|
Lumea de reprezentare a lui Meister Eckhart e străbătută în
întregime de jarul sentimentului că în spiritul uman
lucrurile renasc
ca entităţi superioare. El a făcut parte din ordinul dominicanilor, la
fel ca şi cel mai mare teolog creştin al evului mediu, Toma d'Aquino,
care a trăit între 1225 şi 1274. Eckhart îl venera în
mod necondiţionat
pe Toma d'Aquino. Acest lucru trebuie să ne pară absolut firesc, dacă
avem în vedere întregul mod de gândire a lui Meister
Eckhart. Despre
sine însuşi credea că este la fel de mult în acord cu
învăţăturile
Bisericii creştine, cum era, după părerea lui, şi Toma d'Aquino.
Eckhart n-a vrut să elimine nimic din conţinutul creştinismului şi nici
să-i adauge ceva. Dar a vrut să dea la iveală acest conţinut în
felul
său, sub o formă nouă. Nevoile spirituale ale unei personalităţi ca cea
a lui Eckhart nu cer să se aducă nişte adevăruri noi, de o natură sau
alta, în locul celor vechi. El se unise întru totul cu
conţinutul pe
care-l primise prin tradiţie. Dar voia să dea acestui conţinut o formă
nouă, o viaţă nouă. El a vrut, fără îndoială, să rămână un
creştin
dreptcredincios. Adevărurile creştine erau adevărurile sale. El voia
doar să le privească în alt fel decât o făcuse, de pildă,
Toma
d'Aquino. Acesta din urmă presupunea că există două izvoare ale
cunoaşterii: revelaţia, în domeniul credinţei, şi raţiunea,
în domeniul
cercetării. Raţiunea cunoaşte legile lucrurilor, adică spiritualul din
natură. Ea se poate ridica şi deasupra naturii, şi poate sesiza
în
spirit, entitatea divină care se află la baza întregii naturi
dintr-o
anumită pespectivă. Dar pe această cale ea nu ajunge la o cufundare
în
entitatea plenară a lui
Dumnezeu. Trebuie să-i vină în întâmpinare un
conţinut de adevăr
superior. Acesta e dat în Sfânia Scriptură. Ea revelează ceea ce omul nu poate să
atingă prin propriile lui puteri. Omul trebuie să primească, pur şi
simplu, conţinutul de adevăr al Scripturii; raţiunea poate apăra acest
conţinut, se poate strădui, prin propriile ei forţe de cunoaştere, să-l
înţeleagă cât mai bine; dar nu-l poate produce niciodată ea
însăşi, din
spiritul uman. Adevăr suprem nu
este ceea ce spiritul contemplă,
ci un anumit conţinut de cunoaştere care a venit spre spirit din afară. Sfântul Augustin
se
declară incapabil să găsescă în el însuşi izvorul a ceea ce
trebuie să creadă. El spune:
„N-aş
crede Evangheliei dacă nu m-ar determina la aceasta autoritatea
Bisericii catolice.“ Această afirmaţie este pe linia acelui evanghelist
care trimite la mărturia exterioară: „Cele ce am auzit, cele ce ochii
noştri au văzut, cele ce am văzut noi înşine, ceea ce
mâinile noastre
au atins din Cuvântul Vieţii..., cele ce am văzut şi auzit,
acestea vi
le vestim, pentru ca să vă împărtăşiţi şi voi din ele
împreună cu noi.“
Meister Eckhart însă ar vrea să înscrie în cugetul
omului cuvintele lui
Hristos: „Este de folos pentru voi că plec de la voi; căci dacă nu plec
de la voi, nu puteţi avea parte de Sfântul Duh.“ Şi el explică
aceste
cuvinte spunând: „E chiar ca şi când ar zice: aţi pus prea
multă
bucurie în imaginea mea actuală,
de aceea nu puteţi avea bucuria desăvârşită a Sfântului
Duh.“ Eckhart
crede că nu vorbeşte de un alt Dumnezeu, ci tot de acela despre care
vorbesc Augustin şi evanghelistul şi Toma; şi totuşi, mărturia lor
despre Dumnezeu nu e mărturia lui. „Unii oameni vor să-1 vadă pe
Dumnezeu cu ochii, la fel cum văd o vacă şi vor să-l iubească pe
Dumnezeu la fel cum iubesc o vacă. Aşadar, ei îl iubesc pe
Dumnezeu
pentru a avea bogăţie exterioară şi mângâiere lăuntrică;
dar aceşti
oameni nu-l iubesc cu adevărat pe Dumnezeu... Oamenilor naivi li se
