trasată între idealism şi realism numai dacă te cufunzi
în
ştiinta spirituală, lucru pe care Nietzsche nu l-a putut face.
Când
spun „să-şi găsească locul în lume din punct de vedere exterior“,
mă
refer la tot ceea ce poate fi realizat, de exemplu, prin educaţie, prin
condiţiile exterioare ale vieţii; ele intră în considerare pentru
tot
ceea ce se află deasupra liniei idealism-realism. Iar o viaţă
meditativă, o viaţă dedicată studierii şi înţelegerii ştiinţei
spirituale, intră în considerare pentru tot ceea ce se află sub
linia
idealism-realism.
Pentru a sesiza întreaga importanţă a ceea ce am schiţat aici,
în
aceste conferinţe, trebuie să cunoaştem următorul lucru. Trebuie să
înţelegem în mod limpede ce este, de fapt, gândul
în cadrul trăirilor
umane, cum se situează gândul în cadrul trăirilor umane.
Materialistul
vulgar al epocii noastre socoteşte că e conform cu intenţiile sale să
afirme că creierul, respectiv sistemul nervos central, este acela care
dă naştere gândului. Pentru acela care ştie cum stau lucrurile,
această
afirmaţie este la fel de adevărată pe cât este de adevărat că,
dacă ne
uităm într-o oglindă, oglinda a făcut chipul pe care-l vedem
în ea. Dar
oglinda nu face nicidecum chipul, ci chipul se află în afara
oglinzii.
Oglinda nu face decât să reflecte chipul, să retrimită spre noi
imaginea lui. Am explicat deja în repetate rânduri acest
lucru, în
conferinţele mele publice. Exact la fel stau lucrurile şi cu ceea ce
omul vieiuieşte drept gânduri. Vom face abstracţie acum de alte
conţinuturi sufleteşti. Trăirea gândului, care e reală, activă,
în
suflet, atunci când omul vieţuieşte gândul, este tot
atât de puţin
produsă de creier, pe cât de puţin e produsă de oglindă imaginea
chipului. În realitate, creierul nu joacă decât rolul unui
aparat
reflector, el are menirea de a reflecta activitatea sufletului şi de a
face ca aceasta să devină vizibilă pentru sine însuşi. Creierul
are
de-a face, de fapt, cu ceea ce omul percepe drept gânduri, la fel
de
puţin pe cât are de-a face oglinda cu chipul dvs., atunci
când vă
vedeţi chipul în oglindă.
Dar mai există şi altceva. Când gândeşte, omul percepe,
de fapt,
numai ultima fază a activităţii sale de gândire, a trăirii sale
în
gândire. Pentru a vă face să înţelegeţi acest lucru, aş
vrea să recurg
iar la comparaţia cu oglinda. Imaginati-vă că v-aţi aşeza în faţa
unei
oglinzi şi aţi vrea să vă vedeţi chipul. Dacă nu aveţi oglindă, nu vă
puteţi vedea chipul. Vă puteţi încorda privirea oricât de
mult, nu vă
puteţi vedea chipul. Dacă vreţi să-l vedeţi, trebuie să prelucraţi un
material oarecare în aşa fel, încât el să devină o
oglindă. Cu alte
cuvinte, trebuie să preparaţi mai întâi materialul, pentru
ca el să
poată produce imaginea din oglindă. Dacă aţi făcut acest lucru şi
priviţi în oglindă, vă veţi vedea chipul. – Sufletul trebuie să
procedeze cu creierul întocmai aşa cum ar proceda un om cu
oglinda.
Activitatea de gândire propriu-zisă, aceea de percepere a
gândurilor,
este precedată de o altă activitate, care, dacă aţi vrea să percepeţi,
de pildă, gândul „leu“, pune mai întâi în
mişcare, adânc înăuntru,
părţile creierului, în aşa fel încât acestea devin o
oglindă prin care
este perceput gândul „leu“. Iar acela care transformă mai
întâi
creierul în oglindă sunteţi dvs. înşivă. Ceea ce percepeţi
la urmă,
drept gânduri, sunt nişte imagini de oglindă; ceea ce trebuie să
preparaţi mai întâi, pentru ca imaginea de oglindă
respectivă să poată
apărea, este o parte oarecare a creierului. Dvs. cu propria dvs.
