|
Misteriul de pe Golgota va forma în aceste zile obiectul cercetării noastre. Această cercetare a fost pregătită prin ceea ce am prezentat în ultimele conferinţe.
Să ne reamintim lucrul cel mai important care va fi luat în
considerare în aceste prelegeri. Ultima dată am arătat că
aparţine oricărei concepţii reale asupra lumii care să poată satisface
sufletul omului înţelegerea faptului că împărţirea
Universului, ca şi a omului, adică împărţirea fiinţei omului
trebuie făcută dupu cele trei principii: trup, suflet şi spirit. Iată
ceea ce trebuie în prezent să fie recunoscut în modul cel
mai intens mai ales în domeniul nostru antroposofic. De aceea
îmi este permis să vă atrag atenţia că deja în cartea mea Teosofia,
chiar
şi în prima ei ediţie, firul conducător al întregii
expuneri este fundamentat pe această tripartiţie. Desigur că aţi citit
cu toţii Teosofia
şi ştiţi că, într-o anumită măsură, scheletul întregii
cărţi se axează pe aceaată tripartiţie, care este exprimată în
mod special prin cuvintele: „Nepieritor este spiritul; naşterea şi
moartea domină – după legile lumii fizice – trupul; viaţa sufletească,
supusă destinului, mijloceşte legătura dintre spirit şi trup, în
decursul unei vieţi pământeşti“.
Adica, în timpul redactării Teosofiei, a
reieşit necesitatea de a se atrage atenţia în modul cel mai clar
asupra acestei tripartiţii. Pentru că de fapt abia prin sublinierea cu
deosebire – as spune chiar considerând-o idee centrală – a
tripartiţiei stăm pe acel teren pe care trebuie să ne situăm dacă
năzuim la dobândirea cunoaşterii lumii, iar în cadrul
acestei cunoaşteri a lumii dorim să cuprindem cu mintea evenimentul
central al evoluţiei Pământului nostru: Misteriul de pe Golgota.
Data trecută v-am explicat câte piedici se ivesc atunci
când în epoca noastră oamenii năzuiesc la cunoaşterea lumii
şi a omului în maniera în care, nu numai amintind-o ca pe
un fapt divers, se subliniază ca idee centrală împărţirea
în trup, suflet şi spirit. Tot atunci v-am arătat ce i s-a opus
acestei tripartiţii în evoluţia spirituală occidentală; v-am
explicat, de asemenea, cum s-a pierdut pentru evoluţia occidentală
noţiunea de spirit. Am amintit că prin cel de-al VIII-lea conciliu
ecumenic de la Constantinopol spiritul, adică, fireşte, ideea de
spirit, a fost de-a dreptul exclus din gândirea occidentală,
precum şi că această excludere a ideii spiritului şi-a exercitat
influenţa nu numai asupra dezvoltării ideilor şi sentimentelor
religioase, ci a avut adânci implicaţii şi în
întreaga gândire a vremurilor mai noi, astfel
încaît, într-o oarecare măsură, astăzi nu există
printre filosofiile oficiale nici una care să poată deosebi în
mod just sufletul de spirit. Şi pretutindeni – chiar şi printre oamenii
care cred că se bazează pe un fundament lipsit de orice prejudecată –
întâlnim afirmaţia plină de prejudecăţi făcută de cel de-al
VIII-lea conciliu ecumenic, conform căreia omul ar fi constituit din
trup şi suflet. Cel ce cunoaşte viaţa spirituală, şi nu numai în
felul în care se prezintă ea în domeniile filosofice mai
superficiale, ci aşa cum s-a cuibărit ea şi în gândirea şi
simţirea tuturor oamenilor, chiar şi a acelora care nici nu se
gândesc să se intereseze câtuşi de puţin de idei
filosofice, cel ce cunoaste într-adevăr această viaţă spirituală
a Occidentului, acela sesizează pretutindeni influenţa desfiinţării
ideii de spirit. Iar atunci când în ultima vreme a apărut
tendinţa de a prelua unele elemente din înţelepciunea orientală,
pentru ca apoi cu ajutorul lor să se corecteze câte ceva din
înţelepciunea occidentală, ceea ce a fost preluat a fost
prezentat într-o lumină din care abia dacă poate fi intuit faptul
că Universul şi omenirea ar avea la temelia lor împărţirea
în trup, suflet şi spirit. Pentru că alcătuirea omului –
rezultată din cercetarea pur astrală – din corp compact, corp eteric,
corp astral, shtula sharira, linga sharira – prana, cum se spunea
atunci, apoi kama, kama-manas şi toate celelalte lucruri câte au
fost preluate din Orient în Occident, în toate aceste
divizări, care, într-un mod atât de neprincipial,
înşiruie unul după altul şapte principii [1], nu
poate fi reţinut nimic din ceea ce ar fi lucrul cel mai important,
adică să pătrundem concepţia noastră asupra lumii cu împărţirea
în trup, suflet şi spirit.
