Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZĂ COSMICĂ ŞI UMANĂ

GA 175


CONFERINŢA a V-a

Berlin, 6 martie 1917

V-am vorbit despre cele trei întâlniri pe care le are sufletul omului în cursul vieţii dintre naştere şi moarte, şi care-l pun în legătură încă în timpul acestei vieţi cu lumile spirituale. Vom reveni azi asupra acestui subiect pe care l-am atins ultima oară în mod episodic, întru câtva printr-o abordare din exterior. Azi îl vom pune în discuţie într-un mod mai detaliat.

Am observat că omul, în perioadele când parcurge alternativ stările de somn şi veghe, are o întâlnire, de regulă la mijlocul stării de somn. Spun, de regulă, pentru că aceasta trebuie să fie starea de somn, care este starea normală pentru noapte. Aşadar, între somn şi trezire, omul are, de regulă, întâlnire cu acea lume care este înrudită cu sinea  noastră spirituală, cu acea lume în care transpunem entităţi din ierarhia îngerilor. Noi ajungem, aşadar, aici de fiecare dată când mergem la culcare, trecând prin lumea în care sălăşluiesc aceste fiinţe, prin acea lume care este cea mai apropiată – în sus – lumii noastre fizice, şi împrospătăm, întărim întru câtva întreaga noastră fiinţă spirituală prin această întâlnire. Pentru că aşa stau lucrurile, pentru că în starea de somn, aşadar, avem de-a face cu o întâlnire a omului cu lumea spirituală, niciodată o explicaţie materialistă a stării de somn aşa cum încearcă s-o dea ştiinţa exterioară nu va putea fi în vreun fel satisfăcătoare. Multe lucruri care se întâmplă în organismul uman pot fi explicate prin modificările pe care le parcurge corpul de la trezire până la adormire şi atunci va exista dorinţa de a explica adormirea prin aceste transformări, dar mereu va rămâne ceva nesatisfăcător, pentru că în somn este vorba de o întâlnire, aşadar, de o relaţie a omului cu lumea spirituală. Tocmai când observăm starea de somn putem vedea cum omul, când nu caută nici o relaţie în conştienţa lui cu lumea spirituală, ajunge la noţiuni semiadevărate, la acele noţiuni semiadevărate care – pentru că noţiunile, reprezentările se transformă în viaţă – falsifică viaţa şi atrag după sine în adevăr, în final, şi marile catastrofe ale vieţii.

Noţiuni semiadevărate! Ele sunt chiar mai rele decât noţiunile complet greşite în anumită privinţă, pentru că oamenii care îşi formează noţiuni semiadevărate, reprezentări semiadevărate, insistă asupra acestora, deoarece le pot dovedi; pentru că sunt semiadevărate ele se lasă dovedite. Nici o respingere a lor nu le va aduce înţelegere întrucât noţiunile sunt pe jumătate adevărate. Asemenea noţiuni falsifică cu adevărat viaţa încă mai mult decât cele cu totul false, întrucât acestora li se poate recunoaşte imediat falsitatea. O asemenea reprezentare semiadevărată este cea care în prezent a fost parţial abandonată de ştiinţa exterioară, dar parţial, sau chiar în mare parte, mai este reprezentată chiar de această ştiinţă exterioară. Este reprezentarea asupra căreia am mai atras atenţia. Noi dormim pentru că suntem obosiţi. Putem spune că acesta este un semiadevăr şi este sprijinit de o observaţie şi ea semiadevărată la care se referă oamenii: că activitatea zilei oboseşte corpul şi că din această cauză, pentru că suntem obosiţi, ar trebui să dormim. Am mai arătat că prin această definiţie a somnului nu s-ar putea explica niciodată de ce unii rentieri, care nu au lucrat niciodată, în situaţiile cele mai incitante care vin din lumea exterioară adorm imediat când aud anumite lucruri. Desigur, nu se va putea dovedi că sunt obosiţi; faptul că ei trebuie neapărat să doarmă pentru că sunt trudiţi este o observaţie falsă, semiadevărată. Noi oamenii observăm lucrurile în asemenea cazuri numai pe jumătate, atunci când credem că suntem constrânşi de oboseală să dormim. Şi se vede în ce constă imperfecţiunea abia atunci când lucrul observat numai dintr-o direcţie este comparat cu ceea ce poate fi observat din cealaltă direcţie, întâlnind jumătatea complementară. Veţi vedea imediat ce vreau să spun.

Somnul şi veghea sunt în viaţa fiecăruia ceva ce alternează ritmic. Numai că omul este o fiinţă predispusă libertăţii, din care cauză el poate interveni şi în ritmul somnului şi al stării de veghe – aici mai mult datorită relaţiilor conjuncturale decât a ceea ce se numeşte libertate, dar aceste relaţii conjuncturale sunt chiar baza libertăţii –, poate interveni în mersul evenimentelor şi uneori intervine chiar cu plăcere în ritmul somnului şi al stării de veghe. Un alt ritm pe care l-am combinat cu somnul şi veghea, chiar dacă în conştienţa obişnuită el este de obicei combinat în mod greşit, este acela care se produce în cadrul evolutiei sezoniere: trecerea de la vară la iarnă, când de cele mai multe ori lăsăm neobservată perioada dintre anotimpuri. Nimănui nu-i va trece prin minte să spună: În timpul verii, Pământul se străduieşte şi dezvoltă acele forţe care fac ca plantele să crească, forţe care conduc şi la alte fenomene; acum el oboseşte şi trebuie să aibă loc un repaus de iarnă. Oricine va respinge o astfel de reprezentare ca fiind absurdă: faptul că intrăm în iarnă nu are nici o legătură cu efortul de peste vară al Pământului, ci această intrare are loc pentru că Soarele se află în alt raport spaţial cu petecul de Pământ unde se instalează iarna: Atunci totul va fi dedus din aspecte exterioare, în cazul somnului şi al veghei, totul din oboseală, din interior. Numai că ambele sunt la fel de greşit înţelese, sau s-ar putea spune una este la fel de semiadevărată ca cealaltă. Căci ritmul somnului şi al veghei este asemănător cu cel dintre iarnă şi vară. Este tot atât de puţin adevărat că noi dormim numai pentru că suntem obosiţi cum este şi faptul că iarna vine pentru că în timpul verii Pământul s-a sleit de efortul depus în timpul verii; ambele se bazează pe acţiunea independentă a unui ritm care ia naştere din anumite relaţii. Ritmul somn-veghe ia naştere pentru că sufletul uman are nevoie de el, pentru că are mereu nevoie de întâlnirea cu lumea spirituală. Şi dacă am spune că vrem să dormim şi din acestă cauză ne simţim obosiţi, sau dacă am spune că pătrundem în stadiul în care avem nevoie de o anumită parte a ritmului, de starea de somn, şi din această cauză simţim oboseala, am declara ceva mai corect decât: Pentru că suntem obosiţi, trebuie să dormim.