pare că-l văd pe Dumnezeu ca şi cum El s-ar afla acolo şi ei aici. Dar
nu este aşa. Dumnezeu şi cu mine suntem una în cunoaştere.“ La
baza
unor asemenea mărturisiri ale lui Eckhart nu se află altceva
decât
faptul că el percepe cu simţul lăuntric. Şi această trăire îi
arată
lucrurile într-o lumină superioară. De aceea el crede că nu are
nevoie
de o lumină exterioară, ca să ajungă la înţelegerile supreme: „Un
maestru grăieşte: Dumnezeu s-a făcut om, prin aceasta a fost
înălţat şi
întreg neamul omenesc. De aceasta să ne bucurăm, că Hristos,
fratele
nostru, a zburat, prin puterea proprie, peste toate corurile
îngerilor
şi stă de-a dreapta Tatălui. Acest maestru a grăit bine; dar, adevăr vă
zic vouă, nu dau mult pe vorba lui. La ce mi-ar folosi un frate care să
fie om bogat, dacă eu aş fi sărac? La ce mi-ar folosi să am un frate
care să fie un înţelept, dacă eu aş fi un prost?... Tatăl cel
ceresc îl
naşte pe Fiul său unul născut în El însuşi şi în
mine. De ce în El şi
în mine? Eu sunt una cu El; şi EI nu mă poate exclude. În
aceeaşi
lucrare, Sfântul Duh primeşte Fiinţa Sa şi purcede de la mine ca
şi de
la Dumnezeu. De ce? Eu sunt în Dumnezeu şi dacă Sfântul Duh
nu-şi ia
Fiinţa de la mine, nu şi-o ia nici de la Dumnezeu. Eu nu sunt exclus
în
nici un fel.“ Când Eckhart aminteşte cuvântul lui Pavel:
„Îmbrăcati-vă
în Iisus Hristos“, el vrea să pună în subtextul acestor
cuvinte
următorul sens: cufundaţi-vă în voi înşivă,
adânciti-vă în
autocontemplare: şi din adâncurile fiinţei voastre va străluci
spre voi
Dumnezeu; El va lumina pentru voi toate lucrurile; L-aţi găsit în
voi;
aţi devenit una cu Entitatea lui Dumnezeu. „Dumnezeu s-a făcut om,
pentru ca eu să devin Dumnezeu.“ În tratatul său Despre retragerea în sine,
Eckhart
îşi spune cuvântul în legătură cu raportul dintre
percepţia exterioară
şi cea interioară: „Aici să ştii că maeştrii spun că în fiecare
om sunt
doi oameni: unul se numeşte omul exterior, aceasta e senzorialitatea;
omului îi slujesc cele cinci simţuri, totuşi, el acţionează prin
puterea sufletului. Celălalt se numeşte omul lăuntric, acesta e
lăuntrul uman. Acuma tu să ştii că orice om care-l iubeşte pe Dumnezeu
nu mai foloseşte fortele sufletului în omul exterior în mai
mare măsură
decât o cer, la nevoie, cele cinci simiuri; iar lăuntrul nu se
întoarce
către cele cinci simiuri, decât în măsura în care el
este îndrumătorul
şi conducătorul celor cinci simiuri şi le păzeşte, ca să nu urmeze
înclinaţia lor spre animalitate.“ Cine vorbeşte în acest
fel despre
omul lăuntric, nu-şi mai poate îndrepta privirile spre o esenţă a
lucrurilor aflată în afara lui, sub o formă senzorială. Căci lui
îi
este clar faptul că această esenţă nu-i poate ieşi în
întâmpinare din
nici un domeniu al lumii exterioare sensibile. I s-ar putea obiecta: Ce
le priveşte pe lucrurile din lumea exterioară ceea ce tu le adaugi din
spiritul tău? Întemeiază-te mai bine pe simţurile tale. Numai ele
îţi
dau ştiri despre lumea exterioară. Nu falsifica printr-un adaos
spiritual ceea ce simţurile îţi dau în mod pur, fără nici
un adaos, ca
imagine a lumii exterioare, Ochiul tău îţi spune cum e culoarea;
în
culoare nu e nimic din ceea ce spiritul tău cunoaşte despre culoare. De
pe poziţia lui Meister Eckhart, ar trebui să răspundem: Simţurile sunt
nişte aparate fizice. De aceea, comunicările lor despre lucruri se pot
referi numai la partea fizică a lucrurilor. Iar această parte fizică a
lucrurilor mi se comunică prin faptul că în mine însumi e
declanşat un
proces fizic. Culoarea, ca proces fizic al lumii exterioare,
declanşează un proces fizic în ochiul şi în creierul meu.
