Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZĂ COSMICĂ ŞI UMANĂ

GA 175


CONFERINŢA a IV-a

Berlin, 27 februarie 1917

Ultima oară v-am vorbit despre cele trei întâlniri pe care le are sufletul uman cu regiunile lumii spirituale. Voi mai avea unele lucruri de spus despre acest subiect şi cu acest prilej va apărea şi posibilitatea de a răspunde la o întrebare care a fost pusă de prietenii noştri în urma ultimei conferinţe oficiale de la Casa arhitecţilor cu privire la forţele care conduc la realizarea karmei, a destinului, a destinului exterior, dintr-o încarnare anterioară. Mi s-a spus că aceasta ar fi o problemă greu de înţeles. Vreau, aşadar, să revin asupra acestei teme. Este însă recomandabil să facem acest lucru abia după ce vom fi discutat unele lucruri prin care acest aspect poate fi adus la deplină înţelegere. Azi vreau doar să mai inserez ceva, oarecum în mod episodic, pentru ca discutarea celor trei întâlniri cu lumea spirituală să poată deveni mult mai clară, ceva care mi se pare deosebit de important să vă fie spus în mod nemijlocit tocmai acum.

Când supervizăm ce idei, ce reprezentări s-au insinuat în sufletele tuturor oamenilor cu orice nivel de cultură prin evoluţia spirituală a ultimelor secole, trebuie să atragem atenţia asupra modului în care această educaţie spirituală a ultimelor secole a acţionat pentru a modela evoluţia lumii şi pentru a încadra omul în această evoluţie având drept criterii doar reprezentări impuse de ştiinţele naturii. Există în prezent foarte mulţi oameni care sunt de părere că nu şi-au format mentalitatea, sufletul după reprezentările ştiinţelor naturii. Dar aceşti oameni nu observă bazele mai profunde ale formării mentalităţii lor; ei nu ştiu cum tocmai reprezentările ştiinţelor naturii s-au infiltrat în mentalităţi şi cum determină acestea într-un mod unilateral nu numai orice gândire, ci mai ales toată simţirea. Cine meditează azi la noţiunile curente pe care le are oricare om care s-a format în şcoli, cine-şi modelează mentalitatea plecând de la aceste noţiuni nu poate să simtă relaţia corectă, adevărată între ceea ce numim lumea morală, lumea sentimentelor morale şi lumea faptelor exterioare. Dacă reflectăm în prezent, în sensul timpului nostru, la felul în care s-a dezvoltat Pământul, ba chiar la felul în care s-a putut dezvolta întreaga construcţie a cerului şi cum ar putea ajunge la un anumit stadiu final, atunci gândim pur şi simplu sensul faptelor care cad sub simţuri. Gândiţi-vă la cât de profund semnificativ este pentru suflete, chiar dacă acest lucru nu vi-l lămuriţi întotdeauna cu toată claritatea, faptul că există aşa-numita teorie a lui Kant-Laplace [12] despre naşterea Universului: dintr-o ceaţă universală materială – căci el este imaginat ca fiind pur material – s-a format după legi pur fizice şi chimice Pământul, ba chiar şi bolta cerească s-a dezvoltat în sensul acestor legi; teoria sugerează că după aceleaşi legi se va desfăşura şi sfârşitul. Cândva se va produce o stare în care această boltă cerească se va încheia tot atât de mecanic după cum a şi luat naştere în mod mecanic.

Repet: Există mulţi oameni care se feresc în prezent chiar şi de a gândi astfel. Dar acest lucru nu are importanţă, căci niciodată nu depinde de reprezentările pe care ni le formăm singuri, ci de impulsurile mentalului din care sunt realizate aceste reprezentări. Reprezentarea pe care tocmai am menţionat-o este una pur materialistă; ea este dintre cele despre care vorbeşte Herman Grimm [13]: o bucată de os de cadavru căruia un câine înfometat îi dă târcoale este o privelişte mai apetisantă decât toată această construcţie bazată pe noţiunile lui Kant-Laplace. Dar ea a putut lua naştere, s-a putut forma. Şi nu numai că s-a putut forma, dar pentru marea majoritate a oamenilor la care ajunge este şi ceva lămuritor. Există puţini oameni care se întreabă, aşa cum face Herman Grimm, cum se vor descurca generaţiile viitoare de savanţi gândind cum a putut, de fapt, să se nască în vremea noastră această nebunie, cum este posibil ca într-o epocă, oricare ar fi ea, această nerozie, această absurditate privitoare la formarea lumii să fie lămuritoare pentru oameni. Există cu adevărat puţine personalităţi care pun problema în felul acesta dintr-o dispoziţie sănătoasă a sufletului, iar ei sunt priviţi – cel puţin în aceste domenii – ca un fel de capete sucite. Dar aşa cum am arătat, nu este vorba de reprezentările care sunt formate în felul acesta, este vorba despre impulsuri ale mentalului. Din anumite tendinţe ale mentalului au rezultat reprezentări şi chiar, dacă au fost emise de savanţi şi sunt oferite oamenilor în aşa fel încât cei mai mulţi oameni totuşi continuă să creadă că lumea nu a luat naştere numai prin astfel de impulsuri mecanice, ci că în aceste procese au intervenit şi tot felul de impulsuri divine, totuşi a fost posibil să se formeze astfel de reprezentări. Şi a fost posibil ca mentalitatea oamenilor, structura sufletească a oamenilor să fi căpătat o astfel de caracteristică încât s-a putut forma despre crearea lumii o astfel de reprezentare pur mecanică. Aceasta înseamnă că la baza sufletelui uman există înclinaţia de a forma reprezentări materialiste. O astfel de înclinaţie nu este prezentă numai la puţinii oameni instruiţi şi la alţii care cred în acest lucru, ci şi în cercuri largi de oameni. Numai că cei mai mulţi oameni au încă, în prezent, o prea mare sfiiciune de a deveni în mod curajos haeckelieni şi să pună toate aspectele numai sub forma materialului. Oamenii nu au acest curaj. Ei mai lasă să subziste şi ceva spiritual; ei nu reflectează.