Lucrul ne va deveni şi mai clar dacă întrebăm pur şi simplu: Oare ce face sufletul când dormim? Pentru a da răspunsul la această întrebare ştiinţa actuală lipsită de spiritualitate nu are înţelegere, şi nici posibilitatea de a o face corect. În perioada de veghe noi ne bucurăm de lumea exterioară. În starea de veghe savurăm lumea exterioară, căci savuratul este prezent în întreaga noastră viaţă. Noi nu savurăm lumea exterioară numai când simţim o mâncare bună în cerul gurii, când folosim cuvântul „a savura“, ci în tot cursul stării noastre de veghe savurăm lumea exterioară, şi toată viaţa este în acelaşi timp savurare. Când în lume este multă neplăcere şi aparent nu există savurare, aceasta este numai o iluzie despre care vom vorbi în contexte ulterioare, de care ne vom ocupa în conferinţele viitoare. În stare de veghe savurăm lumea exterioară, în somn ne savurăm pe noi înşine. Aşa cum atunci când suntem cu sufletul nostru în corp savurăm prin corpul nostru lumea exterioară, tot astfel, când suntem cu sufletul nostru în afara corpului savurăm propriul nostru corp; căci în timpul vieţii dintre naştere şi moarte, atunci când suntem cu sufletul nostru în afara corpului, suntem totuşi legaţi de corp. În aceasta constă de fapt starea de somn, starea obişnuită de somn, în faptul că ne adâncim în corpul nostru, că ne savurăm corpul. Noi savurăm din afară corpul nostru. Iar visele, visele obişnuite, haotice le va interpreta corect cel care-şi spune că sunt oglindiri ale acelei savurări a corpului pe care o are omul când se află în somnul fără vise.

Această explicaţie a somnului se apropie deja mai mult de nevoia de somn despre care am vorbit în cazul rentierului. Căci noi nu-l vom crede chiar atât de uşor că el este obosit, dar vom spune că îşi iubeşte mult corpul, că el vrea mai degrabă să-l savureze pe acesta decât ceea ce-i oferă lumea exterioară. În general, el se iubeşte atât de mult şi se savurează cu atâta plăcere, el se savurează poate mult mai mult decât, să nu spunem o conferinţă pe care o ascultă de ruşine, ci să spunem o bucată muzicală mai bună, mai grea, la care adoarme imediat atunci când trebuie s-o asculte. Somnul este savurare de sine. Dar, deoarece în timpul somnului, al somnului normal, avem întâlnirea cu lumea spirituală, acest somn nu va fi numai o simplă autosavurare, ci şi autoînţelegere; până la un anumit grad, înţelegere de sine, cuprindere de sine. În această privinţă, formării noastre spirituale îi este necesar ca oamenii să înveţe să înţeleagă că în somnul normal ei se cufundă în spirit şi că la trezire se ridică din spirit la suprafaţă, să înveţe să aibă veneraţie pentru această întâlnire cu spiritul.

Pentru a nu fi incompleţi, aş vrea să revin încă o dată la aşa-numita enigmă a oboselii. Căci aici conştienţa comună se va încurca cel mai uşor. Ea va spune: Totuşi noi aflăm că suntem obosiţi şi o dată cu oboseala survine şi nevoia de a dormi. – Aici este în adevăr un punct unde trebuie făcută neapărat o distincţie. Noi obosim în adevăr în cursul muncii zilnice, iar în timp ce dormim suntem în stare să eliminăm oboseala. Aşadar, această parte a problemei este adevărată: prin somn suntem în situaţia de a elimina oboseala. Dar somnul nu constă în aceea că ar fi efectul oboselii, ci constă în aceea că ne autosavurăm. Şi în această autosavurare omul obţine forţele prin care îndepărtează oboseala care s-a instalat. Aşadar, în această privinţă problema este adevărată: somnul poate elimina oboseala. De aici nu rezultă însă că orice somn elimină oboseala; adevărat este că orice  somn este o autosavurare, dar nu este adevărat că orice somn elimină oboseala. Căci cel care doarme în mod inutil, care adoarme cu orice prilej şi doarme în mod inutil, acela poate realiza un somn care nu înlătură nici o oboseală, în care nu există decât autosavurare. Printr-un astfel de somn respectiva persoană se va strădui să elimine şi oboseala – pentru că există obiceiul de a elimina oboseala prin somn, din cadrul vieţii normale. Dacă însă oboseala nu este prezentă, aşa cum este cazul rentierului care adoarme la concert, el se va agita numai în jurul corpului său, aşa cum face atunci când vrea să elimine oboseala. Însă, întrucât oboseala nu este prezentă, el se va agita în mod inutil, iar urmarea va fi aceea că el pregăteşte tot felul de urmări, ca stări derivate, în propriul său corp. Din această cauză astfel de rentieri sunt chinuiţi de tot felul de lucruri care sunt reunite sub numele de neurastenie sau cu alte denumiri date acestora.

