|
În primul deceniu al secolului al XVI-lea, la castelul Heilsberg din Prusia, geniul ştiinţific al lui Nikolaus Copernic (1473–1543) dă naştere unui edificiu de gânduri care-i obligă pe oamenii epocilor de după el să-şi înalţe privirile spre cerul înstelat cu alte reprezentări decât cele ale strămoşilor lor din antichitate şi evul mediu. Pentru aceştia din urmă, Pământul era locul în care îşi duceau viaţa, situat în centrul Universului. Astrele însă erau pentru ei nişte entităţi de o natură perfectă, a căror mişcare se desfăşura în cercuri, deoarece cercul este imaginea perfecţiunii. – În ceea ce stelele arătau simţurilor umane, ei percepeau în mod nemijlocit realităţi sufleteşti, spirituale. În altă limbă îi vorbeau omului lucrurile şi procesele de pe Pământ; şi în altă limbă îi vorbeau astrele strălucitoare care apăreau dincolo de Lună, în eterul pur, ca spiritualitate ce umple spaţiul. Nicolaus Cusanus îşi formase deja alte gânduri. Prin Copernic, Pământul a devenit pentru om un frate al altor corpuri cereşti, un astru care se mişcă la fel ca altele. De acum înainte, toate deosebirile pe care Pământul le prezintă omului, acesta nu şi le-a mai putut explica decât prin faptul că este locul unde-şi duce el viaţa. Omul a fost obligat să nu mai gândească în moduri diferite la procesele care au loc pe Pământ şi la acelea din restul spaţiului cosmic. Lumea sa senzorială se extinsese până în spaţiile cele mai îndepărtate. De acum înainte el a trebuit să considere că ceea ce pătrunde din eter în ochiul lui e lume senzorială, exact la fel ca realităţile Pământului. El nu mai putea să caute spiritualul în ele pe cale senzorială.
Cel care, de acum înainte, năzuia spre o cunoaştere
superioară,
trebuia să se confrunte cu această lume senzorială extinsă. În
secolele
anterioare omul cugetător se afla în faţa unei alte lumi
de fapte. Acum i se impunea o sarcină nouă. De acum înainte
lucrurile
acestui Pământ nu-şi mai puteau rosti esenţa ele singure, din
fiinţa
lăuntrică a omului înspre afară. Această fiinţă lăuntrică umană
trebuia
să cuprindă spiritul unei lumi sensibile care umple pretutindeni
Universul spaţial în acelaşi fel. – În faţa unei asemenea
sarcini s-a
aflat gânditorul din Nola, Philotheo Giordano Bruno (1548–1600).
Simţurile au cucerit Universul spatial; acum spiritul nu mai poate fi
găsit în spaţiu. Astfel, omului i s-a atras atenţia din exterior
să nu
mai caute de acum înainte spiritul decât acolo unde 1-au
căutat, din
adânci trăiri lăuntrice, minunaţii gânditori pe care
expunerile
anterioare i-au adus, pe rând, în faţa noastră. Aceşti
gânditori scot
din interiorul lor o concepţie despre lume spre care, mai târziu,
o
ştiinţă avansată despre natură îl împinge pe om. Soarele
acelor idei
care va cădea mai târziu asupra unei noi concepţii despre natură
la ei
se afla încă sub linia orizontului; lumina lui se arată
însă deja ca
zori ce mijesc, într-o vreme în care gândurile
oamenilor despre natură
se mai află învăluite în întunericul nopţii. –
Secolul al XVI-lea a
dat, în ceea ce priveşte ştiinţele naturii, spaţiul ceresc lumii
simţurilor, căreia acesta îi aparţine de drept; până la
sfârşitul
secolului al XIX-lea, aceste ştiinţe ajunseseră atât de departe,
încât
şi în cadrul fenomenelor vieţii vegetale, animale şi umane a
putut da
lumii faptelor senzoriale ceea ce li se cuvine. De acum înainte,
aceste
ştiinţe ale naturii nu mai au voie să caute, nici sus, în eter,
nici în
evoluţia vieţuitoarelor, decât procese real-senzoriale. Dacă
gânditorul
din secolul al XVI-lea a trebuit să spună: Pământul este o stea
printre
alte stele, supus aceloraşi legi ca alte stele, cel al secolului al
XIX-lea trebuie să spună: „Omul, indiferent care o fi originea şi
viitorul lui, pentru antropologie nu e decât un mamifer, şi anume
acel
mamifer ale cărui organizare, necesităţi şi boli sunt cele mai
complicate şi al cărui creier, cu capacitatea lui de a realiza
performanţe demne de admiratie, a atins gradul cel mai înalt de
evoluţie.“ (Paul Topinard: Antropologie,
Leipzig,1888, p. 528). – Dintr-un asemenea punct de vedere, atins de
ştiinţele naturii, nu se mai poate face confuzie între spiritual
şi
senzorial, dacă omul se înţelege bine pe sine însuşi.
