Biblioteca antroposofică |
Aş dori să atrag atenţia astăzi în primul rând asupra faptului că în zilele noastre esenţa Misteriului de pe Golgota foarte uşor poate fi greşit înţeleasă dacă nu sesizăm cu promptitudine greutăţile întâmpinate în general de cunoaşterea obişnuită în dorinţa ei de a crea o relaţie mai profundă cu Misteriul de pe Golgota. Putem bunăoară să credem foarte uşor că dacă te adâncesti în mod mistic, dacă te străduieşti să ai o viaţă lăuntrică mistică, să-l cauţi înăuntrul tău pe Dumnezeu, Îl vei afla pe Christos. Cei mai mulţi oameni care vorbesc astfel în prezent, şi chiar de mai mult timp, nu-L găsesc pe Christos pe această cale. Nu-L putem afla pe Christos dacă spunem – ca unii care se numesc pe ei înşişi teosofi – că trebuie să conştientizăm în propriul nostru interior divinul legat de acest lăuntru propriu, şi atunci Christos îşi va dezvălui prezenţa în om. Nu este cazul. Ceea ce se poate dezvălui atunci, cel mult, ceea ce poate apărea înăuntrul omului într-o oarecare măsură ca o lumină lăuntrică, dacă este înţeles corect, nu poate fi numit Christos, ci ar putea fi numit o fiinţă divină în general. Şi numai pentru că în zilele noastre nu suntem obişnuiţi să diferenţiem lucrurile chiar şi numai din punct de vedere teoretic, unii mistici cred că pot ajunge la Christos prin ceea ce este numit de obicei mistică, prin mistica lăsată întrucâtva în voia ei. Dar nu este cazul. Şi este important să asezăm acestea înaintea sufletului nostru, este important să examinăm acestea cu multă atenţie; tot aşa cum este important să se ţină seama de faptul că şi filosofiile perioadei ce s-a scurs din secolul al XIX-lea şi până acum au creat, ca părţi ale lor, filosofii ale religiei, precum şi că aceste filosofii ale religiei cred adeseori că sunt îndreptăţite să vorbească despre Christos. În realitate, ele nu pot afla altceva – şi nici în aceste filosofii ale religiei nu se poate găsi altceva – decât ceea ce poate fi numit în general o fiinţă divină, însă nu însuşi Christos. Luaii ca exemplu în această privinţă un filosof care a încercat o anumită aprofundare, pe Lotze [1]. Citiţi-i Filosofia religiei şi veţi afla că el vorbeşte despre o fiinţă divină în general, însă nu în aşa fel încât fiinţa aceasta divină la care se gândeşte, asupra căreia meditează să o poată denumi cu numele de Christos. Şi mai puţin poate fi găsită esenţa Misteriului de pe Golgota pe căile căutate printr-o astfel de mistică, printr-o astfel de filosofie. Pentru a recunoaşte justeţea acestei afirmaţii vom examina mai minuţios unele însuşiri ale reprezentărilor despre Misteriul de pe Golgota. Aş vrea să spun că aceste reprezentări ale Misteriului de pe Golgota dorim să le examinăm mai întâi doar ca simple afirmaţii.
În primul rând – dacă este ca Misteriul de pe Golgota să
fie câtuşi
de puţin ceea ce îi este necesar omenirii în decursul
istoriei
dezvoltării ei pământene – de esenţa Misteriului de pe Golgota se
leagă
faptul că Entitatea, asadar Fiinţa christică, care a trecut prin
Misteriul de pe Golgota, a rânduit prin acest Misteriu ceva ce
are
legătură cu întreaga ordine a Universului. Dacă nu vrem să
folosim
această expresie, putem spune: faţă de întreaga ordine cosmică.
Dacă
însă facem abstracţie de o legătură a Fiinţei care a trecut prin
Misteriul de pe Golgota cu întreaga lume, atunci nu mai este
vorba
despre această Fiinţă; atunci se poate vorbi în general despre o
fiinţă
divină oarecare, însă nu despre Fiinţa christică.
Există multe lucruri care trebuie înţelese – dintre care vom
aminti
astăzi câteva. Ceva ce trebuie înţeles, dacă vrem să ne
apropiem în mod
corect de Misteriul de pe Golgota, este reprezentarea propriu-zisă a
ceea ce Christos Iisus însuşi numeşte credinţă, încredere.
Avem astăzi
o reprezentare mult prea teoretică, mult prea abstractă despre
credinţă. Gândiţi-vă la ceea ce-şi reprezintă adeseori astăzi
omul când
vorbeşte despre opoziţia
dintre credinţă şi cunoaştere. Omul
gândeste
astfel: Ceea ce poate fi dovedit într-un fel oarecare este o
cunoaştere; ceea ce nu poate fi dovedit nicidecum, însă este
considerat
a fi totuşi adevărat, este o credinţă. Este o problemă personală a
omului ca, într-un fel sau altul, să cunoască sau să admită ceva.
Numai
că atunci când cineva numeşte această cunoaştere, această
admitere
credinţă el se gândeste de fapt că respectiva cunoaştere sau
admitere
nu poate fi demonstrată în întregime.
Comparaţi această reprezentare cu totul superficială a credinţei cu
reprezentarea pe care o aduce Christos Iisus. În acest scop,
amintesc
numai locul din Evanghelie [2]
în care Christos Iisus spune: „Dacă veţi crede că muntele care
stă în
faţa
voastră trebuie să se prăvălească în mare şi veţi avea credinţă
adevărată, iată că muntele se va prăvăli în mare!“ Cât de
uriaşă este
diferenţa dintre această reprezentare despre credinţă a omenirii de
astăzi, care este de fapt numai o reprezentare-surogat a cunoaşterii,
şi reprezentarea credinţei aşa cum este ea exprimată, poate paradoxal,
însă radical, prin cuvintele de mai sus ale lui Christos Iisus!
Însă,
doar cu puţină atenţie, se poate descoperi imediat în ce rezidă
esenţa
propriu-zisă a reprezentării credinţei, aşa cum ne-o dă Christos. Ce e
credinţa? Ea trebuie să producă un efect, să creeze ceva. Ea nu trebuie
numai să trezească o reprezentare, o cunoaştere; dacă avem credinţă,
atunci prin ea trebuie să se poată întâmpla ceva. Cercetaţi
în această
privinţă Evanghelia. Oriunde o veţi deschide şi veţi citi cuvintele
„încredere“ şi „credinţă“, veţi afla că este vorba de o
reprezentare
activă, că urmează a se intra în posesia a ceva prin care se
întâmplă
ceva. Acest amănunt este foarte important.
Şi din toate câte sunt importante, as vrea să mai amintesc un
al
treilea lucru. În Evanghelii se vorbeşte de foarte multe ori
despre
tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, sau ale Împărăţiei
Cerului, despre
Misteriile Împărăţiei lui Dumnezeu sau Misteriul Împărăţiei
Cerului. În
ce sens se vorbeşte în aceste ocazii despre taine? În ce
sens se
vorbeste despre Împărăţia Cerului sau despre Împărăţia lui
Dumnezeu?
Iată o reprezentare a cărei înţelegere este destul de dificilă.
Însă
cine s-a ocupat intens tocmai din punct de vedere ocult de Evanghelii
s-a convins că în ele fiecare propoziţie este construită parcă
din
granit, că până şi codiţa cu care se termină o frază are mare
importanţă. Orice critică pe care o putem sesiza în discuţiile
despre
Evanghelii încetează cu desăvârsire dacă pătrundem mai
adânc în acestea
din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţei spiritului. Iar acum,
pentru a vă putea vorbi despre taina, despre enigma care ne preocupă,
doresc să vă reamintesc din Evanghelie ceva extraodinar de important.
Cu ocazia unor discuţii anterioare asupra Evangheliilor, m-am
referit deja la acel loc în care este relatată vindecarea – sau
am
putea-o numi şi o înviere – fetiţei de 12 ani a lui Iair [3]
(Matei 9, 18–19; 23–25, n.tr.). Vorbim aici între oameni maturi,
de
aceea voi putea expune cunoaşterea ocult-medicală care rezultă din
analizarea spiritual-ştiinţifică a acestei învieri. Fetiţa are 12
ani. Christos Iisus pleacă spre locul unde se află fetiţa –
împrejurările le
puteţi citi desigur mai amănunţit în Evanghelii – pentru a o
învia pe
cea care era considerată a fi moartă. Este demn de remarcat că tocmai
când este vorba de lucruri ca acesta nu se poate niciodată ajunge
la
înţelegere, dacă locul respectiv din Evanghelie nu este examinat
în
funcţie şi de ceea ce îi premerge, respectiv îi urmează. Se
obişnuieste
cu predilecţie – tocmai în legătură cu Evangheliile – să se
extragă
câte o parte din text, care este apoi citită şi citată izolat de
context, uitându-se că între părţile şi relatările
Evangheliei există o
strânsă corelaţie lăuntrică. Înainte de acest moment – vă
aduceţi
desigur aminte – în Evanghelii se află locul în care se
relatează cum,
fiind chemat la fetiţa de 12 ani a lui Iair, în timp ce Christos
se
îndreaptă într-acolo, haina Lui este atinsă de femeia care
de 12 ani
suferea de scurgere de sânge (Matei 9, 20–22, n.tr.). Ea îi
atinge
haina. Ce se întâmplă? Ea este vindecată. Christos simte
cum din El se
scurge o putere. Şi iată că este rostit din nou acelaşi cuvânt,
care
este înţeles numai dacă va fi percepută corect reprezentarea
amintită
mai înainte a credinţei: „Încrederea ta, credinţa ta te-au
vindecat“.