Prin legătura cu ştiinţa spiritului se poate gândi o stare a omului în care el este conştient: Tu trăieşti într-un ritm care alternativ te aduce în stare de a fi în lumea fizică şi în lumea spirituală. În lumea fizică ai întâlnirea cu natura exterioară fizică; în lumea spirituală ai întâlnirea cu fiinţele care trăiesc în lumea spirituală.   

Noi vom înţelege în întregime situaţia, dacă vom aprofunda întreaga entitate umană dintr-un anumit punct de vedere. Pentru ştiinţa exterioară numită biologie omul este luat în considerare ca unitate, şi este împărţit în mod simplist în cap, torace şi abdomen cu membrele aferente. În timpurile din vechime în care se mai dispunea de o ştiinţă atavică, de această împărţire se legau mai multe reprezentări. Marele Platon, filosoful grec, atribuie capului înţelepciunea [23], toracelui ceea ce ţine de curaj în om, părţii inferioare, abdomenului, impulsurile inferioare ale naturii umane. Iar ceea ce i se atribuie pieptului (toracelui) poate fi înobilat când înţelepciunea se uneşte cu ceea ce ţine de curaj, care este legat de torace, transformându-l în curaj înţeIept, în activitate înţeleaptă. Iar ceea ce trebuie considerat ca aparţinând segmentului inferior al omului, ceea ce ţine de abdomen, când este luminat de înţelepciune, Platon numeşte chibzuinţa, prudenţa. Aşadar, vedem deja cum sufletul este împărţit şi raportat la diferitele părţi corporale. În prezent, când avem la dispoziţie ştiinţa spiritului, care încă nu era accesibilă în acelaşi mod pentru Platon, putem vorbi cu o precizie mult mai mare despre aceste lucruri.

În timp ce vorbim despre omul integral, noi vorbim mai întâi, dacă începem de sus, în cvadripartiţia sa, despre eul său. Tot ceea ce omul numeşte din punct de vedere spiritual-sufletesc ca fiind al său acţionează în existenţa sa fizică dintre naştere şi moarte prin uneltele corpului său fizic. În legătură cu fiecare parte constitutivă a omului ne putem întreba: Prin ce părţi ale corporalităţii fizice acţionează mădularul respectiv? Şi aici ni se arată, în cazul unei observări spirituale pătrunzătoare, că ceea ce noi numim eul omului, aşa cum omul este între naştere şi moarte, este corporal efectiv legat – oricât ar suna de grotesc, adevărurile sunt de obicei deosebite de ceea ce-şi reprezintă conştienţa comună – de ceea ce numim abdomenul inferior. Căci, aşa cum am spus adeseori, acest eu este faţă de natura umană sugarul. Corpul fizic şi-a primit planul structural încă din perioada vechiului Saturn, corpul eteric în perioada vechiului Soare, corpul astral în perioada vechii Luni, eul abia în perioada Pământ. Este cel mai tânăr dintre mădularele entităţii umane. Abia în perioada viitoare, a lui Vulcan, se va afla pe treapta pe care este acum, în perioada Pământ, corpul fizic. Eul este legat de corporalitatea cea mai joasă a omuiui, şi această corporalitate, cea mai joasă, doarme, de fapt, neîntrerupt. Ea nu este organizată în aşa fel încât să poarte în sus, în conştienţă, ceea ce se petrece în ea. Ceea ce se întâmplă în corporalitatea inferioară a omului este supus somnului chiar şi în timpul stării de veghe. Eul nostru, ca atare, ajunge tot atât de puţin în adevărul său, în entitatea sa adevărată la conştienţă cât ajung şi procesele digestiei la conştienţă. Ceea ce ajunge ca eu în conştienţă este reprezentarea reflexă, reprezentarea oglindită, care este aruncată în capul nostru. Noi nu vedem sau nu conştientizăm, de fapt, niciodată, nici în somn, când suntem în mod normal cu totul inconştienţi, nici în stare de veghe, căci eul doarme şi în timpul stării de veghe. Adevăratul eu nu pătrunde în conştienţă, ci numai noţiunea, reprezentarea eului este oglindită în sus, reflectată în sus. Dimpotrivă, de la adormire până la trezire, acest eu ajunge la sine însuşi, numai că omul în timpul somnului profund normal nu va şti nimic despre acest lucru, pentru că el este încă inconştient, în perioada Pământ, în timpul acestui somn profund. Aşadar, eul este legat de corporalitatea cea mai joasă a omului, şi anume, în timpul zilei, în timpul stării de veghe din timpul zilei, dinăuntru, iar în timpul somnului, din afară.

Să trecem acum la cel de-al doilea mădular al naturii umane, la cel pe care-l denumim corpul astral, pe care îl vom găsi, referitor la uneltele prin care acţionează, legat, dintr-un anumit punct de vedere, de partea toracică a omului. În fond, referitor la ceea ce se întâmplă în acest corp astral şi acţionează prin torace putem numai să visăm. Ca oameni ai Pământului putem să percepem ceva despre eu numai dormind, adică nu putem percepe nimic în mod conştient. Despre cum acţionează corpul astral în noi nu putem decât să visăm. Din această cauză noi visăm continuu despre sentimentele noastre, despre ceea ce trăieste în noi ca sentimente. Acestea duc în noi o existenţă asemănătoare visului. Astfel, eul omului se află în afara domeniului pe care-l cuprindem noi oamenii cu conştienţa noastră obişnuită senzorială, căci eul doarme continuu. Corpul astral se află şi el într-o anumită privinţă în afara a ceea ce cuprindem cu ajutorul conştienţei noastre senzoriale, căci el poate numai visa. În fond, noi ne aflăm cu amândouă permanent, fie că suntem treji sau adormiţi, în lumea spirituală, cu adevărat înăuntrul lumii spirituale.