activitate sufletească sunteţi acela care dă creierului structura şi
facultatea necesare pentru a putea reflecta, sub formă de gând,
ceea ce
dvs. gândiţi. Dacă vreţi să daţi de activitatea care stă la baza
gândirii, veţi afla că aceasta este activitatea care, pornind din
suflet, intră în creier şi actionează în creier. Şi dacă,
pornind din
suflet, desfăşuraţi o anumită activitate în creier, atunci aici
se va
naşte o imagine de oglindă prin care dvs. veţi percepe gândul
„leu“. –
Vă daţi seama, deci, că trebuie să existe mai întâi ceva de
natură
spirituală sufletească. Acest ceva trebuie să lucreze asupra
creierului. Şi atunci creierul este transformat, prin această
activitate spirituală sufletească, în aparat reflector, care
reflectă
gândurile. Acesta e procesul real, care le este atât de
neclar
majorităţii oamenilor din vremea noastră, încât ei nici
nu-l mai pot
sesiza.
Cel care progresează puţin în ceea ce priveşte percepţia
ocultă,
poate să deosebească cele două faze ale activităţii sufleteşti. El
poate urmări cum, dacă vrea să gândească ceva, e nevoie nu numai
să
conceapă gândul respectiv, ci şi să-l pregătească; să-şi prepare,
aşadar, creierul. Dacă l-a preparat până când acesta ajunge
să exercite
funcţia de oglindire, atunci are gândul. Ori de câte ori
cineva vrea să
întreprindă cercetări oculte, aşa încât să-şi poată
reprezenta
lucrurile, el are mai întâi sarcina de a nu-şi reprezenta
imediat, ci
de a desfăşura mai întâi activitatea care pregăteşte
reprezentarea.
Acesta e lucrul extraordinar de important de care trebuie să se ţină
seama. Trebuie să avem în vedere aceste lucruri, pentru că numai
dacă
le avem în vedere avem în faţa noastră activitatea de
gândire reală a
gândirii umane. De-abia acum ştim în ce fel lucrează
activitatea de
gândire a omului. Mai întâi, această activitate de
gândire ia în
stăpânire creierul, respectiv sistemul nervos central,
într-o anumită
zonă a lui, desfăşoară o anumită activitate, pune în mişcare
într-un
anumit fel, dacă vreţi, atomii, îi face să execute anumite
mişcări.
Prin aceasta, ei devin un aparat reflector, gândul este reflectat
şi îi
apare astfel sufletului ca gând conştient. Trebuie să deosebim,
aşadar,
două faze: mai întâi, din directia spiritual-sufletescului,
munca
asupra creierului; apoi ia naştere percepţia, după ce sufletul a
preparat creierul în vederea acestei percepţii. La omul obişnuit,
munca
asupra creierului rămâne în întregime subconştientă;
el percepe numai
oglindirea. La omul care face investigaţii oculte, există cu adevărat
această necesitate de a vieţui mai întâi pregătirea. El
trebuie să
vietuiască faptul că trebuie să reverse activitatea sufletească
în
creier şi să prepare mai întâi creierul, pentru ca acesta
să-i
reprezinte gândul respectiv.
Ceea ce am descris acum se întâmplă neîncetat la
om, în viaţa dintre
trezire şi adormire. Activitatea de gândire lucrează mereu asupra
creierului şi prin aceasta transformă creierul, pentru întreaga
viaţă
de veghe, într-un aparat de oglindire a gândurilor. Dar nu
e suficient
ca înăuntrul nostru să fie prelucrat, prin activitatea de
gândire, doar
ceea ce prelucrăm noi înşine în acest fel. Căci ceea ce
exercită în
acest fel spiritual-sufletescul este, aş zice, o activitate limitată.
Când ne trezim dimineaţa, când veghem de-a lungul
întregii zile, când
adormim din nou seara, activitatea spiritual-sufletească ce ţine de
gândire constă în faptul că această activitate lucrează
întreaga zi
asupra creierului şi face din el un aparat de oglindire. Dar aceasta
presupune mai întâi existenţa unui creier; numai atunci
activitatea
spiritual-sufletească îşi poate grava micile ei inscripţii,
îşi poate
introduce în creier, ca să zicem aşa, notiţele şi gravurile ei.
