|
Pe calea la care trimite modul de reprezentare al lui Nicolaus
Cusanus au mers Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (1487–1535)
şi Theophrastus Paracelsus (1493–1541). Ei se adâncesc în
natură şi
caută să scruteze legile acesteia cu toate mijloacele oferite de epoca
lor, şi anume în modul cel mai multilateral posibil. În
această
cunoaştere a naturii (Naturwissen),
ei văd, totodată, adevărata temelie a oricărei cunoaşteri superioare.
Pe aceasta ei caută s-o dezvolte chiar din sânul ştiinţelor
naturii,
prin faptul că le fac să renască în spirit.
Agrippa von Nettesheim a dus o viaţă plină de evenimente foarte
variate. Se trage dintr-un neam ales şi s-a născut la Köln. A
studiat
de timpuriu medicina şi dreptul şi a căutat să se lămurească asupra
proceselor din natură, aşa cum se obişnuia pe atunci, în cadrul
anumitor cercuri şi societăţi, sau frecventând anumiţi
cercetători
singuratici, care păstrau cu mare grijă taina în privinta a ceea
ce li
se revela din cunoaşterea naturii. În asemenea scopuri, s-a dus
de
multe ori la Paris, în Italia şi în Anglia şi l-a vizitat,
de asemenea,
la Würzburg, pe vestitul egumen Trithem von Sponheim. În
diferite
perioade a ţinut prelegeri în mai multe instituţii ştiinţifice
şi,
ici-colo, a intrat în slujba unor oameni de rang şi avuţi, cărora
le-a
pus la dispoziţie priceperea lui ca om de stat şi ca cercetător
în
domeniul ştiinţelor naturii. Dacă biografii săi dau de înţeles că
serviciile pe care le-a făcut n-au fost întotdeauna ireproşabile,
dacă
se afirmă că ar fi câştigat bani pretinzând că se pricepe
la magie şi,
pe această cale, poate procura avantaje unor oameni, acestor afirmaţii
li se opune imboldul său neobosit, incontestabil, de a-şi însuşi
în mod
cinstit întreaga cunoaştere a vremii sale şi de a aprofunda
această
cunoaştere în sensul unei cunoaşteri superioare a lumii. La el
iese în
mod evident la lumina zilei năzuinta de a putea avea o atitudine clară,
pe de o parte faţă de ştiintele naturii, iar pe de altă parte faţă de
cunoaşterea superioară. O asemenea poziţie îşi cucereşte numai
acela
care înţelege pe ce căi se ajunge la una şi la cealaltă dintre
cele
două cunoaşteri. Pe cât este de adevărat că, în cele din
urmă, ştiinţa
despre natură trebuie înălţată în regiunea spiritului, dacă
e să devină
cunoaştere superioară, tot pe atât de adevărat este că, în
primă
instanţă, ea trebuie să rămână pe tărâmul care-i e propriu,
dacă e să
ofere temelia justă pentru o treaptă superioară. „Spiritul din natură“
există numai pentru spirit. Pe cât este de cert că, în
acest sens,
natura este spirituală, tot pe atât de cert este că, în
natură, nimic
din ceea ce e prezent în organele trupeşti nu este de esenţă
spirituală
nemijlocită. Nu există nimic spiritual care să-i poată apărea ochiului
meu drept ceva spiritual. Spiritualul ca atare nu am voie să-l caut
în
natură. Fac aceasta atunci când interpretez un proces al lumii
exterioare în mod nemijlocit spiritual, când, de exemplu,
atribui
plantei un suflet, pretinzând că e, măcar pe departe, analog cu
sufletul uman. Fac aceasta şi atunci când atribui însuşi
spiritului sau
sufletului o existenţă în spaţiu sau în timp, când
spun, de exemplu,
despre sufletul veşnic al omului că el continuă să trăiască în
timp,
fără trup, totuşi, la fel ca în trup, în loc să spun că
trăieşte mai
departe ca spirit pur. Sau când cred chiar că, prin nişte
ritualuri
oarecare, perceptibile pe cale sensibilă, spiritul unui mort se poate
arăta. Spiritismul, care face această greşeală, dovedeşte prin aceasta
că n-a ajuns până la reprezentarea adevărată despre spirit, că
vrea să
vadă spiritul în mod nemijlocit sub o formă senzorială grosolană.
El
ignoră atât esenţa realităţii senzoriale, cât şi pe aceea a
spiritului.
El deposedează de spirit realităţile senzoriale obişnuite, care se
derulează ceas de ceas în faţa ochilor noştri, spre a numi
spirit, în
mod direct, ceva rar, surprinzător, neobişnuit. El nu înţelege că
ceea
ce trăieşte ca „spiritual existent în natură“ i se dezvăluie
celui care
e în măsură să vadă spiritul , de pildă, la ciocnirea a două bile
elastice, nu de-abia în cazul unor procese care frapează prin
raritatea
lor şi care nu pot fi înţelese imediat în contextul lor
firesc.