Prin aceasta,
eu percep culoarea. Dar pe această cale eu pot percepe din culoare
numai ceea ce, în ea, e de natură senzorială. Percepţia
senzorială
exclude din lucruri tot ceea ce e nesenzorial. Ea dezbracă lucrurile de
tot ceea ce este de natură nesenzorială. Dacă eu înaintez
până la
conţinutul spiritual, ideal, nu fac altceva decât să restabilesc
ceea
ce percepţia senzorială a stins în lucruri. Aşadar, percepţia
senzorială nu-mi arată fiinţa cea mai adâncă a lucrurilor; mai
degrabă
mă separă de această fiinţă. Perceperea spirituală, ideală, mă uneşte
din nou cu această fiinţă. Ea îmi arată că înăuntrul lor,
lucrurile
sunt exact de aceeaşi fiinţă spirituală cu mine însumi.
Perceperea
spirituală a lumii face să dispară bariera dintre mine şi lumea
exterioară. Eu sunt despărţit de lumea exterioară în măsura
în care
sunt un lucru de natură senzorială printre alte lucruri de natură
senzorială. Ochiul meu şi culoarea sunt două entităţi diferite.
Creierul meu şi planta sunt două lucruri diferite. Dar conţinutul
ideatic al plantei şi al culorii aparţin, împreună cu conţinutul
ideatic al creierului meu şi al ochiului, unei entităţi ideatice
unitare. – Această concepţie nu trebuie confundată cu răspândita
concepţie antropomorfică despre lume, umanizantă, care crede că
înţelege lucrurile lumii exterioare prin faptul că le atribuie
însuşirii de natură psihică, asemănătoare, după cum pretinde, cu
însuşirile sufletului uman. Această concepţie spune: noi percepem
la un
om, dacă stăm faţă în faţă cu el în mod exterior, numai
caracteristici
de natură senzorială. Nu pot privi înăuntrul semenului meu. Din
ceea ce
văd şi aud la el, trag concluzii în privinţa sufletului său, a
fiinţei
sale lăuntrice. Prin urmare, sufletul nu e ceva pe care să-l percep
vreodată în mod nemijlocit. Percep un suflet numai în
propria mea
fiinţă lăuntrică. Gândurile mele, plăsmuirile fanteziei mele,
sentimentele mele, nu le vede nici un om. Dar, întocmai aşa cum
eu am o
viaţă lăuntrică, alături de ceea ce poate fi perceput pe cale
exterioară, o asemenea viaţă trebuie să aibă şi toate celelalte fiinţe.
Aşa conchide cel situat pe poziţiile concepţiei antropomorfice
(umanizante) despre lume. Ceea ce eu percep pe cale exterioară la
plantă, trebuie să fie, tot aşa, doar latura exterioară a ceva
lăuntric, a unui suflet, pe care trebuie să-l adaug cu gândirea
mea, la
ceea ce percep. Şi, de vreme ce pentru mine există o singură lume
lăuntrică, şi anume a mea proprie, nu-rni pot reprezenta nici lumea
lăuntrică a celorlalte fiinţe decât tot ca fiind asemănătoare cu
lumea
mea lăuntrică. Şi astfel se ajunge la un fel de înzestrare cu
suflet a
întregii naturi (panpsihism). Această concepţie are la bază
necunoaşterea a ceea ce oferă în realitate simţul lăuntric
dezvoltat.