Aşadar,
creierul trebuie să existe deja în forma lui principală, în
masa lui
principală. Dar acest lucru nu este suficient pentru viaţa noastră
umană.
Creierul nostru n-ar putea fi prelucrat prin activitatea vieţii
cotidiene, dacă întregul nostru organism n-ar fi preparat
în aşa fel,
încât să constituie baza muncii zilnice. Iar această muncă
ce-i
pregăteşte omului organismul se face din Cosmos. După cum în
viaţa
zilnică, de la trezire şi până la adormire, noi desfăşurăm o
muncă
permanentă de gravare în creier, care face din el un aparat de
oglindire a gândurilor cotidiene, tot astfel, atunci când
nu gravăm noi
înşine, când nu ne putem da formă noi înşine, trebuie
ca forma să ne
fie dată din Cosmos. La fel cum micile noastre gânduri lucrează
în
creier şi-şi gravează micile lor inscripţii, tot astfel întregul
nostru
organism trebuie construit din Cosmos, printr-o activitate de
gândire
similară. Şi el chiar este construit în acest fel, pentru că ceea
ce
lucrează în noi ca să apară acele mici inscripţii există în
Cosmos,
străbătând cu valurile sale, ca activitate de gândire,
acest Cosmos şi
împânzindu-l.
Ceea ce ni se înfăţişează în ultimă instantă, de
exemplu, drept
idei, ceea ce avem drept idealism, există în Cosmosul spiritual
ca
activitate ce dă naştere idealismului şi poate acţiona asupra unui om
în aşa fel, încât îi pregăteşte întregul
organism să aibă înclinaţie
spre idealism. Exact la fel sunt integrate în om, din Cosmosul
spiritual, celelalte nuanţe ale dispoziţiilor şi semnelor zodiacale.
Omul este clădit conform cu gândurile Cosmosului. Cosmosul
este
marele gânditor, care gravează în noi forma noastră,
până în cele mai
mici amănunte, până-n vârful unghiilor, exact la fel cum
mica noastră
muncă de gândire gravează în creier, în timpul zilei,
micile sale
forme. După cum creierul nostru – mă refer numai la părţile mici,
în
care pot fi gravate forme – se află sub influenţa muncii de
gândire,
tot astfel întreaga noastră fiinţă umană se află sub influenţa
muncii
de gândire cosmică.
Ce înseamnă aceasta? – Pentru ceea ce am spus mai
înainte, ca
exemplu, despre Nietzsche, aceasta înseamnă: sub influenta
Cosmosului,
prin încarnarea sa precedentă, Nietzsche a fost pregătit,
în karma sa,
în aşa fel încât, la un moment dat, în virtutea
încarnării sale
anterioare, forţele idealismului şi cele ale misticii – care au
acţionat împreună pentru că mistica se afla sub semnul
idealismului –
să acţioneze asupra întregii constituţii corporale în aşa
fel încât, la
început, el a putut să devină un idealist mistic. Apoi
constelaţia s-a
modificat, în felul descris.
