Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PRAGUL LUMII SPIRITUALE

GA 17


DESPRE REÎNCARNARE ŞI KARMA; DESPRE CORPUL ASTRAL AL OMULUI
ŞI DESPRE LUMEA SPIRITUALĂ. DESPRE FIINŢELE ARHIMANICE


Sufletului îi vine foarte greu să recunoască faptul că în viaţa psihică a omului există un element tot atât de străin conştienţei sufletului ca şi ceea ce noi numim lumea exterioară în sensul obişnuit al cuvântului. El se revoltă în mod inconştient împotriva unui asemenea fapt care pare că îi ameninţă propria existenţă şi îşi întoarce instinctiv privirea spirituală de la el. Este adevărat că, în mod teoretic, ştiinţa modernă admite o asemenea stare de lucruri, dar aceasta nu înseamnă că a fost sesizată în toată profunzimea sa şi că este convinsă de ea. Dacă conştienţa ajunge la recunoaşterea acestui fapt, ea învaţă atunci să distingă în organismul sufletesc un sâmbure interior care are o realitate independentă de tot ce în sufletul conştient este obiect de evoluţie între naştere şi moarte. Conştienţa ajunge să recunoască în străfundurile sale existenţa unei fiinţe reale a cărei creaţie se simte ea însăşi. Şi conştienţa simte că şi corpul, suportul acestei conştienţe, derivă, de asemenea, din ea cu toate forţele şi calităţile sale. Cu cât sufletul se familiarizează cu viaţa ocultă, cu atât mai mult simte maturizându-se în el o forţă spirituală care se sustrage influenţelor vieţii conştiente. El simte cum această fiinţă interioară, în cursul vieţii dintre naştere şi moarte, devine din ce în ce mai puternică şi autonomă. Înţelege că, în limitele vieţii dintre naştere şi moarte, această entitate (profundă) se comportă faţă de viaţă în totalitatea ei ca sămânţa faţă de planta în sânul căreia se dezvoltă; dar sămânţa plantei este o fiinţă fizică, în timp ce germenele sufletului este o fiinţă spirituală.

Aprofundând această experienţă ocultă, ajungem să ne convingem de realitatea încarnărilor succesive ale omului pe pământ. Sufletul înţelege că în sâmburele său interior, într-un anumit fel independent de el, poartă germenele unei noi vieţi omeneşti. El poate simţi că acest germene este purtătorul roadelor vieţii prezente, atunci când, în lumea spirituală de după moarte, participă la condiţiuni de viaţă pur spirituale, care îi lipseau în timpul existenţei pământeşti.

Încarnarea actuală este deci rezultatul unui lung proces anterior. Un germene dezvoltat de suflet şi maturizat, după moarte, într-o lume pur spirituală intră prin naştere într-o nouă viaţă pământească, aşa cum sămânţa unei plante se transformă într-o nouă plantă după ce, desprinsă de vechea plantă, parcurge un anumit timp o existenţă diferită.

Datorită exerciţiilor pregătitoare la care se supune sufletul, el realizează că în cursul unei vieţi omeneşti se dezvoltă un germene autonom, care transmite roadele acestei vieţi vieţilor următoare. Din valurile vieţii interioare apare un al doilea „eu“ concomitent în imagine şi în esenţă, şi care se manifestă ca o fiinţă distinctă: el îi apare fiinţei pe care o consideram mai înainte ca fiind „eul“ nostru independent şi superior. Acest „eu“ superior este inspiratorul celui dintâi „eu“. Sub forma primului „eu“, omul se va contopi în această fiinţă superioară, izvor de inspiraţie.

Pentru conştienţa clarvăzătoare, conştienţa obişnuită este prezentă, deşi fără să o ştie, în experienţele pe care le-am descris mai sus. Sufletul omenesc, ca să se menţină intact, nu numai în faţa unei lumi spirituale exterioare cu care se contopeşte, dar şi în faţa unei entităţi spirituale care este superioară sufletul însuşi, totuşi în afară de ceea ce în lumea simţurilor trebuie să simtă în mod necesar „eul“ său, trebuie să se întărească. Modul în care apare „eul“ superior, simultan în imagine şi în esenţă, din meandrele sufletului variază în funcţie de diferitele individualităţi omeneşti. (În dramele mele esoterice: Poarta iniţierii, Încercarea sufletului, Păzitorul Pragului şi Trezirea sufletelor, am încercat să arăt cum se ridică la experienta „eului“ superior diferite individualităţi omeneşti.)

Or, chiar dacă sufletul nu ştie în conştienţa sa obişnuită despre faptul că este inspirat de „celălalt eu“, nu înseamnă că procesul este mai puţin prezent în străfundurile sufletului; numai că această influenţă nu constă în gânduri sau vorbe interioare, ci se face simţită prin acţiuni sau evenimente. „Celălalt eu“ este cel ce conduce sufletul spre fapte deosebite ale destinului său şi care trezeşte în el facultăţi, aspiraţii, aptitudini etc.

Acest „celălalt eu“ se afirmă activ în totalitatea destinului unei vieţi omeneşti. El însoţeşte „eul“ – care este supus între naştere şi moarte condiţiilor lui proprii – şi modelează viaţa omenească cu toate evenimentele care sunt pentru el subiect de bucurie, educare sau de durere. Conştienţa sa clarvăzătoare, contopindu-se cu acest „celălalt eu“, numeşte „eu“ totalitatea destinului, aşa cum omul fizic numeşte „eu“ propria sa fiinţă fizică. Ceea ce în terminologia orientală se cheamă „karma“ sfârşeşte prin a face un tot cu „celălalt eu“, cu „eul spiritual“. Viaţa unui om apare ca inspirată de propria sa entitate permanentă, care se menţine pe parcursul mai multor vieţi, iar aceasta se produce astfel, încât destinele unei încarnări rezultă din experienţele pământeşti precedente.