Ceea ce numim corp eteric este legat în corporalitatea sa de cap. Şi aceasta este ceea ce datorită organizării speciale a capului poate fi permanent treaz în noi, respectiv poate veghea permanent în noi, când este în corpul nostru, adică atunci când este legat de corporalitatea capului nostru. Astfel încât putem spune: eul este legat de cele mai de jos mădulare ale corpului nostru, corpul astral cu toracele nostru. Inima, despre ale cărei procese nu avem o conştienţă deplină, ci numai o conştienţă de vis, bate, pulsează sub influenţa corpului nostru astral. Când capul gândeşte, el gândeşte sub influenţa corpului eteric. Şi apoi putem deosebi întregul nostru corp fizic, recapitularea întregului; acesta îşi are legătura sa cu întreaga lume exterioară.

Acum vedeţi un context uimitor: eul este legat de mădularele cele mai de jos, corpul astral de partea inimii, corpul eteric de partea capului, corpul fizic de întreaga lume exterioară, de ambianţă. Întregul nostru corp fizic se află în timpul stării noastre de veghe în relaţie cu mediul exterior, cu ambianţa. La fel cum întregul trup este în relaţie cu ambianţa, corpul nostru eteric cu capul nostru, corpul astral cu inima etc. Dar din cele spuse veţi recunoaşte cum conexiunile în care trăieste omul sunt foarte tainice. În realitate, lucrurile stau exact invers fată de ceea ce se crede în conştienţa comună. Tocmai mădularele cele mai de jos ale naturii umane sunt formaţiuni încă nedesăvârşite ale fiinţei umane; din această cauză ele corespund şi ca mădulare corporale la ceea ce am numit a fi sugarul, adică eul.

Există nenumărate taine în ceea ce am spus, taine ale vieţii umane. Înainte de orice, dacă pătrundeţi în toată această problemă veţi înţelege cum este format omul întreg din spirit, dar pe diferite trepte. Capul omului este format din spirit, numai că are o treaptă de formare mai târzie decât pieptul, despre care putem spune că ar fi o metamorfoză pentru cap, aşa cum frunza, în sensul învăţăturii despre metamorfoză a lui Goethe, este metamorfoză pentru floare. Dacă vom lua în considerare din acest punct de vedere ritmul dintre somn şi veghe, vom putea spune: Eul este prezent în tipul stării de veghe în toate activităţile inferioare din corpul uman care culminează cu pregătirea sângelui. În timpul creşterii, eul se află, în starea de veghe, alături de aceste activităţi. Acestea sunt acele activităţi ale corpului care se află pe treapta cea mai de jos a spiritualităţii, căci orice lucru corporal este şi spiritual: dar aspectul despre care vorbim acum se află pe cea mai de jos treaptă a spiritualităţii. Prin faptul că eul stă în starea de veghe pe cea mai de jos treaptă a spiritualităţii, el se află în timpul somnului – fiţi atenii! – pe cea mai înaltă treaptă a spiritualităţii. Reflectaţi la următorul lucru: când privim capul, aşa cum îl purtăm ca oameni în partea superioară, el revelează, cu privire la formarea sa exterioară, spiritualul. Capul este în cea mai mare măsură imagine a spiritului, revelaţie a spiritului; spiritul a intrat în cea mai mare măsură în materie. Prin aceasta însă el a lăsat cel mai puţin din el în spiritul însuşi. În timp ce omul a consumat atâta lucrare pentru a revela corporalitatea spiritualizată, în spirit a rămas foarte puţin. În timp ce în mădularele inferioare ale corporalităţii umane este spiritualizat la minimum ceea ce s-a format în exterior, a fost prelucrat la un nivel spiritual minim, în ceea ce priveşte aceste mădulare inferioare a rămas în spiritual un maximum de spiritualitate. Capului îi corespunde un minimum de spiritualitate, pentru că are inclus în sine cel mai mult spirit; abdomenului îi corespunde cel mai mult spirit, pentru că în sine el conţine cel mai puţin spirit. Dar în acest maximum de spiritualitate care nu trăieşte în corporalitate trăieşte eul în timpul somnului.

Gânditi-vă la acest echilibru minunat: în timp ce omul are o natură inferioară cu privire la corporalitatea sa, iar eul se cufundă în această natură inferioară la trezire, această natură inferioară este inferioară numai pentru că spiritul a lucrat cel mai puţin, pentru că el a rezervat atât de mult în domeniul spiritual. Dar în ceea ce el a păstrat, aici se află eul în timpul somnului. Aşadar, eul este deja reunit în timpul somnului cu ceea ce în prezent omul va forma abia într-un viitor mai îndepărtat, în ceea ce el va dezvolta în viitor, va desfăşura în viitor, şi care azi nu se găseşte decât puţin format, ca o aluzie, foarte puţin format în corporalitatea omului. Dacă din această cauză eul devine conştient de starea în care se află în timpul somnului, dacă devine cu adevărat conştient de această stare, el poate spune: În timpul somnului eu mă aflu în ceea ce este cel mai sfânt plan structural uman al meu. Şi în timp ce ies din somn, în timp ce mă trezesc, eu ies din lumea planului meu structural cel mai sfânt, trecând în ceea ce este numai o slabă aluzie la acest plan structural.