Aşadar, noi suntem gânduri ale Cosmosului. Cosmosul ne
gândeşte. Şi
întocmai aşa cum, prin mica noastră muncă de gândire
cotidiană, noi
gravăm mici forme în creierul nostru şi în conştienţa
noastră avem
reprezentările: leu, câine, masă, trandafir, carte, în sus,
în jos, la
stânga, la dreapta, ca oglindiri a ceea ce preparăm mai
întâi în creier
–, altfel spus, după cum, prin aceea că ne preparăm creierul, percepem,
în cele din urmă, noţiunile de leu, câine, masă, trandafir,
carte, în
sus, în jos, a scrie, a citi –, tot astfel, entităţile
ierarhiilor
cosmice desfăşoară o vastă activitate de gândire, care gravează
în lume
lucruri mult mai importante decât gravăm noi cu activitatea
noastră de
gândire cotidiană. Aşa se face, deci, că nu apar numai micile,
minusculele forme gravate de noi, care se oglindesc apoi în mod
izolat
drept gândurile noastre, ci că noi înşine, cu
întreaga noastră fiinţă,
suntem aceia care le apărem, la rândul nostru, entităţilor
ierarhiilor
superioare drept gânduri ale lor. După cum micile procese din
creierul
nostru oglindesc micile noastre gânduri, tot astfel noi oglindim
gândurile Cosmosului, care se gravează în lume. Când
ierarhiile
Cosmosului gândesc, ele ne pot gândi, de pildă, pe noi
oamenii. La fel
cum din micile particule ale creierului nostru vin micile noastre
gânduri, tot aşa de la ceea ce fac ierarhiile – şi ele ne fac şi
pe noi
înşine – vin gândurile lor. La fel cum diferitele părţi ale
creierului
nostru sunt, pentru noi, aparatele de oglindire pe care le prelucrăm
mai întâi ca să poată oglindi gândurile noastre, tot
aşa noi, fiinţe
minuscule, suntem ceea ce ierarhiile Cosmosului îşi prepară,
atunci
când vor să aibă gânduri. Putem spune, aşadar,
într-un anumit sens: Ne
putem simţi faţă de Cosmos aşa cum s-ar putea simţi o mică parte a
creierului nostru faţă de noi înşine. Dar, pe cât de puţin
suntem, din
punct de vedere spiritual-sufletesc, ceea ce e creierul nostru, tot pe
atât de puţin entităţile ierarhiilor superioare sunt,
bineînteles,
„noi“. De aceea, noi suntem independenti în raport cu entităţile
ierarhiilor superioare. Şi putem spune: Într-un anumit sens, noi
le
slujim lor, pentru ca să poată gândi prin noi; dar suntem,
totodată,
entităţi independente, care au existenţia lor proprie în ele
însele,
după cum, într-un anumit sens, chiar şi particulele creierului
nostru
au viaţa lor proprie.
În acest fel găsim legătura dintre gândul uman şi
gândul cosmic.
Gândul uman este regentul creierului; gândul cosmic este un
regent de
aşa natură, încât noi înşine, cu întreaga
noastră fiinţă, facem parte
din activitatea pe care el trebuie s-o desfăşoare. Dar din cauză că,
datorită karmei noastre, el nu-şi poate aplica toate gândurile
întotdeauna în acelaşi fel asupra noastră, noi trebuie să
fim clăditi
conform cu logica sa. Aşa că noi, oamenii, avem logica noastră, după
care gândim, iar ierarhiile spirituale ale Cosmosului au şi ele
logica
lor. Iar logica lor constă tocmai în ceea ce am consemnat noi
drept
schemă (schema de mai sus). După cum, dacă gândim „leul este un
mamifer“, noi punem în legătură două noţiuni, formând o
judecată, tot
astfel ierarhiile Cosmosului gândesc două lucruri împreună,
Mistica şi
idealismul, iar noi spunem, în acest caz: Mistica să apară
în semnul
idealismului. Imaginaţi-vă mai întâi acest lucru ca
activitate
pregătitoare a Cosmosului: Mistica să apară în semnul
idealismului –
aşa răsună creatorul „fiat“, Cuvântul creator. Pentru fiinţele
ierarhiilor spirituale; activitatea de pregătire constă în faptul
că
ele iau în stăpânire un om a cărui karmă permite ca
în el să se formeze
predispoziţia de a deveni un idealist mistic. E retrimis spre
ierarhiile Cosmosului ceea ce noi, din punctul nostru de vedere, am
spune că e un gând, iar pentru ele, este expresia unui om care e
un
idealist mistic, care este gândul lor, după ce ele şi-au pregătit
această judecată cosmică: Mistica să apară în zodia idealismului!
Am schiţat, într-un anumit sens, aspectul lăuntric al
Cuvântului
cosmic, al gândirii cosmice. Ceea ce am consemnat într-o
schemă drept
logică cosmică, ne arată cum gândesc ierarhiile spirituale ale
Cosmosului, de pildă: Empirismul să apară în semnul
rationalismului! –
şi aşa mai departe. Să încercăm să ne imaginăm ce se poate
gândi în
acest fel în Cosmos. Se poate gândi: Mistica să apară
în semnul
idealismului! Ea să se transforme! Să devină empirism în semnul
raţionalismului! – Piedică! Ceea ce ar urma, ar fi o judecată cosmică
greşită. Gândul este orientat în altă direcţie, avem
„gândire greşită“
corectată, aşa cum verificăm un gând. Trebuie să apară cel de al
treilea punct de vedere: Voluntarismul în semnul dinamismului. –
Rezultatul acestor trei judecăţi, rostite de-a lungul vremurilor
în
lumile cosmice, apare drept omul „Nietzsche“. Şi el se reflectă apoi
drept gând al Cosmosului.