Există însă în acest loc al Evangheliei şi un anumit sens
profund: pe
de o parte, femeia era bolnavă de 12 ani; iar pe de altă parte, fetiţa
lui Iair este în vârstă tot de 12 ani, a vieţuit adică 12
ani aici, pe
pământul fizic. Ce nu avea fetiţa lui Iair, ce-i lipsea? Ea nu se
poate
maturiza, nu poate ajunge la maturizare; ea nu poate ajunge să posede
ceea ce femeia cu pricina avea prea mult deja de 12 ani. Şi în
timp ce
femeia se tămăduieste, Christos simte că din El se scurge o putere.
Această putere este transferată apoi de El dinspre femeie asupra
fetiţei de 12 ani la care merge; îi dăruieste prin transfer de la
femeie forţa necesară maturizării, adică trezeste în ea acea
forţă fără
de care putea aă se vestejească, şi prin aceasta o readuce
într-un fel
la viaţă. Ce este tăinuit în această întâmplare?
Nimic altceva decât că
Christos nu vieţuieşte cu întreaga Lui esenţă substanţială
în El
însuşi, ci în întreg mediul Său înconjurător,
posedând capacitatea
transpunerii puterilor Sale de la o persoană la alta; că puterile prin
care îşi îndreaptă viaţa în mod altruist în
afară le poate transmuta de
la o persoană la alta. Acesta este lucrul care se manifestă în
cele de
mai sus: forţa esenţei lui Christos poate ieşi din El însuşi
pentru a
acţiona asupra altora. Acest lucru este demonstrat prin puterea pe care
o simte ieşind din El când îmbrăcămintea îi este
atinsă de bolnava care
credea în El atât de mult.
De aceasta se leagă ceea ce le-a repetat Christos de mai multe ori
învăţăceilor Săi: Voi, care sunteţi ucenicii Mei, aveţi voie să
aflaţi
tainele Împărăţiei Cerului, a Împărăţiei lui Dumnezeu;
însă cei care se
află pe dinafară nu au voie să afle acest lucru. Presupuneţi că enigma
despre care am vorbit adineauri – mă gândesc nu numai la
descrierea
teoretică, ci şi la ceea ce trebuie făcut pentru a da la iveală
transferul de putere la care m-am referit – Christos le-ar fi făcut-o
cunoscută învăţaiilor şi fariseilor de pe timpul Său. Ce s-ar fi
întâmplat dacă aceştia ar fi putut transfera forţele
spirituale ale
unui om? Ei nu le-ar fi transferat totdeauna corect. Parcurgând
Evanghelia, vedem că nici Christos nu presupune că forţele omului ar
putea fi transferate în mod corect de farisei, şi chiar şi mai
puţin de
saduchei şi alţii. Aceştia n-ar fi folosit forţele respective pentru a
le dărui altora, ci ar fi cauzat nenorociri peste nenorociri. Pentru că
aşa ceva făcea parte din mentalitatea lor. De aceea lucrul la care se
referea Christos trebuia să rămână o taină a iniţiaţilor.
Aş vrea să explic cu ajutorul unui exemplu deosebit de pregnant
despre ce este vorba. Vedeţi dumneavoastră, avem trei lucruri
importante. Aş mai putea adăuga încă multe altele, de altfel
poimâine
vom mai adăuga câte ceva, însă astăzi aş vrea să vă
călăuzesc spre
cunoaşterea esenţei lucrului. Avem deci trei lucruri pe care trebuie să
le caracterizăm, dacă vorbim despre toate cele câte se află
în legătură
cu marea şi dominanta importanţă pentru Univers a Misteriului de pe
Golgota. Pentru a putea lămuri totuşi măcar câte ceva în
legătură cu
tema noastră, mă văd silit să vorbesc astă-seară într-un stil mai
mult
aforistic.
Am spus: Trebuie să ne formăm o reprezentare care să exprime ceea ce
este cuprins în cuvintele .,Misteriul Împărăţiei Cerului“.
Acest lucru
este ceva foarte concret, după cum am putut să lămurim cu ajutorul
exemplului dat. Dar cu ocazia săvârşirii botezurilor, Ioan
Botezătorul
spune: Împărăţiile Cerului, sau Împărăţiile lui Dumnezeu
sunt aproape.
Avem acum această reprezentare. Ce face Ioan Botezătorul? Evident –
după cum reiese din întreaga ţesătură a lucrurilor –, din cauză
că
Împărăţiile Cerului, că Împărăţiile lui Dumnezeu sunt
aproape, botează
cu apă, aşa cum spune el însuşi. Ioan Botezătorul botează cu apă,
spre
iertarea păcatelor; şi totodată mai spune în prealabil că va veni
Unul
care va boteza cu Duhul Sfânt. Care este deosebirea între
botezul
practicat de Ioan Botezătorul şi botezul cu Duhul Sfânt despre
care
vorbeşte?
Lucrul la care se face referire, de fapt, prin botezul cu apă nu
poate fi înţeles – modul în care se săvârsea l-am
relatat deja de mai
multe ori –, dacă nu se încearcă o apropiere de fondul problemei
pe
cale spiritual-ştiinţifică. M-am străduit ani de-a rândul să
ajung
dincolo de aceste lucruri cu ajutorul mijloacelor pe care le oferă
chiar ştiinţa spiritului. – Şi iată că dintr-o dată se face lumină,
observând marea importanţă a modului în care suntem
întâmpinaţi de Ioan
Botezătorul. În definitiv, ce fel de ape sunt cele cu care
săvârşeste
Ioan botezul? Fireste, ele sunt ape ale Iordanului. Însă noi ştim
că
cei ce se botezau erau cufundaţi cu totul în apă, astfel că,
în
realitate, în timpul cufundării avea loc o slăbire a legăturii
dintre
corpul lor eteric şi corpul fizic, că pentru o clipă ei se puteau vedea
în mod clarvăzător pe ei înşişi. De fapt, aceasta a fost
adevărata
semnificaţie a botezării săvârsite de Ioan şi a altor botezuri
asemănătoare. Însă atunci când vorbeşte despre botezul cu
apă Ioan nu
se gândeste numai la acest lucru, ci mai cu seamă la indicarea
locului
din Vechiul Testament în care se spune: „Duhul Divinităţilor
plutea
deasupra apelor“ (Facerea 1, 2). Căci ce urma să fie realizat prin
botezul cu apă în Iordan? Ca cei ce se botezau, prin producerea
slăbirii corpului eteric, prin tot ceea ce se întâmplă cu
ei, să se
simtă în constienţa lor retranspuşi în timpul de dinaintea
căderii în
păcat. Din conştienta lor urma într-o oarecare măsură să fie
radiat tot
ceea ce s-a întâmplat după căderea în pacat; ei urmau
să fie
retranspuşi în starea primordială de nevinovăţie, pentru a vedea
ce a
fost omul înainte de căderea lui în păcat. Cei ce se
botezau urmau să
înţeleagă că prin căderea lui în păcat omul a apucat-o pe o
cale
greşită şi că, dacă va persista pe această cale, nu va fi bine de el.
El trebuie să se reîntoarcă la început, el trebuie să
smulgă din
sufletul său tot ceea ce s-a adăugat acolo datorită drumului greşit
parcurs.
La foarte mulţi oameni ai acelui timp exista o anumită tendinţă –
istoria nu relatează în această privinţă nimic precis – de a se
retranspune în timpul inocenţei, de a îndepărta din
sufletele lor tot
ceea ce a fost adus de parcurgerea drumurilor greşite, de a relua
oarecum viaţa Pământului încă o dată de la punctul ei
iniţial, cel de
dinainte de a fi fost săvârşit păcatul originar; de a nu trăi
ceea ce
s-a deafăşurat şi fixat în ordinea socială şi a popoarelor de la
căderea în păcat şi până la acea împărăţie romană sau
ebraică în care
vieţuia Ioan Botezătorul. De aceea, oameni cu o astfel de concepţie –
conform căreia trebuie să se smulgă pe ei înşişi din ceea ce a
adus
lumea după căderea în păcat – se retrag în pustiuri şi
singurătate,
ducând o viaţă de anahoreţi. Acest lucru ne este relatat cu multă
precizie în legătură cu Ioan Botezătorul, el fiindu-ne prezentat
ca
trăind în pustiu, hrănindu-se numai cu insecte şi miere şi
îmbrăcat cu
un veşmânt din păr de cămilă (Matei 3, 4). Ioan Botezătorul ne
este
prezentat ca un om al pustiului, ca un om singuratic.