Da, astfel de lucruri trebuie să se cuibărească prin ştiinţa spiritului în sentimentul nostru, în senzaţiile noastre. Atunci însăşi viaţa noastră va fi spiritualizată de un abur de vrajă al sfinţeniei. Şi atunci vom lega o noţiune pozitivă precisă de ceea ce este numit har al spiritului, al Sfântului Duh. Atunci vom lega de această existenţă integrală a omului, care se desfăşoară în ritmul dintre somn şi veghe, reprezentarea: Îţi este îngăduit să participi la lumea spirituală, îţi este îngăduit să te afli în ea. – Şi dacă am simţit o dată în mod corect această noţiune, această reprezentare: Îţi este îngăduit să fii înăuntrul lumii spirituale, eşti binecuvântat, în timp ce eşti pătruns de lumea spirituală, care nu-ţi este accesibilă prin conştienţa pământeană obişnuită, dacă am pătruns o dată corect acest lucru, atunci am şi învăţat să ne ridicăm privirea la spiritul care ni se revelează printre rândurile vieţii şi care aici ni se revelează la fel cum prin ochii noştri externi, prin urechile noastre, exterior, ni se revelează natura exterioară. Dar era materialistă a îndepărtat omul, în conştienţa sa, de graţia spiritului de a fi iradiat şi pătruns în existenţa sa integrală. Faptul că aceasta ar putea fi recucerită este de o deosebită importanţă, căci, mai mult decât se crede, partea mai profundă a sufletului simte materialismul general al acestui timp, numai că, de regulă, sufletul uman este mult prea slab pentru a aduce în sine până la stadiul de senzaţie acele reprezentări care pot conduce dincolo de materialism. O astfel de reprezentare ar fi însă cea despre sfinţenia somnului. O dată înţeleasă sfinţenia somnului, vom atribui acţiunii spiritului din timpul somnului şi tot ceea ce ne revine în starea de veghe ca gânduri, reprezentări care nu ne leagă de materie. Atunci, întru câtva, nu vom vedea ceea ce numai în starea de veghe este important pentru noi oamenii, ceea ce ne leagă de materie – aceasta ar echivala cu a considera că numai perioada de iarnă este importantă pentru Pământ – ci vom vedea întregul. Pentru Pământ, vedem întregul dacă luăm în considerare iarna în legătură cu vara; pentru om, vedem întregul dacă luăm în considerare ziua, adică legătura cu materia, în conexiune cu somnul, adică legătura cu spiritul.

La o observare superficială se poate spune: Aşadar, omul în stare de veghe este legat de materie, deci nu poate şti nimic despre spirit; dar el ştie totuşi ceva despre spirit, atunci când este treaz! Este adevărat că omul are o memorie care nu acţionează numai în conştienţă, ci şi în subconştient. Dacă nu am avea memorie nu ne-ar ajuta somnul în nici un fel. Vă rog să reţineţi, este foarte important, nu ne-ar ajuta somnul. Atunci, fără discuţie, am fi purtaţi spre credinţa care afirmă: Nu există nimic altceva decât existenţa materială. Numai prin faptul că în subconştient păstrăm memoria, chiar dacă nu ştim nimic în conştientul superior despre ceea ce facem în timpul somnului, chiar şi numai prin acest fapt nu gândim în mod exclusiv în mod materialist. Dacă omul are reprezentări spirituale în timpul zilei, aceasta se datorează faptului că memoria sa acţionează. Căci aşa cum este omul, pământean, în perioada actuală, el nu se întâlneşte cu spiritul decât în timpul somnului.

Dacă ne-am putea dezvolta o conştienţă atât de puternică despre ceea ce se întâmplă în timpul somnului aşa cum o aveau oamenii din vechime, n-am ajunge să ne îndoim de spirit, ci ne-am aminti nu numai subconştient, ci şi conştient despre ce am întâlnit în somn. Dacă omul ar trăi în mod conştient ce parcurge el în somn, ar fi tot atât de absurd să nege spiritul cum ar fi absurd pentru cel treaz să conteste existenţa meselor şi a scaunelor. Este vorba, acum, ca omenirea să ajungă din nou la aprecierea cu adevărat corectă a întâlnirii cu spiritul în somn. Acest lucru ea îl poate face numai prin întărirea în acest scop a reprezentărilor din timpul zilei; iar aceasta se realizează prin adâncirea în ştiinţa spiritului care se ocupă de reprezentări obţinute din lumea spirituală. Noi încordăm capul; aceasta înseamnă că încordăm corpul eteric din capul nostru pentru a ne reprezenta lucrări care nu au de-a face cu materialitatea exterioară, ci care au realitate în lumea spiritualului. În acest scop este necesar un efort mai mare decât cel depus pentru reprezentarea lucrurilor care-şi au realitatea în lumea materială. Acesta este motivul adevărat pentru care oamenii nu pot pătrunde în ştiinţa spiritului. Ei inventează tot felul de pretexte împotriva ştiinţei spiritului. Ei spun că aceasta nu ar fi logică. Dacă li s-ar cere să demonstreze lipsa de logică ei s-ar poticni; căci lipsa de logică a ştiinţei spiritului nu poate fi demonstrată. Dar respingerea ştiinţei spiritului, nerecunoaşterea acesteia, se bazează pe cu totul altceva, şi anume – nu ştiu dacă atunci când se discută pur ştiinţific poţi fi nepoliticos – pe lene sufletească. Chiar dacă unii savanţi sunt cât se poate de harnici cu privire la toate reprezentările care se referă la materialitatea exterioară, în ceea ce priveşte forţa care trebuie folosită pentru a înţelege spiritul ei sunt leneşi. Faptul că nu recunosc ştiinţa spiritului se datorează refuzului de a folosi forţa necesară pentru înţelegerea spiritului. Faptului că nu vor să obţină forţa necesară înţelegerii spiritului i se datorează nerecunoaşterea de către ei a ştiinţei spiritului. Căci pur şi simplu este necesară mai multă forţă pentru a gândi reprezetările ştiinţei spiritului decât cea necesară gândirii reprezentărilor legate de materie. Reprezentările obişnuite, legate de materie, se gândesc, de fapt, de la sine; reprezentările care nu sunt legate de materie trebuie gândite; pentru aceasta trebuie să-ţi aduni puterile, să faci efort. Pe această timiditate faţă de efort se bazează aversiunea faţă de ştiinţa spiritului. Acest lucru trebuie reţinut. Aşadar, prin efortul făcut pentru a prelua reprezentări nelegate de materie, pentru a le gândi în esenţa lor, sufletul este adus la o astfel de mobilitate încât va ajunge treptat la dezvoltarea conştienţei reale pentru ceea ce se întâmplă între adormire şi trezire, şi anume că atunci are loc o întâlnire cu spiritul. În orice caz, este necesară o nouă altfel de învăţare cu privire la anumite reprezentări. Gândiţi-vă cât de puţin sunt potriviţi azi să dezvolte astfel de reprezentări chiar unii conducători ai vieţii spirituale. Gândiţi-vă, acum lucrurile au mai încetat întru câtva, dar majoritatea celor care au ajuns în prezent conducători au fost în timpul studenţiei atât de legaţi de viaţă, încât învăţau să bea până când survenea starea de moţăială. Da, se dezvoltă o reprezentare, şi cu aceasta o simţire, o sumă de sentimente privind afundarea în somn, care, oricum, nu sunt adecvate lămuririi întregii importanţe a somnului. Poţi atunci să fii un mare învăţat cu privire la tot ce este legat de materie, dar să obţii o înţelegere a ceea ce se întâmplă cu omul între adormire şi trezire nu este posibil în aceste condiţii.

