Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

UN DRUM SPRE CUNOAŞTEREA DE SINE

GA 16


A şasea meditaţie

CEL CE MEDITEAZĂ ÎNCEARCĂ SĂ-ŞI FORMEZE O REPREZENTARE
DESPRE „CORPUL EULUI“ SAU „CORPUL GÂNDURILOR“


Corpul astral, mai mult decât corpul elementar, îi dă sufletului sentimentul că el există în afara corpului sensibil. Corpul elementar îi conferă sufletului senzaţia de a fi separat de corpul fizic, dar el continuă să simtă acest corp. Pentru corpul astral, dimpotrivă, corpul sensibil devine un lucru exterior. Când sufletul devine conştient de corpul său elementar, simte că se dilată; dimpotrivă, când pătrunde în viaţa corpului astral el are impresia că saltă într-o altă entitate, entitate supusă acţiunii unei lumi de fiinţe spirituale. Sufletul se simte legat sau înrudit într-un anumit fel cu aceste fiinţe. Şi el învaţă progresiv să recunoască raporturile pe care aceste fiinţe le au între ele. Începând din acest moment, conştienţa omenească vede lumea sa extinzându-se către spirit. Ca urmare, ea învaţă să cunoască unele entităţi spirituale care au grijă de succesiunea epocilor de evoluţie omenească şi veghează la caracterul fiecăreia din aceste epoci, ca acest caracter să fie în mod real determinat de fiinţele numite Spiritele timpului sau Începătorii.

Sufletul învaţă apoi să distingă alte fiinţe, a căror viaţă psihică este în aşa fel, încât gândurile lor sunt în acelaşi timp nişte forţe naturale. El e condus să recunoască faptul că forţele naturale nu există decât pentru simţurile fizice şi că în realitate, pretutindeni unde se manifestă aceste forţe, se exprimă gândurile unor fiinţe, la fel cum prin gestul unei mâini se exprimă un suflet omenesc. Nu este vorba de o teorie care ar imagina, în spatele fenomenelor naturale, nişte entităţi ascunse. Trăind în mod conştient în corpul astral, intri în legătură cu aceste entităţi nu în mod teoretic, ci la fel de concret pe cât sunt de reale şi de concrete relaţiile noastre cu semenii în lumea simţurilor.

Printre entităţile care populează domeniul în care pătrundem, se poate observa o gradare şi putem vorbi de o lume de ierarhii superioare. Fiinţele ale căror gânduri se manifestă sub forma forţelor naturale, atunci când sunt percepute de simţuri, pot fi numite Spiritele formei.

Sufletul nu poate trăi în această lume superioară decât cu condiţia ca fiinţa sa fizică să-i devină tot atât de străină cât îi este de străină, de exemplu, o plantă, pe care o percepe în lumea simturilor. Acest mod de a trăi în afara a ceea ce suntem obligaţi să considerăm în viaţa obişnuită ca rezumând întreaga noastră fiinţă este infinit de dureros, atâta timp cât o altă experienţă nu se adaugă la aceasta. Dacă munca psihică interioară se continuă în modul cel mai energic şi dacă ea conduce la o concentrare şi la o consolidare corespunzătoare a vieţii sufletului, intensitatea acestei suferinţe poate fi evitată, dat fiind că cea de a doua experienţă poate începe să se desfăşoare pe măsura adaptării sufletului în corpul astral.

Iată în ce constă această a doua încercare: sufletul vede toate calităţile sale, toate cuceririle sale anterioare îmbrăcând aspectul amintirilor, şi el ia faţă de tot ce constituia mai înainte „eul“ său atitudinea pe care i-o dictează amintirile din lumea materială. Numai o experienţă de acest fel îl face cu adevărat conştient de o lume absolut diferită de cea a simţurilor, diferită şi de viaţa la care participă însăşi fiinţa sa. De acum înainte, „eul“ său din trecut îi apare sufletului ca un lucru străin de fiinţa sa reală. Îl poate aprecia obiectiv şi în el apare imaginea a ceea ce este în mod real fiinţa pe care o contemplă şi despre care spunea înainte „ea este eu însumi“. În prezent, el nu mai vorbeşte la fel, ci spune: „eu o port cu mine ca pe un lucru străin“. Aşa cum în cursul existenţei obişnuite sufletul nu se simte dependent de amintirile sale, la fel „eul“ nou, „eul“ dobândit, nu se simte dependent de vechiul „eu“. El aparţine lumii entităţilor spirituale.

