Legat de consideraţiile asupra celei de-a cincea Evanghelii [Nota 23], dorim să aducem în faţa sufletelor astăzi activitatea Spiritului lui Christos asupra evoluţiei omenirii, aşa cum s-a desfăşurat ea în lumile spirituale înaintea Misteriului de pe Golgota.
Trebuie să ne reamintim în acest scop realitatea celor doi copii Iisus: cel solomonic, în care trăia Eul lui Zarathustra, şi cel nathanic. Trebuie să ne îndreptăm acum atenţia asupra copilului Iisus nathanic şi să ne întrebăm: Ce fel de entitatea era acest copil în care a intrat mai târziu Eul lui Zarathustra?
Pentru a înțelege această entitate, trebuie să ne întoarcem foarte departe în urmă, în evoluţia Pământului şi a omului. Această entitate care acţiona în copilul Iisus nathanic a păşit pentru prima oară într-o încorporare fizică în Iisus din Bethlehem. Mai înainte, ea participase la evoluţia omenirii din lumea spirituală, dar nu vieţuise niciodată într-un trup fizic omenesc. Ea vieţuise timpurile în care au fost create învelişurile omeneşti, vieţuise epoca lui Saturn, în care a fost depus germenul trupului fizic, etapele solară şi lunară, în care au fost constituite trupul eteric şi cel astral, a vieţuit şi micile etape ce le repetă în mic pe cele mari. Dar atunci când, în perioada lemuriană, Eurile omeneşti au coborât în cele trei învelişuri această fiinţă, oarecum ca parte a existenţei divin-umane, rămăsese în lumile spirituale şi nu participase la evoluţia Eului în cele trei învelişuri, şi nici la ispitirea sa de către Lucifer şi Ahriman. Această parte a fiinţei divine omeneşti ce rămăsese în lumile spirituale, această fiinţă spirituală a coborât pentru prima oară într-un trup fizic drept copilul Iisus nathanic, pentru a se lăsa iluminat ca atare de către Christos. Botezul lui Ioan în Iordan reprezintă pătrunderea lui Iisus de spiritul lui Christos.
Însă aceasta nu era prima oară când lui îi era îngăduit să se lase pătruns de Christos. Pe când vieţuia ca fiinţă spirituală în lumile spirituale, el fusese capabil să se lase pătruns în repetate rânduri de către Spiritul solar. Pregătind evenimentul lui Christos din trupul fizic, anterior se împlinise ceva asemănător în lumile spirituale, acţionând de acolo asupra evoluţiei omenirii.
Să privim înapoi în perioada lemuriană, când omul s-a unit cu învelişurile sale, şi să vedem cum s-a configurat fiinţa omenească dacă acţionau pe atunci numai forţele din Cosmos asupra omului, forţe cu care el se afla în legătură. Pe atunci exista pericolul ca cele douăsprezece forţe cosmice care acţionau asupra omului să fie aduse în dezordine de către fiinţe demonice. În acest caz, omul ar fi trebuit să evolueze cu totul altfel decât cum a devenit el astăzi. Simţurile omului, aflate în formare, ar fi devenit hipersensibile sub acţiunea forţelor aduse în dezordine. Astăzi, omul poate prelua liniştit impresiile luminoase şi toate percepţiile sale. Sub influenţa conjugată a lui Lucifer şi Ahriman, viaţa senzorială ar fi trebuit să declanşeze cele mai puternice pofte şi impulsuri. Dacă, de exemplu, omul ar fi văzut culoarea roşie – şi acesta ar fi fost în primul rând efectul razelor solare – o durere arzătoare ar fi obligat sufletul său avid să fugă, iar la perceperea albastrului ar fi trebuit, consumat de dorinţă, să sufere mii de morţi [Nota 24] pentru a se stăpâni. Sufletul ar fi trebuit să sufere îngrozitor la fiecare impresie senzorială, mânat de pofte şi pasiuni animalice, în durere şi chinuri arzătoare.
Și atunci strigătul de durere al omenirii chinuite a urcat înspre această fiinţă spirituală, mânând-o înspre Spiritul solar, ca să se lase pătrunsă de el. În felul acesta, a fost atenuată intensitatea lăuntrică a percepţiilor senzoriale, în felul acesta a atenuat această fiinţă cea mai puternică ispitire a lui Lucifer şi Ahriman. Atenuând puternica acţiune a forţelor asupra simţurilor, ea a conferit vieţii de percepţie o măsură moderată.
