|
Cuvânt înainte la noua ediţie (1923)
Cuvânt înainte la prima ediţie
Agrippa von
Nettesheim şi Theophrastus Paracelsus
Valentin
Weigel şi Jakob Böhme
Giordano
Bruno şi Angelus Silesius
În această scriere am vrut să răspund, în urmă cu mai bine
de douăzeci
de ani, la întrebarea: Din ce cauză, între secolele
XIII–XVII, o
anumită formă a misticii şi începuturile gândirii
naturalist-ştiintifice actuale se întâlnesc?
N-am vrut să scriu o „istorie“ a misticii din perioada amintită, ci
doar să dau răspuns la această întrebare. Lucrările pe această
temă
care au fost publicate în ultimii douăzeci de ani nu constituie,
după
părerea mea, un motiv pentru a schimba ceva în răspunsul pe care
l-am
dat atunci. De aceea, lucrarea poate fi retipărită, fără modificări
esenţiale.
Mistcii despre care e vorba aici sunt ultimii reprezentanţi ai
unui mod de cercetare şi gândire care, în ceea ce priveşte
aspectele de
detaliu, i se înfăţişează stării actuale de conştienţă drept ceva
străin. Singură dispoziţia sufletească ce trăia în acest mod de
cercetare mai există în unele naturi cu suflet cald din epoca
prezentă.
Acel mod de a privi lucrurile din natură, de care era legată această
dispoziţie sufletească înainte de epoca amintită, a dispărut
aproape cu
totul. Locul său l-a luat studierea ştiinţifică actuală a naturii.
Seria de personalităţi care sunt caracterizate în cartea de
faţă
n-au fost în stare să ducă în viitor vechiul mod de
cercetare. El nu
mai corespunde forţelor de cunoaştere care se dezvoltă în
omenirea
europeană cu începere din secolele XIV–XV: Ceea ce Paracelsus sau
Jakob
Böhme mai păstrează din acest mod de cercetare se prezintă doar ca
nişte reminiscenţe din ceva ce aparţine trecutului. În esenţă,
oamenilor care cugetă le rămâne dispoziţia sufletească. Şi ei
caută un
impuls corespunzător acesteia în înclinaţiile sufletului
însuşi, în
timp ce, odinioară, această dispoziţie se aprindea în suflet
când el
observa natura. Mulţi dintre cei care în zilele noastre sunt
atraşi de
mistică nu vor voi să aprindă în ei trăirile mistice pornind de
la
datele ştiinţelor actuale ale naturii, ci de la ceea ce conţin
scrierile apărute în perioada pe care o descriem aici. Dar un
asemenea
om devine un străin faţă de ceea ce preocupă cel mai mult epoca
prezentă.
Ar putea să pară acum că, văzută în adevărul ei, cunoaşterea
actuală
a naturii nu indică nici o cale care să transpună sufletul în
dispoziţia necesară pentru a găsi prin vedere mistică lumina
spiritului. Oare din ce cauză sufletele predispuse spre mistică găsesc
mulţumire, ce-i drept, la Meister Eckhart, la Jakob Böhme etc.; nu
însă
şi în cartea naturii, în măsura în care aceasta stă
azi deschisă în
faţa omului, prin cunoaştere?
În orice caz, felul în care se vorbeşte astăzi, de
obicei, despre
această carte a naturii nu ne poate transpune în dispoziţia
sufletească
mistică.
Dar, cartea de faţă vrea să atragă atenţia că nu trebuie să se
vorbească aşa. Încercăm s-o facem prin faptul că ne ocupăm şi de
unele
spirite care, pe baza dispoziţiei sufleteşti a vechii mistici, dezvoltă
o gândire aptă să preia şi rezultatele cunoaşterii moderne. E
cazul lui
Nicolaus Cusanus.
Din studierea unor asemenea personalităţi se poate vedea că şi
cercetarea actuală a naturii e capabilă de o aprofundare mistică.
Fiindcă un Nicolaus Cusanus ar putea să-şi transfere gândirea
într-un
asemenea mod de cercetare. În epoca sa ar fi fost posibil să se
renunţe
la vechiul mod de cercetare, să se păstreze dispoziţia mistică şi să se
adopte metoda modernă de studiere a naturii, dacă aceasta ar fi existat
deja.