Spiritistul sileşte însă şi spiritul să coboare într-o
sferă
inferioară. În loc de a explica un fenomen care are loc în
spaţiu şi pe
care-l percepe cu simţurile, tot cu ajutorul unor forţe şi entităţi
care pot fi, de asemenea, percepute numai în mod spaţial şi
sensibil,
el recurge la „spirite“, pe care, prin aceasta, le pune exact pe
aceeaşi treaptă cu realităţile perceptibile pe cale senzorială. La baza
unui asemenea mod de reprezentare stă o deficienţă în ceea ce
priveşte
facultatea percepţiei spirituale. Un asemenea om nu e în stare să
perceapă spiritul pe cale spirituală; de aceea, îşi satisface
nevoia de
spiritual apelând la nişte simple entităţi sensibile. Spiritul nu
le
arată unor asemenea oameni nici un fel de spiritual; de aceea, ei
îl
caută cu ajutorul simţurilor. Ei ar vrea să vadă zburând prin aer
spirite, aşa cum văd că zboară norii.
Agrippa von Nettesheim luptă pentru o ştiinţă autentică despre
natură, care nu vrea să explice fenomenele naturii apelând la
cine ştie
ce fiinţe spirituale care bântuie prin lumea sensibilă, ci care
vrea să
vadă în natură numai lucruri naturale, în spirit, numai
lucruri
spirituale. – Bineînţeles că-l vom înţelege cu totul greşit
pe Agrippa,
dacă vom compara ştiinta sa despre natură cu aceea a unor secole
ulterioare, care dispune de cu totul alte experienţe. Dacă s-ar face o
asemenea comparaţie, uşor ar putea să ia naştere impresia că el mai
raportează la influenţele nemijlocite ale spiritelor lucruri care se
bazează, de fapt, numai pe corelaţii naturale sau pe o experienţă
greşită. O asemenea nedreptate îi face Moritz Carriere,
când – în orice
caz, nu în mod răuvoitor – afirmă: „Agrippa oferă un mare
registru al
lucrurilor care ţin de Soare, de Lună, de planete sau de stele fixe şi
care primesc influenţe de la acestea; de pildă, înrudite cu
Soarele
sunt focul, sângele, laurul, aurul, crisolitul; ele ne conferă
darul
Soarelui: curaj, voioşie, lumină... Animalele au un simţ al naturii,
care se apropie în mod mai sublim decât mintea umană de
spiritul
prezicerii... Oamenii pot să fie legaţi întru dragoste şi ură,
întru
boală şi sănătate. Aşa sunt legaţi hoţii, ca să nu poată fura,
negustorii, ca să nu poată face afaceri, corăbiile, morile, ca să nu
poată merge, trăznetele, ca să nu poată lovi. Aceasta se face prin
băuturi, unsori, imagini, inele, vrăji; sângele de hienă sau de
basilisc e bun la aşa ceva – ne aduce aminte de ceaunul vrăjitoarelor
din Shakespeare“. Nu, nu ne aduce aminte de acesta, dacă-l
înţelegem pe
Agrippa aşa cum trebuie. Bineînţeles că el credea în
anumite realităţi,
despre care nimeni, în vremea sa, nu credea că pot fi puse la
îndoială.