S-ar putea spune astfel chiar că această împărţire în trup,
suflet şi spirit a fost de-a dreptul îngropată. Fireste, şi
astăzi se vorbeste mult despre spirit; însă ceea ce se vorbeşte
sunt cuvinte. Numai că oamenii de astăzi nu prea mai pot deosebi
cuvintele de lucrurile pe care le semnifică. De aceea sunt luate
în serios până şi expunerile făcute – as spune – prin
îmbinări caleidoscopice de cuvinte, precum, de pildă, filosofia
euckeniană [2].
Esenţa Misteriului de pe Golgota nu poate fi înţeleasă dacă se
renunţă la tripartiţia omului în trup, suflet şi spirit.
Renunţarea la spirit, ce-i drept, a devenit dogmatică – aşa cum am
arătat data trecută – abia după al VIII-lea conciliu ecumenic;
însă ea fusese pregătită deja de vreme mai îndelungată. Şi
faptul că renunţarea la spirit a devenit realitate se datorează
în fond unei evoluţii necesare în viaţa spirituală
occidentală. Vom putea pătrunde poate cel mai uşor în modul
în care ne putem apropia pe această cale de Misteriul de pe
Golgota, de înţelegerea Misteriului de pe Golgota, dacă ne vom
forma o imagine a modului în care Aristotel [3],
aflat pe culmea gândirii grecesti, şi-a constituit o imagine
proprie despre suflet. Pentru că Aristotel a fost în acelaşi timp
filosoful dătător de ton al întregului Ev Mediu, iar
gândirea de astăzi, oricât de puţin ar vrea să recunoască
oamenii, încă se mai hrăneşte cu noţiuni ale Evului Mediu.
În afară de aceasta, vedem că ceea ce s-a dezvoltat în
decursul istoriei omenirii cu câteva secole înainte de
Misteriul de pe Golgota s-a dezvăluit în Aristotel, şi că s-a
încercat apoi, de către spiritele dătătoare de ton ale Evului
Mediu, să se înţeleagă Misteriul de pe Golgota cu ajutorul
ideilor lui Aristotel. În aceste lucruri se află ceva atât
de extraordinar de important, încât trebuie
într-adevăr să ne dăm osteneala de a le contempla într-un
mod imparţial.
Cum gândeste Aristotel despre sufletul omenesc? Vreau să
prezint fără ocolişuri modul cum gândeste Aristotel despre
sufletul omenesc, adică felul cum s-a modelat în sufletul lui
Aristotel, într-un spirit iluminat, gândirea greacă despre
sufletul omului. Aristotel – şi prin el aflăm ceea ce gândeste
despre suflet cel mai important european cu câteva secole
înainte de Misteriul de pe Golgota –, deci Aristotel
gândeşte astfel: Când un om intră în evoluţia
generală a lumii, când un individ intră în evoluţia lumii
prin naştere, sau să spunem prin conceperea lui, el îşi datorează
exiatenţa fizică în primul rând tatălui şi mamei sale.
