Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

UN DRUM SPRE CUNOAŞTEREA DE SINE

GA 16


A patra meditaţie

CEL CE MEDITEAZĂ CAUTĂ SĂ-ŞI FORMEZE O REPREZENTARE
DESPRE „PĂZITORUL PRAGULUI“


Când sufletul a dobândit facultatea de a observa fără intermediul corpului său fizic, pot apărea anumite dificultăţi în viaţa sa sentimentală. El se vede obligat să ia faţă de sine o cu totul altă atitudine decât în trecut. Mai înainte, considera lumea sensibilă ca un domeniu exterior lui, iar experienţele sale personale interioare ca fiind numai ale sale proprii. În prezent, când se află în faţa lumii suprasensibile, îi este imposibil să mai susţină acest punct de vedere. Abia observă această lume superioară că el, aşa zicând, se şi răspândeşte în ea. Nu se simte izolat de ea, ca de lumea exterioară materială. În consecinţă, tot ce numea mai înainte viaţa sa interioară îmbracă acum un caracter special, foarte dificil de pus de acord cu noţiunea de interioritate cu care eram obişnuiţi. Noi nu mai putem spune aşadar: „eu gândesc, eu sunt“, sau „eu îmi modelez gândurile din mine“, ci ne simţim obligaţi să spunem: „ceva gândeşte în mine, ceva trezeşte în mine sentimente, ceva produce gânduri şi le descoperă conştienţei mele sub o formă bine determinată“.

Or, acest sentiment poate deveni extrem de copleşitor; să presupunem că experienţa pe care o facem în lumea suprasensibilă este de natură să ne convingă că nu avem de-a face nici cu o fantezie şi nici cu o iluzie, ci cu o realitate. Ajungem să ne dăm seama că lumea exterioară suprasensibilă caută să se facă simţită, caută să se gândească în noi, dar că un obstacol se opune la ceea ce vrea ea într-adevăr să spună. Noi simţim atunci că ceea ce încearcă să intre în acest mod în sufletul nostru este o realitate adevărată şi că numai această realitate ar putea să arunce lumină asupra experienţelor pe care le credeam până atunci ca reale.

Impresia noastră mai poate îmbrăca forma următoare: realitatea suprasensibilă ne pare înzestrată cu o valoare infinit superioară faţă de realitatea obişnuită, singura cunoscută de noi până la acel moment. Dacă acest sentiment are ceva copleşitor, aceasta ţine de faptul că vedem în momentul acela care e pasul următor pe care trebuie să-l facem; simţim datoria să îl facem. Tot ce viaţa noastră interioară a făcut din noi până în acel moment ne cere acum să realizăm acest progres, cu riscul să ne negăm şi să ne anihilăm pe noi înşine. Cu toate acestea, intervine un alt sentiment, cel al incapacităţii noastre de a îndeplini sarcina care se impune, sau cel al incapacităţii noastre de a reuşi, dacă am întreprinde o acţiune în acest sens.

Toate aceste impresii se rezolvă în reprezentarea următoare: „Aşa cum este în prezent sufletul meu, îi revine obligatoriu o datorie. Dar el este incapabil să o îndeplinească, fiindcă lumea suprasensibilă nu îl acceptă aşa cum este“. Sufletul se simte, aşadar, în opoziţie cu lumea suprasensibilă şi el poate să-şi spună: „Eu nu sunt apt să mă orientez în acest univers superior, cu toate acestea, dar el poate să mă înveţe care este raportul persoanei mele cu adevărata realitate. Eu m-am rupt deci complet de cunoaşterea realului“.

Acest sentiment este consecinţa unei experienţe interioare prin care se revelează, din ce în ce mai bine, în faţa propriilor noştrii ochi, valoarea adevărată a sufletului nostru. Ne vedem implicaţi cu toată fiinţa şi cu toată viaţa noastră într-o imensă eroare. Este o eroare care diferă în mod radical de erorile obişnuite, întrucât acestea din urmă nu sunt decât erori gândite, în timp ce imensa eroare a sufletului nostru este o eroare trăită. O eroare gândită dispare atunci când înlocuieşti ideea greşită printr-o idee adevărată. Dar eroarea trăită a devenit parte integrantă a sufletului: acesta este eroare. Această eroare nu poate fi îndreptată schimbând pur şi simplu cursul gândurilor tale; este o parte a realităţii, a propriei noastre realităţi.