Comparaţi cu aceasta un curent larg în timpurile de atunci,
care
exprima în cele mai diferite feluri ceea ce era indicat în
Evanghelia
lui Ioan. Se afirma atunci necesitatea retragerii de la materie şi a
spiritualizării. Aş zice că în gnosă această tendinţă a fost
percepută
prin ecoul ei cel mai spiritualizat în acel „refuz de a mai
accepta
vieţuirea cu lumea“. Aceeaşi tendinţă s-a manifestat şi în cinul
monahal. De ce toate acestea? De ce s-a extins această puternică
tendinţă ioaneică – o tendinţă care nici nu era prea veche – asupra
întregii lumi? Răspunsul este cuprins în fraza
„Împărăţia Cerului sau
Impărăţia lui Dumnezeu este aproape“.
Aici trebuie să înţelegem ceea ce am spus ultima dată despre
suflete, care după căderea în păcat au devenit tot mai rele,
fiind tot
mai puţin potrivite să mai aparţină trupului uman, suflete care
într-o
oarecare măsură au fost tot mai mult corupte. Acest lucru putea să fie
valabil pe o anumită durată a drumului parcurs de evoluţia
Pământului,
însă trebuie să ia sfârşit atunci când evoluţia
Cerului va pune
stăpânire pe întreaga evoluţie a Pământului. Acest
eveniment a fost
prevăzut profetic de oameni ca Ioan: Vine acum timpul în care
sufletele
nu vor mai fi salvate; vine acum timpul în care sufletele trebuie
să
decadă, dacă nu va interveni ceva deosebit. Ori sufletele vor trebui să
se retragă din viaţa scursă de la săvârşirea păcatului originar,
cel
care a adus cu sine acel ceva prin care sufletele au fost corupte –
deci întreaga evoluţie a Pământului a fost zadarnică –, ori
va trebui
să se întâmple altceva! Tocmai acest lucru a fost exprimat
de Ioan
Botezătorul când a spus: Va veni Unul care va boteza cu Duh
Sfânt
(Marcu 1, 7-8). Ioan i-a putut salva pe oameni de urmările căderii
în
păcat numai prin smulgerea lor din lumea materiei în clipa
botezării.
Christos-Iiaus voia să-i salveze într-un alt mod; El voia să-i
lase în
lume şi totuşi să-i salveze. El nu voia să-i călăuzească la timpul de
dinaintea căderii în păcat, ci să-i lase să parcurgă în
continuare
etapele evoluţiei Pământului şi cu toate acestea să le asigure
participarea la Împărăţia Cerurilor.
Mai există însă ceva ce trebuie să fie înţeles, şi anume
ce era, de
fapt, cuprins în voinţa lui Christos. Conţinutul voinţei lui
Christos Iisus pulsează în paginile Evangheliilor, însă
trebuie simţit
cu cea mai profundă seriozitate. După cum ştiţi, avem patru Evanghelii.
În ciuda tuturor contrazicerilor aparente, fiecare dintre aceste
patru
Evanghelii cuprinde un anumit stoc de bază de fapte reale şi adevăruri:
săvârsite sau propovăduite de Christos Iisus; însă acest
stoc de bază
este impregnat în fiecare Evanghelie de o anumită dispoziţie
sufletească. Şi aici se ia într-adevăr în considerare ceea
ce v-am dat
ca exemplu când v-am atras atenţia asupra lui Richard Rote
[4].
Aici se ia în conaiderare că Evangheliile trebuie citite altcum
decât
se practică lectura lor astăzi: ele trebuie percepute cu acea adiere
spirituală care le străbate, cu acea dispoziţie sufletească specială,
dominantă în ele. Desigur că Evangheliile sunt citite astăzi
oarecum
într-o stare de reverie, în aşa fel încât să
rezulte o interpretare din
care să reiasă că ele ar cuprinde un fel de ideal general uman.
În
timpul iluminismului, Christos Iisus era considerat a fi un om
iluminat; din curentele specifice asociaţiilor protestante a ieşit la
iveală imaginea unui Iisus în ipostaza de adevărat membru al
întrunirilor protestante ale secolului al XIX-lea; Ernst Haeckel
a
reuşit performanţa [5] de a-L transforma pe
Iisus într-un adevărat monist de felul său. Iată câteva
lucruri pe care
omenirea va trebui să le depăşească. Căci este important ca ceea ce
este cuprins în Evanghelii să fie simţit într-adevăr
în mod corect,
integrat în atmosfera timpului. Însă aşa ceva trebuie să
fie mai mult
sau mai puţin intuit.
Examinaii mai întâi Evanghelia lui Matei [6].
În
legătură cu ea se poate pune întrebarea: Cu ce scop a fost
scrisă, ce
urmăreşte de fapt Evanghelia lui Matei? Putem fi foarte uşor amăgiţi
datorită unor amănunte a căror prezenţă este acceptată cu plăcere
în
interpretarea de fapt eronată a Evangheliilor. În ciuda faptului
că
Evanghelia lui Matei cuprinde – ba poate că tocmai din această cauză –
avertismentul: „Nici măcar o iotă sau vreo virgulă a legii să nu fie
modificată“, totuşi se afirmă că această Evanghelie a fost scrisă de
autorul ei cu scopul aţâţării duşmăniei împotriva
iudaismului
tradiţional; că ar fi o scriere îndreptată împotriva
iudaismului
tradiţional. Autorul Evangheliei se ia de piept cu întreg
iudaismul
tradiţional şi declară că a fost voinţa lui Christos Iisus de a stăvili
cu desăvârşire expansiunea iudaismului traditional.
Şi Evanghelia lui Marcu? Aceasta este scrisă împotriva ordinii
legale a Imperiului roman, împotriva ordinii sociale a Imperiului
roman; este o scriere îndreptată împotriva Imperiului
roman. Evreii
ştiau foarte bine la ce se gândeau, sau de fapt ceea ce simţeau
când
spuneau: „Trebuie să-L ucidem, căci altfel întregul popor va
trece de
partea Sa – şi atunci vin romanii şi ne iau pământul şi ţara“.
Evangheliile lui Matei şi a lui Marcu sunt scrise împotriva
iudaismului
şi a romanităţii instituţionalizate; ele sunt scrieri serioase, cu
adevărat acuzatoare, însă fireste îndreptate nu
împotriva fiinţelor
fizice ale iudeilor şi ale romanilor, ci împotriva a ceea ce au
devenit
iudaismul şi romanitatea în exterior, împotriva a ceea ce
erau ele ca
împărăţii lumeşti de pe acele timpuri, opuse Împărăţiei
Cerului sau lui
Dumnezeu. Desigur că astfel de lucruri – şi altele foarte asemănătoare
cu ele – nu sunt luate în seamă cu cuvenita seriozitate nici
în zilele
noastre; de fapt, în general nici nu se ştie că nu sunt luate
în
considerare cu seriozitatea pretinsă de ele. Cu câţiva ani
înainte de
începutul războiului, ţarul – recent înlăturat – a scris cu
propria sa
mână, pe una din ordonanţele date, cuvintele următoare: „Mă bizui
ferm
pe naşterea unor uriaşi ai gândirii şi faptei, care vor aduce
binele şi
mântuirea Rusiei!“ Imaginaţi-vă că ar fi apărut într-adevăr
„uriaşii
gândirii şi faptei“ în care îşi punea ţarul speranţa
– consecinţa ar fi
fost că i-ar fi încarcerat în fortăreaţa-temniţă
Petropavlovsk sau,
fireşte, i-ar fi surghiunit în Siberia! Aceasta este seriozitatea
aflată astăzi în spatele cuvintelor. Însă cu o astfel de
„seriozitate“
nu pot fi înţelese profunzimile Evangheliilor.
Dar cum stăm oare cu cea de-a treia Evanghelie, cea a lui Luca?
[7]
Seriozitatea lui se revelează chiar dintr-un episod relatat de această
Evanghelie în care Iisus, aflat în sinagogă, cere cartea
profetului
Isaia, din care, citind un fragment şi referindu-se apoi la el, spune:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns şi M-a trimis să
binevestese săracilor.., să propovăduiesc robilor libertatea, celor
orbi vederea, celor obijduiţi slobozirea“ (Luca 4, 18).