Când este valabilă reprezentarea la care ne-am referit nu este loc pentru spiritual decât într-un anumit mod, şi anume este loc numai într-un anumit sens pentru aspectul moral. Reflectaţi puţin: dacă lumea ar fi luat naştere cu adevărat cum spune teoria Kant-Laplace, şi dacă ea şi-ar găsi mormântul numai prin acţiunea unor forţe fizice şi aici ar fi înmormântaţi toţi oamenii, cu toate ideile lor, cu sentimentele şi cu impulsurile lor voliţionale, ce ar fi, de exemplu, făcând abstracţie de tot restul, întreaga ordine morală a Universului? Ce s-ar fi ales de ea? Să admitem că starea de mormânt general s-ar fi instalat; ce ar însemna atunci că am fi spus cândva: Acest lucru este bun, acesta este rău? Acest lucru este drept, acesta este nedrept? Ar fi reprezentări uitate, luate de vânt ca un lucru care nu ar putea nici măcar să trăiască în vreo amintire sufletească, desigur, dacă o astfel de ordine universală este reală. Ar însemna că lumea a luat naştere prin cauze pur mecanice, prin forţe fizice, poate chimice; la fel s-ar produce şi dispariţia ei. Prin asemenea forţe s-ar umfla ca nişte baloane fenomene care reprezintă oameni. În aceşti oameni ar lua naştere noţiuni morale cum sunt just şi injust, bine şi rău. Dar toată lumea ar trece din nou într-o linişte mormântală. Tot ce este drept şi nedrept, bine si rău ar fi numai o iluzie a oamenilor, uitată şi scufundată, atunci când lumea devine „mormânt“. Singurul lucru care ar rămâne pentru ordinea morală a lumii ar fi faptul că oamenii simt că, atât timp cât durează episodul care se derulează de la starea iniţială până la cea finală, au nevoie de noţiuni morale pentru convieţuire, ei trebuie să-şi formeze noţiuni morale, dar aceste noţiuni morale nu pot fi ancorate într-o ordine mecanică a lumii. Forţe naturale cum sunt căldura, electricitatea sunt legate de un context natural, ele se integrează în cadrul acestuia; forţa morală, dacă ordinea mecanică a lumii ar fi reală, ar exista numai în reprezentarea oamenilor, nu ar interveni în ordinea naturală. Ea nu ar fi comparabilă cu căldura care dilată corpurile sau cu lumina care luminează corpurile făcându-le vizibile, care pătrunde lumea, spaţiul; forţa morală însă ar pluti întru câtva ca o mare iluzie deasupra ordinii mecanice a lumii şi ar trece, ca dusă de vânt, când lumea se transformă în mormânt.

Acest gând nu este însă dus până la capăt. Din această cauză oamenii nu se împotrivesc ideii unei ordini mecanice a lumii, ci îi permit să existe, nu aş spune din bunăvoinţă, ci din comoditate. Iar dacă există o necesitate mentală sau de dispoziţie sufletească, se spune: Ştiinţa face ca noi să gândim în mod necesar o astfel de ordine mecanică a lumii; credinţa pretinde de la noi altceva; aşadar, să aşezăm credinţa alături de ştiinţă, să credem nu numai în natura mecanică ci şi în altceva pentru care avem o anumită înclinaţie interioară a sufletului. Acest lucru este comod. Nu te obligă să te revolţi împotriva a ceea ce, de exemplu, Herman Grimm resimţea ca pe un fel de nebunie a ştiinţei actuale. Dar, cu adevărat, nu are nici o justificare interioară pentru cel care vrea să-şi ducă gândurile până la capăt, pentru cel care vrea să ajungă cu adevărat până la capăt cu gândurile lui.

Şi astfel, când te întrebi de unde vine faptul că oamenii trăiesc în prezent atât de orbi, într-o imposibilitate mintală, că acceptă o asemenea imposibilitate mintală, trebuie spus că acest lucru – oricât de ciudat ar suna atunci când vrei să te familiarizezi prima oară cu acest gând – constă în aceea că oamenii au uitat în cursul ultimelor veacuri să gândească în sensul său adevărat, real, misteriul lui Christos care ar trebui aşezat în centrul vieţii în vremurile noi. Felul în care gândeşte omul actual asupra misteriului Christos îi iradiază întreaga gândire şi simţire. Lucrurile stau astfel încât felul în care se poziţionează omul faţă de misteriul Christos este dătător de măsură pentru întreaga sa lume de noţiuni şi simţiri. Vom reveni asupra acestui aspect. Dacă omul nu poate concepe misteriul lui Christos cu adevărat ca pe ceva real, nu poate dezvolta nici un fel de reprezentări şi noţiuni care să fie saturate de adevăr, care să aibă în adevăr acces la realitate.

Acest lucru vrem să-l aducem azi înainte de orice în faţa sufletului cu maximum de claritate. Când omul gândeşte cu adevărat aşa cum am arătat, şi cum cei mai mulţi oameni actuali gândesc mai mult sau mai puţin inconştient, lumea se divide, pe de o parte, în ordine naturală mecanică, iar pe de altă parte, în ordine morală. Unele suflete şovăitoare care însă adeseori se consideră foarte curajoase introduc misteriul lui Christos în ordinea universală pur morală; toţi aceştia nu văd în misteriul lui Christos nimic altceva decât faptul că la un anumit moment a apărut un mare învăţător, chiar cel mai mare învăţător al omenirii. Când vezi în Christos numai pe cel mai mare învăţător al omenirii, această concepţie poate fi pusă într-o anumită privinţă alături de separarea lumii în ordine naturală şi ordine morală a Universului. Căci, chiar dacă Pământul s-ar fi format aşa cum descrie acest proces ordinea mecanică a Pământului şi s-ar sfârşi astfel încât să devină la un moment dat un mormânt general, este posibil să apară o dată un mare învăţător care ar putea face în adevăr multe lucruri pentru oameni. Învăţătura sa ar putea fi sublimă, dar ea nu ar schimba cu nimic faptul că o dată, după sfârşitul lucrurilor, totul ar deveni un mormânt şi învăţătura lui Christos ar fi şi ea luată de vânt şi ar dispărea, nemaifiind prezentă nici ca amintire. Faptul că nu se intenţionează să se gândească astfel nu are nici o importanţă. Dacă accepţi ordinea mecanică universală pur şi simplu, atunci trebuie să gândeşti în acest fel.