Dar facem la fel şi în zilele noastre, în privinţa
lucrurilor care
astăzi sunt considerate „reale“. Sau credem poate că secolele viitoare
nu vor arunca în cămara cu vechituri a superstiţiei „oarbe“ multe
dintre lucrurile pe care noi le prezentăm drept realităţi
indiscutabile? Eu, în orice caz, sunt convins că pe tărâmul
cunoaşterii
de către om a realităţilor se fac, într-adevăr, progrese. Atunci
când
„realitatea“ că Pământul e rotund a fost descoperită, toate
supoziţiile
anterioare au fost alungate pe tărâmul „superstiţiei“. Aşa se
întâmplă
cu anumite adevăruri ale astronomiei, ale ştiinţei despre viaţă
ş.a.m.d. Teoria eredităţii naturale este, faţă de toate „ipotezele
creaţioniste“ anterioare, un progres, la fel ca şi cunoştinţa că
Pământul e rotund, faţă de toate supoziţiile făcute înainte
în ceea ce
priveşte forma lui. Cu toate acestea, mie îmi e limpede că
în savantele
noastre tratate de ştiinţe naturale se află destule „realităţi“ care
secolelor viitoare le vor părea la fel de puţin „realităţi“, pe
cât de
puţin ne par azi reale unele dintre afirmaţiile lui Agrippa şi
Paracelsus. Nu are prea mare importanţă ce anume au considerat ei că
este „realitate“; esenţialul este spiritul în care le-au
explicat. În
vremea lui Agrippa, în orice caz, găseai prea puţină
înţelegere pentru
„magia naturală“ reprezentată de el, prin care căuta în natură
realităţi naturale şi în spirit numai realităţi spirituale;
oamenii
ţineau la „magia supranaturală“, care căuta spiritualul în sfera
lumii
sensibile şi pe care Agrippa a combătut-o. De aceea, egumenul Trithem
von Sponheim i-a putut da sfatul de a-şi împărtăşi părerile, ca
doctrină ocultă, numai câtorva aleşi, care se pot avânta
până la o idee
asemănătoare despre natură şi spirit, fiindcă „şi boilor li se dă numai
fân şi nu zahăr, cum li se dă păsărilor cântătoare“. Poate
că acestui
egumen îi datorează Agrippa însuşi punctul său de vedere
just. În Steganografia sa,
Trithemius a dat
la iveală o lucrare în care a tratat cu ironia cea mai ascunsă
acel mod
de reprezentare care confundă natura cu spiritul. Aparent, el vorbeşte
în carte mereu numai despre procese supranaturale. Acela care o
citeşte
aşa cum este ea, va crede că autorul vorbeşte despre invocarea
duhurilor, despre zborul duhurilor prin aer etc. Dacă eliminăm
însă
anumite cuvinte şi litere ale textului, râmân – aşa cum a
dovedit-o
Wolfgang Ernst Heidel în anul 1676 – nişte litere care, adunate
în
cuvinte, descriu procese pur naturale. (Într-unul din cazuri, de
exemplu, într-o formulă de invocare a duhurilor, trebuie să lăsăm
afară
cu totul primul şi ultimul cuvânt, apoi, dintre celelalte, pe al
doilea., al patrulea, al şaselea etc. În cuvintele rămase trebuie
iarăşi să tăiem prima, a treia, a cincea literă etc. Ceea ce
rămâne, se
îmbină în cuvinte; şi formula de invocare a duhurilor se
transformă
într-o comunicare pur naturală.)
Cât de greu i-a fost lui Agrippa însuşi să se elibereze
din plasa
prejudecăţilor vremii sale şi să se înalţe la o contemplare pură,
despre aceasta avem dovada în faptul că nu şi-a publicat
înainte de
anul 15311ucrarea Filosofie ocultă
(Philosophia occulta), scrisă
încă din anul 1510, din cauză că n-o considera matură. Mai avem o
mărturie în acest sens în scrierea sa Despre
vanitatea ştiinţelor (De
vanitate scientiarum), în care vorbeşte cu amărăciune
despre
practicile ştiinţifice sau de alt fel din vremea sa. Aici spune
în
modul cel mai clar că s-a smuls numai cu greu din credinţa amăgitoare a
acelora care iau nişte acţiuni exterioare oarecare drept procese
spirituale şi nişte fapte exterioare drept aluzii profetice la viitor
etc. Agrippa înaintează până la cunoaşterea superioară
urcând trei
trepte. El tratează drept primă treaptă lumea aşa cum este ea dată
simţurilor, cu substanţele, cu forţele ei fizice, chimice şi de alt
fel. Natura, în măsura în care e studiată pe această
treaptă, o numeşte
elementară. Pe cea de a doua treaptă privim lumea ca pe un tot,
în
contextul ei natural, aşa cum îşi ordonează ea lucrurile ei, după
măsură, număr, greutate, armonie etc. Prima treaptă înşiră
lucrurile
unul după altul, din aproape în aproape. Ea caută cauzele care,
declanşând un proces, se află în ambianţa imediată a
acestuia. Treapta
a doua priveşte un proces izolat în contextul Universului
întreg. Acum,
se deapănă firul ideii că fiecare lucru se află sub influenţa tuturor
celorlalte lucruri ale întregului lumii. Acest întreg al
lumii apare ca
o mare armonie, din care face parte fiecare lucru individual, ca
mădular. Lumea, privită din acest punct de vedere, e desemnată de
Agrippa drept lume astrală sau cerească. A treia treaptă a cunoaşterii
este aceea pe care spiritul, prin cufundarea în sine
însuşi, priveşte
în mod nemijlocit spiritualul, Fiinţa Originară a lumii. Aici
Agrippa
vorbeşte de lumea spiritual-sufletească.
Concepţiile pe care Agrippa le dezvoltă în legătură cu lumea
şi cu
raportul pe care omul îl stabileşte cu ea, ne
întâmpină şi la
Theophrastus Paracelsus în mod similar, dar mai desăvârşit.
De aceea
ele pot fi studiate mai bine la acesta.