Conţinutul spiritual al unui lucru exterior, care mi se arată
înăuntrul
meu, nu e ceva adăugat de gândirea mea percepţiei exterioare. La
fel de
puţin ca spiritul unui alt om. Prin simţul lăuntric, eu percep acest
continut spiritual, exact la fel cum, prin simţurile exterioare, percep
conţinutul fizic. Iar ceea ce numesc, în sensul de mai sus, viaţă
lăuntrică a mea, nu e deloc, într-un sens mai înalt,
spiritul meu.
Această viaţă lăuntrică e rezultatul unor procese pur senzoriale,
îmi
aparţine mie doar ca personalitate absolut individuală, care nu e
altceva decât rezultatul organizării ei psihice. Dacă eu transfer
asupra lucrurilor exterioare această fiinţă lăuntrică a mea, eu
gândesc, într-adevăr, aiurea. Viaţa mea sufletească
personală,
gândurile, amintirile şi sentimentele mele sunt în mine
pentru că eu
sunt o fiinţă a naturii, organizată aşa şi aşa, cu un aparat de
percepţie senzorială anume; cu un sistem nervos anume. Acest suflet
uman al meu n-am voie să-l transfer asupra lucrurilor. Aş avea voie să
fac aceasta numai dacă aş găsi undeva un sistem nervos cu o organizare
similară. Dar sufletul meu individual nu e spiritualul cel mai
înalt
din mine. Acest spiritual cel mai înalt trebuie să fie trezit
în mine
acum de către simţul lăuntric. Iar acest spiritual care poate fi trezit
în mine este, totodată, unul şi acelaşi cu spiritualul din toate
lucrurile. În faţa acestui spiritual, planta apare, în mod
nemijlocit,
în spiritualitatea ei. Nu e nevoie să-i confer o spiritualitate
care să
fie asemănătoare propriei mele spiritualităţi. Pentru această concepţie
despre lume, toată vorbăria despre necunoscutul „lucru în sine“
îşi
pierde sensul. Căci tocmai „lucrul în sine“ este acela care se
dezvăluie simţului lăuntric. Toată vorbăria despre necunoscutul „lucru
în sine“ vine numai de la faptul că cei care vorbesc astfel nu
sunt în
stare să recunoască în conţinuturile spirituale ale fiinţei lor
lăuntrice „lururile în sine“. Ei cred că recunosc înăuntrul
lor umbre
şi scheme lipsite de fiinţă, „simple noţiuni şi idei“ ale lucrurilor.
Pentru că au, totuşi, o presimţire despre „lucrul în sine“, ei
cred că
acest „lucru în sine“ se ascunde şi că facultăţii de cunoaştere
umane
i-au fost puse limite. Oamenilor care sunt prizonierii acestei
convingeri nu li se poate dovedi că trebuie să sesizeze acest „lucru
în
sine“ înăuntrul lor, căci, chiar dacă le-ar fi arătat, ei tot nu
i-ar
admite niciodată existenţa. Dar tocmai această admitere este
esenţialul. – Tot ce spune Meister Eckhart e plin de această admitere.
„Pentru asta ia o alegorie. Într-o ţâţână, o uşă se
deschide şi se
închide. Dacă voi asemăna acum scândura din afară a uşii cu
omul
exterior, voi compara ţâţâna cu omul lăuntric. Când
uşa se deschide şi
se închide, scândura exterioară se mişcă încolo şi
încoace, pe când
ţâiâna rămâne constantă şi nemişcată şi nu e
schimbată deloc prin
aceasta. Tot aşa e şi aici.“ Ca fiinţă individuală concret-senzorială,
eu pot cerceta lucrurile în toate directiile – uşa se deschide şi
se
închide; dacă nu fac ca percepţiile simţurilor să învie
spiritul în
mine, nu cunosc nimic din fiinţa lor – ţâţâna nu se mişcă.
Iluminarea
mijlocită de simţul lăuntric este, după părerea lui Eckhart, intrarea
lui Dumnezeu în suflet. Lumina cunoaşterii, care se aprinde prin
această intrare, e numită de el „scânteiuţa din suflet“. Acel loc
din
fiinţa lăuntrică umană în care se aprinde această
„scânteiuţă“ e „atât
de pură şi atât de înaltă şi atât de nobilă în
sine însăşi, încât în ea
nu poate fi nimic din cele create, ci numai Dumnezeu locuieşte în
ea,
singur cu natura lui Dumnezeiască“. Cel care a făcut să se aprindă
înăuntrul lui această „scânteiuţă“ nu mai vede doar aşa cum
vede omul
cu simţurile exterioare şi cu intelectul logic, care ordonează şi
clasifică impresiile simţurilor, ci el vede lucrurile aşa cum sunt.