Însă, e de părere Aristotel, de la tată şi de la mamă provine
numai ceea ce constituie existenţa trupească; prin simpla unire a
tatălui şi a mamei n-ar putea nicicând să se nască omul
întreg. Asadar, după Aristotel, omul întreg nu poate fi
creat numai prin unirea tatălui şi a mamei, pentru că omul complet
posedă şi un suflet. Iar acest suflet are o parte – să înţelegem
bine că Aristotel deosebeste în suflet, mai întâi,
două părţi – cu totul legată de trup, care se manifestă prin trup, care
îşi primeste impresiile sale despre lumea exterioară prin
activitatea simţurilor trupului. Această parte a sufletului se naşte ca
un fel de produs concomitent necesar al evoluţiei prin dezvoltarea
materială a omului care se trage de la tată şi mamă. Nu la fel se
întâmplă însă cu partea spirituală a sufletului, sau
– aşa cum îşi cizelează Ariatotel vorbele – cu partea
gânditoare a sufletului, cu acea parte a sufletului care
participă la viaţa spirituală generală a lumii prin gândire, care
participă la „nus“, la gândirea lumii. Pentru Aristotel, această
parte a sufletului este imaterială, nu provine din materie şi n-ar
putea rezulta nicicând din ceea ce se naşte pentru om din tată şi
mamă, ci poate rezulta numai prin aceea că la naşterea omului din tată
şi mamă coacţionează Dumnezeu, sau, mai bine spus, „Divinitatea“, dacă
rămânem la expresiile aristotelice; conlucrează deci Divinitatea.
În acest fel ia aşadar nastere omul, omul întreg. Pentru
Aristotel este foarte important să se formuleze exact cu aceste
cuvinte: Omul întreg rezultă din conlucrarea lui Dumnezeu cu
tatăl şi cu mama. Prin Dumnezeu, omul îşi primeşte partea
spirituală sau, după Aristotel, am putea spune şi partea
gânditoare a sufletului. Această parte gânditoare a
sufletului, care deci, cu fiecare evoluţie fizică individuală a unui
om, se naste prin conlucrarea lui Dumnezeu, această parte se dezvoltă
de-a lungul vieţii dintre naştere şi moarte. Când omul păşeşte
prin poarta morţii, partea lui trupească este predată Pământului
şi împreună cu această parte trupească este predată şi acea parte
a sufletului care este legată de organele trupului; rămâne ceea
ce constituie partea spirituală a sufletului. După Aristotel, această
parte spirituală a sufletului vieţuieste spiritual mai departe, prin
aceea că este oarecum transpus într-o altă lume decât cea
cu care ne aflăm în legătură prin organele trupului şi vieţuieste
acolo o existenţă nemuritoare. Vieţuieşte deci, conform opiniei lui
Aristotel, o existenţă nemuritoare, pentru ca omul care s-a dăruit
în decursul vieţuirii sale trupesti cutărui sau cutărui lucru bun
să poată privi înapoi asupra acestui lucru bun pe care l-a inclua
în edificiul lumii, lucru care însă nu mai poate fi
transformat acolo unde stă inclus. Da, îl vorn înţelege pe
Aristotel într-un mod just numai dacă acceptăm ideea
gândită de el că după moarte sufletul urmează să contemple
în vecii vecilor oricare faptă bună ca şi oricare faptă rea pe
care a săvârsit-o.
Tocmai în secolul al XIX-lea s-a făcut, din diferite direcţii,
efortul cel mai mare imaginabil pentru înţelegerea acestei idei a
lui Aristotel, care, prin modul lui de a se exprima, este
câteodată dificil de înţeles. Şi se poate chiar spune că
recent răposatul Franz Brentano, în diferendul lui cu Eduard
Zeller [4], a încercat
de-a lungul întregii sale vieţi să strângă toate elementele
care pot conduce la dobândirea unei idei clare în legătură
cu ceea ce a gândit Aristotel despre relaţia părţii spirituale a
sufletului omului cu omul întreg. Însă ceea ce Aristotel a
gândit în acest sens a trecut în filosofia care a
fost propovăduită de-a lungul întregului Ev Mediu, până
în vremurile mai recente, şi care mai este propagată în
anumite domenii ale vieţii religioase chiar şi în prezent.