După aceea, El a dezvăluit la ce se gândise; mai bine spus, a
expus
întreaga profunzime a părerii Lui, existentă în aceste
cuvinte. Şi în
timp ce vorbea, El punea în contrast ceea ce vieţuia în
cuvintele Sale
şi ceea ce vieţuia în jur. El voia să vorbească din
Împărăţia Cerului,
pe care o caracteriza în timp ce se adresa Împărăţiei Lumii
iudeilor,
în sinagoga iudeilor. Christos le spunea celor prezenţi: „Desigur
că
Îmi veţi replica spunând: Tămăduitorule, ajută-te pe tine
însuţi! Fă şi
aici, în oraşul tău natal, ceea ce am auzit că s-ar fi
întâmplat la
Capernaum! Adevăr vă zic: Nici un profet nu este recunoscut ca atare
în
oraşul său natal. Erau multe văduve în zilele lui Ilie, în
Israel, când
Cerul n-a dat trei ani şi şase luni ploaie, încât a fost
foamete mare
peste tot Pământul; însă Ilie n-a fost trimis la nici una
dintre acele
văduve, ci numai la aceea din Sarepta Sidonului. Şi în zitele
prorocului Elisei au fost mulţi leproşi în Israel, şi nici unul
dintre
ei nu a fost curăţat, ci numai Neeman Sirianul“ (Luca 4, 23–27).
Nici unul dintre evrei n-a fost tămăduit nici de Ilie şi nici de
Elisei, ci doar cei ce nu erau iudei. Aceasta a fost interpretarea
spuselor Sale, pentru a caracteriza lumea din jurul Său, în
opoziţie cu
Împărăţia Cerului. Ce s-a întâmplat mai departe?
„Toţi cei ce erau în sinagogă, auzind acestea, s-au
înfuriat; şi
sculându-se, L-au scos din oraş, L-au dus până pe
sprânceana muntelui
pe care era zidit oraşul lor şi voiau să-L arunce în prăpastie.
Însă El
a scăpat din mâinile lor“ (Luca 4, 28–30).
Vedeţi dumneavoastră, acesta este întregul antagonism cuprins
în
Evanghelia lui Luca. De astă dată – nu ca în Evanghelia lui
Matei, cu
opoziţia ei faţă de iudei, şi nu ca în Evanghelia lui Marcu cu
opoziţia
ei faţă de romani – este vorba de un antagonism faţă de pasiunile, faţă
de emoţiile omului în general, aşa cum se manifestau ele în
jurul lui Christos Iisus. De aceea trebuie să luăm în considerare
imensul,
importantul impuls cuprins în cuvintele lui Iisus. Acel impuls
care nu
evolua împreună cu lumea, ci provenea din Împărăţia Cerului.
Evanghelia lui Ioan, respectiv impulsul Evangheliei lui Ioan, merge
însă şi mai departe. Această Evanghelie nu se ridică numai
împotriva
unui popor mic cum erau iudeii sau împotriva celui mare al
romanilor,
şi nici împotriva întregii omeniri, aşa cum vieţuieste ea
cu însuşirile
ei începând de la săvârşirea păcatului originar;
Evanghelia lui Ioan se
ridică împotriva duhurilor ce vieţuiesc înapoia lumii
fizice, în măsura
în care au deviat de la drumul drept. Evanghelia lui Ioan este
înţeleasă corect numai dacă se ţine seama de faptul că aşa cum
în
Evanghelia lui Matei se vorbeste cu iudeii, în Evanghelia lui
Marcu se
vorbeste cu romanii, iar în Evanghelia lui Luca se vorbeşte cu
omenirea
căzută în păcat, în Evanghelia lui Ioan se vorbeste cu
duhurile
oamenilor precum şi cu duhurile învecinate cu oamenii, cu care au
căzut
împreună. Christos Iisus se răfuieşte cu însăşi lumea
duhurilor.
Desigur că în timpul materialist de azi se poate foarte uşor
spune
că cel ce vorbeşte în acest fel este un fanatic. Când se
afirmă aşa
ceva, trebuie pur şi simplu tolerat şi trecut cu vederea; însă
adevărul
este totuşi cel afirmat mai sus! Şi cu cât se pătrunde mai mult
în
fondul acestor lucruri, cu atât mai mult iese la iveală că acesta
este
adevărul! Acest impuls important, exprimat în patru variante
evanghelice, ne demonstrează că prin Christos trebuie într-adevăr
să
fie inclus în lume ceva ce nu se află în ea. Însă
lumea nu agreează şi
nici nu a agreat aşa ceva nicicând. Totuşi, în diferite
ocazii, acel
ceva trebuie să-i fie dat lumii. Şi reiese suficient de clar din
Evanghelii că cuvântul lor va fi înţeles pe deplin numai
dacă este
integrat în mod corect întregului Cosmos, dacă este
considerat ca
aparţinând evenimentelor desfăşurate în Univers. Cel mai
clar se va
dezvălui aceat lucru, desigur – folosiţi în acest scop cea mai
scurtă
şi mai expresivă Evanghelie, cea a lui Marcu –, dacă veţi da răspuns la
întrebarea: Cine este de fapt primul care recunoaşte că prin
Christos Iisus a intrat ceva nou în lume, un impuls grandios de
felul
celui tocmai descris? Cine recunoaste acest lucru? S-ar putea spune:
Ioan Botezătorul. Însă acesta mai mult intuieşte acest lucru;
ceea ce
reiese mai cu seamai din descrierea întâlnirii lui Christos
Iisus cu
Ioan, în Evanghelia lui Ioan. Cine recunoaşte, de fapt, pentru
prima
dată acest lucru? Demonii din cel posedat de ei şi pe care Christos
Iisus îl tămăduieşte (Marcu 1, 23–27). Demonii sunt
primii
care spun: „Tu eşti trimisul lui Dumnezeu“, sau „Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu“ sau alte lucruri asemănătoare. Demonii sunt primii care
recunosc divinitatea lui Christos. Lor trebuie în primurl
rând să le
interzică Christos să-L trădeze [8]. Fiinţe spirituale
sunt cele care-L recunosc mai întâi. Vedeţi şi
dumneavoastră că în
acest loc ni se atrage pentru prima dată atenţia asupra unei relaţii a
Cuvântului christic cu lumea spiritelor. Mai înainte ca
oamenii să fi
ştiut chiar şi numai o frântură din ceea ce vieţuia în lume
prin
Christos, o spun demonii datorită cunoaşterii lor suprasenzoriale; ei
ştiu acest lucru din faptul că Christos îi poate alunga.
Să asociem cele de mai sus – adică ceea ce am caracterizat anterior
într-un caz concret – cu tainele Împărăţiei Cerului, din
care Christos Iisus transmitea, aşadar, astfel de impulsuri. Vedeţi
dumneavoastră, dacă ne vom întreba, folosindu-ne de metoda de
cercetare
a cunoasterii de astăzi: „În ce consta forţa magică deosebită
prin care
acţiona Christos Iisus?“, cu mijloacele obişnuite de investigare ale
ştiinţei istorice de astazi, nu se va putea obţine un răspuns
satisfăcător. Nu vom realiza nimic, pentru că timpurile s-au schimbat
cu mult mai mult decât am putea presupune astăzi. În
prezent se spune:
,.Ei da, cu două sau trei mii de ani înainte oamenii aveau
aproximativ
acelaşi aspect exterior ca şi cei de astăzi – care între timp au
devenit însă incomparabil mai deştepţi –, dar în general
sufletele
oamenilor erau la fel ca şi cele de astăzi“. Şi atunci, se calculează
retroactiv, ajungând la milioane de ani... Într-o
conferinţă publică
recentă (Imaginea
antroposofică a lumii. Viaţa, moartea şi
imortalitatea în Univers, ţinută în 22 martie 1917
la
Berlin) [9],
am spus: Se merge mai departe cu socotitul milioanelor de ani,
ajungându-se în final la un sfârşit al lumii. S-a
calculat chiar şi cum
vor fi substanţele organice de atunci: laptele, bunăoară, va fi solid,
însă va lumina (aş vrea să ştiu numai cum va fi muls un asemenea
lapte,
însă renunţ să mai insist asupra acestui amănunt); albusul de ou
va fi
folosit pentru zugrăvirea pereţilor, căci va lumina aşa de puternic
încât se va putea citi ziarul. Dewar de la Royal Institution
[10]
a prezentat cu câţiva ani în urmă această imagine a
sfârşitului
Pământului, aşa cum a fost el calculat de fizicieni. Cu ocazia
aceea,
am folosit o comparaţie, spunând: Astfel de calcule ale
fizicienilor
sunt ca şi procedura cuiva care observă modificările prin care trece o
inimă sau un stomac uman în decurs de doi-trei ani, apoi
multiplică şi
socoteste modificările prin care va trece trupul omului în decurs
de
două sute de ani, care va fi adică înfâţişarea lui după
atâta timp.