O astfel de experienţă conţine ceva ce anihilează fiinţa. Sufletul se simte refuzat în tot ce doreşte. Durerea pe care o încercăm, la un anumit stadiu al pelerinajului sufletului, depăşeşte cu mult tot ceea ce lumea sensibilă poate oferi ca suferinţe. Din această cauză forţele pe care sufletul le-a dobândit din practica anterioară a vieţii nu sunt întotdeauna pe măsura unei asemenea încercări. Se poate produce un efect extraordinar. Se pune o problemă gravă: unde voi găsi forţele de care am nevoie pentru a suporta sarcina care mi-a fost impusă? Individul nu poate găsi aceste forţe decât în el însuşi. Ele constau în ceea ce se poate numi curajul, cutezanţa interioară.

Pentru a progresa, din acest moment, pe calea pelerinajului spiritual, trebuie să se manifeste în noi acele forţe de rezistenţă psihică din care decurg un curaj şi o cutezanţă mult superioare celor pe care le necesită viaţa în corpul fizic. Aceste forţe nu pot rezulta decât din adevărata cunoaştere de sine. Numai la acest stadiu al evoluţiei ajungem să constatăm cât de puţin cunoscusem până acum din noi înşine. Ne dăruim vieţii noastre interioare, în loc să o observăm în mod obiectiv, aşa cum am face cu o parte a lumii exterioare. Dar progresele pe care le-am realizat pentru a deveni conştienţi în afara corpului fizic ne-au înarmat de o manieră cu totul nouă pentru cunoaşterea de sine. Am învăţat să ne examinăm pe noi înşine dintr-un punct de vedere special, care nu poate exista în afara observării eliberate de simţuri. Sentimentul coplesitor care a fost descris mai sus este deja un indiciu al adevăratei cunoaşteri de sine. A te simţi implicat într-o eroare, în ceea ce priveşte relaţiile tale cu lumea exterioară, înseamnă a observa fondul fiinţei tale, aşa cum este el în mod real.

Or, este în natura omului să sufere în urma acestor descoperiri. Frământările cărora le cădem pradă în cazul acesta ne arată până la ce punct purtăm în noi dorinţa, foarte naturală, de a recunoaşte o oarecare valoare persoanei noastre, aşa cum este ea. Această dorinţă ne poate părea lipsită de frumuseţe, dar ea există: trebuie să privim în faţă această urâţenie a propriului nostru sine. Până în momentul acesta am ignorat această urâţenie, fiindcă nu pătrunsesem niciodată în mod conştient în profunzimile fiinţei noastre. Recunoaştem cât iubeam, în noi înşine, o fiinţă a cărei urâţenie ni s-a arătat acum. Ceea ce percepem este puterea amorului propriu. Şi în acelaşi timp simţim că suntem foarte puţin dispuşi să ne debarasăm de acest amor propriu.

Aceste dificultăţi sunt deja foarte mari în ceea ce priveşte calităţile pe care le dezvoltă sufletul nostru în viaţa obişnuită şi în raporturile noastre cu semenii. Adevărata cunoaştere de sine ne spune, de exemplu, că noi ascundem în adâncul sufletului invidia, ura faţă de o persoană pentru care gândeam că nutrim numai sentimente binevoitoare. Aflăm că această invidie şi această ură, care nu s-au manifestat încă, vor tinde să iasă la iveală. În cazul acesta, ne dăm seama că ar fi zadarnic să spunem: „Fiindcă recunosc această invidie, această ură, voi putea-o înăbuşi în mine“. Putem, dimpotrivă, prevedea că hotărârea noastră bună îşi va pierde întreaga putere, în ziua în care se va dezlănţui în noi, ca o forţă a naturii, instinctul de a satisface această invidie şi această ură. Iată în ce mod conştienţa de sine se trezeşte în fiinţele omeneşti, îmbrăcând pentru fiecare o formă particulară. Faptul că aceste experienţe apar în momentul când începem să trăim în mod conştient în afara propriului corp fizic, se produce tocmai pentru că în acest moment cunoaşterea de sine devine reală, nemaifiind tulburată de dorinţa de a ne găsi pe noi înşine aşa cum am dori să fim. Aceste fenomene ale cunoaşterii de sine parţiale sunt penibile, chiar copleşitoare pentru cel care le încearcă. Dar nu am putea dobândi facultatea de a trăi în afara corpului fizic fără a trece prin aceste încercări. Ele rezultă în mod necesar din atitudinea foarte particulară pe care trebuie să o adoptăm în cazul acesta faţă de noi înşine.