Franz Brentano, care se ocupase într-adevăr intens de aceste
idei care izvorăsc de la Aristotel, s-a lămurit de faptul că acesta era
un spirit care prin dispoziţia lui lăuntrică de gânditor era mai
presus de materialism; ca atare, el nu putea accepta părerea că partea
spirituală a sufletului ar fi ceva de ordin material; nu putea cădea
în credinţa stupidă că partea spirituală a sufletului s-ar
dezvolta din ceea ce este primit de om de la tatăl şi mama sa. De aceea
– e de părere Brentano – pentru Aristotel existau numai două
posibilităţi de a gândi despre partea spirituală a sufletului.
Una dintre posibilităţi era să admită naşterea părţii spirituale a
sufletului prin crearea nemijlocită de către Dumnezeu în
conlucrare cu ceea ce provine de la tată şi mama, astfel că partea
spirituală a sufletului ia fiinţă prin acţiunea lui Dumnezeu asupra
embrionului uman; această parte spirituală a sufletului nu este
nimicită prin moarte, ci, atunci când omul trece prin poarta
morţii, ea începe o viaţă veşnică. Ce i-ar mai fi rămas oare lui
Aristotel – întreabă Brentano – dacă nu ar fi dezvoltat această
idee? Şi Brentano consideră just faptul că Aristotel a acceptat pentru
sine această idee. Ce i-ar mai fi rămas – zice el – dacă n-ar fi
dezvoltat această idee? Numai o a doua posibilitate. O a treia
posibilitate nu există, spune Brentano. Iar această a doua posibilitate
este de a accepta preexistenţa sufletului omului; adică existenţa la
nivel spiritual înainte de naştere, respectiv înainte de
concepţie. Însă atunci – recunoaşte Brentano –, de îndată
ce se admite în general că sufletul ar preexista într-un
fel oarecare, nu ar mai rămâne nimic altceva de făcut decât
să se admită că sufletul nu se întrupează doar o singură dată, ci
că reapare în repetate vieţuiri pământeşti. O altă
posibilitate nu poate exista. Şi pentru că – spune Brentano –
Aristotel, în anii săi de maturitate, a respins palingeneza,
adică vieţuirile pământesti repetate, nu i-a mai rămas nimic
altceva de făcut decât să admită creaţionismul, adică crearea
sufletului uman cu ocazia fiecărei formări a embrionului uman, ceea ce
nu contrazice existenţa ulterioară a sufletului, dar contrazice foarte
clar preexistenţa. Franz Brentano fusese iniţial preot, şi as spune că
era, ca unul dintre ultimele spirite, cu totul prins în ceea ce
se dezvoltase drept latura bună a filosofiei scolastice aristotelice.
Lui Brentano i se părea că este raţional din partea lui Aristotel să
respingă dogma vieţilor pământeşti repetate, admiţând numai
valabilitatea creaţionismului împreună cu existenţa ulterioară.
În ciuda tuturor variantelor ei, această concepţie formează
totuşi nervura fundamentală a întregii filosofii creştine,
în măsura în care aceasta se împotriveste concepţiei
vieţilor pământeşti repetate. Este remarcabil, as putea spune
chiar înfiorător de fermecător, să vezi un cugetător eminent, aşa
de capabil de a gândi ca Franz Brentano, care s-a dezbrăcat de
reverenda preoţească, cum luptă el pentru a se lămuri pe deplin
în legătură cu acest creaţionism al sufletului, şi cum pentru el
nu există nici o posibilitate de a stabili o legătură cu dogma
repetatelor vieţi pământesti. De ce se întâmplă acest
lucru? Deoarece, cu toată calitatea de profund gânditor a lui
Brentano, cu toată activitatea gândirii sale perspicace şi
energice, el era totuşi izolat de cunoaşterea noţiunii de spirit, şi
niciodată nu a putut să ajungă la noţiunea de spirit şi nici să
intuiască separarea, care avusese loc, a acestei noţiuni de noţiunea de
suflet. Nu există nici o posibilitate de a ajunge la cunoasterea
noţiunii de spirit fără a se ajunge la noţiunea vieţilor
pământeşti repetate. Învăţătura despre vieţile
pământeşti repetate este automat pierdută dacă este pierdută
în general noţiunea de spirit. În fond, as zice că deja pe
timpul lui Aristotel noţiunea de spirit începuse să se clatine.