Acum, totul depinde de faptul de a recunoaşte că o dată cu misteriul de pe Golgota s-a împlinit ceva care nu aparţine numai ordinii morale a lumii, ci întregii ordini a Universului, ceea ce nu poate aparţine numai adevărului moral, care nici nu poate exista în sensul ordinii mecanice a Universului, ci aparţine adevărului integral.

Cel mai bine vom ajunge să recunoaştem despre ce este vorba dacă vom gândi asupra celor trei întâlniri pe care le-am menţionat ultima oară, dar într-un alt sens decât am făcut-o până acum. Spunem că de fiecare dată când omul doarme el întâlneşte în starea dintre adormire şi trezire fiinţe ale lumii spirituale, fiinţe ale lumii spirituale care sunt substanţial de aceeaşi fiinţă cu sinea sa spirituală, cum suntem obişniţi s-o numim. Aceasta înseamnă că omul iese din somn, la trezire, după ce întâlneşte fiinţe spirituale şi conduce în viaţa sa exterioară, fizică, postacţiunea acestor întâlniri chiar dacă acest lucru îi rămâne inconştient. Ceea ce se întâmplă în suflet în timp ce avem această întâlnire se raportează întru totul la viitorul uman. Cel care nu se ocupă de ştiinta spiritului ştie în prezent puţine lucruri despre ceea ce se petrece în adâncurile sufletului când omul adoarme. Visele care ar putea spune ceva pentru viaţa obişnuită privitor la aceste procese din cursul somnului trădează de fapt ceva, dar o fac în aşa fel încât adevărul nu poate ieşi chiar atât de uşor la lumină. Când omul visează sau când iese din visare trezindu-se sau când îşi aminteşte de anumite vise, acestea sunt totuşi legate de anumite reprezentări pe care şi le-a însuşit deja în viaţă, de reminiscenţe. Acestea sunt numai haina a ceea ce trăieşte în vis, respectiv în starea de somn. Dacă vă înveşmântaţi visul în reprezentări, care vin din viaţa dumneavoastră, acestea nu sunt decât veşminte; căci în vis apare înveşmântat ceea ce în timpul somnului se petrece, de fapt, în suflet. Iar ceea ce se petrece în vis nu se raportează nici la trecut, nici la prezent, ci la viitor. În somn se dezvoltă forţe care pentru entitatea umană pot fi comparate cu forţele germinative care se dezvoltă într-o plantă pentru o plantă viitoare. Când planta creşte, în ea se dezvoltă întotdeauna forţele germinative pentru planta din anul următor. Aceste forţe germinative ating apogeul în formarea seminţelor; ele devin vizibile în acestea. Dar când planta creşte astfel, forţele germinative pentru planta viitoare sunt deja prezente. Şi în om există forţe germinative, fie pentru încarnarea următoare, fie pentru perioada Jupiter, iar el le formează în mod preferenţial în starea de somn. Forţele pe care le dezvoltă aici nu se raportează la evenimente izolate, ele se raportează la forţele fundamentale ale încorporării viitoare. Aşadar, în somn, omul lucrează asupra germenilor săi pentru încarnarea viitoare, mai cu seamă cu influenţă în viitor. Astfel încât atunci când doarme omul se află deja în viitor.

În legătură cu acest aspect aş vrea să nu las o prea mare confuzie în sufletul dumneavoastră, din această cauză vă spun că problema încarnării viitoare se află cu această stare de somn în acelaşi raport în care se află ceea ce ştim despre ziua de mâine. Noi ştim despre ziua următoare, pur şi simplu din experienţă, că Soarele va răsări din nou, ştim aproximativ şi cum va evolua el, chiar dacă nu vom şti ce vreme va fi sau cum vor interveni diferite întâmplări în viaţa noastră. Astfel, sufletul este ca un profet care priveşte numai la lucrurile mari, cosmice, nu şi la aspectul meteorologic. Aşadar, cine ar avea reprezentarea că în somn s-ar face cunoscute sufletului detaliile încorporării viitoare ar cădea în greşeala pe care ar face-o cel care crede că deoarece ştie precis că în duminica viitoare va răsări şi va apune Soarele şi pentru că ştie diferite alte lucruri ştie şi cum va fi vremea. Toate acestea însă nu modifică nimic din faptul că în timpul somnului avem de-a face cu viitorul nostru. Astfel încât la modelarea viitorului nostru lucrează forţele care ne întâmpină, substanţial de aceeaşi fiinţă cu sinea spirituală, la mijlocul somnului.

Cea de-a treia întâlnire – dacă sărim peste cea de a doua – este cea despre care am spus ultima oară că are loc o singură dată în întregul curs al vieţii umane, la jumătatea vieţii. Când omul a ajuns la treizeci de ani, el întâlneşte ceea ce putem numi principiul Tatălui, în timp ce în fiecare noapte întâlneşte principiul Spiritului. Această întâlnire cu principiul Tatălui are o foarte mare importanţă din cauză că prin această întâlnire omul ajunge în situaţia de a impregna profund trăirile vieţii actuale – dumneavoastră ştiţi, deoarece v-am explicat, că întâlnirea trebuie să se producă şi în cazul celui care moare înainte de treizeci de ani; numai dacă omul împlineşte vârsta de treizeci de ani ea are loc în timpul vieţii, altfel ea se produce înainte, în cazul unei morţi timpurii –, putând astfel să acţioneze în încarnarea viitoare. Aşadar, ceea ce este întâlnirea cu principiul Tatălui are de-a face cu viaţa pământeană a încarnării viitoare, pe când întâlnirea noastră cu principiul Spiritului sau al Duhului radiază asupra întregului viitor, iradiază întreaga viaţă viitoare, chiar şi asupra acelei vieţi care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere.