Este însă un moment în care avem nevoie de o energie psihică încă şi mai mare. Acesta are loc atunci când intervine o cunoaştere de sine de ordin general, de ordin pur omenesc. În cazul acesta te consideri pe tine însuţi dintr-un punct de vedere în întregime exterior faţă de propria ta viaţă, aşa cum a fost ea până în ziua aceea. „Până în prezent, ne zicem, am judecat lucrurile şi fenomenele acestei lumi după legile naturii mele omeneşti. Să încerc o clipă să-mi imaginez că sunt pus în imposibilitatea de a o mai face. Aş înceta în acest caz de a mai fi eu însumi. Nu aş mai avea viaţă interioară; aş fi un neant“. Astfel trebuie să gândească nu numai omul obişnuit, care este satisfăcut de existenţa sa zilnică şi nu reflectează decât rar asupra lumii şi asupra vieţii, dar, de asemenea, şi savantul ori filosoful. Caracteristica filosofiei nu este oare de a observa şi de a judeca lumea după măsura facultăţilor omeneşti? Însă acest mod de a observa şi de a judeca nu poate să-i convină lumii suprasensibile; el este respins de ea. Dar, în acelaşi timp este respinsă întreaga noastră personalitate. Cel ce meditează se întoarce către sufletul său în totalitatea lui, către eul său. Pentru a pătrunde în lumea superioară, acest eu devine un lucru care trebuie abandonat. Or, înaintea intrării în domeniul spiritual, nu am putea să nu considerăm eul nostru ca fiinţa noastră adevărată, ca fiinţa noastră reală. Noi spuneam: „Datorită acestui eu eu concep lumea; a-l pierde ar fi egal cu a renunţa la adevărata mea fiinţă“. Instinctul cel mai imperios împinge sufletul să-şi păstreze întotdeauna „eul“ său, asumându-şi în acest scop orice risc. În viaţa obişnuită acest instinct este absolut justificat. El trebuie să dispară de îndată ce sufletul pătrunde în lumea suprasensibilă exterioară. Acesta este pragul pe care sufletul trebuie să îl treacă şi în faţa acestui prag trebuie să abandoneze nu numai cutare sau cutare posesiune preţioasă, dar şi ceea ce el credea până atunci că este propria sa realitate. El se vede obligat să spună: „Fii gata să vezi cel mai mare adevăr al tău devenind, dincolo de prag, cea mai mare eroare a ta“.

Sufletul poate să dea înapoi de groază în faţa unor astfel de exigenţe. El poate avea sentimentul că acest act implică o astfel de renunţare, o astfel de nimicire de el însuşi, încât se recunoaşte neputincios să-l efectueze. Această mărturisire de neputinţă poate îmbrăca forme multiple. Se poate întâmpla să ia aparenţa unui instinct, şi noi i-am tăgăduit caracterul său adevărat, deşi am gândit şi am acţionat sub impulsul lui. În cazul acesta, încercăm o profundă repulsie faţă de toate adevărurile suprasensibile. Le considerăm simple vise şi fantasmagorii. Repulsia ne este inspirată realmente de frica pe care o avem faţă de aceste adevăruri; dar frica se ascunde în fundul cel mai secret al sufletului. În cazul acesta, ne imaginăm că ceea ce ne permite să trăim sunt cunoştinţele dobândite de simţuri şi de intelect, şi evităm să ne apropiem de pragul lumii spirituale. Ne deghizăm frica convingându-ne că tot ce se află, aşa zicând, dincolo de prag nu este decât o ipoteză nejustificată în comparaţie cu ştiinţa şi raţiunea. În realitate, ţinem atât de mult la această ştiinţă şi la această raţiune, aşa cum le cunoaştem, pentru că ele sunt legate de eul nostru. Aici este vorba de o formă foarte comună de amor-propriu. Dar acest amor-propriu este incompatibil cu lumea suprasensibilă.