Dar, dacă sufletul uman găseşte că un lucru e compatibil cu un
anumit mod de cercetare, el trebuie să şi poată dobândi acest
lucru din
sine însuşi, dacă e suficient de puternic pentru a face aşa ceva.
Eu
mi-am propus să descriu specificul misticii medievale, ca să arăt cum,
desprinsă de solul ei matern – vechiul mod de a studia natura –, ea se
dezvoltă sub formă de mistică independentă, fără a se putea însă
menţine, pentru că, de acum înainte, îi lipseşte
impulsivitatea
sufletească pe care i-o dădea, în vremurile vechi, munca de
cercetare.
Aceasta ne duce la gândul că trebuie căutate în
cercetarea modernă
elementele care duc la mistică. Din această cercetare se va putea naşte
din nou acea impulsivitate a sufletului care nu se opreşte la viaţa
sufletească mistică, întunecată, înrudită cu viaţa de
sentiment, ci se
înalţă de la punctul de plecare mistic la cunoaşterea spiritului.
Mistica medievală s-a ofilit şi a pierit din cauză că a pierdut acea
bază solidă pe care o oferă munca de cercetare şi care direcţionează
forţele sufleteşti în sus, spre spirit. Mica scriere de fată ar
vrea să
fie un îndemn de a căuta în cercetarea /ştiinţifică/
modernă corect
înţeleasă forţele care se îndreaptă în direcţia lumii
spirituale.
Goetheanum, Dornach, lângă Basel
Toamna 1923
RUDOLF STEINER
Cele descrise în această carte au constituit mai
întâi continutul unor
conferinţe pe care le-am ţinut iarna trecută în cadrul
Bibliotecii
Teosofice din Berlin. Contesa şi contele Brockdorff m-au invitat să
vorbesc despre mistică în faţa unui auditoriu pentru care
lucrurile
dezbătute aici sunt o problemă de viaţă importantă.
Acum zece ani n-aş fi putut îndrăzni să împlinesc o
asemenea
dorinţă. Nu pentru că, în acea vreme, lumea de idei pe care o
descriu
astăzi n-ar fi trăit deja în mine. Această lume de idei există
deja, în
întregime, în cartea mea Filosofia libertăţii.
Dar pentru a exprima această lume de idei aşa cum o fac astăzi şi a o
pune la baza unui studiu de felul celui întreprins în
scrierea de faţă,
pentru aceasta se mai cere şi cu totul altceva decât să fii ferm
convins de adevărul ei ideatic. Pentru aceasta se cere să fi trăit
în
mod intim cu această lume de idei, lucru care se poate realiza doar
de-a lungul multor ani din viaţa unui om. De-abia acum, după ce am avut
parte de o asemenea convieţuire, îndrăznesc să vorbesc aşa cum
cititorul va percepe în această carte.
Acela care abordează cu o gândire plină de prejudecăţi lumea
mea de
idei, va descoperi în ea o contradicţie după alta. Foarte recent
am
publicat o carte referitoare la concepţiile despre lume din secolul al
XIX-lea (Berlin,1900) şi am dedicat-o marelui naturalist Ernst Haeckel,
încheind-o printr-un fel de justificare a lumii sale de idei.
În
expunerile ce urmează vorbesc într-un mod plin de dăruire,
aprobator,
despre o serie de mistici, de la Meister Eckhart până la Angelus
Silesius. Despre alte „contradicţii“ pe care le enumeră unul sau altul,
mai bine să nici nu amintesc. – Nu mă miră faptul că unii mă condamnă
drept mistic, alţii drept materialist. Dacă eu sunt de părere că
părintele iezuit Müller a rezolvat o problemă de chimie grea şi
sunt
întru totul de acord cu el în această privinţă, nimeni nu
are voie să
mă condamne drept adept al iezuitismului, fără a risca să fie
considerat prost de către cei care văd lucrurile în profunzime.