În acest fel vorbeşte întreaga ceată a ierarhiilor
spirituale din
Cosmos. Iar activitatea noastră umană de gândire e o copie, o
copie
mică a acestei vorbiri. Lumile se raportează la spirit sau la spiritele
Cosmosului aşa cum creierul nostru se raportează la sufletul nostru.
Putem privi astfel în intimitatea a ceea ce, în orice caz,
ar trebui să
privim numai cu o anumită veneraţie, cu o sfântă sfială. Căci
atunci ne
aflăm, s-ar putea spune, în faţa tainelor individualitătilor
umane.
Învăţăm să înţelegem că – dacă-mi permiteti să mă exprim
aici metaforic
– ochii fiinţelor din ierarhiile superioare îşi plimbă privirile
pe
deasupra individualităţilor omeneşti şi că pentru ele individualităţile
sunt ceea ce sunt pentru noi literele individuale dintr-o carte
în care
citim. Acesta e lucrul pe care nu ne e îngăduit să-l privim
decât cu o
sfântă sfială. Căci surprindem astfel activitatea de
gândire a
Cosmosului.
În epoca noastră, vălul unei asemenea taine trebuie dat la o
parte,
până la un anumit punct. Căci legile care au fost prezentate aici
drept
legi ale gândurilor Cosmosului acţionează în om. Iar
cunoaşterea lor ne
poate ajuta să înţelegem viaţa şi, înţelegând această
viaţă, să învăţăm
a ne înţelege pe noi înşine, să ne înţelegem în
aşa fel, încât să ştim
că, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, trebuie să ne situăm în
viaţă
într-un mod unilateral: Facem parte dintr-un mare Tot, căci
suntem
părţi ale logicii de gânditor a Cosmosului. Iar ştiinţa
spirituală ne
arată cum putem ajunge să întelegem aceste lucruri,
ajutându-ne să
înţelegem unilateralitatea noastră, în ceea ce priveşte
predispoziţiile
noastre, cât şi să devenim omnilaterali, prin adevărurile
ştiinţei
spirituale. Şi atunci vom găsi dispoziţia care este necesară tocmai
în
epoca noastră.
În epoca noastră, în care multe dintre şpiritele care
dau tonul în
lumea filosofică nu au nici cea mai mică idee despre lucrurile pe care
le-am atins aici, trăim fenomenul că oamenii sunt, totuşi, situaţi
în
mijlocul acestor raporturi, fără a şti însă să trăiască în
ele. Dar
prin aceasta ei fac să ia naştere ceva care cere o compensaţie. Luaţi,
de pildă, exemplul lui Wundt, pe care vi l-am dat ieri.
Unilateralitatea lui e determinată de o constelaţie absolut precisă. Să
presupunem că Wundt ar putea ajunge cândva să înţeleagă
ştiinţa
spirituală; în acest caz, el şi-ar înţelege propria
unilateralitate în
aşa fel, încât şi-ar spune: Ei da, datorită faptului că mă
situez pe
tărâmul empirismului ş.a.m.d., sunt în stare să realizez
lucruri bune
pe anumite tărâmuri. Rămân în continuare pe aceste
tărâmuri şi
completez restul prin ştiinţa spirituală. – Aceasta ar fi judecata la
care ar ajunge. Dar el nici nu vrea să audă de ştiinţa spirituală. Şi
ce face, din această cauză? În timp ce ar putea realiza lucruri
bune,
rodnice, în constelaţia care-i este proprie, Wundt înalţă
la rangul de
filosofie totalitară ceea ce poate realiza datorită acestei
constelaţii, pe când altfel ar putea realiza, probabil, lucruri
şi mai
mari, mult mai mari, ba chiar lucruri cu adevărat folositoare, numai
dacă ar renunţa să mai filosofeze şi ar întreprinde experimente
asupra
fenomenelor sufleteşti – ceea ce ştie să facă – şi dacă ar cerceta
natura judecăţilor matematice –, ceea ce, iarăşi, ştie să facă –,
în
loc să tot fiarbă la un loc toate acestea, ca să obţină nu ştiu ce
filosofii; căci atunci el s-ar afla pe făgaşul just.