În anumite locuri esenţiale ale scrierilor lui Aristotel se poate
observa cum expunerea lui devine neclară de fiecare dată când
vorbeste despre preexistenţă.
Însă toate acestea se leagă de ceva incomensurabil de
semnificativ şi de adânc, adică de dezvoltarea reală a omenirii.
Se află în legătură cu faptul că în decursul veacurilor de
dinaintea Misteriului de pe Golgota omenirea apucase pe calea atingerii
unui stadiu al dezvoltării sale în care, de câte ori se
vorbea despre spirit, asupra sufletului ei parcă se aseza ceva ca o
ceaţă. Pe atunci, când se vorbea despre spirit, ceaţa care se
depunea asupra sufletului oamenilor încă nu era aşa de compactă
ca astăzi, în împrejurări asemănătoare, însă
începuse deja întregul proces de corupere a gândirii
îndreptate asupra spiritului. Iar acest fenomen, dragii mei
prieteni, se află în legătură cu faptul că, în decursul
timpului, omenirea a parcurs o anumită dezvoltare şi că, în acest
timp, sufletul a devenit altfel decât era în timpul
primordial al evoluţiei pământesti a omului. În acele
vremuri primordiale, datorită existenţei elarvederii atavice, omul
vieţuia nemijlocit prezenţa spiritului. Atunci, existenţa spiritului
era certă, neîndoielnică. Oamenii se puteau îndoi atunci cu
privire la existenţa spiritului la fel de puţin cum se pot îndoi
astăzi de lumea senzorială exterioară. Mereu se pune problema dacă
oamenilor le este permis – sau dacă au posibilitatea – să contemple mai
mult sau mai puţin spiritul. Însă în anumite timpuri mai
vechi ale evoluţiei omului nimeni nu se îndoia că sufletului
omenesc îi este accesibil drumul călăuzitor spre spirit. Şi tot
pe atât de puţin se putea îndoi cineva că în decursul
vieţii pământeşti între naştere şi moarte spiritul
vieţuieste înăuntrul sufletului omului, astfel încât,
datorită acestui conţinut spiritual, sufletul omenesc participă la
viaţa divină. Nimeni nu se putea îndoi de aceasta. Iar această
convingere, întemeiată pe conştienţa nemijlocită a existenţei
spiritului, era exprimată pretutindeni în Misterii şi în
cultivarea lor. Este însă remarcabil că tocmai unul dintre cei
mai vechi filosofi greci, bătrânul Heraclit [5],
vorbeste despre Misterii deja în aşa fel, încât
reiese clar că el ştia că în timpurile şi mai vechi, de dinaintea
lui, Misteriile erau pentru om ceva incomensurabil de important,
însă în fond deja începuseră să decadă. Aşadar,
tocmai grecii iluminaţi vorbeau deja despre alunecarea Misteriilor de
pe înălţimea lor.
În Misterii se obişnuia să se cultive anumite taine. În
împrejurările de astăzi însă pe noi nu ne mai poate
interesa în mod deosebit decât ideea centrală a
Misteriilor. Să zăbovim o clipa asupra acestei idei centrale a
Misteriilor, asa cum erau ele practicate până în vremea
Misteriului de pe Golgota, aşa cum erau ele încă practicate pe
timpul împăratului Iulian Apostatul [6], să
zăbovim deci o clipă asupra acestei idei. Pentru că, în ultimul
timp, parţial a fost scos din nou în evidenţă câte ceva din
cultul acestor Misterii – vreau să spun, de fapt, scos în
evidenţă într-un sens antichristic. S-a atras atenţia asupra
modului în care a vieţuit pretutindeni în Misterii ceea ce
este istorisit din Misteriul de pe Golgota ca „legenda Paştelor“, adică
legenda centrală a patimilor, morţii şi învierii lui Christos.