Ştiinţele
evoluate ale naturii ne pun în imposibilitatea de a căuta
în natură un
spirit conceput la fel ca realităţile materiale, la fel cum o
gândire
sănătoasă ne pune în imposibilitatea de a căuta cauza
înaintării
arătătorului de la ceas nu în legile mecanice (spiritul naturii
anorganice), ci într-un demon special, care face să se mişte
arătătorul. Pe bună dreptate, Ernst Haeckel a fost nevoit să respingă,
în calitate de naturalist, reprezentarea grosolană despre un
Dumnezeu
conceput în sensul realităţilor materiale. „În formele mai
înalte şi
mai abstracte pe care le iau religiile, se renunţă la această formă de
manifestare corporală şi Dumnezeu e venerat doar ca «spirit
pur», fără
trup. «Dumnezeu este un spirit şi acela care-L venerează, să-L
venereze
în duh şi în adevăr». Totuşi, activitatea sufletească
a acestui spirit
pur rămâne exact aceeaşi ca cea a persoanei antropomorfe a lui
Dumnezeu. În realitate, nici acest spirit imaterial nu e conceput
ca
ceva necorporal, ci ca realitate invizibilă, de formă gazoasă. Ajungem
astfel la reprezentarea paradoxală a lui Dumnezeu ca vertebrat de formă
gazoasă.“ (Haeckel, Enigmele lumii,
p. 333). De fapt, avem voie să presupunem existenţa real-senzorială a
ceva spiritual numai acolo unde o experienţă senzorială nemijlocită ne
indică prezenţa spiritualului; şi avem voie să presupunem numai un grad
de spiritualitate atât de mare câtă percepem în acest
fel. Excelentul
gânditor B. Carnieri a putut spune (în scrierea Senzaţie şi conştienţă, p. 15):
„Afirmaţia: Nu există spirit fără materie, dar nici materie fără spirit
– ne-ar îndreptăţi să extindem problema şi asupra plantei, ba
chiar şi
asupra primului bloc de stâncă întâlnit, în
cazul căruia aproape nimic
n-ar spune ceva în favoarea acestor noţiuni corelate.“ Procesele
spirituale, ca realităţi concrete, sunt rezultatele diferitelor
activităţi care au loc într-un organism; spiritul lumii nu există
în
lume în mod material, ci numai în mod spiritual. Sufletul
omului este o
sumă de procese în care spiritul apare în modul cel mai
nemijlocit ca
realitate. Dar numai în om spiritul există sub forma unui
asemenea
suflet. Şi înseamnă să nu înţelegem spiritul, adică să
păcătuim cel mai
grav împotriva spiritului, dacă am căuta spiritul sub formă
sufletească
altundeva decât în om, dacă ne-am imagina că există şi alte
fiinţe
înzestrate cu suflet, la fel ca omul. Cine face aceasta, arată
numai că
n-a vieţuit în el spiritul însuşi; el a vieţuit numai forma
de
manifestare exterioară a spiritului, care trăieşte înăuntrul lui,
sufletul. Dar aceasta este exact ca şi cum cineva ar lua un cerc
desenat cu creionul drept cercul matematic-ideal real. Cine nu
vieţuieşte în el altceva decât forma sufletească a
spiritului, se simte
nevoit pe urmă să presupună că şi în lucrurile ne-umane există o
asemenea formă sufletească, pentru a nu fi obligat să se oprească la
materialitatea grosier-sensibilă. În loc să conceapă Temeiul
Originar
al lumii ca spirit, el îl gândeşte ca Suflet al Lumii şi
presupune că
întreaga natură e înzestrată cu suflet.