În timp ce oamenii se vor strădui, aşadar, să gândească reprezentări care nu sunt legate de materie, ei vor dezvolta înţelegere pentru ceea ce am numit prima întâlnire, întâlnirea cu spiritul în timpul somnului. Această înţelegere însă nu trebuie să lumineze viaţa, s-o umple de căldură, într-un viitor prea îndepărtat, dacă este ca lumea să nu ajungă în decadenţă. Căci, dacă oamenii nu ajung la aceste reprezentări, cum şi-ar putea procura alte reprezentări? Ei îşi pot procura reprezentări numai prin observarea condiţiilor exterioare, prin observarea lumii exterioare. Reprezentările care au fost obţinute numai prin observarea lumii exterioare fac ca interiorul, esenţa umană, fiinţa sufletească să fie leneşă. Ceea ce ar trebui să se manifeste în reprezentări spirituale rămâne lânced, neutilizat, se degradează. Care este urmarea acestui fapt? Urmarea este că omul devine orb în relaţia sa cu lumea, devine orb în plan spiritual. Prin faptul că îţi dezvolţi reprezentări, noţiuni numai sub influenţa condiţiilor exterioare, sub influenţa impresiilor exterioare, devii orb în plan spiritual. Iar orbirea spirituală este ceea ce caracterizează epoca materialistă. În ştiinţă acest fapt este dăunător numai în anumită măsură, în viaţa practică însă daunele produse de această orbire cu privire la lumea adevărată sunt evidente. Cu cât coborâm mai mult în planul material cu atât lucrurile se corectează în epoca materialistă. Când construieşti un pod, împrejurările te obligă să-ţi creezi reprezentări corecte, să construieşti corect, altminteri, la prima maşină care ar circula pe acesta podul s-ar prăbuşi. Când e vorba de om, foloseşti mai uşor reprezentări greşite, căci nu se poate demonstra niciodată din ce cauză un om a murit sau s-a însănătoşit. În acest caz nu este nicidecum necesar să fie puse în joc reprezentări corecte. În plan spiritual însă, atunci când trebuie acţionat în acest plan, lucrurile sunt mult mai grave. Din această cauză lucrurile stau deosebit de rău în ceea ce se numeşte de obicei ştiinţele practice, economia naţională etc. În epoca materialistă, oamenii s-au obişnuit să se orienteze cu privire la ştiinţele economice după impresii, după reprezentări formate din lumea exterioară; prin aceasta noţiunile au devenit oarbe. Ce se dezvoltă ca economie naţională sunt în general noţiuni devenite oarbe. Din această cauză, şi această consecinţă trebuie să se producă cu necesitate, oamenii sunt traşi, mânaţi numai de hăţurile evenimentelor, ei se lasă în voia evenimentelor. Iar când intervin în evenimente, şi atunci se orientează tot după acestea!

Acesta este un mod în care în lipsa asimilării ştiinţei spiritului se ajunge la noţiuni, şi anume la noţiuni oarbe. Celălalt mod în care se poate ajunge la noţiuni este acela de a te lăsa stimulat la formarea de lor nu din afară, ci dinăuntru; aceasta înseamnă să laşi să iasă întru câtva din suflet numai ceea ce trăieşte în emoţii, în pasiuni. În orice caz, prin aceasta nu se obţin noţiuni oarbe, ci ceea ce se poate numi noţiuni tulburi, reprezentări cu efect narcotic. Iar oamenii prezentului, care recunosc materialismul ca bază a gândirii, pendulează permanent între noţiuni oarbe şi noţiuni-drog. Noţiuni oarbe, pentru că se lasă propriu-zis mânaţi de tot ce se întâmplă, iar când intervin, o fac în modul cel mai neîndemânatic! Noţiuni-drog care se lasă numai în voia sentimentelor sau pasiunilor şi se plasează faţă de lume în aşa fel încât, de fapt, nu înţeleg lucrurile, ci fie iubesc totul fie urăsc totul, judecă totul după simpatie şi antipatie. Aceste situaţii sunt dominante mai ales în epoca materialistă. Căci numai prin faptul că omul, pe de o parte, îşi încordează sufletul pentru a ajunge la noţiuni spirituale şi, pe de altă parte, îşi dezvoltă sentimentele în legătură cu marile probleme ale lumii el ajunge la noţiuni şi reprezentări limpezi, clar orientate. Când ne ridicăm la ceea ce ne spune ştiinţa spiritului despre marile conexiuni ale Universului de care în prezent concepţia materialistă despre lume râde, despre perioada Saturn, perioada Soare, perioada Luna, despre conexiunile noastre cu Cosmosul, când ne fecundăm simţirea morală în legătură cu aceste mari scopuri ale umanităţii, atunci ajungem, prin intermediul simplelor afecte care se manifestă ca simpatie şi antipatie în legătură cu toate aspectele care ne înconjoară în lume, dincolo de acestea; dar numai prin ele.