Fizicienii sunt exact la fel de perspicaci, numai că peste două sute de
ani omul respectiv va fi răposat de mult. La fel se prezintă lucrurile
şi cu Pământul nostru. Ceea ce socotesc aşa de frumos fizicienii
– că
se va întâmpla peste milioane de ani – este calculat
corect, numai că
omenirea Pământului, ca omenire fizică, va fi murit deja cu mult
înainte. Iar ceea ce calculează geologii retroactiv este socotit
exact
după aceeaşi metodă ca atunci când, examinând un stomac de
prunc, după
ce copilul va fi atins vârsta de şapte ani, se va calcula
retroactiv
cum a fost acelaşi stomac cu... şaptezeci şi cinci de ani
înainte.
Oamenii nu observă ce erori pot comite cu gândirea lor; în
timpurile în
care se întorc geologii cu calculele, oamenii încă nici nu
existau ca
fiinţe fizice. Împotriva multor rătăciri ale timpului nostru –
care se
prezintă cu multă autoritate şi care au nevoie de leacuri puternice
pentru tratarea lor –, nu trebuie să ne sfiim să folosim uneori şi
medicamente tari, spre tămăduirea celor ce au nevoie de ele. De
exemplu, niste „hapuri“ ca acelea formate din câteva cuvinte
spuse
celor în cauză: „Tu socoteşti cum va fi după două sute de ani un
organism uman ca urmare a transformărilor prin care va trece;
însă,
fireste, după două sute de ani, fiinţa respectivă de fapt nici nu va
mai vieţui ca organism uman!“ Unei astfel de presupuneri îi poate
fi
opusă certitudinea care a rezultat pentru mine din cercetările pur
oculte pe care le-am întreprins (şi care, o stiu prea bine,
pentru
stiinţa de azi par a fi o nebunie), cum că peste şase mii de ani
omenirea nu va mai fi aşa cum este ea astăzi, la fel cum peste două
sute de ani nici tânărul de douăzeci de ani de astăzi nu va mai
vieţui.
Cu ajutorul cercetării oculte se poate afla că în decursul celui
de al
şaselea mileniu femeile, cu organismul lor de astăzi, vor fi sterpe, nu
vor mai putea naşte copii. În cel de-al şaselea mileniu se va
împământeni o ordine cu totul diferită! Acest lucru ne este
indicat de
cercetarea ocultă. Ştiu că celui ce gândeşte în sensul
ştiinţei de
astăzi o astfel de afirmaţie îi pare a fi un nonsens absolut,
însă
lucrurile stau totuşi aşa. Şi de aceea trebuie să spunem: Ceea ce este
istoria, respectiv desfăsurarea istorică a evoluţiei Pământului,
este
exprimat în epoca noastră materialistă cu ajutorul celor mai
confuze
noţiuni. De aceea nici nu mai sunt înţelese aluziile fine –
făcute
chiar din exterior de istorie – în legătură cu constituţii
sufletesti
de o natură cu totul diferită, care au existat în trecut,
într-un timp
relativ nu prea îndepărtat.
Vedeţi dumneavoastră, există ceva foarte frumos în scrierile
religioase ale lui Tertullian [11], redactate la
cumpăna dintre secolul al II-lea şi al III-lea – cam după două-trei
veacuri de la derularea Misteriului de pe Golgota. El afirmă că ar fi
văzut amvoanele apostolilor, de unde urmaşii acestora au mai citit, din
originalele scrisorilor rămase de la ei. Şi în timp ce erau
citite
originalele – zice Tertullian – au devenit vii şi audibile înseşi
vocile apostolilor. Iar când erau privite scrisorile originale,
în faţa
spiritului privitorilor învia înfăţişarea trupească a
apostolilor.
Pentru cel care cercetează aceste lucruri cu ajutorul unor mijloace
oculte, ele nu-i par deloc a fi fraze lipsite de conţinut. Credincioşii
şedeau în faţa acestor amvoane, astfel că din timbrul vocii
urmaşilor
auzeau oarecum reverberaţia glasului apostolilor, iar din contemplarea
scrisului de mână al originalului scrisorilor apostolicesti au
putut
să-şi reprezinte înfăţişarea apostolilor. Astfel, chiar şi la
începutul
celui de al III-lea secol, înfăţişarea exterioară a apostolilor
mai
putea fi reconstituită, iar transmiterea reverberaţiei vocii lor mai
putea fi oarecum percepută. Însuşi Clementie [12],
care din anul 92 şi până în anul 101 a ocupat scaunul papal
roman, mai
cunoştea încă discipoli ai apostolilor care îl văzuseră pe
Christos Iisus. Deci, începând cu acest timp, posedăm deja
o tradiţie
neîntreruptă! Din scrierea lui Tertullian mai reiese ceva ce
poate fi,
la rândul său, controlat prin mijloace oculte: că
învăţăceii care îi
ascultau pe apostoli discerneau din cuvintele rostite de ei tonul vocii
lui Christos Iisus. Aceasta, dragii mei prieteni, este ceva
extraordinar de important. Pentru că trebuie să reflectăm în
primul
rând asupra acestui ton al vocii, asupra esenţei cu totul
deosebite
care se afla în vorbirea lui Christos Iisus, dacă vrem să
cunoastem
motivul pentru care toţi ascultătorii Săi spuneau că în cuvintele
rostite de El era cuprinsă o deosebită forţă magică. Era ceva ca o
forţă elementară care îi cuprindea pe ascultători; cuvintele
rostite de
El purtau în ele o forţă elementară de neîntâlnit la
altcineva. Însă de
ce? Din ce cauză?
V-am mai vorbit despre Saint-Martin, unul dintre cei care au
înţeles
sensul cuvintelor lui Christos [13]. Societăţile
francmasonice ale secolului al XIX-lea nu au înţeles-o. Se vede
că
Saint-Martin a înţeles sensul acelor cuvinte, exprimate în
acea limbă,
care a fost cândva comună tuturor oamenilor, tuturor fiinţelor
Paimântului; limbă vorbită care s-a diferenţiat după aceea,
dând
naştere diferitelor limbi individualizate; limbă apropiată de
cuvântul
lăuntric. Fireste, în exterior, Christos Iisus trebuia să se
exprime în
limba celor care îl ascultau; însă ceea ce dăinuia în
sufletul Său nu
corespundea cu forma în care sunt plămădite în exterior
cuvintele
limbii, pentru că înăuntrul Său El poseda forţa iniţială,
pierdută, a
cuvântului, puterea limbii încă nediferenţiate. Şi fără să
ne formăm o
idee despre forţa elementară încă independentă faţă de limbile
vorbite
individuale diferenţiate – forţa care se află înăuntrul omului,
când
cuvântul îl spiritualizează – nu ne putem înălţa la
înţelegerea forţei
care a vieţuit în Christos, şi nici la sensul a ceea ce se
înţelege
când se vorbeşte despre Christos ca despre acel „Cuvânt“ cu
care s-a
identificat, prin care a acţionat, prin care a realizat tămăduirile şi
izgonirile de demoni. Acest „Cuvânt“ trebuia să se piardă
în mod
firesc; pierderea lui este inerenţa evoluţiei omenirii de la Misteriul
de pe Golgota încoace. Dar acest „Cuvânt“ trebuie să fie
căutat din
nou. Deocamdată ne aflăm însă în toiul unei evoluţii care
nu prea
trezeste speranţa aflării drumului de întoarcere la
„Cuvânt“.
Aş dori cu această ocazie să vă amintese ceva. Întreaga
Evanghelie
este parcursă de un fapt real foarte important; şi anume că Christos
Iisus nu a scris nicicând nimic. Nu există nimic ce ar
fi fost
scris de El! Unii învăţaţi au ajuns la dispute cu privire la
capacitatea de a scrie a lui Christos; iar cei ce vor să admită că El
ştia să scrie citează întâmplarea cu adultera, când
Christos a făcut
niste semne pe pământ. Însă altfel nu există nici o
certificare că ar
fi ştiut să scrie. Făcând însă abstracţie de aceasta,
în orice caz,
Christos nu a notat în scris învăţăturile Sale, ca alţi
întemeietori de
religii. Această neştiinţă de a scrie a lui Christos nu este deloc
întâmplătoare, ci este legată în modul cel mai intim
de puterea
cuvântului, de forţa deplină a cuvântului.