Giordano Bruno, pe care-l asalta noul mod copernician de a studia natura, n-a putut să perceapă spiritul existent în lume, din care, în vechea lui formă, acesta fusese alungat, altfel decât ca Suflet cosmic. Dacă ne adâncim în scrierile lui Giordano Bruno (mai cu seamă în profunda sa carte Despre cauză, principiu şi Unul), avem impresia că el îşi imagina că lucrurile sunt însufleţite, chiar dacă în grade de intensitate diferite. În realitate, el n-a vieţuit spiritul în propria lui fiinţă, de aceea şi-l imaginează după modelul sufletului uman, singura formă sub care el i-a apărut. Când vorbeşte despre spirit, îl concepe în acest fel. „Raţiunea universală este facultatea cea mai lăuntrică, mai reală şi mai proprie a Sufletului Lumii şi o parte potenţială a acestuia; ea este o identitate care umple Cosmosul, luminează Universul şi învaţă natura să-şi producă speciile, aşa cum trebuie ele să fie.“ E drept că, în aceste propoziţii, spiritul nu e descris ca „vertebrat de formă gazoasă“, dar e prezentat ca o fiinţă asemănătoare sufletului uman. „Oricât de mic şi neînsemnat ar fi lucrul, el are în sine o parte din substanţa spirituală care, dacă găseşte substratul pregătit, se întinde ca să devină o plantă, un animal, şi se organizează formând un corp oarecare, numit îndeobşte însufleţit. Fiindcă spirit se găseşte în toate lucrurile şi nu există nici cel mai mic corp care să nu conţină atât spirit, încât să nu se însufleţească.“ – Pentru că Giordano Bruno n-a vieţuit înăuntrul lui în mod real spiritul, el a putut confunda viaţa spiritului cu operaţiunile mecanice exterioare prin care Raymondus Lullus (1235–1315), în aşa-numita sa Marea artă, a căutat să dezvăluie misterele spiritului. Un filosof mai nou, Franz Brentano, descrie această „mare artă“ precum urmează: „Pe nişte discuri concentrice, care se rotesc singure, au fost scrise nişte noţiuni şi apoi, prin rotirea lor, s-au obţinut cele mai diferite combinaţii.“ Tot ceea ce întâmplarea a făcut să se suprapună prin rotirea discurilor a fost modelat, ca să dea forma unei judecăţi, asupra adevărurilor supreme. Şi, în cursul rătăcirilor sale prin Europa, Giordano Bruno a predat, la diferite universităţi, această „mare artă“. El a avut îndrăzneala de a concepe astrele ca pe nişte lumi absolut analoage Pământului nostru; el a extins privirea gândirii naturalist-ştiinţifice dincolo de sfera Pământului; el n-a mai gândit corpurile cereşti drept spirite corporale; le-a gândit încă, totuşi, drept spirite sufleteşti. Nu avem voie să fim nedrepţi cu un om pe care Biserica catolică l-a făcut să plătească cu viaţa modul său de reprezentare progresist. A fost nevoie de o energie imensă pentru a include întregul spaţiu ceresc în aceeaşi imagine despre lume pe care până atunci oamenii o aveau numai în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti, chiar dacă Bruno încă mai gândea realităţile senzoriale drept ceva de natură sufletească.
În secolul al XVII-lea Johann Scheffler, numit Angelus
Silesius
(1624–1677) a apărut ca o personalitate care a făcut să se aprindă
încă
o dată, într-o mare armonie sufletească, ceea ce fusese pregătit
de
Tauler, Weigel, Jacob Böhme ş.a.m.d. Ideile gânditorilor
amintiţi apar
ca adunate într-un focar spiritual şi strălucind cu o putere
intensificată, în cartea sa: Heruvimul
călător. Rime pline de duh, după sens şi după sfârşitul versurilor.
Tot ceea ce spune Angelus Silesius ni se înfăţişează ca o
revelare atât
de directă, de firească a personalităţii sale, încât e ca
şi cum acest
bărbat ar fi fost menit de o providenţă deosebită să întruchipeze
înţelepciunea sub formă personală. Modul firesc în care
înţelepciunea
trăieşte în el se exprimă în faptul că el o prezintă prin
nişte
cugetări care sunt admirabile şi în ceea ce priveşte forma
artistică.
El planează ca o fiinţă spirituală pe deasupra a tot ce e existenţă
pământească; iar ceea ce spune, e ca suflarea dintr-o altă lume,
eliberată din capul locului de tot ceea ce e grosier şi impur şi de
care, de obicei, înţelepciunea umană se eliberează numai cu greu.