Oricum, este necesar să se clarifice prin ştiinţa spiritului multe lucruri care se petrec în timpul nostru. Căci omul nu se lasă totuşi rupt complet de lumea spirituală. De fapt, nu se lasă rupt decât în mod aparent. Am atras deja atenţia asupra felului cum se lasă rupt. Dacă omul se încrede orbeşte în materie şi în senzaţiile produse de lumea exterioară, în el rămân totuşi prezente forţele care sunt orientate spre spirit, numai că el foloseşte atunci spiritul într-o direcţie greşită şi se lasă pradă unei mari varietăţi de iluzii. Din această cauză, oamenii cei mai practici, cei mai materialişti sunt dăruiţi celor mai puternice iluzii. Vedem că unii oameni trec prin viaţă în timp ce neagă spiritul sub orice formă şi râd teribil când câte unul vorbeşte despre faptul că cineva percepe spiritul. „Ah“, spun aceştia „ăla vede fantome!“ şi cu aceasta ei au emis o condamnare când pot spune despre cineva „Ah, ăla vede fantome!“, ei oricum nu văd, aşa cum cred, fantome. Ei cred doar că nu au vedenii, căci văd continuu, cu adevărat continuu, fantome. Poţi testa un om care este solid ancorat în concepţia sa grosolană materialistă despre lume şi poţi vedea cum el este pradă celor mai grave iluzii cu privire la ce ar putea aduce ziua de mâine. Această dăruire de sine lumii iluziilor este numai un înlocuitor pentru faptul că neagă orice fel de spiritualitate. El trebuie să ajungă la iluzii în mod necesar. Numai că, aşa cum am spus, iluziile nu se lasă uşor dovedite în diferite aspecte ale vieţii, dar sunt prezente realmente pretutindeni. Dar oamenii sunt puternic înclinaţi să se dăruiască iluziilor. Poţi auzi în orice clipă, de exemplu, că cineva spune: Să-mi bag banii în întreprinderea aia sau în cealaltă? Dar acolo se face bere. În aşa ceva eu nu-mi investesc banii; la aşa ceva nu particip. Şi îi duce la bancă. Banca bagă banii, fără ca el s-o ştie, într-o fabrică de bere. Din punct de vedere obiectiv nu este nici o diferenţă; dar el trăieşte cu iluzia că nu-şi dă banii pentru un lucru atât de vulgar.

Se poate spune că acest exemplu este tras de păr. Nu este nici o exagerare, este un lucru care domină întreaga viaţă. Oamenii nu sunt azi preocupaţi să înveţe să cunoască viaţa cu adevărat, s-o înţeleagă. Aceasta are însă o mare importanţă. Căci este deosebit de important să cunoşti cu adevărat în ce realitate te afli, ceea ce nu este uşor în prezent, pentru că viaţa a devenit mai complicată; totuşi lucrul asupra căruia am atras atenţia este adevărat. Căci, vedeţi dumneavoastră, în anumite situaţii o absurditate sare usor în ochi. Eu vreau să vă indic un lucru cu ajutorul unui exemplu, un caz adevărat. O dată a fost surprins un piroman în momentul când ieşea în goană din casa pe care tocmai o incendiase. Evenimentul se petrecuse în aşa fel încât el abia a mai putut ieşi în goană. A fost prins şi tras la răspundere. Atunci a spus că făcuse un lucru foarte bun, că nu are nici o vină; casa ar fi ajuns oricum în flăcări din cauză că muncitorii care tocmai plecaseră au lăsat o făclie pe care o aprinseseră ca să vadă la ora înserării. Dacă acea flacără ar fi fost lăsată să ardă până la capăt, casa ar fi ajuns la starea de incendiu în timpul nopţii. Aşa că el aprinsese casa în timpul zilei. Casa ar fi ajuns în orice caz la incendiu; şi el a făcut fapta numai pentru a crea posibilitatea de a se stinge rapid incendiul, ceea ce era posibil numai în cazul declanşării lui în timpul zilei; în timpul nopţii, acest lucru ar fi fost complicat, ar fi ars toată casa, în timpul zilei focul s-ar putea stinge repede. Atunci a fost întrebat: Dar nu aţi stins făclia? El a răspuns: Eu sunt un pedagog al omenirii. Dacă aş fi stins flacăra, muncitorii implicaţi ar fi în continuare neprevăzători, aşa însă ei văd ce se întâmplă dacă uită să stingă focul.