Simţurile exterioare şi intelectul ce ordonează îl separă pe omul
individual de lucrurile din afara lui; ele fac din ele un individ
situat în spaţiu şi timp, care percepe şi lucrurile din afara lui
în
spaţiu şi timp. Omul iluminat de „scânteiuţă“ încetează să
mai fie o
fiinţă individuală. El îşi nimiceşte izolarea. Tot ceea ce
provoacă
deosebirea dintre el şi lucruri, încetează să existe. Faptul că
el, ca
fiinţă individuală, este acela care percepe, nu mai are nici o
importanţă. Între el şi lucruri nu mai e despărţire. Lucrurile
şi,
deci, şi Dumnezeu se văd în el. „Această
«scânteiuţă» este Dumnezeu,
astfel încât ea este Unul unitar şi poartă în sine
imaginea tuturor
creaturilor, imagine fără imagine şi imagine mai presus de imagine.“
Eckhart descrie în cuvintele cele mai minunate stingerea fiinţei
individuale: „Trebuie să ştim, de aceea, că, după cum stau lucrurile,
a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a fi cunoscut de Dumnezeu e totuna.
În
aceasta îl cunoaştem pe Dumnezeu şi vedem că El ne face văzători
şi
cunoscători. Şi, precum aerul care luminează nu e altceva decât
ceea ce
îl iluminează; căci el luminează fiindcă e luminat: tot astfel,
noi
cunoaştem prin faptul că suntem cunoscuţi şi că El ne face cunoscători
ai săi“.
Pe o asemenea temelie îşi clădeşte Meister Eckhart raportul
său faţă
de Dumnezeu. E un raport pur spiritual şi nu poate fi format după o
imagine împrumutată din viaţa umană, individuală. Dumnezeu nu-şi
poate
iubi creatura aşa cum iubeşte un om individual un alt om; Dumnezeu nu
poate să fi creat lumea aşa cum constructorul face casa. Toate
gândurile de acest fel dispar în faţa văzului lăuntric. E
în natura lui Dumnezeu
că El iubeste
lumea. Un Dumnezeu care ar putea să iubească şi, de asemenea, să nu
iubească, e plăsmuit după imaginea omului individual. „Eu vă spun
în
adevăr bun şi în adevăr veşnic şi în adevăr nepieritor, că
Dumnezeu
trebuie să Se reverse dintr-o dată în orice om care s-a lăsat
nimicit,
după toată posibilitatea, să Se reverse atât de total şi deplin,
încât
nu păstrează nimic în viaţa şi în fiinţa Sa, în
Natura şi Dumnezeirea
Sa; El trebuie să reverse totul deodată, în mod rodnic.“ Iar
iluminarea
lăuntrică este ceva pe care sufletul trebuie să-l găsească necesar, dacă se cufundă în
adâncul
lui.
Deja de aici reiese că nu e voie să ne reprezentăm felul cum
Dumnezeu Se reveleză omenirii după chipul în care un om se revelează altui om. Această comunicare poate şi să nu aibă
loc. Un om se poate închide altuia. Dumnezeu trebuie, potrivit cu esenţa Sa, să
Se comunice. „E un adevăr sigur acela că Dumnezeu are nevoie să ne
caute, ca şi cum întreaga lui Dumnezeire ar atârna de
aceasta. Dumnezeu
Se poate lipsi de noi la fel de puţin cum ne putem lipsi noi de El.
Chiar dacă noi ne-am întoarce de la Dumnezeu, El, totuşi, nu s-ar
întoarce niciodată de la noi.“ În mod consecvent cu
aceasta, nici
atunci raportul omului faţă de Dumnezeu nu poate fi conceput în
sensul
că ar conţine ceva imagistic, luat din omenescul individual. Eckhart e
conştient de faptul că ţine de desăvârşirea Fiinţei Originare a
lumii
să se găsească pe Sine în sufletul uman. Această Fiinţă Originară
ar fi
nedesăvârşită, ba chiar neterminată, dar i-ar lipsi acea parte
componentă a plăsmuirii sale care iese la iveală în sufletul
omului.