– În
sensul lui Angelus Silesius, cunoaşte cu adevărat numai acela care face
ca, înăuntrul lui, ochiul Universului să devină văzător;
îşi vede fapta
în adevărata ei lumină numai acela care simte că această faptă e
săvârşită în el de mâna Universului: „Domnul e-n mine
focul, iar eu în
El văpaia:/ În modul cel mai intim, nu suntem una, oare?“ – „Mă
crede,
omule, la fel sunt de bogat ca Dumnezeu;/ Nu-i fir de praf de-al Lui să
nu fie şi-al meu.“ – „Dumnezeu mă iubeşte mai mult decât pe Sine:
şi
de-L iubesc şi eu mai mult decât pe mine:/ Atunci îi dau
atâta cât El
îmi dă din Sine.“ – „Pasărea-n aer sălaşul îşi are, piatra
pe câmp
odihneşte;/ Peştele-n apă; spiritul meu, în mâna lui
Dumnezeu
locuieşte.“ – „De eşti născut din Dumnezeu, El înfloreşte-n
tine:/ Ţi-e
seva şi podoaba a Sa Dumnezeire.“ – „Opreşte, Cerul e-n tine, unde
alergi:/ Pe Dumnezeu în alt loc de Îl cauţi, tot mai mult
ai să-L
pierzi.“ – Pentru acela care se simte în Univers în acest
fel,
încetează orice separaţie între el şi altă fiinţă; el nu se
mai simte
pe sine ca individ izolat; ci mai degrabă simte tot ceea ce este
în el
drept mădular al lumii, iar entitatea lui propriu-zisă drept acest
Univers însuşi: „Nu lumea te ţine; tu însuţi eşti lumea,
care pe tine/
În tine cu tine legat atât de puternic te ţine.“ – „Omul
în veci nu e
pe deplin fericit:/ Până când unitatea alteritatea nu
a-nghiţit.“ –
„Omul e toate lucrurile: dacă unui-i lipseşte,/ Cu-adevărat el
însuşi
bogăţia nu şi-o cunoaşte.“ – Ca fiinţă senzorială, omul este un lucru
printre alte lucruri şi organele sale de simţ îi aduc, ca unei
individualităţi senzoriate, veşti despre lucrurile din spaţiu şi timp
aflate în afara lui; dar când în om vorbeşte
spiritul, atunci nu mai
există afară şi lăuntru; nimic nu este aici şi nimic nu este acolo, din
ceea ce e spiritual; nimic nu e mai devreme şi nimic mai târziu:
în
contemplarea Spiritului Universal spaţiul şi timpul au dispărut. Numai
câtă vreme omul priveşte ca individ, el este aici, iar lucrul
acolo; şi
numai câtă vreme priveşte ca individ, un lucru e mai devreme, iar
altui
mai târziu. – „Când al tău spirit peste timp şi spaţiu
şi-avântă-a lui
aripă,/ Tu, omule, poţi fi în veşnicie-n orice clipă.“ – „Eu
însumi
veşnicia sunt, când timpu-l părăsesc,/ Pe mine-n Dumnezeu, pe
Dumnezeu
în mine de-L găsesc.“ – „Trandafirul pe care cu ochiul trupesc
l-ai
zărit,/ Tot astfel din vecie în Dumnezeu a-nflorit.“ –
„Aşează-te-n
centru şi totul vedea-vei deodată:/ Ce se-ntâmplă acuma, şi-apoi,
aici
şi în împărăţia cerească.“ – „Câtă vreme, prietene,
spaţiu şi timp îţi
dăinuie-n minte:/ Ce-i Dumnezeu, vecia, nu vei putea cuprinde.“ –
„Când
omul se retrage din diversitate/ Şi intră-n Dumnezeu, devine unitate.“
– Cu aceasta, a fost urcată culmea pe care omul păşeşte dincolo de Eul
său individual şi anulează orice opoziţie dintre sine şi lume. Pentru
el începe o viaţă superioară. Trăirea interioară care vine asupra
lui e
ca o moarte a vechii vieţi şi ca o înviere întru viaţa cea
nouă. –
„Când tu deasupră-ţi te înalţi şi-n tine Dumnezeu
pulsează:/ În
spiritul tău Înălţarea la Cer se celebrează.“ – „Trupul în
spirit
trebuie să se-nalţe, spiritul în Dumnezeu:/ De-n El veşnic
fericit vrei
să trăieşti, omul meu.“ – „Cu cât slăbeşte-n mine şi scade al meu
eu:/
Cu-atât prinde putere Eul lui Dumnezeu.“ – Dacă şi-a cucerit un
asemenea punct de vedere, omul cunoaşte importanţa sa şi importanţa
tuturor lucrurilor din împărăţia necesităţii veşnice. Universul
natural
îi apare în mod nemijlocit drept spiritul divin.