Dar acelaşi lucru trebuie să-l spunem despre mulţi alţii. Din
această cauză, ştiinţa spirituală trebuie, pe de-o parte, să trezească
în oameni puterea de a înţelege că între diferitele
concepţii despre
lume poate să fie pace, şi, pe de altă parte, să atragă atenţia
în mod
sever asupra faptului că se încalcă ceva necesar ce rezultă din
respectarea, de către diferitele personalităţi din epoca noastră, a
constelaţiilor, lucru care aduce mari prejudicii, prin aceea că ei
influenţează lumea pe calea sugestiei, prin judecăţi la care ajung fără
a fi luat seama la constelaţia lor. Trebuie să respingem cu severitate
concepţiile unilaterale care vor să se impună drept concepţii general
valabile. Lumea nu poate fi explicată de un om care are predispoziţii
pentru un lucru sau altul. Iar dacă acesta vrea s-o explice pe baza
acestor predispoziţii şi să întemeieze o filosofie, această
filosofie
va avea efecte nefaste, şi ştiinţei spirituale îi revine sarcina
de a
demarca pretenţiile trufaşe ale acestei concepţii unilaterale care se
prezintă lumii drept concepţie totalitară. Unilateralitatea
caracterizată se va impune cu atât mai mult, cu cât vor fi
mai scăzute
înţelegerea şi interesul epocii noastre pentru ştiinţa spirituală.
Vedem de aici că tocmai cunoaşterea esenţei gândului uman şi a
celui
cosmic ne poate ajuta să înţelegem în mod corect importanţa
şi misiunea
ştiinţei spirituale în epoca noastră şi să recunoaştem în
ea ceea ce ne
poate situa în raportul just faţă de alte aşa-zise curente
spirituale,
faţă de curentele filosofice ale epocii noastre. Ar fi de dorit ca
tocmai adevăruri de felul celor pe care am încercat să ni le
apropriem
prin aceste conferinţe să se înscrie adânc în inimile
şi în sufletele
prietenilor noştri, pentru ca înaintarea prin lume a mişcării
spirituale antroposofice să fie de aşa natură, încât să o
apucăm în
direcţia adecvată. Dacă se va ţine seama de acest lucru, se va
înţelege
din ce în ce mai mult faptul că omul e modelat de către ceea ce
trăieşte în el sub formă de gânduri cosmice.
Tocmai o asemenea expunere face să ne pară şi mai adânc
decât ne-ar
părea în alte împrejurări un gând al lui Fichte, care
spune [2]: Filosofia pe care o
are cineva depinde de ce fel de om este el. Da, e adevărat, filosofia
pe care o are cineva depinde de ce fel de om este! Faptul că, în
prima
perioadă din încarnarea lui de atunci, când a trăit drept
Fichte, a
putut să spună, cuprinzând astfel nervul fundamental al
concepţiei sale
depsre lume: „Lumea noastră este materialul devenit sensibil al
datoriei noastre“ [3], ne
arată, la fel ca şi cuvântul de mai sus, pe care el l-a rostit
mai
târziu, că sufletul său şi-a schimbat constelaţia de pe
firmamentul
spiritual, ne arată, deci, cât de bogată era alcătuirea acestui
suflet,
astfel încât ierarhiile spirituale l-au putut transforma,
spre a gândi
prin el, pentru ele însele, diferite lucruri. Ceva similar s-ar
putea
spune, de exemplu, despre Nietzsche.