Or, această experienţă – întrucât aici este vorba de o experienţă trăită şi nu de o teorie – ne permite să pătrundem adevărata natură a ceea ce am considerat până atunci „eul“ nostru. Acest „eu“ ni se prezintă ca o ţesătură de amintiri produse de corpul sensibil, corpul elementar şi corpul astral, la fel cum imaginea pe care o reflectă o oglindă este produsă de aceasta. Aşa cum noi nu ne confundăm cu această imagine, nici sufletul, care se cunoaste în lumea spirituală, nu se confundă cu ceea ce vede din el însuşi în lumea sensibilă. Este de la sine înţeles că această comparaţie nu trebuie să fie împinsă prea departe: imaginea dispare atunci când ne îndepărtăm de oglindă, ţesătura de amintiri care compun ceea ce noi considerăm, în lumea sensibilă, drept propriul nostru „eu“ real este înzestrată cu o şi mai mare independenţă şi se comportă de o manieră personală. Cu toate acestea, în faţa existenţei adevărate a sufletului, ea nu este decât o imagine a fiinţei noastre. Sufletul, care trăieşte din viaţa sa adevărată, simte că are nevoie de această imagine, pentru a se descoperi lui însuşi. El ştie că nu este această reflectare, dar că nu ar fi ajuns niciodată să se cunoască, dacă nu s-ar fi surprins mai întâi în imaginea sa reflectată de către o lume pe care o consideră exterioară lui, începând de la ascensiunea sa în lumea spirituală.

Ţesătura de amintiri din care este constituit vechiul „eu“ poate fi numită corpul eului sau corpul gândurilor. Dar aici trebuie extins sensul cuvântului „corp“. În acest caz, el indică tot ce percepem din noi înşine şi despre care nu recunoaştem că ne reprezintă pe noi, dar pe care îl acceptăm. Atunci când datorită conştienţei noastre clarvăzătoare ajungem să nu mai percepem decât o sumă de amintiri din ceea ce consideram mai înainte ca fiind însăşi fiinţa noastră, am obţinut experienţa a ceea ce se ascunde în spatele fenomenului morţii. Pătrundem atunci până la însăşi esenţa unei lumi reale. Aici găsim o fiinţă în care ne recunoaştem pe noi inşine şi care păstrează, ca într-o memorie, experienţele vieţii sensibile. Pentru a se perpetua, aceste experienţe au nevoie de o entitate care să le fixeze, aşa cum „eul“ obişnuit fixează amintirile lumii materiale. Cunoaşterea lumii suprasensibile ne revelează că fiinţa omenească are viaţa sa în lumea entităţilor spirituale şi că datorită lor se păstrează amintirea existenţei fizice. La întrebarea: Ce va deveni după moarte fiinţa noastră actuală? cercetătorul spiritual răspunde: „Ea va fi ceea ce se va păstra din ea, în virtutea vieţii sale de fiinţă spirituală printre alte fiinţe spirituale“.

Noi învăţăm să cunoaştem natura acestor fiinţe şi pe a noastră, iar această cunoaştere este rezultatul următoarei experienţe imediate: ştim că fiinţele spirituale, şi o dată cu ele propriul suflet, au o existenţă faţă de care viaţa noastră materială nu este decât o manifestare tranzitorie.

Datorită primei meditaţii, ne-a apărut în faţa conştienţei obişnuite faptul că trupul nostru aparţine lumii fizice şi că acţiunea reală a acestei lumi ni se arată prin dezagregarea trupului după moarte. În prezent, datorită clarvederii noastre, descoperim că „eul“ omenesc aparţine unei lumi de care este legat prin legături foarte diferite de cele care supun trupul legilor naturii. Aceste legături, care unesc „eul“ cu fiinţele spirituale, nu sunt influenţate, în esenţa lor cea mai profundă, nici de naştere şi nici de moarte; ele îmbracă pe durata vieţii fizice o formă particulară.

Fenomenele vieţii materiale sunt expresia anumitor raporturi suprasensibile. Omul fiind în esenţă o fiinţă suprasensibilă şi apărând ca atare pentru observaţia clarvăzătoare, moartea nu va putea aduce schimbări în ceea ce priveşte raporturile sufletelor omeneşti între ele în lumea cealaltă. La întrebarea neliniştitoare, care ia iniţial în conştienţa noastră obişnuită forma: „Regăsi-voi eu după moarte fiinţele de care eram legat în timpul vieţii fizice?“ adevăratul cercetător spiritual, care e în măsură să enunţe o judecată rezultată din experienţa asupra acestor probleme, răspunde printr-un „da“ categoric.