Acest lucru trebuie tălmăcit în orice caz privitor numai la
Christos Iisus, căci altcum devenim prea critici la adresa timpului
nostru. Vedeţi dumneavoastră, dacă Chriatos ar fi scris, şi-ar fi notat
cuvintele transformându-le în semnele grafice cu care era
scrisă limba
vorbită de atunci, în scris s-ar fi strecurat şi o umbră de
element
ahrimanic; căci ceea ce este fixat într-o formă oarecare este
ahrimanic. Cuvintele notate prin scris acţionează altfel decât
atunci
când o ceată de învăţăcei Îl înconjoară
ascultându-L pe Învăţătorul
lor, fiind reduşi numai la propria forţă a spiritului lor. Nu este
posibil să ne imaginăm că atunci când vorbea Christos Iisus
autorul
Evangheliei lui Ioan s-ar fi aşezat la o masă în apropiere,
pentru a...
stenografia cuvintele Sale. Este de o imensă semnificaţie şi importanţă
tocmai faptul că nu a avut loc o astfel de notare în scris.
Această
importanţă aş zice că o vom recunoaşte în toată complexitatea ei
doar
dacă vom afla din Cronica Akasha
semnificaţia cuvintelor folosite de Christos Iisus împotriva
învăţaţilor care şi-au asimilat înţelepciunea din scrieri.
El le
reproşează tocmai această sorginte din scrieri a înţelepciunii
lor, şi
că sufletele lor nu se află în legătură nemijlocită cu izvorul
din care
ţâşneste direct cuvântul viu. În aceasta vede El şi
chiar trebuie să
vadă falsificarea cuvântului viu. Însă nu vom
înţelege întreaga
semnificaţie a acestui fapt, dacă ne vom imagina că memoria oamenilor
din timpul Misteriului de pe Golgota este identică cu ciurul sufletesc
denumit astăzi memorie. Cei ce au auzit spusele lui Christos Iisus
le-au păstrat cu devotament în inimi şi le ştiau cuvânt cu
cuvânt.
Pentru că memoria era în acele timpuri cu totul şi cu totul
diferită de
cea de astăzi; de aceea şi forţa sufletului era cu totul alta. Era
însă
un timp în care înăuntrul omului se derulau cu rapiditate
transformări
radicale. În prezent, acest lucru nu mai e luat în seamă.
În general nu
se ţine seama de faptul că istoria orientală se scria în aşa fel,
încât
oamenii vedeau în ea ceea ce posedă şi astăzi sau ceea ce au
preluat în
cel mai bun caz din istoria greacă. Oricum, grecii au avut o istorie
care s-a derulat foarte asemănător cu istoria iudeilor; însă
istoria
orientală a avut un curs cu totul diferit pentru că sufletele orientale
posedau cu totul alte însuşiri. Astfel, nu ne putem nicidecum
reprezenta cum au putut avea loc într-un timp scurt transformări
aşa de
fundamentale, căci, iată, uriaşa forţă a memoriei, posedată de oameni
în perioada stării crepusculare a clarvederii atavice, s-a
pierdut,
încât oamenii au simţit necesitatea notării în scris
a cuvintelor lui
Iisus. Prin aceasta, cuvintele Sale au avut aceeaşi soartă pe care au
avut-o şi învăţaţii Scripturilor, împotriva cărora El s-a
ridicat. Las
în grija dumneavoastră să reflectaţi asupra celor ce s-ar
întâmpla dacă
un învăţăcel ar începe să vorbească în public cu
acelaşi impuls cu care
le-a grăit Christos Iisus contemporanilor Săi. Las la latitudinea
dumneavoastră, să meditaţi asupra comportamentului de care ar da dovadă
în acest caz cei ce se numesc astăzi creştini, şi dacă acest
comportament s-ar deosebi cât de cât de al marilor pontifi
de atunci.
Este însă necesar să ne ocupăm mai îndeaproape, tocmai
prin prisma
acestor premise, de taina sălăşluirii lui Christos în
însuşi Iisus. Va
trebui adică să refacem – aşa cum am mai spus – în mod invers
calea
străbătută de la al VIII-lea conciliu ecumenic din anul 869 până
azi,
pentru a regăsi trupul, sufletul şi spiritul ca părţi constitutive ale
fiinţei umane. Fără a avea în vedere acest lucru, nu ne vom putea
apropia de înţelegerea Misteriului de pe Golgota.
Observăm trupul omenesc numai în lumea de din afară, adică
în
singurul loc în care suntem întâmpinaţi de el. Chiar
propriul nostru
trup îl observăm tot numai din exterior. Iar ştiinţa, adică ceea
ce
este numit ştiinţă, se ocupă de acest trup.
Am încercat să vă călăuzesc către suflet, făcând
trimitere la
Aristotel [14]. Când avem
de-a face
cu elementul sufletesc, trebuie să
ştim că de fapt reprezentările lui Aristotel nu sunt cu totul greşite.
Pentru că elementul sufletesc, adică ceea ce poate fi numit element
sufletesc, se naşte mai mult sau mai puţin cu fiecare om individual
în
parte. Numai că Aristotel vieţuieşte deja într-un timp în
care nu mai
poate recunoaşte pe deplin legătura pe care o are sufletul cu Cosmosul.
De aceea spune el că prin procrearea unui om, în acelaşi timp cu
existenţa fizică, ia fiinţă şi existenţa sufletească. El susţine
creaţionismul, însă după moarte lasă sufletul într-un mod
nedefinit să
fiinţeze mai departe. Fireste, Aristotel nu lămureşte această problemă,
pentru că pe timpul său cunoaşterea sufletului era deja tulburată.
Modul în care vieţuieşte elementul sufletesc după moarte depinde
de
fapt de ceea ce, mai mult sau mai puţin simbolic este numit păcatul
originar – sau oricum s-ar numi, aceasta neavând nici o
importanţă.
Pentru că ceea ce este numit păcat originar a avut într-adevăr o
influenţă asupra elementului sufletesc. Consecinţa acestei influenţe a
făcut ca în timpul în care s-a produs Misteriul de pe
Golgota sufletele
oamenilor să se afle în primejdia de a fi corupte până
într-atât, încât
să nu mai poată găsi drumul spre Împărăţia Cerurilor, să fie
legate de
fiinţarea pământească, respectiv cu ceea ce devine fiinţarea
pământească. Asadar, elementul sufletesc îşi urmează
propriul său drum,
pe care îl vom mai caracteriza în decursul actualelor
noastre
conferinţe.
Spiritul este cea de-a treia componentă a fiinţei umane. Trupul
îl
aflăm dacă urmărim procesul de evoluţie: tată-fiu, apoi fiul devine la
rândul său tată, şi tot aşa mai departe. Astfel că
însuşirile ereditare
sunt moştenite de la o generaţie la alta. Sufletul este creat, ca
atare, o dată cu naşterea omului şi îşi menţine existenţa
în continuare
după moarte. Destinul său depinde de măsura în care poate
rămâne
înrudit cu Împărăţia Cerurilor. Spiritul este al treilea
element, care
vieţuieşte în cursul unor vieţi pământene repetate. Pentru
spirit sunt
determinante trupurile de care are parte în diferitele sale vieţi
pământene. Doar de o parte, jos, se desfăsoară linia ereditară.
Fireste, el coacţionează la acel nivel; dar linia ereditară este
străbătută de însuşirile moştenite fizic. Însuşirile găsite
de spirite
cu ocazia întrupării şi reîntrupărilor lor depind de
evoluţia
ascendentă sau degenerativă a omenirii. Trupurile nu pot fi plămădite
după dorinţă de şi din spirit. Îţi poţi alege trupurile care se
potrivesc cel mai bine spiritului care vrea să se încorporeze,
însă nu
ţi-l poţi modela după dorinţă.
Acesta este lucrul pe care am vrut să-l exprim în Teosofia
mea, când
am scris pasajul pe care vi l-am recitit recent despre cele trei căi,
ale spiritului, sufletului şi trupului. În acel pasaj este
cuprins un
lucru care trebuie cunoscut exact. Pentru că la ideea generală de
Dumnezeu se ajunge totdeauna când este parcurs până la
sfârsit drumul
examinării exterioare a elementului trupesc. Prin contemplarea
elementului trupesc se obţine ideea generală de Dumnezeu; adică ideea
care este găsită numai de filosofia şi mistica amintite de mine la
începutul prelegerii de astăzi. Însă dacă vrem să examinăm
sufletul,
atunci avem nevoie să parcurgem drumul călăuzitor la individualitatea
numită Christos şi care nu poate fi aflată în natură, cu toate că
are
relaţii foarte apropiate cu natura, individualitate care trebuie să fie
aflată în istorie, în calitatea ei de fiinţă istorică
reală. Examinarea
de sine se referă atunci la spirit şi la repetatele vieţuiri
pământene
ale spiritului.
Meditarea asupra Cosmosului şi a naturii călăuzeşte la Fiinţa divină
în general, care se află la baza creării şi naşterii noastre. Ex deo nascimur (Ne naştem din
Dumnezeu).
Reflectarea retrospectivă asupra istoriei adevărate – dacă mergem
destul de departe – ne călăuzeşte la cunoaşterea lui Christos Iisus, la
cunoaşterea de care avem nevoie, dacă vrem să ştim soarta sufletului. In Christo morimur (Murim
întru
Christos).