Legile în care este întreţesută această întâlnire, pe care o avem o dată în viaţă, nu sunt legi terestre, ci legi care au rămas în cadrul evoluţiei Pământului aşa cum au fost în timpul evoluţiei lunare. Ele sunt legate cu originea noastră fizică, în special cu tot ce înseamnă ereditate fizică. Această ereditate fizică nu este decât o parte a problemei; la baza ei se află legi spirituale. Aşa încât tot ce se desfăşoară astfel încât are nevoie de întâlnirea cu principiul Tatălui face trimitere spre trecut. Aceasta este moştenirea trecutului; ea ne trimite spre evoluţia lunară, înapoi, la încarnări mai vechi, după cum ceea ce se întâmplă în fiecare somn ne trimite spre viitor. Aşa cum ceea ce se întâmplă în timpul somnului formează germenele pentru viitor, tot astfel şi ceea ce se întâmplă în timp ce oamenii sunt născuţi ca urmaşi ai străbunilor lor şi transmit ceea ce trebuie dus mai departe din aceste încarnări anterioare este legat de trecut. Ambele lucruri, ceea ce se raportează la viitor dar şi ceea ce se raportează la trecut, se străduiesc să iasă din ordinea naturală. Ţăranul încă se mai culcă la apusul Soarelui şi se trezeşte la răsăritul acestuia. Dar în timp ce omul păşeşte mai departe în aşa-zisa cultură, el se eliberează de această ordine pur naturală; acest lucru se află deja în posibilitatea evoluţiei sale spre libertate. În acest sens, pentru că pregăteşte un viitor care încă nu este prezent, omul este, aşadar, într-o anumită măsură, rupt din ordinea naturală. Căci nimeni nu va putea să prezinte din legile naturale generale vreo necesitate pentru ca Hans Müller să se nască în anul 1914; aici nu domneşte o necesitate ca la răsăritul Soarelui sau în cazul altor fenomene naturale, pentru că în această situaţie domneşte ordinea naturală a Lunii. În timpul acela totul era ca ordinea naşterii noastre pe Pământ; în timpul Lunii vechi totul era astfel.

Dar omul este corect situat în ordinea naturală, cu referire la ceea ce are o importanţă nemijlocită pentru prezentul său, cu referire la ceea ce priveşte nemijlocit viaţa sa pământeană. În timp ce poartă în sine, cu privire la principiul Tatălui şi la principiul Spiritului (Duhului), trecut şi viitor, cu privire la acea întâlnire despre care am spus că se realizează în cursul evoluţiei sezoniere şi că este legată şi de întâlnirea cu Christos, el este legat de ordinea naturală. Dacă nu ar fi legat de ordinea naturală consecinţa ar fi că unul ar sărbăori Crăciunul în decembrie, altul l-ar sărbători în martie etc. Dar în ciuda faptului că popoarele se deosebesc din multe puncte de vedere, în privinţa felului cum sărbătoresc Crăciunul există în toate cazurile ceva care are o legătură cu această întâlnire, cu ceea ce spuneam că se întâmplă în ultimele zile ale lui decembrie. Referitor la această întâlnire care se inserează în evoluţia sezonieră, omul se află, aşadar, tocmai pentru că este vorba de prezentul său, în legătură nemijlocită cu desfăşurarea naturii; el este integrat cursului naturii, în timp ce cu referire la trecut şi viitor el a ieşit din cursul naturii, a ieşit deja de milenii.

În vremurile vechi, în orice caz, omul se adapta cursului naturii şi cu privire la trecut şi la viitor. Astfel, de exemplu, în ţinuturile germane naşterea era reglată după cursul naturii. Căci naşterea era îngăduită numai într-un anumit anotimp al anului, fiind reglată din misterii. În acest caz naşterea era inserată în anotimp. Iar conceperea şi naşterea erau reglate în timpurile vechi, în timpuri mult anterioare creştinismului, în ţinuturile germane, prin ceea ce s-a păstrat numai ca ecouri slabe prin cultul Herthei [14]. Cultul Herthei nu reţinea din timpurile vechi decât faptul că zilele concepţiei erau îngăduite numai atunci când Hertha se apropia de oameni cu carul său; când ea se retrăgea, concepţia nu mai avea loc. Acest lucru avea drept consecinţă faptul că cel care nu era născut într-un anumit anotimp era considerat a fi lipsit de onoare, pentru că era decăzut din ordinea naturală în privinţa existenţei sale umane. Acest lucru era adaptat atunci mersului naturii, aşa cum erau adaptate mersului naturii somnul şi veghea. Oamenii se culcau când Soarele apunea, dormeau şi se trezeau o dată cu zorii zilei. Dar lucrurile s-au schimbat. Nu poate fi însă modificat aspectul median, adaptarea la evoluţia sezonieră. Prin această adaptare la evoluţia sezonieră trebuie să se păstreze ceva în dispoziţia sufletească umană.

Care este, în fond, sensul întregii evoluţii terestre? Acela ca omul să se adapteze Pământului, să preia în sine condiţiile evoluţiei Pământului, să poarte în viitorul evoluţiei lui ceea ce Pământul îi poate oferi – nu mă gândesc acum numai la o încarnare, ci la toată seria de încarnări –, ceea ce-i poate da pentru evoluţia ulterioară. Acesta este sensul evoluţiei terestre. Acest sens al evoluţiei terestre poate fi realizat numai pentru că omul a învăţat pe Pământ să uite treptat legătura sa cu forţele cosmice, cu forţele cereşti. Noi ştim că în timpurile vechi oamenii aveau o clarvedere atavică, dar chiar în această clarvedere atavică acţionau forţele cereşti în om. Omul mai avea atunci legătură cu forţele cereşti; împărăţia cerescă proemina într-o anumită măsură în sufletul omului. Această situaţie trebuia să se schimbe pentru ca omul să-şi poată dezvolta libertatea. Omul trebuia să nu mai aibă în concepţia sa, în percepţia sa nemijlocită, nimic din împărăţia cerească, pentru a ajunge să fie înrudit cu Pământul. Din acest motiv însă i-a fost dată şi unica posibilitate ca, în timpul extrem al înrudirii sale cu Pământul, să devină materialist în cea de a cincea epocă în care ne aflăm noi astăzi. Materialismul nu este decât expresia cea mai radicală, extremă a înrudirii omului cu Pământul. Acest lucru ar face ca omul să cadă cu adevărat pradă Pământului, dacă nu ar mai interveni nimic altceva. Omul ar trebui să ajungă înrudit cu Pământul, să împărtăşească întru totul destinul acestuia. El ar trebui să ia calea pe care o ia însuşi Pământul, să se integreze în întregime în evoluţia Pământului, dacă nu ar interveni nimic care să împiedice aceasta. El ar trebui să se rupă împreună cu Pământul de întregul Cosmos şi să-şi lege în întregime destinul cu destinul Pământului.