Şi acum să mergem mai departe, la perioada atlanteeană. Un nou pericol plutea aici asupra oamenilor. Prin influenţa lui Lucifer şi Ahriman erau ameninţate funcţiile vitale şi organele vitale ale oamenilor. Dacă, de exemplu, în faţa omului ar fi stat un fel de mâncare, în el s-ar fi trezit o poftă animalică să o înghită. Sufletul său ar fi fost întru totul poftă. Şi deosebit de sensibilă ar fi fost respiraţia, inspiraţia şi expiraţia. Un aer viciat ar fi umplut omul de o scârbă îngrozitoare. Tot ceea ce este legat de funcţiile de hrănire şi funcţiile vitale ar fi declanşat o surescitare monstruoasă a simpatiei şi antipatiei, împingând sufletul între pofta devoratoare şi dezgustul respingător.
Şi din nou a fost această fiinţă spirituală cea care a îndepărtat acest pericol de la oameni. Pentru a doua oară ea s-a lăsat pătrunsă de spiritul lui Christos, salvând în felul acesta forţele vitale ale oamenilor, care altfel ar fi ajuns într-o dezordine totală.
Iar la sfârşitul perioadei atlanteene a apărut un al treilea pericol pentru oameni, prin influenţa luciferico-ahrimanică. Anume, exista pericolul ca cele trei puteri sufleteşti omeneşti, gândirea, simţirea şi voinţa, să ajungă în dezordine, în dizarmonie una faţă de cealaltă, ca aceste trei puteri omeneşti să nu mai poată acţiona într-un acord armonios în sufletul omenesc. Omul şi-ar fi urmat cu o patimă arzătoare orice impuls, sau, umplut de groază şi de ură, ar fi fugit, fără ca raţiunea să poată regla aceste forţe. Şi ce ajutor a adus fiinţa spirituală despre care vorbim? A trebuit ca fiinţa spirituală să se adâncească în sufletul omenesc plin de pasiuni, a trebuit să se identifice cu pasiunile, să devină balaur, pentru a putea transforma puterile sufleteşti, lăsându-se pentru a treia oară străbătută de lumina Spiritului lui Christos.
Acest proces spiritual este oglindit în miturile tuturor popoarelor, ca de exemplu în mitul Sfântului Gheorghe, al Arhanghelului Mihael, care învinge balaurul. În culturile postatlanteene vedem manifestându-se conştienţa influenței lui Christos din lumile spirituale asupra devenirii omeneşti prin această fiinţă spirituală. În cultul lui Zarathustra ne întâmpină înalta Fiinţă solară, şi ca o imagine a acesteia se prezintă cultul lui Apollo în conştienţa greacă. La fântâna Castalia se află templul lui Apollo, unde se îndreaptă grecii după o pregătire prealabilă temeinică, pentru a cere sfat zeului. Python, ce se întinde deasupra aburilor ce urcă din crevasă şi care se încolăceşte ca un şarpe în jurul muntelui Parnas, este învins de Apollo, iar în locul său vine preoteasa Pythia, prin a cărei gură Apollo îşi revelează grecilor înțelepciunea sa. Din primăvară până în toamnă Apollo rămâne în sanctuarul său, apoi se deplasează în nord, în ţara hiperboreenilor. Ca spirit solar, Apollo trebuie să meargă spre nord, în timp ce soarele fizic se deplasează spre sud. Şi îl găsim pe Apollo legat de muzică, de liră. El reprezintă acordul celor trei puteri sufleteşti omeneşti. Şi se spune despre un om celebru cu urechile prea mari, regele Midas, că Apollo ar fi făcut să-i crească urechi de măgar ca pedeapsă pentru faptul că la competiţia muzicală dintre Apollo şi Marsyas Midas ar fi apreciat că flautul lui Marsyas se află deasupra lirei lui Apollo.
Aşadar, de trei ori înaintea Misteriului de pe Golgota Christos s-a unit din lumile spirituale cu omenirea, prin pătrunderea de trei ori a acelei fiinţe spirituale care a devenit mai târziu copilul Iisus nathanic: prima oară pentru a modera percepţiile sensibile în etapa lemuriană, a doua oară pentru a regla forţele vitale, la începutul perioadei atlanteene, şi a treia oară pentru a regla puterile sufleteşti la sfârşitul perioadei atlanteene. Cea de a patra oară a fost la săvârşirea Misteriului de pe Golgota, pentru a regla raporturile Eului cu lumea.
În lăcaşurile de cult, preoţii egipteni au avut presentimentul, în timpul epocii greco-latine, acestui pericol pentru Eul omenesc, în care era condus datorită ispitirilor lui Lucifer şi Ahriman. Era simţită apropierea Eului, şi se încerca lupta cu forţele care voiau să-l aducă în dezordine. Pe atunci se putea vedea în temple, în multe locuri, repetându-se următoarea ceremonie: preotul configura o formă hidoasă, diformă, un crocodil, scuipa pe ea, o arunca la pământ şi o ardea. Alţi preoţi povesteau poporului: Ra, divinitatea solară, îşi parcurge traiectoria sa cerească de la est la vest. În vest păleşte, se aruncă în jos, căci trebuie să combată entităţi demonice.