Unele aspecte ale contemplării lumii se ivesc tocmai atunci
când
aducem în faţa sufletelor noastre lucruri de felul celor pe care
le-am
prezentat în cursul acestor patru conferinţe. Cel mai mare
câştig pe
care-l putem dobândi de aici este, oricum, acela că ajungem să
privim
din ce în ce mai adânc în alcătuirea spirituală a
lumii, să patrundem
în ea şi cu simţirea, cu sentimentul. De-aş fi reuşit ca,
printr-un
ciclu de conferinţe ca acesta, să realizez măcar un lucru, să fi
determinat cât mai multe dintre sufletele dvs. să-si spună: Da,
dacă
vrem să ne cufundăm în lumea spirituală, adică în lumea
adevărului şi
nu în lumea erorii, atunci trebuie să pornim cu adevărat la drum!
Căci,
de multe, multe lucruri trebuie să ţinem seama pe acest drum, ca să
ajungem la izvoarele adevărului. Şi, chiar dacă la început s-ar
putea
întâmpla să ni se pară că ici sau colo apare vreo
contradicţie, că ici
sau colo nu pot înţelege un lucru sau altul, vreau să-mi spun,
totuşi,
că lumea nu există spre a fi înţeleasă de pe orice treaptă a
înţelegerii umane şi că eu prefer să devin un căutător
decât un om care
se situează mereu în faţa lumii numai cu întrebarea: Ce pot
înţelege?
Ce nu pot înţelege? – Dacă cineva devine un căutător, dacă o
apucă cu
seriozitate pe calea căutării, el va învăţa să-şi dea seama că,
pentru
a ajunge cât de cât la o înţelegere a lumii, trebuie
să aducă
impulsurile ce vin din cele mai diferite direcţii. Şi atunci el se
dezvaţă cu totul să stea în faţa lumii întrebându-se
mereu: Oare
înţeleg acest Iucru? Oare nu-l înţeleg?, ci caută şi caută
şi caută mai
departe. Cei mai răi duşmani ai adevărului sunt concepţiile despre lume
încheiate, care tind să se constituie în sisteme
închegate, care vor să
făurească un număr oarecare de gânduri şi cred că le e permis să
construiască din două-trei gânduri o lume.
Lumea este ceva infinit, din punct de vedere calitativ şi
cantitativ. Şi va fi o adevărată binecuvântare dacă se vor găsi
câteva
suflete umane care să vrea să vadă limpede cum stau lucrurile tocmai
în
legătură cu unilateralitatea infatuată care se manifestă cu o trufie
atât de îngrozitoare şi pretinde că e o totalitate. Aş
putea spune că
rostesc aceste cuvinte cu inima sângerândă: Cea mai mare
piedică în
calea cunoaşterii faptului că în creier are loc o activitate de
preparare a terenului pentru activitatea de gândire, a faptului
că
creierul este transformat într-o oglindă şi că aceasta reflectă
viaţa
sufletului – un adevăr a cărui cunoaştere ar putea aduce infinit de
multă lumină în multe alte probleme ale fiziologiei –, cea mai
mare
piedică în calea cunoaşterii acestui fapt este nebunia în
prada căreia
a căzut fiziologia din zilele noastre, care vorbeste aici de două
feluri de nervi, de nervii motori şi de nervii senzitivi [4].
Am atins şi această problemă în multe conferinţe. Ca să producă
această
teorie, care bântuie peste tot în fiziologie, a trebuit,
într-adevăr,
ca mai întâi fiziologia să-şi piardă cu totul minţile.
Totuşi, azi e
acceptată pe toată suprafaţa Pământului această teorie care se
aşază ca
o piedică în calea oricărei cunoaşteri veritabile a naturii
gândului şi
a naturii sufletului. Gândul uman nu va putea fi cunoscut
niciodată,
dacă fiziologia constituie o asemenea piedică în calea
cunoaşterii
gândului. Dar noi am realizat chiar performanţa că azi o
fiziologie
apare ca introducere la orice manual de psihologie, de ştiinţă despre
suflet, făcându-l dependent de ea. Dar în acest fel e
barat, totodată,
drumul spre cunoaşterea gândului cosmic.