Se râde de un astfel de exemplu numai pentru că nu se observă că în permanenţă se comit lucruri ca ceea ce a făcut omul care nu a stins făclia, ci a aprins casa; astfel de lucruri se comit în permanenţă, numai că nu se observă atunci când toată problema se referă la lumea spirituală şi când cuiva i se tulbură sentimentele, pasiunile şi i se oferă reprezentări ameţitoare. Dacă înveţi sufletul cu acea maleabilitate, cu acea elasticitate care este necesară pentru a cultiva reprezentări spirituale, se va modela şi gândirea, în aşa fel încât ea se va regăsi cu adevărat în cadrul existenţei, se va adapta existenţei. Dacă se evită acest lucru, gândirea nu se va adapta niciodată existenţei, ci întru câtva gândirea nu va fi atinsă de existenţă, ci numai de suprafaţa acesteia. De aici vine faptul că în perioada materialistă oamenii se îndepărtează de orice legătură cu lumea spirituală. Aşa cum se subminează viaţa corpului atunci când nu se doarme în mod corect, la fel se subminează viaţa sufletească dacă nu se veghează în mod corect. Şi nu veghezi în mod corect dacă te dăruieşti numai impresiilor exterioare, când trăieşti fără o conştientizare a legăturii cu lumea spirituală. La fel cum cel care doarme îşi subminează în anumite situaţii sănătatea fizică prin faptul că se agită continuu, la fel îşi subminează sănătatea spirituală cel care în starea de veghe se dăruieşte numai impresiilor exterioare, numai materiei fizice. Prin aceasta omul este însă împiedicat de a avea în mod corect acea primă întâlnire cu lumea spirituală despre care am vorbit. Din această cauză omul pierde însă posibilitatea de a mai fi legat de lumea spirituală în mod corect în timpul existenţei lui fizice. Şi prin aceasta se taie legătura cu acea lume în care ne aflăm în celălalt timp, când nu suntem încorporaţi în corpul fizic, legătura cu acea lume în care pătrundem când trecem prin poarta morţii.

Şi trebuie ca oamenii să obţină înţelegerea faptului că nu suntem aici numai pentru a participa la construirea Universului nostru fizic, ci pentru a obţine înţelegerea faptului că în tot timpul existenţei noastre fizice suntem legaţi cu întreaga lume. Cei care au trecut prin poarta morţii vor să coacţioneze la evoluţia lumii fizice. Această coacţionare este numai aparent fizică, căci orice lucru fizic este expresia spiritului. Perioada materialistă a înstrăinat pe oameni de lumea morţilor; ştiinţa spiritului trebuie să reîmprietenească oamenii cu lumea morţilor. Trebuie să vină din nou o vreme în care morţii să nu fie în imposibilitatea de a-şi face şi aici lucrarea pentru spiritualizarea lumii fizice, prin aceea că ne înstrăinăm de ei. Căci mortul nu poate apuca cu mâinile lucrurile din lumea fizică şi să efectueze nemijlocit muncă fizică. Aceasta ar fi o credinţă fără sens. Mortul poate acţiona pe cale spirituală. Pentru aceasta are însă nevoie de uneltele pe care le are la dispoziţie; el are nevoie de spiritualul care trăieşte în lumea fizică. Noi nu suntem numai oameni, ci în acelaşi timp şi unelte, uneltele spiritelor care au trecut prin poarta morţii. Atât timp cât suntem încorporaţi în corpul fizic noi ne slujim de toc, de ciocan sau de secure; când nu mai suntem încorporaţi în corpul fizic, uneltele noastre sunt sufletele umane, ele însele. Aceasta se bazează pe modul de percepţie specific morţilor, pe care vreau să-l mai menţionez încă o dată aici. Să admitem că aveţi în faţă ceva, un mic recipient cu sare. Acest lucru îl percepeti. Vedeţi sarea ca mici grăunţe albe, ca praf alb. Faptul că vedeţi sarea ca pe un praf alb depinde de ochiul dumneavoastră. Spiritul nu poate vedea sarea ca pe un praf alb; când puneţi însă sarea pe limbă şi simţiţi gustul ei specific, pentru spirit apare posibilitatea percepţiei. Gustul dumneavoastră îl poate percepe orice spirit. Tot ceea ce se întâmplă în om prin lumea exterioară poate fi perceput de fiecare spirit şi de sufletul uman care a trecut prin poarta morţii. Aşa cum natura ajunge sus, în noi, până la punctul unde simţim gustul şi mirosim şi vedem şi auzim, aşa ajunge şi lumea morţilor jos, până la cele auzite, văzute, gustate etc. de noi. Ceea ce trăim în viaţa fizică este trăit împreună cu noi şi de morţi, este însă vorba de faptul că acestea nu aparţin numai lumii noastre, ci şi lumii lor. Aparţine apoi lumii lor faptul de a spiritualiza ceea ce primim din lumea exterioară, şi anume cu reprezentări spirituale. Altfel, ceea ce noi vieţuim numai ca acţiune a materiei va fi pentru mort ceva de neînţeles, ceva întunecat. Un suflet înstrăinat de spirit este pentru mort un suflet întunecat. Din această cauză, în perioada materialistă s-a produs o înstrăinare a morţilor faţă de viaţa noastră pământeană. Această înstrăinare trebuie eliminată. O convieţuire intimă a aşa-numiţilor morţi cu aşa-numiţii oameni vii trebuie să aibă loc. Acest lucru vâ deveni însă posibil numai dacă oamenii dezvoltă în suflet acele forţe care sunt spirituale, active, adică acele reprezentări, noţiuni, idei care corespund spiritualului. Prin strădania omului de a ajunge la spiritual în gânduri, el va şi ajunge treptat cu adevărat la spiritual. Aceasta înseamnă că se aruncă o punte între lumea fizică şi cea spirituală. Aceasta însă poate conduce din perioada materialismului în acea etapă în care oamenii nu vor mai sta din nou, în faţa adevărului, nici orbi nici narcotizaţi, ci văzători şi destinşi. Văzători şi destinşi prin aceea că au devenit aşa prin spirit şi prin aceasta au ajuns la echilibrul corect între simpatie şi antipatie prin acele senzaţii şi sentimente care se referă la marile probleme ale lumii şi cu privire la ceea ce vrea de la noi ambianta imediată.

De aceste lucruri vrem să legăm data viitoare şi reprezentările pe care le obţinem despre lumea spirituală şi pe care le putem aprofunda încă şi mai mult din acest punct de vedere.