Gândul despre un
Spirit Universal divin care ar mai putea să existe şi să fiinţeze
deasupra şi alături de lucrurile lumii dispare ca o reprezentare
depăşită. Acest Spirit Universal apare într-atâta revărsat
în lucruri,
într-atâta devenit fiinţial una cu lucrurile,
încât n-ar mai putea fi
gândit dacă s-ar elimina din Fiinţa lui măcar un singur mădular.
„Altceva nu există, decât doar Eu şi Tu; iar noi doi de n-am fi:/
Atunci Domnul n-ar mai fi Domnul, cerul s-ar prăbuşi.“ – Omul se simte
pe sine ca verigă necesară în lanţul lumilor. Modul lui de a
acţiona nu
mai are nimic arbitrar sau individual. Ceea ce face, este necesar
în
acest tot, în lanţul lumilor, care s-ar dezintegra dacă această
faptă a
lui n-ar fi săvârşită. „Un singur viermişor nu poate Domnul să
facă
fără mine:/ Şi viermişorul ar pieri pe dat', de eu, cu el, nu l-aş
susţine.“ – „Eu ştiu că Domnul, fără mine, o clipă nu poate trăi:/
De-aş dispărea, pe loc El ar muri.“ De-abia pe această culme omul vede
lucrurile în esenţa lor adevărată. El nu mai are nevoie să
atribuie din
afară o entitate spirituală lucrurilor celor mai mici,
grosier-materiale. Căci, aşa cum sunt ele, aceste cele mai mici
lucruri, în micimea şi materialitatea lor grosieră, sunt mădulare
ale
Universului. „Nici un punctuleţ nu-i atât de mic, nici un firicel
de
praf nu-i atât de rău: /Înţeleptul îl vede acolo-n
lăuntru, strălucind
minunat, pe Dumnezeu.“ – „Într-un bob de muştar, de vrei
să-nţelegi
acest rost:/ E imaginea tuturor lucrurilor de sus şi a celor de jos.“ –
Pe această culme, omul se simte liber. Căci constrângere este
numai
acolo unde un lucru mai poate constrânge din exterior. Dar
când toate
cele exterioare s-au revărsat înăuntru, când opoziţia
dintre „eu şi
lume“, „afară şi înăuntru“, „natură şi spirit“ a dispărut, atunci
omul
simte tot ceea ce-l mână doar drept imboldul lui propriu. –
„Închide-mă, cât de tare vrei, în mii de fiare
legat:/ Eu, totuşi,
liber de tot am să fiu, şi ne'ncătuşat.“ – „În măsura în
care voinţa
mea a murit, atunci Dumnezeu,/ Va-mplini ce vreau eu: atunci eu Lui
îi
prescriu şi ţel şi model.“ – Acum încetează toate norrnele morale
venite din afară; omul îşi devine sieşi măsură şi scop. El nu se
află
sub nici o lege; căci şi legea a devenit fiinţa sa. – „Pentru răi e
legea; chiar dacă nici o poruncă n-ar fi:/ Cei evlavioşi, totuşi, pe
Dumnezeu şi pe-aproapele lor l-ar iubi.“ – Omului i-a fost redată
astfel, pe treapta superioară a cunoaşterii, inocenta naturii. El aduce
la îndeplinire sarcinile care-i revin în sentimentul unei
necesităţi
veşnice. El îşi spune: Această necesitate de fier a pus în
mâna ta
puterea de a sustrage acestei necesităţi de fier mădularul care ţi-a
fost repartizat. – „Voi, oameni, de la mica floare de câmp
învăţaţi:/
Cum la fel de frumoşi să fiţi şi, la fel Domnului dragi.“ –
„Trandafirul e fără «de ce»; el, pur şi simplu,
`nfloreşte:/ La sine nu
ia seama şi nu-ntreabă de cineva-l priveşte.“ – Omul, înviat pe o
treaptă superioară, simte în sine imboldul veşnic, necesar, al
Universului, la fel cum se simte floarea de pe pajişte; el făptuieşte
aşa cum floarea de pajişte înfloreşte. În tot ceea ce face,
sentimentul
responsabilităţii sale morale creşte la infinit. Căci ceea ce el nu
face, e sustras Universului, e ucidere a acestui Univers, în
măsura în
care posibilitatea unei asemenea ucideri se află în mâinile
lui. – „A
nu păcătui ce-nseamnă? Nu te-ntreba, ci du-te:/ Îndată ţi-o vor
spune
florile cele mute.“ – „Totul trebuie ucis. De tu nu te ucizi pentru
Dumnezeu, iar şi iar, / Te va ucide până la urmă eterna moarte,
pentru
Adversar.“