Învăţăm să cunoaştem ce este gândul în Cosmos
numai atunci când ne
simţim pe noi înşine în adevărul acestui gând care,
ca gând, nu are
nimic de-a face cu creierul, în afară de faptul că el
însuşi e stăpânul
acestui creier. Dar când am cunoscut gândul în
entitatea sa în noi
înşine ca gând uman, atunci ne simţim situaţi, cu acest
gând, în
Cosmos, iar cunoaşterea noastră, în ceea ce priveşte adevărata
natură a
gândului uman, se lărgeşte până la cunoaşterea adevăratei
naturi a
gândului cosmic. Dacă învăţăm să cunoaştem cu adevărat
felul cum
gândim, învăţăm să cunoaştem şi felul cum noi suntem
gândiţi de
puterile Cosmosului. Da, în acest caz, dobândim chiar
posibilitatea de
a arunca o privire în logica ierarhiilor.
Diferitele componente ale judecăţilor emise de ierarhii, noţiunile
ierarhiilor, vi le-am consemnat deja în schema noastră. Noţiunile
ierarhiilor sunt cele douăsprezece semne ale zodiacului spiritual, cele
şapte dispoziţii din care iau naştere concepţiile despre lume etc. Iar
oamenii, ei sunt judecăţi ale Cosmosului, care provin din aceste
noţiuni. În acest fel, noi ne simţim situaţi în logica
Cosmosului,
adică, dacă luăm lucrurile în sensul real, ne simtim situaţi
în logica
ierarhiilor Cosmosului, ne simtim, ca suflete, cuibăriţi în
gândul
cosmic, la fel cum simţim că gândul, micul gând pe care-l
gândim, e
cuibărit în viaţa noastră sufletească.
Încercaţi să meditaţi o dată la ideea: „Eu gândesc
gândurile mele. –
Eu sunt un gând pe care-l gândesc ierarhiile Cosmosului.
Esenţa veşnică
a fiinţei mele se datorează faptului că gândirea ierarhiilor este
ceva
veşnic. Şi atunci când, odată şi odată, o categorie de ierarhii
mă va
fi gândit până la capăt, voi fi predat – la fel cum
gândul omului e
predat de către profesor elevului – de către o categorie unei alte
categorii, pentru ca aceasta să mă gândească mai departe,
în ceea ce
este fiinţa mea adevărată, veşnică. În acest fel mă simt pe mine
însumi
în sânul lumii de gânduri a Cosmosului.“
NOTE
1.
Naşterea tragediei, 1872 – Consideraţii neconforme cu vremea,
partea întâi: „David Strauss, mărturisitorul şi
scriitorul“, 1873;
partea a 2-a: „Despre avantajele şi dezavantajele pe care istoria le
prezintă pentru viaţă“, 1874; partea a 3-a: „Schopenhauer ca educator“,
1875; partea a 4-a: „Richard Wagner la Bayreuth“, 1876.
Omenesc, mult prea omenesc,
1878. – Auroră, 1881. – Ştiinţa plină de voioşie,1882.
Dincolo de Bine şi Rău,
1885/1886. – Despre genealogia
moralei, 1887. – Cazul Wagner,
1888. - Amurgul idolilor,
1888. – Antihristul, 1888. – Aşa grăit-a Zaratustra,1883/1884.
Vezi şi lucrarea lui Rudolf Steiner Friedrich Nietzsche, un
luptător împotriva epocii sale (1895), G.A. 5.
2.
Textual: „Ce filosofie îţi alegi, aceasta depinde, deci, de ce
fel de
om eşti: fiindcă un sistem filosofic nu e un mobilier mort, pe care
poţi să-l dai afară sau să-l accepţi, după cum ne place, ci el e
însufleţit de sufletul omului care-l are.“, în: Prima
introducere în
teoria ştiinţei (1797), secţiunea a 5-a, în Operele complete ale
lui
Johann Gottlieb Fichte, editate de J.H. Fichte, 8 vol., Berlin,1845-46,
vol. l , p. 434.
3. Vezi nota 1, Conferinţa a II-a.
4.
Vezi şi cartea lui Rudolf Steiner Despre enigmele
sufletului (1917), G.A., 21, cap. 4 „Extinderi schiţate …“, 6.
Dependenţele fizice şi spirituale ale entităţii umane. – Apoi
conferinţele ţinute cu începere din 23 martie 1920 în Ştiinţă spirituală şi
medicină (20 conferinţe, Dornach, 1920), G.A., 312 şi cele
ţinute începând din aprilie 1920: Înnoirea artei
didactice pedagogice prin ştiinţa spirituală (14 conferinţe,
Basel, 1920), G.A., 301.