Paracelsus se caracterizează el însuşi prin aceea că scrie sub
portretul său: „Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia, /De poate pentru
sine singur să rămână.“ Întreaga sa atitudine faţă de
cunoaştere e
cuprinsă în aceste cuvinte. El vrea să se întoarcă
pretutindeni prin
efort propriu la temeliile cunoaşterii naturii, spre a se înălţa
prin
propriile lui forţe spre regiunile cele mai înalte ale
cunoaşterii. În
calitate de medic, el nu vrea, ca şi contemporanii lui, să-şi
însuşească, pur şi simplu, afirmaţiile vechilor cercetători
consideraţi
pe atunci autorităţi, de exemplu Galenus sau Avicenna; vrea să citească
el însuşi în mod nemijlocit în cartea
naturii. „Medicul trebuie să treacă prin examenul naturii, care
e lumea; şi tot începutul ei. Şi acelaşi lucru pe care i-l spune
natura
trebuie să-l dea mai departe înţelepciunii, dar să nu caute nimic
în
înţelepciunea lui, ci numai în lumina naturii.“ El nu se dă
înapoi de
la nimic din ceea ce-l poate ajuta să cunoască în toate
direcţiile
natura şi activităţile ei. Întreprinde în acest scop
călătorii în
Ungaria, Spania, Portugalia şi Orient. Lui îi e îngăduit să
spună
despre sine: „Am mers pe urmele artei cu riscul vieţii mele şi nu m-am
ruşinat să învăţ de la călători, de la colportorii de ştiri şi de
la
mincinoşi. Învăţătura mea a fost pusă la încercare mai greu
decât
argintul, în sărăcie, frică, războaie şi chinuri.“ Ceea ce s-a
moştenit
de la vechile autorităţi n-are nici o valoare pentru el; fiindcă e
convins că va ajunge la înţelegerea justă numai dacă va vieţui el
însuşi înălţarea de la cunoaşterea naturii (Naturwissen) la cunoaşterea supremă
(Erkenntnis). Această trăire
de sine îl face să rostească mândra maximă: „Acela care
vrea să meargă
pe urmele adevărului, trebuie să intre în monarhia mea. . . Pe
urmele
mele; nu eu pe ale voastre, Avicenna, Rhases, Galenus, Mesur! Voi pe
urmele mele, nu eu pe ale voastre, voi, cei din Paris, voi, cei din
Montpellier, voi, cei din Suabia, voi, cei din Meissen, voi, cei din
Köln, voi, cei din Viena şi din toate oraşele aflate pe Dunăre şi
pe
Rin; voi, insule din mare, tu, Italia, tu, Dalmaţia, tu, Athena, tu,
grec, tu, arab, tu, israelit; pe urmele mele şi nu eu pe ale voastre! A
mea e monarhia!“ Uşor îl putem înţelege greşit pe
Paracelsus, din cauza
aspectului exterior aspru al firii sale, care ascunde uneori în
spatele
glumei, o profundă gravitate. Spune el însuşi: „Natura nu m-a
plăsmuit
subtil, nici nu m-a crescut cu smochine şi pâine de grâu,
ci cu brânză,
lapte şi pâine de ovăz, poate de aceea sunt grosolan în
comparaţie cu
cei curaţi ca pisicile şi suprafini; căci cei care au crescut în
haine
moi, şi noi, care am fost crescuţi în conuri de brad, nu ne
înţelegem
bine. Chiar dacă eu mă socotesc fericit, trebuie să trec drept
grosolan. Cum să nu-i par ciudat celui care n-a umblat niciodată
în
Soare“?
Goethe a caracterizat raportul dintre om şi natură (în cartea
sa
despre Winkelmann) în frumoasele fraze: „Când natura
sănătoasă a omului
acţionează ca un întreg, când el se simte în lume ca
într-un tot mare,
frumos şi demn şi de preţ, când o senzaţie armonioasă îi
oferă o
încântare pură, liberă: atunci Universul, dacă s-ar putea
simţi pe sine
însuşi ca fiind ajuns la ţelul său, ar jubila şi ar admira culmea
propriei deveniri şi fiinţe.“ Paracelsus este adânc pătruns de o
simţire ca aceea exprimată în asemenea fraze. Pe baza acestei
simţiri
se plăsmuieşte pentru el enigma omului. Să vedem cum se
întâmplă
aceasta, în sensul lui Paracelsus. În primă instanţă,
puterii de
înţelegere umane îi e ascuns drumul pe care a mers natura
pentru a
produce ceea ce este culmea ei. Ea a ajuns pe această culme; dar
această culme nu-şi spune: Eu simt că sunt întreaga natură;
această
culme îşi spune: Eu simt că sunt acest om individual. Ceea ce,
în
realitate, e o realizare a întregii lumi, se simte ca şi cum ar
fi o
fiinţă izolată, singură, existând pentru sine. Ba tocmai în
aceasta
constă adevărata esenţă a omului, că el se simte altceva decât
este, în
ultimă instanţă. Iar dacă aceasta este o contradicţie, atunci omul
poate fi numit o contradicţie care a prins viaţă. Omul este lumea
în
felul lui propriu. El îşi priveşte acordul cu lumea ca pe o
dualitate.