Dar lucrurile nu au fost astfel gândite pentru omenire, ci s-a intenţionat cu totul altceva. Pe de o parte, omul trebuia să se lege în mod corect cu Pământul, dar era necesar să coboare din lumea cerească, spirituală, un mesaj care, în ciuda faptului că prin natura sa omul ajunge să se înrudească cu Pământul, să-l ridice deasupra acestei înrudiri. Iar această transmitere a mesajului ceresc s-a întâmplat prin misteriul de pe Golgota. Prin aceasta, pe de o parte, fiinţa care a trecut prin misteriul de pe Golgota a trebuit să preia entitate umană, dar pe de altă parte, să poarte în sine entitate cerească. Acest lucru înseamnă însă că nu ne putem reprezenta pe Iisus Christos pur şi simplu în sensul că în cuprinsul evoluţiei umanităţii el s-ar dezvolta ca unul, fie el chiar superior, ci că el preia entitatea cerească, care nu răspândeşte numai o învăţătură, ci introduce în Pământ ceea ce vine din cer. Din această cauză este necesar să se înţeleagă ce este, de fapt, botezul în Iordan. Botezul nu este numai o acţiune morală – nu spun că nu este o acţiune morală, ci că „nu este numai“ o acţiune morală –, ci este o acţiune reală; atunci s-a întâmplat ceva care este tot atât de adevărat precum sunt adevărate evenimentele naturale, care este tot atât de adevărat ca şi atunci când încălzesc cu o sursă de căldură ceva şi căldura trece în substratul încălzit, că entitatea Christos a trecut în omul Iisus din Nazaret în timpul botezului făcut de Ioan. Acest fapt este în cel mai înalt grad ceva moral, dar şi ceva adevărat în evoluţia naturii, aşa cum sunt adevărate fenomenele naturale. Şi este esenţial să înţelegem că nu avem de-a face numai cu ceva care îşi are originea în noţiunile raţionale umane, care concordă întotdeauna numai cu mersul mecanic, fizic sau chimic al naturii, ci, concomitent, şi ca legi naturale, că este ceva care se află ca idee în adevărul real aşa cum se află, de fapt, forţele naturale în realitatea obiectivă.

Dacă se înţelege acest lucru, atunci şi alte noţiuni devin mult mai reale decât sunt în prezent. Să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce avea în vedere vechiul alchimist; nu vom discuta dacă este sau nu justificat ceea ce urmărea alchimistul, ci faptul că el avea în vedere faptul că prin reprezentările sale nu numai se reprezintă ceva, ci se întâmplă ceva. Să spunem că el producea într-un mod oarecare un nor de fum. El avea atunci reprezentarea sau exprima reprezentarea că încearcă să introducă în aceasta o astfel de forţă încât substanţa cu care producea fum primea cu adevărat forme. El căuta noţiuni care să aibă puterea de a interveni în realitatea naturală exterioară, nu numai să rămână în interiorul egoismului uman, ci să intervină în realitatea naturii. De ce? Pentru că el avea şi despre misteriul de pe Golgota reprezentarea că acolo s-a întâmplat ceva care intervine în mersul natural al Pământului, care este de asemenea un fapt aşa cum un proces natural este un fapt natural.

Pe aceasta se bazează un eveniment important care a survenit în a doua jumătate a evului mediu şi mai aproape de timpul mai nou, spre cea de a cincea perioadă culturală a noastră, care a urmat perioadei culturale greco-romane. În perioada cruciadelor în secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea, al XV-lea şi chiar al XVI-lea au existat mai ales naturi feminine, care-şi aduceau starea sufletească într-o astfel de mistică, încât resimieau această trăire interioară pe care le-o provocau mistica ca pe o nuntă cu spiritualul cu Christos sau cu altceva. Nunţi mistice au fost celebrate de numeroase călugăriţe ascetice etc. Nu vreau să mă ocup acum de esenţa acestor comuniuni interioare mistice; dar era ceva care se petrecea în cadrul dispoziţiei sufleteşti care nu putea fi exprimat decât prin cuvinte, care într-o oarecare măsură se petrecea în interiorul reprezentărilor, al sentimentelor şi încă al cuvântului în care puteau fi înveşmântate senzaţiile. Apoi, Valentin Andreae [15] a opus acestor lucruri din anumite reprezentări şi contexte de ştiinţă a spiritului a sa Nuntă chimică a lui Christian Rosenkreutz. Această nuntă chimică este şi ea o trăire umană. Dar dacă parcurgi această nuntă chimică a lui Christian Rosenkreutz constaţi că aici nu este vorba numai de o trăire a stării sufleteşti, ci de ceva care cuprinde întregul om, nu se exprimă numai în cuvinte, care nu este pur şi simplu introdus în lume ca o trăire sufletească, ci ca un proces real, un proces natural în care omul face ceva cu el însuşi, care devine un proces natural. Aşadar, ceva care este mai mult saturat de adevăr, crede Valentin Andreae cu a sa Nuntă chimică a lui Christian Rosenkreutz, decât o simplă nuntă mistică, să spunem a Mechthildei de Magdeburg [16], care a fost o persoană mistică. Prin nunta mistică a călugăriţelor s-a făcut ceva pentru subiectivitatea omului; prin nunta chimică omul se dăruia lumii, prin ea trebuia să se facă ceva pentru întreaga lume, aşa cum se face prin procesele naturale. Acest lucru este de asemenea gândit într-un sens eminamente creştin. Oamenii voiau noţiuni, cei care gândeau mai realist – chiar şi dacă gândeau numai în sensul unilateral al vechilor alchimişti –, voiau noţiuni prin care să poată stăpâni adevărul într-un mod corect, prin care să poată pătrunde în adevăr în mod mai corect, noţiuni care să aibă efectiv o legătură cu adevărul. Perioada materialistă a aruncat un văl asupra unor astfel de noţiuni. Iar oamenii care, în prezent, cred că gândesc corect asupra adevărului, trăiesc mai mult în iluzii decât oamenii dispreţuiţi de ei, de exemplu, cei din vremea alchimiştilor care se străduiau să elaboreze noţiuni cu ajutorul cărora să poată stăpâni adevărul.