Acela care, ca mine, îşi urmează căile lui proprii, trebuie să
lase
să se abată asupra lui multe neînţelegeri. Dar, în fond, el
poate să
suporte uşor această situaţie. Fiindcă, în general, asemenea
neînţelegeri sunt pentru el ceva de la sine înţeles, dacă
are în vedere
natura spirituală a celor care-l judecă. Privesc cu sentimente nu
lipsite de umor spre unele judecăţi critice de care am avut parte
în
decursul carierei mele scriitoriceşti. La început, mergea. Am
scris
despre Goethe şi pornind de la el. Unora, afirmaţiile mele le-au sunat
în aşa fel, încât le-au putut încadra în
propriile lor şabloane de
gândire. Şi chiar aşa s-a întâmplat, prin faptul că
s-a spus: „O
lucrare cum este Introduceri
la scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe scrisă de Rudolf
Steiner poate fi desemnată cu adevărat drept cel mai bun studiu care a
fost scris vreodată în acest domeniu“. Când, ceva mai
târziu, am
publicat o carte independentă, devenisem deja cu mult mai prost. Căci
acum un critic plin de bune intenţii m-a sfătuit: „Înainte de a
continua să facă reforme şi de a-şi lansa în lume Filosofia libertăţii,
îl sfătuim în mod insistent să-şi ia osteneala de a
încerca să-i
înţeleagă pe cei doi filosofi (Hume şi Kant)“. Din păcate, acest
critic
nu cunoaşte decât ceea ce e în stare el însuşi să
citească în Kant şi
Hume; deci, nu mă sfătuieşte, în fond, decât ca eu,
în legătură cu
aceşti doi gânditori, să nu-mi reprezint nimic altceva
decât ceea ce
îşi reprezintă el însusi. Când voi fi realizat acest
lucru, va fi
mulţumit de mine. – În momentul în care a apărut cartea mea
Filosofia
libertăţii,
aveam nevoie de o apreciere, la fel ca debutantul cel mai neştiutor.
Mi-a acordat-o un domn, pe care, probabil, nimic altceva nu-l sileste
să scrie, în afară de faptul că, citind nenumărate cărţi ale
altora, nu
le-a înţeles. El îmi spune că mi-aş fi observat greşelile,
dacă aş fi
făcut „studii de psihologie, logică şi epistemologie mai aprofundate“,
şi-mi înşiră neîntârziat cărţile pe care ar trebui să
le citesc, pentru
a deveni la fel de inteligent ca şi el: „Mill, Sigwart, Wundt, Riehl,
Paulsen, B. Erdmann“. Delicios a fost pentru mine mai ales sfatul unui
om căruia-i impune atât de mult felul cum îl
„întelege“ el însuşi pe
Kant, încât nici nu poate concepe ca cineva să-l fi citit
pe Kant şi,
totuşi, să judece altfel decât el. De aceea îmi indică de
îndată
capitolele respective din scrierile lui Kant din care pot scoate o
înţelegere la fel de profundă a lui Kant cum este a lui.
Am inserat aici câteva dintre aprecierile tipice care se fac
asupra
lumii mele de idei. Cu toate că, în sine, sunt lipsite de
importanţă,
ele îmi par potrivite să atragă atenţia, ca simptome, asupra unor
lucruri care se aşază în drumul celui ce desfăşoară o activitate
scriitoricească în domeniul problemelor superioare ale
cunoaşterii. Eu
trebuie să merg pe drumul meu, chiar dacă unul îmi dă bunul sfat
de a-l
citi pe Kant, sau altul mă anatemizează din cauză că sunt de acord cu
Haeckel. Şi aşa se face că am scris şi despre mistică, fără să-mi pese
de judecata pe care o va emite un materialist convins. Aş vrea doar –
ca să nu se mai consume în mod inutil atâta cerneală
tipografică – să-i
informez pe aceia care mă vor povăţui acum, probabil, să citesc Enigmele lumii de Haeckel, că
în
ultimele luni am ţinut vreo treizeci de conferinţe despre această carte.
Sper să fi arătat în scrierea mea că poţi să fii un adept
fidel al
concepţiei naturalist-ştiinţifice despre lume şi, totuşi, să cauţi
căile spre suflet pe care umblă mistica just înţeleasă. Merg
chiar mai
departe şi zic: Numai acela care cunoaşte spiritul în sensul
misticii
veritabile poate să ajungă la o înţelegere deplină a realităţilor
din
natură. Numai că nu avem voie să confundăm mistica veritabilă cu
„misticismul“ ce bântuie în unele capete confuze. Pe ce căi
greşite
poate s-o ia acest lucru am arătat în cartea mea Filosofia libertăţii,
p. 141 şi următoarele.
Berlin, septembrie 1901
RUDOLF STEINER