El este acelaşi lucru care e lumea; dar ca repetare, ca fiinţă
individuală. Aceasta este opoziţia pe care Paracelsus o simte drept
microcosmos (om) şi Macrocosmos (Univers).
Pentru el, omul este lumea în mic. Ceea ce-l face pe om să
privească
în acest fel raportul dintre el şi lume, e spiritul lui. Acest
spirit
apare legat de o singură fiinţă, de un singur organism. Acest organism,
potrivit cu întreaga lui esenţă, aparţine marelui curent al
Universului. El este un mădular al acestuia, care există în mod
real
numai în marea unitate în care sunt cuprinse toate
celelalte. Spiritul
apare însă ca produs al acestui organism individual. În
primă instanţă,
el se vede unit numai cu acest organism. El smulge acest organism din
solul matern în care a crescut. Pentru Paracelsus există, deci, o
profundă legătură, ascunsă în temelia naturală a existenţei,
între om
şi întregul Univers, legătură care se ascunde prin existenţa
spiritului. În primă instanţă, spiritul, care ne duce la
cunoaşterea
superioară, prin faptul că ne ajută să ajungem la cunoaşterea
inferioară şi că o face să renască pe o treaptă superioară, pentru noi,
oamenii, are consecinţa că ne ascunde propria noastră legătură cu
Universul. Astfel, pentru Paracelsus natura umană se împarte,
în primă
instanţă, în trei mădulare: natura noastră sensibil-trupească,
organismul nostru, care ne apare ca entitate naturală printre alte
entităţi naturale şi este exact la fel ca toate celelalte entităţi
naturale; natura noastră acoperită, care este o verigă în lanţul
lumii
întregi, care nu e închisă, deci, între limitele
organismului nostru,
ci emite şi recepţionează influenţele forţelor întregului
Univers; şi
natura cea mai înaltă: spiritul nostru, care se manifestă numai
în mod
spiritual. Paracelsus numeşte primul mădular al naturii umane corp elementar; pe cel de al
doilea, corp eteric-ceresc sau astral,
pe cel de al treilea îl numeşte suflet.
– Prin urmare, fenomenele „astrale“ sunt pentru Paracelsus o treaptă
intermediară între fenomenele pur trupeşti şi fenomenele
sufleteşti
propriu-zise. Ele devin, deci, vizibile atunci când spiritul,
care
ascunde temelia naturală a existenţei noastre, îşi opreşte
activitatea.
Avem în faţa noastră cea mai simplă apariţie a acestui
tărâm în lumea
visului. Imaginile care ne înconjoară în vis, cu legătura
lor bizară,
plină de sens, cu procesele din ambianţa noastră şi cu stările propriei
noastre fiinţe lăuntrice, sunt produsele temeliei naturale a fiinţei
noastre, care sunt întunecate de lumina mai puternică a
sufletului.
Dacă lângă patul meu cade un scaun şi eu visez o întreagă
dramă, care
sfârşeşte prin împuşcătura unui duel sau dacă am palpitaţii
şi visez o
sobă încinsă duduind, ies la iveală nişte activităţi ale naturii,
pline
de sens şi importanţă, care dezvăluie o viaţă situată între
funcţiunile
pur organice şi activitatea de reprezentare ce se desfăşoară în
conştienţa clară a spiritului. Din această sferă pornesc toate
fenomenele care ţin de hipnotism şi sugestie. În sugestie putem
vedea o
influenţă exercitată de un om asupra altui om, care indică existenţa
unei legături între entităţile naturii, ascunsă de activitatea
superioară a spiritului. Aici se deschide posibilitatea de a
înţelege
la ce se referă Paracelsus când vorbeşte de corpul „astral“. El
este
acea sumă de activităţi din natură sub a căror influenţă ne aflăm sau
ne putem afla în împrejurări deosebite; care pornesc din
noi, fără ca
sufletul nostru să intre în considerare în ceea ce le
priveşte; şi
care, totuşi, nu pot fi cuprinse în sfera noţiunii de fenomene
pur
fizice. Faptul că, în acest domeniu, Paracelsus înşiră
nişte fapte pe
care noi, azi, le punem la îndoială, dintr-un punct de vedere pe
care
l-am expus deja, nu intră în considerare. – Pe baza unor asemenea
concepţii despre natura umană, Paracelsus o împărţea pe aceasta
în
şapte mădulare. Sunt aceleaşi pe care le întâlnim şi
în înţelepciunea
vechilor egipteni, la neoplatonicieni şi în Cabala. Omul este,
în primă
instanţă, o entitate fizic-corporală, deci, supusă aceloraşi legi
cărora le e supus orice corp. El este, aşadar, în această
privinţă, un
corp pur elementar. Legile pur corporal-fizice se subordonează
procesului vieţii organice. Paracelsus numeşte legitatea organică
„archaeus“ sau „spiritus vitae“; viaţa organică se înalţă
până pe treapta
unor fenomene asemănătoare spiritului, care nu sunt încă spirit.