Ce pot face azi oamenii cu noţiunile lor? Noi trăim chiar în vremurile noastre ceea ce oamenii pot atinge cu noţiunile lor: Iluzii, teci de noţiuni. Acestea sunt idolii pe care-i vânează oamenii în prezent: teci de noţiuni care nu au nimic de-a face cu adevărul. Căci adevărul poate fi atins numai dacă te afunzi în adevăr, nu prin aceea că formezi noţiuni în diferite moduri, după plac. Şi totuşi în lucrurile cele mai obişnuite se poate recunoaşte deosebirea dintre noţiunile saturate de adevăr şi noţiunile false. Numai că în prezent cei mai mulţi oameni nu recunosc acest lucru. Ei sunt satisfăcuţi de simplele umbre de noţiuni, care nu au nici un adevăr. Gândiţi-vă că cineva ţine un discurs în care spune: Trebuie să vină un timp nou, care deja se anunţă, un timp cu totul nou, în care omul va fi apreciat conform cu valoarea proprie, în care fiecare va fi cântărit după aceea ce este capabil să realizeze! – Cine nu ar spune despre această afirmaţie: Acest lucru este grăit din cea mai profundă înţelegere a timpului nostru! Dar atâta vreme cât noţiunile rămân simple teci, oricât de frumoase ar fi ele, el nu este pătruns, saturat cu adevăr. Căci nu este important ca cineva să vâneze principiul că fiecare om trebuie să fie plasat în societate conform cu forţele lui la locul corespunzător, dacă după aceea el este convins că tocmai nepotul său este cel mai destoinic. Nu are importanţă ce fel de noţiuni, ce fel de reprezentări are cineva, ci ca el să poată pătrunde în realitate cu noţiunile sale, să recunoască adevărul! A avea principii, a avea idealuri, acest lucru este o mare voluptate, iar a le exprima este adeseori o voluptate şi mai mare. Dar ceea ce lipseşte este afundarea cu adevărat în realitate, recunoaşterea adevărului şi pătrunderea adevărului. Pătrundem tot mai adânc în ceea ce a produs timpul nostru deosebit de trist, dacă vom continua să practicăm acest cult idolatru al tecilor de noţiuni, dacă nu ne vom integra în concepţia că a avea noţiuni frumoase, a avea reprezentări frumoase, a exprima noţiuni frumoase şi reprezentări frumoase nu valorează nici cât un praf de puşcă, dacă nu este legat de voinţa de a te cufunda în adevăr, de a recunoaşte adevărul. Şi dacă ne afundăm în adevăr nu vom găsi aici numai aspectul material, ci şi spiritul. Aceasta aduce din spirit convingerea că azi se practică cu umbre de noţiuni, că se slujeşte cu teci de noţiuni un cult idolatru. Dar aceasta este şi marea nenorocire a timpului nostru, că oamenii se îmbată cu cuvinte frumoase. În acelaşi timp acest fapt este şi necreştinesc; principiul de bază al crestinismului este că Christos nu a turnat în Iisus din Nazaret numai învăţături, ci chiar a pătruns în el, adică, s-a legat cu adevărul pământean în aşa fel încât prin aceasta a devenit mesajul viu venit din Cosmos.

Cartea care, atunci când este citită corect, este cel mai minunat mijloc de educare pentru adevăr este Noul Testament. Numai că acest Nou Testament trebuie să fie transpus încetul cu încetul în limba noastră. Traducerile actuale nu mai au calitatea de a reda plenar sensul originar, dar atunci când se transpune în limba actuală sensul vechi, atunci evanghelia este cel mai bun mijloc pentru a aduce oamenii la o gândire saturată cu adevăr, pentru că această evanghelie nu conţine în fiecare rând forme de gândire care conduc la umbre de noţiuni. Trebuie doar ca lucrurile să fie înţelese în realitatea lor profundă. Ar putea suna aproape banal vorba a se îmbăta cu noţiuni, dar această îmbătare cu noţiuni este atât de răspândită în prezent încât este mai puţin vorba de reprezentări, de idei, oricât de frumos ar suna ele, decât de faptul că cel care exprimă reprezentările şi ideile trebuie să se situeze în adevăr. În prezent acest lucru este greu de înţeles. Aproape tot ce apare în mod oficial se judecă în prezent numai după conţinut, după conţinutul noţiunilor. Altfel, documentele cele mai goale de idei – vreau să mă refer la un singur exemplu, la aşa-numita notă de pace a profesorului Wilson [17], vreau să spun a preşedintelui Wilson, o teacă, o simplă încropire de umbre de noţiuni – nu ar fi apreciate ca ceva care are forţă de punere în mişcare pentru realitate. Cine are cunoştinţe despre natura noţiunilor, acela ştie că această încropire de simple umbre ale noţiunilor ar putea acţiona cel mult ca absurditate care ar putea fi apoi o anumită realitate. Căci ceea ce este imperios necesar în prezent este căutarea, găsirea de noţiuni saturate de realitate. Dar aceasta are ca premisă faptul că oamenii pot ajunge profund înrudiţi cu adevărul, că ei sunt suficient de lipsiţi de egoism pentru a se lega de ceea ce trăieşte şi ţese în realitate. Căci multe lucruri se pot vedea, în prezent, care îndepărtează de la căutarea adevărului, care se rup de adevăr, dar aceste lucruri nu sunt observate.