Viziunea lăuntrică, trăirea spirituală călăuzeste la cunoaşterea
esenţei spiritului de-a lungul repetatelor sale vieţuiri
pământene şi
conduce – dacă este interconectat cu mediul în care vieţuieşte,
adică
cu elementul spiritual – la contemplarea Spiritului Sfânt. Per spiritum sanctum reviviscimus
(Înviem prin Spiritul Sfânt).
Trihotomia nu se află numai la baza trupului, sufletului şi
spiritului, ci şi la temelia drumurilor pe care va trebui să le
parcurgem, dacă vrem într-adevăr să o scoatem la capăt cu lumea.
Vedeţi
dumneavoastră, timpul nostru, care gândeşte haotic, nu se poate
descurca uşor cu aceste lucruri şi de multe ori nici nu încearcă
aşa
ceva. Dumneavoastră ştiţi că există atei, tăgăduitori ai existenţei lui
Dumnezeu; există şi tăgăduitori ai lui Iisus, şi tăgăduitori ai
spiritului, materialisti. Însă nu poţi deveni ateu decât
dacă îţi
lipseste predispoziţia observării clare a proceselor naturii
exterioare, a elementului trupesc, ceea ce este posibil în cazul
în
care forţele trupeşti sunt prea tocite: Pentru că, dacă forţele
trupeşti nu sunt tocite, nici nu poţi deveni de fapt ateu; îl
trăim pe
Dumnezeu fără întrerupere. Ateismul este o adevărată boală
sufletească.
A-L tăgădui pe Christos Iisus nu este o boală, pentru că prezenţa Lui
trebuie să o descoperim în desfăşurarea evoluţiei omului. Dacă
nu-L
găsim, atunci nu vom afla nici forţa care salvează sufletul de moarte.
Aceasta este o nenorocire sufletească. A fi ateu este o boală a
sufletului, o boală a sinelui uman. A fi un tăgăduitor al lui Iisus, a
fi un tăgăduitor al lui Christos este o nenorocire a sufletului
omenesc. Remarcaţi, vă rog, deosebirea. Tăgăduirea spiritului este o
autoînselare.
Este importantă pătrunderea prin meditaţie a sensului acestor trei
noţiuni: a fi ateu este o boală a sufletului; a fi un tăgăduitor al lui
Iisus este o nenorocire a sufletului; a fi un tăgăduitor al spiritului
este o autoînşelare. Astfel aveţi din nou în faţa
dumneavoastră cele
trei drumuri greşite ale sufletului uman: boală sufletească, nenorocire
sufletească, înşelarea sufletului – autoînşelarea.
În fond, cunoaşterea tuturor acestor lucruri ne este necesară
dacă
vrem să strângem la un loc elementele de construcţie în
vederea
apropierii noastre de înţelegerea Misteriului de pe Golgota:
pentru că,
în primul rând, trebuie să cunoaştem raportul lui Christos
Iisus cu
sufletul omenesc. Apoi trebuie să examinăm cu atenţie destinele
sufletului omenesc însuşi de-a lungul evoluţiei Pământului.
După aceea,
mai trebuie să ne focalizăm retroacţiunea acelui impuls care pleacă de
la Christos asupra sufletului omenesc, asupra spiritului uman.
Însă acum, la sfârşitul prelegerii noastre de astăzi, aş
dori să vă
ofer ceva pentru ca toţi să putem medita pâna poimâine –
poate că cel
mai bine în modul următor –, ca pregătire în vederea
examinării a ceea
ce este mai adânc în Misteriul de pe Golgota.
Omul contemplă astăzi natura în funcţie de educaţia de care a
avut
parte. Natura cu fenomenele ei se desfăşoară după legile proprii.
În
conformitate cu aceste legi naturale, ne gândim la
începutul
Pământului, mijlocul Pământului, sfârşitul
Pământului. Totul este
demonstrat în funcţie de aceste legi naturale. În plus,
avem ordinea
morală a lumii. Desigur, ne simţim – mai cu seamă kantienii – supuşi
imperativului categoric; ne simţim legaţi de ordinea morală a lumii.
Gândiţi-vă însă cât de mult a slăbit deja în
timpul nostru gândul,
reprezentarea că ordinea morală a lumii îşi are realitatea ei
obiectivă, aşa cum o are şi natura. Nu-i aşa, chiar şi Haeckel, chiar
si Arrhenius [15] şi aşa mai departe,
fie ei oricât de materialişti, gândesc totuşi: Desigur,
Pământul se
apropie de un proces de glaciaţiune, sau de un alt proces asemănător,
ori eventual de o entropie, sau oricum am vrea să o denumim[16].
Însă ei se gândesc şi că idolii microscopici pe care
îi numesc atomi se
vor împrăştia în toate direcţiile, astfel încât
măcar ei vor fi
salvaţi. Aşadar: conservarea materiei! Este ceva oarecum în
ordine, în
cadrul concepţiei actuale asupra lumii! Însă aceste reprezentări
în
legătură cu materia nu admit întrebarea: Ce se va
întâmpla cu ordinea
morală a lumii, când Pământul va fi deja îngheţat sau
în starea de
entropie? În întreaga existenţă a Pământului,
gândită în acest
fel, ordinea morală a lumii nu-şi găseşte nici un locşor. După ce
specia umană fizică va fi dispărut, unde se va mai afla atunci ordinea
morală actuală a lumii? Adică: desigur că reprezentările morale – de
care ne simţim ataşaţi şi a căror respectare ne este impusă, ca oameni
ce suntem, de conştiinţa noastră – ne apar a fi necesare; însă cu
ordinea naturală, cu ceea ce este necesar în realitate – în
concepţia
asupra naturii – nu are absolut nici o legătură, dacă suntem absolut
cinstiţi! Reprezentările morale s-au anemiat. Ele mai sunt suficient de
puternice, pentru ca să ne comportăm în funcţie de ele; mai sunt
suficient de tari ca să ne simţim legaţi de ele prin conştiinţa
noastră; însă nu mai sunt suficient de puternice ca să
gândim: Ceea ce
îţi imaginezi astăzi despre o idee morală este ceva realmente
activ!
Pentru ca ideea de morală să poată fi realmente eficace are nevoie de
ceva. Ce este acel ceva care vieţuieste în ideea noastră morală,
făcând-o să fie realmente activă? Acesta este Mântuitorul,
este
Christos! Aceasta este una dintre ipostazele Fiinţei christice!
Lăsaţi tot ceea ce vieţuieşte în minerale, vegetale şi
animale, în
trupuri umane, tot ceea ce vieţuieşte în aerul şi căldura
Pământului să
străbată până la sfârşit drumul despre care vorbeşte
cercetarea naturii
şi mai lăsaţi şi toate trupurile umane să-şi afle mormântul la
sfârşitul Pământului: după regulile cercetării naturii, ar
trebui ca
principiile după care noi am vieţuit în mod moral – de fapt nu
putem
spune nici că toate acestea ar fi pulverizate... pentru că ar fi deja o
expresie prea dură – să fie atunci dispărute; însă în
conformitate cu
reprezentarea creştină, forţa care ia reprezentările noastre morale şi
plăsmuieşte din ele o lume nouă se află în Fiinţa christică.
„Cerul şi
Părnnntul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece“ [17]:
aceasta este forţa care va transporta dincolo pe Jupiter, elementul
moral al lumii Pământului!
Însă cum poate exista aşa ceva? Cum poate, conform
reprezentărilor
naturaliate, ceea ce se află prezent numai în gânduri, ceea
ce este
numai o reprezentare, faţă de care ne simţim legaţi moral, cum poate fi
acest ceva transformat într-o realitate concret sesizabilă cum
este cea
care arde în cărbunele de pămât sau cea care zboară prin
aer ca glonţul
de puşcă? Cum poate fi o reprezentare densă ceva ce din punct de vedere
material este atât de subtil-inconsistent în reprezentările
morale?
Pentru aşa ceva este nevoie de un impuls. Reprezentarea morală trebuie
să fie luată în stăpânre de un impuls. Însă de unde
provine acest
impuls? Vă veţi aminti acum de ceea ce am spus ceva mai înainte:
Credinţa să nu fie doar un surogat al cunoaşterii, căci ea trebuie să
poată realiza ceva. Ceea ce constituie acţiunea credinţei este ca ea să
facă reale reprezentările noastre morale. Credinţa trebuie să
transporte reprezentările noastre morale dincolo şi să plăsmuiască din
ele acolo o lume nouă. Nu este vorba ca reprezentările credinţei să
rămână doar o cunoaştere nedemonstrată, ceva ce este crezut
pentru că
nu poate fi ştiut, ci este vorba ca în ceea ce este crezut să fie
cuprinsă forţa capabilă de a realiza din germenul „morală“ un corp
ceresc. Această forţă a trebuit să fie inoculată prin Misteriul de pe
Golgota în evoluţia Pământului. Această forţă a trebuit să
fie
cufundată în sufletele învăţăceilor, vorbindu-li-se despre
ceea ce
fusese pierdut de cei ce, fără vreo credinţă, posedau numai arta
scrisului. Este vorba, adică, de puterea credinţei. Dacă nu
înţelegem
ce pune în mişcare Christos tocmai prin pronunţarea aşa de
frecventă a
cuvintelor „încredere“, „credinţă“, atunci nu înţelegem
nici ce a
pătruns în evoluţia Pământului în timpul în
care a avut loc Misteriul
de pe Golgota.