Se simţea apariţia puterilor Eului: această apariţie se manifestă în două forme. Vedem apărând în secolele al VII-lea şi al VIII-lea înainte de Christos şi răspândindu-se în toate ţările Europei Meridionale sibilinismul. În el trăia ceea ce arăta faptul că Eul se poate configura. Dar esenţa sibilinismului era legată de forţele elementale ale Pământului, care acţionează în subconştientul sufletului şi care tind să se exteriorizeze prin pasiuni. Acestei esenţe sibilinice i se opune profetismul poporului iudaic. Profeţii vor să refuleze în sufletul lor orice esenţă sibilinică şi să asculte doar revelaţia ce se deschide doar puterilor Eului, care sunt conştiente. Michelangelo ne oferă rodul unei meditaţii profunde atunci când ne reprezintă profeţii faţă în faţă cu sibilele legate de forţele elementale ale Pământului, de vânt, de foc, de aer.
Fără Misteriul de pe Golgota, elementul sibilinic ar fi învins puterile conştiente ale Eului, ar fi împins înapoi puterile Eului. Eul ar fi fost pierdut pentru evoluţia omenirii. Vedem acţionând impulsul lui Christos ca putere în evoluţia omenirii fără a fi preluat în conştienţa omenească, îl vedem acţionând ca putere ce configurează culturile şi istoria popoarelor europene, care determină configuraţia Europei. La 28 octombrie 312 are loc învingerea lui Maxenţiu de către Constantin. Maxenţiu întrebase sibilele, şi primise răspunsul: Dacă te vei duce cu oştirea ta în faţa porţilor Romei îl vei învinge pe cel mai mare duşman al Romei. Maxenţiu are şi un vis, şi acţionează în conformitate cu oracolul sibilin şi visul său. El vine sub zidurile Romei împotriva oricărei raţiuni, a sfaturilor şi planurilor generalilor săi. Și Constantin are un vis. El se vede purtând steagul lui Christos şi învingând un inamic de patru ori mai puternic. Împotriva oricărei raţiuni omeneşti, bătălia are loc şi Constantin învinge, purtând crucea împotriva oştirii sale.
Ne putem reprezenta mersul istoric al omenirii începând din anul 800 înaintea lui Christos până în vremea noastră. În secolele care au premers venirii lui Christos, vedem profunda înțelepciune greacă atingând punctul său de apogeu. Prin ea, omenirea epuizează ultimele vestigii ale forţelor divine moştenite. Apoi, în punctul zero, intervine Misteriul de pe Golgota, acţionând în omenire. Puterile stimulatoare ale impulsului lui Christos au acţionat după Misteriul de pe Golgota în moduri diferite, provenind din planuri diferite ale lumilor spirituale.
| I | II | III | IV | |
| 0-800 | Lumea spirituală superioară | ____________________ | ______________ | _________ |
| 800-1600 | ......................................... | Lumea spirituală inferioară | ______________ | _________ |
| 1600-2400 | ......................................... | ........................................ | Lumea sufletească | _________ |
| 2400- | ......................................... | ........................................ | ............................ | Lumea fizică |
Făcând această împărțire, putem cuprinde pentru început primele opt secole de după Christos. Am văzut cum în această perioadă raţiunea omenească eşuează în raport cu impulsul lui Christos (gnoza), dar cum acesta este activ ca realitate în evenimentele omeneşti (Maxenţiu şi Constantin). În decursul primelor opt secole acţiona puterea din cea mai înaltă lume spirituală, din Devachanul superior. Găsim o trecere ca un ecou al acestei perioade în opera lui Scotus Erigena [Nota 25], în jurul anului 850. În sistemul său de gândire mai acţionează încă impulsul lui Christos, ca val de putere din lumea spirituală superioară înăuntrul lumii fizice.
Apoi, între anii 800 şi 1600, acţionează în lumea fizică impulsul din Devachanul inferior. Oamenii caută să apropie impulsul lui Christos de sufletele lor în multiple forme. Dar gândirea se dovedeşte neîndemânatică şi strădaniile nerodnice. Nici cruciadele şi nici încercările de dovedire a existenţei lui Dumnezeu nu pot stabili o legătură lăuntrică vie cu Acesta.
La trecerea spre epoca următoare se află Fecioara din Orléans [Nota 26]. Trăirii ei sufleteşti i se revelează din lumile spirituale impulsul lui Christos, în numele căruia ea intervine în configurarea istoriei omenirii.