Pentru cunoscător se întâmplă unele lucruri dintre cele mai triste. De exemplu, este posibil, în prezent, ca oamenii să fie impresionaţi numai de felul cum se combină cuvintele, de un număr de discursuri, care au fost şi tipărite, de un număr de discursuri care pentru cel ce nu dă atenţie cuvintelor, ci adevărului, sunt de-a dreptul îngrozitoare. Au fost ţinute discursuri, de către o personalitate a prezentului, care se bucură de multă preţuire, care chiar la început adoptă următorul punct de vedere: Da, o parte a omului aparţine în întregime ordinii naturale, şi teologii nu fac bine când nu lasă ordinea naturii în seama cercetătorilor avizaţi ai naturii. – Apoi, continuă: În raport cu ordinea naturii, omul este un simplu mecanism; dar de acest mecanism depind şi angrenajele sufletului. – Iar ceea ce el indică drept angrenaje ale sufletului sunt aproape toate aspectele legate de suflet. Şi acestea trebuie lăsate în seama cercetătorilor naturii. Şi atunci pentru teologie nu mai rămâne decât consolarea: Totul a fost trecut în seama ştiinţelor naturii, noi trebuie doar să continuăm să vorbim! Atunci, nu se mai poate vorbi decât cu ajutorul tecilor de cuvinte. Prin aceasta discursurile sunt astfel concepute, încât prezintă discontinuităţi – în conferinţele următoare voi reveni la acest fapt şi voi coborî la mai multe detalii –, astfel că gândul următor, dacă este cu adevărat înţeles, nu mai poate fi pus în legătură cu gândul premergător, deşi ele sunt aduse împreună. Totul sună admirabil. Iar în cuvântul introductiv la aceste conferinţe având ca subiect „modelarea vieţii“ se spune că ele au fost ţinute de curând în faţa a mii de oameni, şi că, în orice caz, multe alte mii de oameni vor avea nevoie să-şi caute în ele consolarea sufletească în vremuri grave. Aceste conferinţe au fost ţinute de renumitul teolog Hunzinger [18] şi au apărut în colecţia Quelle şi Meyer, cred că se numeşte „Ştiinţă şi cultură“, şi aparţin lucrurilor celor mai periculoase ale prezentului, pentru că, având un conţinut care sună frumos, un conţinut care sună îmbătător, produc confuzie în viaţa oamenilor pentru că gândurile nu au legătură între ele şi pentru că întregul, de îndată ce-l dezbraci de cuvintele îmbătătoare, nu este nimic altceva decât nonsens. Cu toate acestea, vorbăria laudativă despre aceste lucruri cuprinde cercuri extrem de largi – într-una din conferinţele următoare vă voi demonstra în detaliu ce confuzii de gândire se află în ele – şi nimeni nu-şi dă osteneala de a controla formele de gândire, ci fiecare se opreşte la umbrele de cuvinte.

Da, ceea ce este adevăr exterior depinde întru totul de ceea ce dezvoltă omul în interior. Dacă el dezvoltă noţiuni străine de adevăr, adevărul devine confuz, şi atunci apar stări ca cele actuale. În baza celor ce îl întâmpină pe om ca stări exterioare nu mai poţi judeca faptul, ci în legătură cu ele trebuie judecat ceea ce s-a dezvoltat nu numai timp de ani, ci de decenii, poate chiar şi mai mult, în mentalitatea şi dispoziţia sufletească a oamenilor. Aici se află cauza. La acestea trebuie privit. Christos nu trebuie acceptat numai după conţinutul învăţăturii sale, ci misteriul de pe Golgota trebuie să fie văzut în realitatea sa, în adevărul său, să se vadă efectiv că aici s-a legat în adevăr ceva suprasensibil, prin persoana lui Iisus din Nazaret, cu ceea ce este Pământesc. Atunci se va vedea că ceea ce este moral nu este doar ceva trecător, care poate fi dus de vânt, atunci când Pământul sau chiar edificiul ceresc actual au devenit un mormânt, ci că Pământul actual şi bolta cerească actuală pot deveni un mormânt, aşa cum planta actuală devine pulbere. Dar aşa cum în planta actuală se află germenele plantei viitoare, tot astfel se află în lumea actuală germenele celei următoare. Iar oamenii sunt legaţi de acest germene. Numai că acest germene are nevoie de legătura cu Christos, pentru a nu se degrada o dată cu mormântul Pământului, ca germenele plantei care, dacă nu este fecundat, se distruge, transformându-se, ca şi planta, în pulbere. Faptul că ordinea morală a lumii este în prezent forţa germinativă a ordinii naturale viitoare este gândul cel mai realist care poate exista. Moralitatea nu este numai un lucru gândit (imaginat); acum, când moralitatea este saturată cu adevăr, ea este prezentă ca germene pentru realităţi exterioare ulterioare.

La acest gând nu ajunge nici una dintre concepţiile despre lume în legătură cu care Hermann Grimm [19] spunea că o bucată de os de cadavru pe care-l caută un câine flămând ar fi o privelişte mai atrăgătoare decât ordinea universală a lui Kant-Laplace. La acest gând, că moralitatea are în sine forţa de a deveni ceva natural, că este germenele naturalului, al naturalului viitorului, la aceasta ordinea mecanică a lumii nu împinge niciodată. De ce nu? Pentru că ea trebuie să trăiască în iluzie. Imaginaţi-vă că misteriul de pe Golgota nu ar fi avut niciodată loc; atunci lucrurile ar sta aşa cum le prezintă teoria Kant-Laplace. Este suficient să îndepărtaţi în gând misteriul de pe Golgota din istoria Pământului şi teoria aceasta ar fi adevărată. Căci Pământul trebuia să ajungă într-o stare care, lăsată în voia ei, ar face să se sfârşească tot ce este omenesc în pustiul mormântului. Acest lucru trebuia să se întâmple, pentru ca omul să obţină libertatea prin înrudirea cu Pământul. El nu află acest mormânt pentru că în clipa în care s-a produs criza Pământul a fost fecundat de Christos, pentru că Christos a coborât şi pentru că Christos este forţa opusă celei care conduce la mormântul final, El este forţa germenelui care-l ridică pe om în lumea spirituală; aceasta înseamnă că atunci când Pământul devine mormânt, când îşi urmează destinul conform teoriei Kant-Laplace, nu este lăsat să dispară ceea ce se află în Pământ ca germene, ci acesta este trecut în viitor. Aşa încât ordinea moral-creştină a Universului gândeşte ceea ce Goethe numeşte „natura superioară în natură“ [20] şi se poate spune: Cine poate gândi în mod corect misteriul de pe Golgota ca pe o realitate, acela poate gândi în mod realist, îşi poate construi şi noţiuni saturate cu adevăr.