Sunt
fenomenele „astrale“. Din sânul proceselar „astrale“ se ivesc
funcţiile
„spiritului animal“. Omul e o
fiinţă înzestrată cu simţuri. El leagă cu mintea lui impresiile
senzoriale conform unui sens. În el se trezeşte, deci, la viaţă „sufletul raţiunii“. Omul se
adânceşte în propriile sale produse spirituale,
învaţă să cunoască
spiritul ca spirit. Cu aceasta s-a înălţat până pe treapta
de „suflet-spirit“. În
cele din urmă,
îşi dă seama că în acest suflet-spirit el vieţuieşte
substratul cel mai
adânc al existenţei lumii; sufletul-spirit încetează să mai
fie ceva
individual, izolat. Apare cunoaşterea despre care vorbeşte Eckhart,
atunci când nu se mai simţea vorbind înăuntrul lui pe sine, ci Fiinţa Universală. A
apărut acea stare în care Spiritul Universal se priveşte pe sine
însuşi
în om. Paracelsus a cuprins în cuvinte simple sentimentul
acestei
stări: „Şi acesta e un lucru mare, la care trebuie să cugetaţi: nu
există nimica în Cer şi pe Pământ, care să nu fie şi
în om. Iar Dumnezeu,
care este în Cer, acela
este în om“. – Cu aceste şapte părţi fundamentale ale naturii
umane
Paracelsus nu vrea să exprime nimic altceva decât nişte realităţi
ale
vieţuirii exterioare şi interioare. Faptul că în cadrul unei
realităti
superioare, ceea ce pentru experienţa umană se desparte ca pluralitate
de şapte mădulare este o unitate, rămâne neinfluenţat de acest
lucru.
Dar tocmai de aceea există cunoaşterea superioară: pentru a indica
unitatea în tot ceea ce, din cauza organizării trupeşti şi
spirituale,
omului îi apare, în vieţuirea nemijlocită, drept
pluralitate. Pe
treapta cunoaşterii supreme, Paracelsus tinde să contopească în
mod viu
Fiinţa Originară unitară a lumii cu spiritul său. El ştie însă că
omul
poate să cunoască natura în spiritualitatea ei numai dacă intră
în
relaţii nemijlocite cu ea. Omul nu cunoaşte natura dacă o populează cu
de la sine putere, în mod arbitrar, cu entităţi spirituale
presupuse,
ci dacă o ia şi o preţuieşte aşa cum este ea ca natură. De aceea
Paracelsus nu-l caută pe Dumnezeu sau spiritul în natură; ci
natura,
aşa cum îi apare în faţa ochilor, este pentru el în
mod absolut
nemijlocit divină. Oare trebuie mai întâi să-i atribuim
plantei un
suflet de felul celui uman, pentru a găsi spiritualul? De aceea
Paracelsus îşi explică evoluţia lucrurilor, în măsura
în care aşa ceva
este posibil, cu mijloacele ştiinţifice ale vremii sale,
concepând
această evoluţie drept un proces senzorial din natură. El consideră că
toate lucrurile provin din materia originară, din apa originară (Yliaster). Şi el consideră că un
alt proces din natură, care are loc în continuare, este scindarea
materiei originare (pe care o numeşte şi „marele limb“) în cele
patru
elemente: apă, pământ, foc şi aer. Dacă el spune că
„Cuvântul divin“ a
chemat la viaţă, din materia originară, multitudinea fiinţelor; acest
lucru trebuie înţeles numai aşa cum trebuie înţeles,
în cadrul
ştiinţelor moderne ale naturii, raportul dintre forţă şi substanţă. Un
„spirit“ în sensul real al cuvântului, pe această treaptă
nu există
încă. Acest spirit nu este un temei real al procesului naturii,
ci un
rezultat real al acestui proces. Acest spirit nu creează natura, ci se
dezvoltă din ea. Unele cuvinte ale lui Paracelsus ar putea fi
înţelese
în sensul opus. Când spune: „Nu există nimic sub formă
corporală care
să nu aibă şi să nu poarte, ascuns în el, un spirit şi să nu
trăiască.