Se poate, de asemenea, întâmpla ca omul să nu fie mulţumit de această oprire instinctivă a sa în faţa pragului, ca omul să atingă pragul în mod conştient şi, în cazul acesta, fiindcă îi este frică de ceea ce a găsit în faţa sa, să-şi schimbe radical părerea. Atunci omul care s-a apropiat de prag nu mai poate evita efectele pe care această apropiere le exercită asupra vieţii obişnuite a sufletului, nici consecinţele pe care le va antrena pentru el. În această situaţie, sentimentul de neputinţă pe care l-a încercat se va răspândi asupra întregii sale vieţi interioare.

Pătrunzând în lumea suprasensibilă, omul trebuie, dimpotrivă, să fi dobândit forţa de a abandona acest sentiment al eului, care în viaţa obişnuită constituie adevărul său cel mai sigur. Este necesar ca el să se adapteze la un mod cu totul nou de a simţi şi de a judeca lucrurile. Dar el trebuie să rămână, de asemenea, mereu capabil de a regăsi, când este în faţa lumii simţurilor, modul de a simţi şi de a judeca potrivit cu această lume. Trebuie să înveţe să trăiască în mod conştient nu numai în două lumi, dar şi în două moduri cu totul diferite. Şi nu trebuie ca situaţia în care se află, aceea de a fi adoptat un nou fel de a simţi şi de a judeca, să falsifice justeţea discernământului său în lumea simţurilor.

Această atitudine este extrem de dificil de realizat. Ea cere o disciplină energică, neobosit continuată, în vederea fortificării vieţii sufletului.

Dacă ai trecut prin încercările care-l aşteaptă pe om înaintea pragului lumilor superioare, înţelegi până la ce punct este salutar, pentru viaţa curentă a sufletului, de a nu ajunge pe prag (fără a fi pregătit corespunzător). Evenimentele care ne tulbură în faţa pragului sunt de aşa natură, încât le vom reprezenta ca fiind o Fiinţă puternică, din care emană o interzicere binefăcătoare. Această Fiintă protejează omul ajuns pe prag împotriva spaimelor şi pericolelor care ar conduce la nimicirea eului său.

În spatele lumii exterioare, care i se oferă vieţii noastre obişnuite, se găseşte o altă lume. La pragul acestui alt univers se află un Paznic sever. Acesta ne împiedică de a cunoaşte ceva din legile lumii suprasensibile, deoarece oricât de dureroase ar fi îndoielile noastre referitoare la această lume ele sunt mai uşor de suportat decât reprezentarea a ceea ce trebuie abandonat atunci când pătrundem „dincolo“.

Atât timp cât omul nu se apropie el însuşi de prag, rămâne protejat împotriva experienţelor pe care le-am menţionat mai sus. Descrierile pe care le pot face persoanele care s-au apropiat de el, sau care l-au trecut, nu dăunează acestei protecţii. Dimpotrivă, ele pot fi foarte utile în cazul propriei noastre prezenţe în faţa pragului. Este mai uşor de a realiza o acţiune atunci când ne-am făcut despre ea o idee prealabilă, decât atunci când nu ştim nimic. Totuşi, cunoaşterea de sine, pe care fiecare trebuie să o dobândească prin el însuşi, nu se modifică cu nimic datorită faptului menţionat mai sus.

Unii clarvăzători, sau persoanele familiarizate cu clarvederea, pretind că nu trebuie vorbit de aceste lucruri celor care nu sunt încă hotărâţi să caute ei înşişi accesul la ele. Această pretenţie nu este normală. Noi trăim într-o epocă în care oamenii trebuie să se familiarizeze din ce în ce mai mult cu specificul lumilor suprasensibile, dacă vor ca sufletele lor să fie la înălţimea necesităţilor prezentului. Divulgarea cunoştinţelor spirituale, inclusiv a acelor privitoare la Păzitorul Pragului, este una din sarcinile ce îi revin epocii noastre şi viitorului apropiat.