Omul care se exersează pentru a-şi spori viaţa sa interioară, după o metodă pe care noi am indicat-o adesea, va trece prin toate experienţele descrise mai sus şi sufletul său va avea sentimentul că atinge, în lumile superioare, propria sa realitate spirituală. Totuşi exerciţiul menţionat mai sus poate fi favorizat de cultivarea anumitor sentimente.

În cursul vieţii noastre obişnuite în lumea sensibilă, încercăm, datorită a ceea ce numim destin, sentimente de simpatie şi antipatie. Pentru cine se observă pe sine însuşi cu imparţialitate, e de netăgăduit că aceste sentimente sunt dintre acelea care se trăiesc cel mai intens. Raţionamentul care constă în a ne spune că nimic din ce se întâmplă nu este inutil, că trebuie să-ţi suporţi destinul, poate să ne ajute să avem o atitudine calmă în faţa tuturor evenimentelor vieţii noastre, dar acest raţionament este insuficient pentru o adevărată înţelegere a fiinţei omeneşti. El poate fi foarte util vieţii sufletului, dar vom remarca adesea că simpatiile şi antipatiile astfel înăbuşite nu au dispărut decât pentru conştienţa noastră imediată; ele au fost refulate în străfundurile fiinţei noastre, dar mai târziu se vor manifesta fie printr-o anumită stare de suflet, fie prin oboseală sau printr-o altă senzaţie corporală analoagă. Pentru a putea ajunge la o adevărată egalitate de suflet (un echilibru sufletesc) în faţa destinului, trebuie să fi recurs la metoda prin care ne fortificăm viaţa interioară şi care constă în a ne dărui în mod regulat şi energic unor anumite gânduri sau unor anumite sentimente. Rationamentul nu conduce decât la concluzii de ordin intelectual şi este insuficient pentru a ne oferi echilibrul pe care îl căutăm; trebuie să conferim gândurilor noastre o trăire intensă şi să ne consacrăm lor cu totul, pe durata unor momente de concentrare, când îndepărtăm toate impresiile date de simţuri şi toate amintirile vieţii. Acest exerciţiu dezvoltă o stare sufletească deosebită în privinţa destinului nostru; exerciţiul ne permite să ne eliberăm definitiv de orice simpatie şi antipatie în judecarea destinului; el ne determină să considerăm tot ce ni se întâmplă cu o perfectă obiectivitate, aşa cum am observa o cascadă care cade de la înălţime şi apoi se domoleşte.

Aceasta nu înseamnă a fi insensibili la destinul nostru. Dacă am deveni indiferenţi la tot ce ni se întâmplă pe plan personal, ar însemna că nu suntem pe o cale bună. Trebuie să fim insensibili la lumea exterioară şi la lucrurile care ne afectează în mod direct? Trebuie oare să nu resimţim nici bucurie, nici suferinţă, pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Cel ce vrea să dobândească cunoaşterea suprasensibilă nu trebuie să devină indiferent în faţa vieţii, ci trebuie să-şi transforme interesul pe care îl poartă „eul“ său propriului destin. Este posibil ca, departe de a-i slăbi sensibilitatea, această transformare, dimpotrivă, să i-o mărească. În cursul vieţii obişnuite adesea sufletul îşi deplânge destinul. El poate adopta însă o altă atitudine şi să încerce, faţă de propriul său nenoroc, acelaşi sentiment – şi aceasta foarte intens – pe care i-l inspiră nenorocul altuia.

Este mai uşor să adoptăm acest punct de vedere în ceea ce priveşte destinul, decât în ceea ce priveşte aptitudinile cu care suntem înzestraţi.

Într-adevăr nu te bucuri tot atât de mult de talentul pe care îl are cineva, cât de faptul de a-l avea tu însuţi. Când, prin exercitarea cunoaşterii de sine, ne străduim să pătrundem până în profunzimile cele mai ascunse ale sufletului nostru, descoperim multe bucurii egoiste, la ideea calităţilor ce ni se recunosc. O înţelegere profundă, dublată de o gândire (meditativă), a faptului că este indiferent, în ceea ce priveşte progresul vieţii omeneşti, care este fiinţa care posedă anumite aptitudini, poate să conducă la mari progrese pentru dobândirea adevăratului echilibru ce trebuie păstrat în faţa celui mai ascuns destin al fiinţei noastre. Dar consolidarea vieţii sufletului cu ajutorul puterii gândirii nu trebuie niciodată să ne conducă la aprecierea necorespunzătoare a facultăţilor noastre; puterea gândirii trebuie să ne determine să acţionăm în conformitate cu facultăţile cu care suntem înzestraţi.