De asemenea, nu are viaţă numai ceea ce se mişcă şi se deplasează, ca
oamenii, animalele, viermii din pământ, păsările de pe cer şi
peştii
din apă, ci şi toate lucrurile corporale şi fiinţiale“. Dar cu asemenea
afirmaţii Paracelsus nu vrea decât să atragă atenţia asupra
modului
superficial de a studia natura, care crede că, dacă a „proţăpit“
câteva
noţiuni (după excelenta exprimare a lui Goethe), a epuizat esenţa unui
lucru. El nu vrea să introducă în lucruri o esenţă născocită, ci
vrea
să pună în mişcare toate forţele omului, pentru a scoate din
lucruri
tot ceea ce se află realmente în ele. Esenţialul este să nu ne
lăsăm
induşi în eroare de faptul că Paracelsus se exprimă în
spiritul epocii
sale. Mai degrabă e important să ne dăm seama ce se află în faţa
sufletului său, atunci când, privind natura, îşi exprimă
ideile în
formele de exprimare ale vremii sale. De exemplu, el îi atribuie
omului
două feluri de carne, deci o dublă constituţie corporală. „Carnea
trebuie înţeleasă astfel, că ea este de două feluri, anume carnea
care
se trage din Adam şi carnea care nu e din Adam. Carnea din Adam e una
grosolană, căci ea e pământească şi nimic altceva decât
carne, pe care
o poţi lega şi pipăi cum faci cu lemnul şi piatra. Cealaltă carne nu e
din Adam, este o carne subtilă şi nu poate fi legată şi pipăită, căci
nu e făcută din pământ.“ Ce este carnea care e din Adam? Este tot
ceea
ce omul a moştenit prin dezvoltarea lui naturală, tot ceea ce, deci, i
s-a transmis prin ereditate. La aceasta se adaugă ceea ce omul şi-a
dobândit în decursul vremurilor, în contact cu lumea
înconjurătoare.
Cele două reprezentări ştiinţifice moderne: „însuşiri moştenite“
şi
„însuşiri dobândite prin adaptare“, derivă din gândul
mai sus amintit
al lui Paracelsus. „Carnea mai subtilă“ care-i dă omului capacitatea de
a desfăşura activităţile sale spirituale, n-a fost în om dintru
începuturi. El era „carne grosolană“, ca şi animalul, o carne pe
care o
poţi „lega şi pipăi, cum faci cu lemnul şi piatra“. În concepţia
ştiinţelor naturii şi sufletul este, aşadar, o însuşire
dobândită a
„cărnii grosolane“. Ceea ce are în vedere omul de ştiinţă al
secolului
al XIX-lea, când vorbeşte de lucrurile moştenite de la lumea
animală,
are în vedere şi Paracelsus, când foloseşte expresia
„carnea care se
trage din Adam“. Prin expuneri de felul celei de faţă nu trebuie
ştearsă nicidecum deosebirea dintre un om de ştiinţă din secolul al
XVI-lea şi unul din secolul al XIX-lea. Căci de-abia acest din urmă
secol a fost în stare să vadă în mod deplin ştiinţific
manifestările
fiinţelor vii într-un asemenea context, încât
în faţa ochilor a apărut
înrudirea lor naturală şi descendenţa reală, până sus, la
om. Ştiinţele
naturii văd numai un proces natural, acolo unde, în secolul al
XVIII-lea, Linné mai vedea un proces spiritual şi-l caracteriza
în
cuvintele: „Specii de fiinţe vii se numără atâtea, câte
forme diferite
au fost create în principiu.“ Pe când, aşadar, la
Linné, spiritul încă
mai trebuie transpus în lumea spaţială şi trebuie să i se
atribuie
sarcina de a produce, de a „crea“ în mod spiritual formele de
viaţă,
ştiinţele naturii din secolul al XIX-lea au putut da naturii ce este al
naturii şi spiritului ce este al spiritului. Naturii însăşi i se
atribuie sarcina de a-şi explica creaţiile; iar spiritul se poate
adânci în sine în singurul loc unde poate fi găsit,
înăuntrul omului. –
Dar, chiar dacă, într-un anumit sens, Paracelsus gândeşte
cu totul în
sensul vremii sale, totuşi, tocmai în privinţa ideii de evoluţie, de devenire, el a sesizat
în mod profund raportul dintre om şi natură. În Fiinţa
Originară a
lumii el n-a văzut ceva care există undeva gata făcut, încheiat,
ci el
a conceput Dumnezeiescul în devenire. De aceea, i-a putut atribui
cu
adevărat omului o activitate creatoare proprie. Dacă Fiinţa Originară
divină există o dată pentru totdeauna, atunci nu poate fi vorba de o
adevărată activitate creatoare a omului. Atunci nu creează omul care
trăieste în timp, ci creează Dumnezeu, care este din veşnicie.