Iar din aceasta s-a tras apoi concluzia că Taina de Paşte a
creştinismului este în fond numai un fel de transferare a unor
vechi datini ale Misteriilor păgâne asupra persoanei lui Iisus
din Nazareth. Şi unora lucrurile li se par a fi atât de
grăitoare, încât nu se mai îndoiesc de veridicitatea
ideii pe care vor să o exprime, spunând: Ceea ce povestesc
creştinii, că Dumnezeul Christos a pătimit, că a fost dat morţii, că a
înviat, că de această înviere este legată speranţa şi
dorinţa oamenilor de a fi mântuiţi, ceea ce şi-au format
creştinii cu astfel de idei, toate acestea – spun respectivii oameni –
au vieţuit şi în cele mai vechi culte ale Misteriilor. După ei,
obiceiurile păgâne au fost reunite şi amalgamate, fiind
transferate personalităţii lui Iisus din Nazareth şi devenind legenda
de Paşte.
În vremurile mai noi s-a mers chiar şi mai departe,
într-un mod curios chiar şi în cercurile creştine oficiale
– este suficient să amintim în acest sens anumite curente din
Bremen [7]–, prin faptul că
însăşi existenţa istorică a lui Iisus din Nazareth este
considerată a fi lipsită de importanţă, spunând: Prin viaţa
socială, cele mai diferite legende şi culte ale Misteriilor au fost
colectate, cum s-ar spune centralizate, iar legenda christică ar fi
fost compilată din vechile legende păgâne, în comunitatea
creştină primordială. Cu prilejuf unei discuţii care a avut loc acum
câţiva ani aici, la Berlin [8]– datorită acestor ani
care au trecut, atât de încărcaţi de suferinţă, ceea ce s-a
întâmplat în trecut s-a transformat în multe
privinţe într-un mit şi ne pare de aceea a fi situat
înspăimântător de departe în trecut, în
realitate însă discuţia cu pricina a avut loc numai acum
câţiva ani –, cu această ocazie, deci, s-a putut vedea că
reprezentanţii oficiali ai creştinismului susţineau opinia că nu poate
fi vorba de un Iisus din Nazareth real din punct de vedere istoric, ci
numai de o „Idee de Christos“ care, datorită diferitelor impulsuri
sociale, s-ar fi născut într-o oarecare măsură ca idee în
comunitatea creştină primordială.
Se poate spune că în contemplarea cultelor păgâne ale
Misteriilor şi compararea lor cu ceea ce a rezultat ca Misteriu pascal
crestin se află o infinită ispitire. Căci este suficient să ne
îndreptăm atenţia asupra vreunei descrieri prezumtiv fidele a
sărbătorilor frigiene. Şi la fel cum am putea aminti sărbătorile
frigiene, tot asa ne-am putea referi şi la alte sărbători asemănătoare,
care erau foarte răspândite. Firmicus [9]
relatează, de pildă, într-o scrisoare adresată fiilor lui
Constantin despre sărbătoarea frigiană: Portretul lui Attis, deci al
unui anumit zeu – nu e deloc nevoie să specificăm al cairui zeu – era
fixat pe un trunchi de copac şi era astfel purtat – fixat pe trunchiul
de copac – în decursul unei procesiuni rituale în miez de
noapte, apoi erau celebrate şi patimile zeului; în acest timp,
lângă trunchiul de copac era asezat un miel. În ziua
următoare era anunţată învierea zeului. Şi în timp ce
în ziua anterioară – când portretul fusese fixat pe
trunchiul de copac, fiind deci ca şi predat morţii – se izbucnise
conform ritualului în cele mai jalnice bocete, iată că în
ziua următoare, la sărbătorirea învierii zeului, bocetele se
transformau brusc în strigătele celei mai exuberante bucurii.
În alte pării – povesteste Firmicus – portretul zeului Attis era
îngropat. În timpul nopţii, când doliul atingea
punctul culminant, era aprinsă pe neasteptate o lumină, iar
mormântul era deschis: zeul înviase. Apoi preotul rostea
cuvintele: „Curaj vouă, cucernicilor, căci datorită faptului că
Dumnezeu este mântuit vi se va dărui şi vouă mântuirea de
care aveţi nevoie“.