Ceea ce se întâmplă în om, ţine de Fiinţa Originară;
şi dacă nu s-ar
întâmpla, atunci Fiinţa Originară ar fi doar o parte a ei
însăşi. În
acest sens, omului îi e îngăduit să se simtă mădular
necesar al Fiinţei
Lumii. Eckhart exprimă acest lucru descriind sentimentul său faţă de
Dumnezeu în felul următor: „Eu nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru
că mă
iubeşte, deoarece nu m-ar lăsa, că o vrea sau nu, natura Lui îl
constrânge totuşi. . . De aceea; nu vreau să-L rog pe Dumnezeu
să-mi
dea ceva, nici nu vreau să-L preamăresc pentru ce mi-a dat...“
Dar acest raport al sufletului uman faţă de Fiinţa Originară nu
trebuie înţeles în sensul că am declara sufletul, în
entitatea lui
individuală, ca fiind identic cu această Fiinţă Originară. Sufletul
care e întreţesut în lumea senzorială şi, deci, în
ceea ce e limitat şi
pieritor, încă nu are în sine, ca atare, conţinutul Fiinţei
Originare.
Mai întâi, trebuie să-l dezvolte în el. Trebuie să se
distrugă pe sine
ca fiinţă individuală. Meister Eckhart caracterizează într-un mod
cât
se poate de nimerit această distrugere drept „des-devenire“ (germ. Entwerden). „Când ajung
în temeiul
Dumnezeirii, nu mă întreabă nimeni de unde vin şi unde am fost şi
nimeni nu-mi duce lipsa, căci aici este o des-devenire“. Despre acest
raport vorbeşte în mod clar şi fraza următoare: „Iau un vas cu
apă şi
pun înăuntru o oglindă şi-1 pun sub roata Soarelui. Soarele
îşi aruncă
în oglindă razele lui luminoase şi totuşi nu piere. Oglindirea
oglinzii
în Soare este Soare în Soare, iar oglinda este, totuşi,
ceea ce este.
La fel e cu Dumnezeu. Dumnezeu este în suflet cu Natura şi cu
Fiinţa şi
cu Dumnezeirea Sa, şi totuşi, El nu e sufletul. Oglindirea sufletului
în Dumnezeu este Dumnezeu în Dumnezeu, iar sufletul este,
totuşi, ceea
ce este.“
Sufletul care se dăruieşte iluminării lăuntrice nu cunoaşte doar
în
sine ceea ce a fost înainte de iluminare; ci cunoaşte ceea ce el
devine
de-abia prin această iluminare. „Noi trebuie să ne unim cu Dumnezeu
în
mod fiinţial; noi trebuie să ne unim cu Dumnezeu în mod unitar;
noi
trebuie să ne unim cu Dumnezeu pe de-a-ntregul. Cum să ne unim cu
Dumnezeu în mod fiinţial? Aceasta se va întâmpla prin
contemplare şi nu
prin fiinţare. Fiinta Sa nu vrea să devină fiinţa noastră, ci trebuie
să devină viaţa noastră.“ Nu trebuie cunoscută, în sens logic, o
viaţă
care există deja – o fiinţare; ci cunoaşterea superioară – percepţia
lăuntrică – trebuie să devină ea însăşi viaţă; spiritualul,
ideaticul,
trebuie să fie simţit de omul care vede în spirit la fel cum e
simţită
de către natura umană individuală viaţa obişnuită, de fiecare zi.
Pornind de la asemenea puncte de vedere, Meister Eckhart ajunge şi
la o noţiune pură a libertăţii. În viaţa obişnuită, sufletul nu e
liber. Căci el e încadrat în lumea cauzelor inferioare. El
săvârşeşte
lucrurile la care îl împing aceste cauze inferioare. Prin
„percepţia
spirituală“, el e înălţat din sfera acestor cauze. Nu mai
acţionează ca
suflet individual. În el este dezgropată acea Entitate Originară
care
nu mai poate fi cauzată de nimic altceva decât de ea
însăşi. „Dumnezeu
nu sileşte voinţa, ci mai degrabă o pune în libertate, astfel
încât ea
nu mai vrea nimic altceva decât ce vrea Dumnezeu însuşi.