Acest lucru este necesar şi este şi ceea ce oamenii trebuie să înveţe înainte de orice altceva. Căci în această a cincea epocă postatlanteană oamenii au vrut fie să-şi formeze noţiuni care îi îmbată, fie noţiuni care-i fac orbi. Noţiuni care îmbată au fost realizate în mare măsură în domenii religioase; noţiuni care produc orbire au fost formate în mare măsură în domeniul ştiinţelor naturii. Trebuie să fie îmbătătoare o noţiune care în timp ce valorifică ordinea pur naturală se gândeşte numai la ceva moral, aşa cum face Kant care aşază aceste două lumi alături, predând una ştiinţei, pe cealaltă credinţei [21]. Astfel de noţiuni, care sunt apoi elaborate pe tărâm moral, pot îmbăta, iar prin efectul narcotic nu se mai observă că s-a căzut, de fapt, pradă în mod necesar liniştii mormântale a lumii, cu care s-a scufundat totodată tot ceea ce este ordine morală a lumii. Pe de altă parte, noţiunile pot produce orbire, ca cele ce ţin de ştiinţele naturii sau de economia naţională şi – vă rog să mă iertaţi, dar aceasta se digeră greu – noţiunile politice ale prezentului. Aceste noţiuni creează orbire dacă nu sunt formate în aşa fel încât să fie legate de lumea înţeleasă în mod spiritual, ci numai din zdrenţe ale adevărului exterior, ale aşa-numitului adevăr faptic, adică senzorial-faptic. În felul aceste fiecare nu vede decât până unde nasul său poate mirosi, adică judecă orbeşte numai prin ceea ce între naştere şi moarte poate vedea cu ochii lui şi poate înţelege cu noţiuni învăţate, fără să-şi formeze noţiuni saturate cu adevăr, datorită faptului că ele sunt saturate cu spiritual, de înţelegerea adevărului spiritual.

Trebuie să reamintim ceea ce mai ales lipseşte timpului nostru. Căci chiar şi ceea ce ţine de domeniul istoriei acţionează în prezent adeseori numai ca umbre ale noţiunilor. Cât se declamă în zilele noastre din cele spuse de Fichte [22] către poporul german! Ceea ce a spus Fichte poporului german înţelegem abia atunci când privim la întreaga sa viaţă, această viaţă a lui Fichte atât de adânc ancorată în adevăr. Din această cauză în cartea mea Despre enigmele omului am încercat să fixez personalitatea lui Fichte, aşa cum a devenit, aşa cum încă din copilărie a fost legată de adevăr. Şi cât de mult ar fi de dorit ca tocmai asemenea cuvinte ca cele privind saturarea reprezentărilor şi a ideilor cu adevăruri, ca tocmai acestea să nu fie ascultate, în prezent, în mod superficial, ci să fie preluate în adâncimea lor interioară. Numai atunci vei putea căpăta un ochi liber, deschis, vreau să spun un ochi sufletesc, pentru ceea ce lipseşte atât de mult timpului nostru. Fiecare om are nevoie de un astfel de ochi liber, deschis. Cel care nu şi-a trasat în mod special ca sarcină să gândească asupra faptelor pomenite în legătură cu acestea va acorda o mică atenţie felului cum în timpul nostru se mânuiesc umbrele de noţiuni, zecile de cuvinte, şi cum totul este predispus fie să îmbete pe om, fie să-l conducă la noţiuni care-i provoacă orbire.

Nu luaţi cele spuse azi de mine în sensul agitatoric, ci în sensul a ceva care vrea să exprime realitatea actuală. Omul trebuie, desigur, să trăiască în timpul său, şi să trăiască cu timpul său, iar atunci când se caracterizează ceva prin aceasta nu trebuie să respingă tot ce nu se conformează acelei caracterizări. Dar trebuie creată o contragreutate. În prezent, este natural că lumea se află în faţa impulsurilor care conduc la materialism. Acest lucru nu poate fi oprit, căci înclinaţia spre materialism este strâns legată de nevoile profunde ale timpului nostru. Dar o contragreutate trebuie să fie creată. Vreau să spun că toate forţele au ca scop orientarea omului spre introducerea şi fixarea sa cât mai durabilă în materialism. Acest lucru nu poate fi oprit; el ţine de fiinţa celei de a cincea epoci postatlanteene. Dar contragreutatea trebuie să fie creată. Un mijloc important de a forţa omul să pătrundă în materialism este ceea ce abia este observat din acest punct de vedere: cinematograful. Nu există un mijloc mai bun de educare în materialism decât cinematograful. Căci ceea ce se vede la cinematograf nu este adevărul aşa cum îl vede omul. Numai o epocă care are atât de puţin noţiunea adevărului ca cea care adoră adevărul ca pe un idol în sensul materialismului poate crede că cinematograful este un adevăr. O altă epocă ar reflecta dacă omul umblă pe stradă ca la cinematograf; şi atunci când întreabă: Ce-ai văzut? – ar reflecta dacă are cu adevărat în imagine lucrul aşa cum i-l înfăţişează cinematograful. Întrebaţi-vă: Este ceea ce aţi văzut pe stradă mai apropiat de imaginea imobilă pe care o realizează un pictor sau de imaginea fremătândă, scânteietoare a cinematografului? Dacă vă întrebaţi cinstit, veţi spune: Ceea ce pictorul vă redă în repaus seamănă mult mai mult cu ceea ce vedeţi pe stradă. Din această cauză însă, în timp ce omul stă în faţa pânzei cinematografului, ceea ce-i oferă cinematograful nu se cuibăreşte în capacitatea sa obişnuită de percepţie, ci într-un strat material mai profund decât îl avem în percepţie în mod obişnuit. Eteric, omul devine exoftalmic. El capătă ochi de focă, dar mult mai mari, atunci când se dăruieşte cinematografului. Înţeleg toate acestea în sens eteric. Aici nu se acţionează numai asupra a ceea ce omul are în conştientul său, ci se acţionează materializând asupra subconştientului cel mai profund. Să nu receptaţi aceste lucruri ca o pledoarie incendiară împotriva cinematografului. Repetăm în mod expres: Este cu totul natural să existe cinematograful; arta cinematografică se va dezvolta din ce în ce mai mult. Aceasta va fi calea spre materialism. Trebuie creată o contragreutate. Aceasta nu poate consta decât în aceea că omul trebuie să lege ceva de căutarea adevărului care se dezvoltă în cinematografie. Aşa cum aici el dezvoltă o coborâre sub percepţia senzorială, tot astfel trebuie să dezvolte şi o urcare deasupra percepţiei senzoriale, adică în adevărul spiritual. Atunci cinematograful nu-i va mai dăuna; atunci va putea privi imaginile cinematografice în voie. Dar tocmai prin astfel de lucruri omul nu este condus – în timp ce nu se creează o contragreutate – aşa cum este necesar, spre a deveni înrudit cu Pământul, ci spre a deveni din ce în ce mai înrudit cu Pământul şi în final izolat complet de lumea spirituală.