Puterea ce se afirmă direct în oameni din înaltele regnuri spirituale se pierde tot mai mult. Forţele devin tot mai slabe, impulsul acționează, începând din 1600 şi până în vremea noastră, numai în lumea astrală, în lumea sufletească. De aceea teologia devine tot mai mult o cunoaştere tot mai abstractă. În locul fiinţei divine cosmice a lui Christos este pus „omul simplu din Nazaret”. Dar vremea noastră ar fi avansat şi mai mult în materialism, ar fi fost pătrunsă şi mai puternic de momentul antichristic, dacă puterile lui Christos ce acţionează din lumea astrală nu s-ar fi afirmat în mod deosebit: în secolele al XV-lea şi al XVI-lea apar peste tot povestiri ciudate, ce se răspândesc în întreaga Europă Occidentală. În diverse locuri din toate ţările Europei au apărut bărbaţi cu picioarele pline de bătături, în veşminte sărace, cu pletele fluturând în vânt, care povesteau că ei au fost de faţă la Misteriul de pe Golgota, că l-au văzut pe Christos mergând pe pământ, dar că în momentul în care a trecut în faţa casei lor ei nu l-au venerat, ci l-au insultat. Și de aceea trebuie să rătăcească necontenit începând din acel timp, fără tihnă, şi să povestească drept ispăşire cele vieţuite cândva (jidovul rătăcitor). Ei povesteau toate acestea ca din amintire. Au fost primiţi peste tot de către episcopi şi prelaţi. În ei vieţuia o privire aruncată în Cronica Akasha, şi aceşti oameni nu puteau proceda altfel de-a lungul întregii lor vieţi decât depunând mărturie despre evenimentul christic. Restul conştienţei lor era întunecat, dar ei au putut ajunge la această viziune datorită impulsurilor din lumea astrală. Și datorită lor oamenii au putut fi salvaţi de atacurile invadatoare ale Antichristului, salvaţi de la materialismul cel mai crunt.
Apoi, începând de la 2400, va veni epoca în care puterile pentru înțelegerea lui Christos vor porni numai din Pământ, epoca în care Christos acţionează din planul fizic asupra oamenilor. Dar în vremea noastră apar deja premergătorii a ceea ce se va întâmpla în special după 2400: Christos se va revela pe planul fizic în formă eterică.
Vedem astăzi desfăşurându-se istoria din opt sute în opt sute de ani, în legătură cu impulsurile din lumea spirituală. În cartea mea Concepţii despre lume şi viaţă în secolul a1 XIX-lea, prelucrată şi extinsă sub titlul Enigmele filosofiei, se poate urmări evoluţia conştienţei omeneşti în acelaşi progres periodic.
Istoria gândirii omeneşti ne arată că dacă puterile necesare unei viitoare înțelegeri a lui Christos vor fi prezente gândul însuşi trebuie să preia o altă formă, iar activitatea de gândire să afle o transformare. Vedem astăzi viaţa de gândire încadrată între două concepţii, iar omul suferă aflându-se între aceste două extreme, şi nu poate găsi trecerea de la una la cealaltă. Pe de o parte se află Haeckel, pentru care contează numai percepţia exterioară, şi care, în consecinţă, oferă o imagine a realității lumii, dar nu recunoaşte realitatea gândirii. Pe de altă parte se află Hegel [Nota 27], care, pornind de la gândire ca realitate spirituală – viaţa şi întrețeserea gândurilor este în realitate spiritul activ –, construieşte o imagine despre lume bazată pe gândire, în schimb nu poate recunoaşte epoca sa drept o realitate. Ceea ce-i lipseşte gândirii este să fie lăsată să devină realitate vie.
Este vorba de a configura viu gândurile, asemenea unei seminţe. Seminţele pot fi însămânțate, recoltate şi apoi folosite ca hrană. În felul acesta, ele se abat de la calea lor propriu-zisă, cea care face ca dintr-o sămânţă să apară o nouă plantă. Tot aşa, şi-a strâns omul seminţele gândurilor în grânarele ştiinţelor naturii şi filosofiei, lăsându-le să se acumuleze şi să se usuce acolo. Conform esenţei sale, sămânţa vegetală trebuie cufundată în lumea înconjurătoare ei, care o vivifiază, dacă e să ajungă să formeze o nouă plantă. Tot aşa, seminţele gândirii hegeliene trebuie cufundate în solul ştiinţei spiritului, unde pot să prindă viaţă ce aduce roade, devenind facultăţile spirituale ale imaginaţiei, inspiraţiei şi intuiţiei. În locul imperativului categoric, Eul va activa din puterea gândirii trezite, „fantezia morală”[Nota 28]. Și atunci va fi posibilă înțelegerea din puterile Pământului a impulsului lui Christos în viitor. Aceasta este legătura între lumea gândurilor din Filosofia libertăţii şi puterile de cunoaştere superioară ce cresc în sufletele noastre pe căile pe care ni le indică ştiinţa spiritului.
În legătură cu viitorul eveniment christic, a trebuit să vă vorbesc astăzi despre vivifierea gândirii, pentru ca ea să devină cunoaştere a spiritului.