Iar spiritul
nu mai poate să vrea nimic altceva decât ce vrea Dumnezeu: şi
aceasta
nu e nelibertatea lui; este libertatea lui propriu-zisă. Căci
libertatea este ca noi să nu fim legaţi, ci să fim la fel de liberi şi
de puri şi de neamestecaţi cum am fost la întâia noastră
revărsare (din
Dumnezeu – nota tr.) şi când am fost peţiţi în
Sfântul Duh.“ Despre
omul iluminat putem spune că el însuşi este entitatea care
determină
din sine Binele şi Răul. El nu poate deloc altfel decât să
săvârşească
Binele. Căci el nu slujeşte Binele, ci Binele îşi duce viaţa
în el.
„Omul drept nu slujeşte nici lui Dumnezeu, nici creaturilor; căci el
este liber şi cu cât e mai aproape de dreptate, cu atât mai
mult este
el libertatea însăşi.“ Dar atunci ce poate fi, pentru Meister
Eckhart,
Răul? El nu poate fi decât fapta săvârşită sub influenia
modului
inferior de a vedea; fapta unui suflet care n-a trecut prin starea des-devenirii.
Un asemenea suflet e egoist, în sensul că se vrea numai pe
sine. El
nu şi-ar putea armoniza voinţa cu nişte idealuri morale decât
în mod
exterior. Sufletul văzător nu poate fi egoist în acest sens.
Chiar dacă
s-ar vrea pe sine, el ar vrea, totuşi, domnia idealului; căci a făcut
în aşa fel încât a devenit el însuşi acest
ideal. El nu mai poate voi
scopurile naturii inferioare, căci nu mai are nimic comun cu această
natură inferioară. Pentru sufletul văzător, a acţiona în sensul
idealurilor morale nu înseamnă constrângere, privaţiune.
„Pentru omul
care stă în Voinţa lui Dumnezeu şi în Iubirea lui Dumnezeu,
e o bucurie
să facă toate lucrurile bune pe care Dumnezeu le voieşte şi să renunţe
la toate lucrurile rele, care sunt împotriva lui Dumnezeu. Şi lui
îi
este imposibil să nu facă un lucru pe care Dumnezeu îl vrea să
fie
făcut. La fel cum i-ar fi imposibil să meargă unuia căruia i-au fost
legate picioarele, tot astfel i-ar fi imposibil să facă o nevirtute
unui om care este în voinţa lui Dumnezeu.“ Eckhart se mai apără
în mod
special de eventuala părere că, cu această concepţie a sa, s-ar acorda
individului dreptul de a face tot ce vrea. Cel ce vede în spirit
poate
fi recunoscut tocmai din faptul că el nu mai vrea absolut nimic ca
individ. „Unii oameni zic: Dacă-L am pe Dumnezeu şi libertatea lui
Dumnezeu, pot face, desigur, tot ce vreau. Ei înteleg rău acest
cuvânt.
Câtă vreme poţi face un lucru care e împotriva lui Dumnezeu
şi a
poruncii Sale, tu n-ai iubirea lui Dumnezeu; tu poţi prea bine
înşela
lumea, ca şi cum ai avea-o.“ Eckhart e convins că sufletului care se
cufundă până în străfundul său îi străluceşte
în aceste străfunduri şi
moralitatea desăvârşită, că aici orice pricepere logică şi orice
făptuire în sensul obişnuit încetează şi că apare o
rânduială absolut
nouă a vieţii umane. „Căci tot ceea ce va fi pricepând
înţelegerea şi
tot ceea ce pofteşte dorinţa, nu e Dumnezeu. Acolo unde priceperea şi
dorinţa încetează, acolo e întuneric, acolo străluceşte
Dumnezeu. Acolo
se deschide în suflet acea forţă care e mai largă decât
cerul cel
larg... Beatitudinea celor drepţi şi beatitudinea lui Dumnezeu este o
singură beatitudine; căci aici cel drept e fericit, fiindcă Dumnezeu e
fericit.“