Deci, omul învaţă să se cunoască pe sine ca o „altă fiinţă“, care nu există în lumea sensibilă şi nu se exprimă în această lume decât prin efectele sale. Conştienţa sa pătrunde astfel într-un domeniu care, în raport cu lumea elementară, poate fi numit lumea spirituală.

Atât timp cât conştienţa trăieşte la nivelul acestei lumi, ea se găseşte cu totul în afara cercului de evenimente şi experienţe din lumea sensibilă. Ea contemplă din înaltul unei alte lumi, a aceleia pe care, într-un anumit fel, a părăsit-o. Dar ea recunoaşte că în calitate de fiinţă omenească aparţine acestor două lumi. Conştienţa consideră că lumea simţurilor nu este decât o imagine a lumii spirituale reflectată ca într-o oglindă, deşi aşa-zisa imagine nu reflectă numai evenimentele şi fiinţele lumii spirituale, ci este animată de o viaţă care-i este proprie. Este ca şi cum cineva, privindu-se într-o oglindă, ar observa că imaginea sa este însufleţită de o viaţă proprie.

Sufletul învaţă atunci să cunoască fiinţele spirituale care sunt izvorul acestei vieţi proprii a imaginii. El vede că aceste fiinţe au părăsit scena lumii spirituale din care derivă, pentru a-şi desfăşura activitatea în lumea sensibilă. Aşadar, sufletul se află în faţa a două lumi care acţionează una asupra celeilalte: lumea spirituală, pe care o putem numi lumea superioară, şi lumea simţurilor, pe care o vom numi lumea inferioară.

Pentru a cunoaşte în lumea inferioară fiinţele spirituale pe care le-am caracterizat mai sus, trebuie într-un anumit fel să transferăm punctul nostru de vedere în lumea superioară. Printre fiinţele spirituale care populează lumea spirituală există unele prin acţiunea cărora lumea sensibilă îi apare omului ca fiind alcătuită dintr-o materie densă. Sufletul recunoaste că toată materia este într-adevăr spirituală şi că activitatea fiinţelor amintite constă în a condensa, a durifica, a materializa elementul spiritual al lumii sensibile. Dacă vrem să dăm acestor fiinţe un nume adecvat experienţei oculte, trebuie, deşi în prezent anumite nume sunt puţin apreciate, să le numim fiinţe ahrimanice. Adevăratul domeniu al fiinţelor arhimanice este regnul mineral. Aici ele îşi revelează în mod plenar adevărata natură. În regnul vegetal şi în regnurile superioare ale naturii, activitatea lor este diferită. Pentru a le înţelege activitatea trebuie să ţinem seama de legile lumii elementare. Lumea elementară, văzută din regiunile spirituale, apare ca o reflectare a acestor regiuni. Dar imaginea reflectată în lumea elementară nu este tot atât de însufleţită de viaţă proprie ca cea a lumii fizice. Fiinţele spirituale de natură ahrimanică sunt mai puţin active în lumea elementară decât în lumea sensibilă. Totodată, din lumea elementară emană, între altele, activitatea fiinţelor ahrimanice, care se exprimă prin distrugere şi moarte. Se poate spune chiar că, pentru regnurile superioare ale naturii, fiinţelor ahrimanice le incumbă misiunea de a aduce moartea. În măsura în care moartea aparţine de ordinea necesară a lucrurilor, activitatea fiinţelor ahrimanice este conformă cu această ordine.

Observând din înaltul lumii spirituale activitatea fiinţelor ahrimanice în lumea inferioară se mai remarcă şi altceva. Datorită faptului că fiinţele ahrimanice au lumea spirituală drept câmp de acţiune, ele nu sunt supuse legilor care le guvernează forţele, dacă îşi exercită activitatea în lumea superioară din care sunt originare. În lumea inferioară, fiinţele arhimanice aspiră la independenţă, pe care nu ar putea s-o dobândească niciodată în lumea superioară. Aceasta se manifestă în particular în influenţa lor asupra omului, care, în lumea sensibilă, reprezintă regnul cel mai înalt al naturii. Ele ar vrea să individualizeze viaţa sufletului, să confere independenţă activităţilor sufletului care sunt legate de lumea simţurilor, să le dezrădăcineze din lumea spirituală şi să le încorporeze în întregime propriei lumi. Ca suflet gânditor, omul îşi trage originile din lumea superioară. Sufletul gânditor, devenit clarvăzător, pătrunde în această lume superioară. Gândirea, care se desfăşoară în lumea sensibilă de care este legată, se află sub influenţa fiinţelor ahrimanice, care ar vrea într-un anumit fel s-o permanentizeze în această lume. În timp ce, prin forţele lor, fiinţele ahrimanice aduc moartea, ele ar vrea să smulgă de la moarte sufletul gânditor, mărginindu-se la a distruge celelalte forţe vitale ale omului. Conform intenţiei lor, doar forţa gândirii omeneşti ar trebui să dăinuiască în lumea sensibilă şi să îmbrace o formă de existenţă care să se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce este ahrimanic în natură.

În lumea inferioară, ceea ce a fost descris mai sus nu se manifestă decât prin efectele sale. Omul poate aspira să-şi penetreze sufletul său gânditor cu forţele care-i dau o certitudine vie despre lumea spirituală. Dar el poate, tot aşa de bine, să-şi abată sufletul său gânditor de la aceste forţe şi să-şi folosească gândirea în unicul scop de a înţelege lumea sensibilă. Tentaţia de a acţiona în acest fel vine de la forţele ahrimanice.