Dar
pentru Paracelsus nu există un asemenea Dumnezeu, care fiinţează din
veşnicie. Pentru el există doar un proces veşnic, şi omul este un
mădular în acest proces veşnic. Ceea ce omul plăsmuieşte, n-a
existat
înainte, în nici un fel. Ceea ce omul creează, este, aşa
cum îl creează
el, o creaţie primordială. Dacă e s-o numim divină, ea poate fi numită
astfel numai în sensul în care ea este creaţie umană. De
aceea,
Paracelsus poate să-i atribuie omului un rol în edificiul lumii,
prin
aceasta zideşte şi el însuşi la edificiul acestei creaţiuni.
Fiinţa
originară divină fără om nu este ceea ce ea este împreună cu
omul.
„Căci natura nu dă la iveală nimic care să fie desăvârşit aşa cum
este,
ci omul trebuie să-l desăvârşească.“ Această activitate creatoare
proprie a omului la zidirea naturii Paracelsus o numeşte alchimie.
„Această desăvârşire este alchimie. Prin urmare, alchimistul e
brutarul, când face pâinea, viticultorul, când face
vinul, ţesătorul,
când ţese pânza.“ În domeniul său, ca medic,
Paracelsus vrea să fie
alchimist. „De aceea mie-mi place lesne să scriu ici şi colo în
alchimie atâta cât voi s-o cunoaşteţi bine şi să aflaţi ce
e cu ea şi
cum trebuie înţeleasă: nu te mânia pentru că de aici nu-ţi
va veni nici
aur, nici argint. Ci priveşte-o în aşa fel, încât să
ţi se deschidă
arcanele (mijloacele terapeutice)… Cel de al treilea stâlp al
medicinei
e alchimia, căci fără ea nu putem prepara leacurile, fiindcă natura nu poate fi folosită fără
artă.“
Aşadar, ochii lui Paracelsus sunt îndreptaţi în sensul
cel mai
strict al cuvântului spre natură, ca să afle de la ea
însăşi cele ce ea
are de spus în legătură cu creaţiile ei. El vrea să cerceteze
legitatea
chimică, pentru a lucra ca alchimist, în sensul dat de el acestui
cuvânt. El îşi imaginează că toate corpurile sunt alcătuite
din trei
substanţe fundamentale: sare, sulf şi mercur. Ceea ce el desemnează
astfel, nu coincide, bineînţeles, cu ceea ce chimia de mai
târziu
desemnează prin aceste nume; la fel de puţin pe cât ceea ce
Paracelsus
concepea drept substanţă fundamentală este ceea ce va înţelege
prin
aceasta chimia de mai târziu. Lucruri diferite sunt desemnate
în
vremuri diferite cu acelaşi nume. Ceea ce în vechime oamenii
numeau
cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc, există şi astăzi.
Aceste
patru „elemente“ noi nu le mai numim „elemente“, ci stări de agregare
şi avem pentru ele denumirile: solid, lichid, gazos, eteric.
Pământul,
de pildă, pentru cei vechi, nu era pământ, ci „solidul“. Cele
trei
substanţe fundamentale ale lui Paracelsus noi le recunoaştem, de
asemenea, cu ajutorul unor noţiuni actuale, nu însă sub numele
actuale,
care sună la fel. Pentru Paracelsus dizolvarea într-un lichid şi
arderea sunt cele două procese chimice importante pe care le foloseşte.
Când dizolvăm sau ardem un corp, el se desface în părţile
sale. Ceva
rămâne ca reziduu; ceva se dizolvă sau arde. Reziduul este pentru
el
sare, ceea ce dizolvă (lichidul) este mercur; ceea ce poate fi ars, e
numit de el sulf.
Pe acela care nu vede ce se ascunde în spatele unor asemenea
procese
naturale, acestea, privite ca lucruri materiale aride, îl lasă
rece;
cel care vrea să perceapă într-adevăr spiritul cu simţurile va
popula
aceste procese cu tot felul de fiinţe care au suflet. Cine însă,
asemeni lui Paracelsus, ştie să le privească în marele context al
Universului, care lasă ca taina lui să se reveleze înăuntrul
omului, le
ia aşa cum se oferă ele simţurilor; nu le reinterpretează; fiindcă
procesele din natură, aşa cum stau în faţa noastră, în
realitatea lor
sensibilă, revelează în felul lor propriu enigma existenţei.
Pentru cel
ce năzuieşte spre lumina cunoaşterii superioare, ceea ce ele vor să
dezvăluie, vorbind din sufletul omului, prin această realitate
senzorială a lor, e mai presus de toate miracolele supranaturale pe
care omul le poate născoci sau le poate lăsa să i se reveleze prin
mijloacele pretinsului lor „spirit“. Nu există nici un .,spirit al
naturii“ care să poată rosti adevăruri mai sublime, decât marile
opere
ale naturii însăşi, atunci când sufletul nostru se uneşte
în prietenie
cu această natură şi îşi aţinteşte auzul, într-un dialog
intim, la
revelaţiile misterelor ei. O asemenea prietenie cu natura căuta
Paracelsus.