Acum, sesizaţi şi dumneavoastră că este vorba de o însemnătate
cosmică. Pentru că ceea ce avem ca ordine a naturii exterioare
îşi
urmează calea sa naturală. Însă aşa cum pe o anumită treaptă a
dezvoltării planta naturală creează în interiorul ei germenul
viitoarei
plante, la fel ne apare şi Misteriul de pe Golgota, ca un germene nou,
care va deveni viitoarea evoluţie jupiteriană, cu participarea omului
reîntrupat.
Aveţi astfel indicat – as spune că din examinarea naturii proprii a
Entităţii christice – cum este situată această Entitate în
întregul
cosmic, cum introduce ea într-un anumit moment al dezvoltării
Pământului, în această evoluţie, o forţă tânără.
Acest fapt iese uneori
într-un mod grandios la iveală, ce-i drept numai pentru cel ce
cuprinde
aşa ceva prin cunoastere imaginativă. Însă tocmai acest lucru l-a
făcut
bunăoară autorul Evangheliei lui Marcu. După ce, în urma trădării
lui
luda, Christos este prins, când autorul Evangheliei lui Marcu
priveste
în spirit această scenă, el vede între cei ce fug de la
locul arestării
un tânăr îmbrăcat numai în cămaşă; i se smulge cămaşa
de pe corp, însă
el reuseşte să iasă din mâinile celor ce-l ţineau şi scapă.
Acesta este
acelaşi tânăr care după aceea, chiar în Evanghelia lui
Marcu, îmbrăcat
într-un strălucitor talar alb, vesteşte la mormântul lui
Christos că
Acesta a înviat [18].
Fragmentul
respectiv, scris pe baza unei cunoaşteri imaginative, este cuprins
chiar în Evanghelia lui Marcu. Aveţi prin aceste
întâmplări redată
întâlnirea vechiului trup al lui Christos Iisus cu germenul
unei noi
ordini a lumii, clarvăzută prin cunoaştere imaginativă.
Căutaţi să resimţiţi această întâmplare în
legătură cu ceea ce v-am
spus recent – şi cu aceasta vom încheia prelegerea noastră de
astăzi –,
că de fapt trupul omului, în semnificaţia lui originară, nu este
organizat pentru a muri, ci, ca trup, omul este destinat nemuririi. Şi
gândiţi aceasta în legătură cu adevărut că, prin
organizarea lui,
animalul este muritor, însă că omul nu este muritor prin
organizarea
lui, ci datorită coruperii sufletului său, însă ca prin Christos
această corupere va fi înlăturată. Gândiţi-vă la aceasta şi
veţi
înţelege că tocmai cu trupul omului va trebui să se
întâmple ceva, prin
forţa reală care datorită Misteriului de pe Golgota se revarsă în
evoluţia Pământului. La sfârsitul evoluţiei
Pământului, forţa care s-a
pierdut odinioară – datorită căderii în păcatul originar care
distruge
trupul omului – va fi redată datorită puterii lui Christos, astfel că
trupurile oamenilor vor apărea în adevărata lor înfăţişare
fizică. Dacă
este recunoscută realitatea trihotomiei trup, suflet şi spirit, atunci
şi „Învierea cărnii“ îşi dobândeste semnificaţia ei.
Altminteri nu o
putem scoate cu ea la capăt. Desigur că cercetătorul de astăzi va
considera tocmai acest lucru a fi o idee dintre cele mai reacţionare,
însă cel ce recunoaste din izvorul adevărului realitatea
vieţuirilor
pământeşti repetate, acela recunoaşte şi semnificaţia reală a
învierii
trupurilor umane la sfârşitul existenţei Pământului. Iar
dacă apostolul
Pavel a spus pe bună dreptate: „Dacă Christos nu a înviat,
zadarnică
este predica voastră şi zadarnică este credinţa voastră“ [19],
atunci aceasta – aşa cum o ştim din cercetările noastre
ştiinţific-spirituale – exprimă adevărul. Acest lucru fiind adevărat,
atunci este adevărat şi că, în cazul în care evoluţia
Pământului n-ar
determina conservarea înfăţişării trupeşti pe care omul o
dezvoltă în
cadrul acesteia, dacă s-ar nimici această înfăţişare în
decursul
devenirii Pământului, dacă omul nu ar putea învia prin
Forţa lui
Christos [20], atunci ar fi
zadarnic Misteriul de pe Golgota şi ar fi zadarnică şi credinţa pe care
a generat-o. Aceasta este completarea firească a cuvintelor de mai sus
ale apostolului Pavel.
NOTE
1. Hermann Lotze, 1817–1881, Trăsături fundamentale ale filosofiei religiei (dictate din prelegeri), Ed. III, 1894.
2. Matei 17, 20 şi Luca 17, 6.
3. În conferinţa a VIII-a despre Evanghelia după Luca (Luca 8, 40–4) (Basel,1909), GA 114.
4. Conferinţa a VII-a din 20 martie 1917, Berlin, Metamorfoză cosmică şi umană, GA 175, Ed. Rudolf Steiner Verlag, Dornach, 1982, p. 145.
5. Vezi cartea sa Welträtsel (Enigme universale), cap. XVII, „Ştiinţă şi creştinism“.
6. Evanghelia după Matei: 5, 17, 18.
7. Evanghelia după Luca: 4, 18 şi 4, 23–27; 4, 28–29.
8. Marcu 1, 34: „... şi nu lăsa pe demoni să vorbească, pentru că-L cunoşteau“, Marcu 3, 12: „Şi El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut“.
9. Berlin, 22 martie 1917. În Geist und Stoff, Leben und Tod (Spirit şi materie, viaţă şi moarte), GA 66.
10. Sir James Dewar (1842–1923), chimist renumit, profesor la Royal-Institution din Londra.
11. După Otto Willmann, Istoria idealismului, vol. II, p. 5: Tert. De praescr. haer. 36.
12. După Otto Willmann, ibid., vol. II, p. 5: Ireneu adv. haer. III, 3, 3.
13. Erori şi adevăr, Ed. Stuttgart, 1925, vol. II, pp. 236 şi urm.
14. Vezi Trei cărţi despre suflet.
15. Ernst Haeckel, 1834–1919. Die Welträtsel.
Gemeinverständliche
Studien über Monistische Philosophie (Enigmele universale. Studii general
valabile despre filosofia monistă), cap. 13 „Istoria evoluţiei
lumii“.
Svante
Arrhenius, 1859–1927, cercetător al ştiinţelor naturii suedez. Das Werden der Welten (Devenirea Universului), Leipzig,
1909.
16.
Vezi Impulsuri
ale ştiinţei spirituale pentru dezvoltarea fizicii, Vol II: Căldura la
graniţa dintre spaţiu şi anispaţiu, GA 321, ed. Arhetip, Buc.
2002. În acest ciclu de 14 conferinţe, ţinute la Stuttgart
între 1–14 martie 1920, Rudolf Steiner tratează pe larg
principiile termodinamice şi teoria despre evoluţia Universului –
bazată pe aceste principii – împărtăşită de fizicienii
începutului de secol XX. Cităm concluzia relevată în urma
expunerilor: “Prin urmare, dacă ar fi într-adevăr real ceea ce
constituie doar sinteza unei anumite serii de fenomene, şi anume că
entropia Universului nostru tinde către un maxim iar procesul cosmic se
epuizează, atunci lucrurile s-ar petrece astfel că întotdeauna
unul i-ar urma celuilalt. Aici procesul se epuizează, iar din cealaltă
parte el „se ţine după el“, căci noi trebuie să ni-l reprezentăm ca pe
un cerc. Astfel că dacă ar surveni în mod real într-o parte
moartea termică, atunci ar veni din cealaltă parte ceea ce o
echilibrează, ceea ce faţă de moartea cosmică este creaţia cosmică.“
(conferinţa a XIII-a)
17. Matei 24, 35; Marcu 13, 31; Luca 21, 33.
18. Marcu, 14, 51–52; 16, 5–7.
19. I Corinteni 15, 14.
20. Vezi De la Iisus la Christos, conferinţa a VII-a, GA 131.