Cele spuse mai sus ne indică în ce sens trebuie să actionăm pentru consolidarea vieţii sufletului prin exercitarea puterii gândirii. Trebuie să învăţăm să cunoaştem ceea ce apare ca o a doua fiinţă în noi înşine. Această fiinţă ni se va revala, dacă asociem meditaţiei câteva reflecţii asupra felului în care provocăm noi înşine anumite evenimente ale destinului nostru. Destinul nostru de azi nu este oare rezultatul acţiunilor noastre de ieri? Anumite evenimente s-ar fi produs, dacă nu am fi acţionat într-un anumit fel? Pentru a extinde experienţa noastră interioară, ne putem supune propria viaţă la un examen retrospectiv, analizând faptele care dovedesc în ce fel ne-am pregătit noi înşine evenimentele pe care destinul ni le-a impus mai târziu. Putem încerca să rememorăm cursul existenţei noastre, până la vârsta când în copil se trezeşte conştienţa care îi permite mai târziu omului să-şi amintească de viaţa sa. Dacă adăugăm la acest examen retrospectiv al vieţii noastre o atitudine lipsită de orice simpatie şi antipatie egoistă, atingând această epocă a copilăriei, vom spune: „Fără îndoială că numai începând din acest moment a fost posibil să mă cunosc pe mine însumi şi să lucrez în mod conştient la viaţa mea interioară. «Eul» meu exista şi mai înainte. Eu nu eram conştient însă de activitatea lui în interiorul meu, totuşi el a dezvoltat în fiinţa mea facultatea de «a şti ce posed azi şi a face din mine ceea ce am devenit»“. Nici un raţionament nu ne poate da această obiectivitate, în schimb ne-o dă atitudinea pe care am descris-o mai sus în privinţa propriului nostru destin. Învăţăm să întâmpinăm evenimentele cu calm, le percepem venind spre noi şi ştim că le-am provocat noi înşine. Dacă devenim stăpâni pe această atitudine, condiţiile de viaţă în care ne naştem ne apar legate de „eul“ nostru însuşi. Şi spunem: „Eu am lucrat la fiinţa mea pe parcursul care a urmat după trezirea conştienţei actuale, dar şi înainte, când ea încă nu se născuse“.

Deschizându-ne în acest fel o cale către „eul“ obişnuit, recunoaştem că, în afară de raţiunea care ne obligă să acceptăm teoretic existenţa sa, simţim în mod real, în noi înşine, activitatea vie a acestuia şi puterea lui şi considerăm „eul“ obişnuit ca o creaţie a lui. Dacă simţim această activitate a „eului“, începem să percepem entitatea spirituală a sufletului. Dacă acest sentiment nu ne conduce la alte progrese în cunoaşterea spirituală, înseamnă că l-am neglijat la început. El poate rămâne multă vreme în stare de senzaţie obscură, abia perceptibilă, dar dacă perseverăm activ şi în mod energic în munca ce a făcut să se nască în noi acest sentiment, vom sfârşi prin a percepe natura spirituală a sufletului. Este uşor de înţeles de ce cei care nu au nici o experienţă în acest domeniu cred că clarvăzătorul îşi imaginează un „eu“ superior prin simplă autosugestie. Însă clarvăzătorul ştie că această obiecţie nu poate proveni decât dintr-o lipsă de experienţă; cine a parcurs tot traseul pe care l-am descris, a dobândit şi însuşirea de a discerne imaginarul de real. Încercările şi munca interioară pe care le implică pelerinajul sufletului dezvoltă, atunci când sunt făcute cu perseverenţă, o prudenţă extremă în ceea ce priveşte imaginaţia.

Cel care lucrează în scopul arătat, de a-şi cunoaşte fiinţa sa spirituală, „eul“ său superior, acordă o importanţă primordială experienţei care a fost descrisă la începutul acestei meditaţii şi consideră cele indicate ca o experienţă auxiliară a pelerinajului sufletului.