Cine ar nega că aceste sărbători rituale care au fost celebrate
pretutindeni secole de-a rândul înaintea săvârşirii
Misteriului de pe Golgota prezintă o tulburătoare asemănare cu ceea ce
a pătruns în creştinism prin taina Paştelui? Din cauză că era aşa
de ispititor să gândească astfel, iată ce credeau unii: Credinţa
într-un Dumnezeu care a pătimit, a murit şi a înviat a fost
răspândită pretutindeni; variantele acestei credinţe au fost
într-o oarecare măsură centralizate printre creştini şi transpuse
asupra lui Iisus din Nazareth.
Este important să se înţeleagă de unde se trag de fapt toate
aceste sărbători păgâne precreştine. Căci originea lor se pierde
în vremuri foarte îndepărtate, de când Misteriile
erau formate din cele mai profunde cunoştinţe originare despre esenţa
omului şi despre interconexiunea sa cu Univeraul, aşa cum se dezvăluiau
ele clarvederii atavice. Desigur că pe vremea când mai erau
celebrate sărbătorile frigiene cei ce participau la actul sărbătoririi
ştiau despre adevăratul sens al acţiunilor desfăşurate aproximativ cam
tot atât cât se ştie astăzi în anumite temple
francmasonice despre ceremoniile practicate acolo. Totusi, aceste
lucruri se trag dintr-o cunoaştere la originea ei grandioasă despre
Univers şi om, dintr-o cunoaştere care în zilele noastre mai
poate fi doar cu greu înţeleasă. Căci n-aveţi decât să vă
gândiţi la faptul că, în realitate, omul vieţuieşte
în mediul înconjurător nu numai cu corpul său fizic
exterior, nu este dependent de mediul său numai prin corpul fizic, ci
vieţuieşte în mediul exterior şi cu sufletul şi spiritul său. El
asimilează ideile şi reprezentările acestui mediu exterior; ele
îi devin familiare, obişnuite şi nu poate renunţa la ele din
diferite considerente. Astfel că putem avea multă bunăvoinţă, şi cu
toate acestea să întâmpinăm greutăţi în a
înţelege anumite lucruri care s-au pierdut pentru dezvoltarea
spirituală a omului din cauzele arătate mai sus, ca şi din alte cauze.
Cred că nu trebuie să repet de fiecare dată că o admir, desigur, o
admir, însă cu toate acestea ceea ce este ştiinţa de astăzi este
fixat de stratul cel mai exterior al lucrurilor, de ceea ce călăuzeste
în cea mai mică măsură posibilă la esenţa lucrurilor. Faptul că,
totuşi, în anumite domenii s-a ajuns cu ajutorul acestei ştiinţe
foarte departe se datorează faptului că prin „ajungerea departe“ se
înţelege uneori tocmai cutare sau cutare lucru nesemnificativ.
Desigur, putem spune că această ştiinţă a ajuns la telegrafia fără fir
şi încă la multe altele care în zilele noastre au o
importanţă mare, motiv pentru care ne şi putem întreba: Ce am
avea dacă nu s-ar fi ajuns la toate aceste lucruri? Dacă am vrea să
dezbatem răspunsul la această întrebare, în mod inevitabil
ne-am ciocni dur de ceea ce astăzi este pur şi simplu interzis să se
discute. Pentru ceea ce este actualmente ştiinţa, desigur că
înţelepciunea care şi-a avut ultimii săi descendenţi –
descendenţi deja corupii – în mai sus-amintitele practici ale
Misteriilor este pur şi simplu un nonsens, o absurditate, o stupizenie.
Poate că aşa este. Doar şi apostolul Pavel amintea că ceea ce oamenii
consideră o neghiobie ar putea fi adesea înţelepciune în
faţa lui Dumnezeu [10].
O înţelegere adevărată a esenţei omenirii şi a lumii rezultă
între multe altele – doresc să evidenţiez astăzi acele puncte de
vedere care sunt importante pentru înţelegerea Misteriului de pe
Golgota – şi dintr-o anumită concepţie asupra organismului omenesc care
pentru ştiinţa de astăzi pare a fi, fireste, curată nebunie. Şi anume,
organismul uman se deosebeste fundamental de organismul animalelor. Noi
am indicat deja multe astfel de deosebiri, motiv pentru care astăzi ne
vom limita la enumerarea acelor deosebiri care trebuie să ne intereseze
cu privire la Misteriul de pe Golgota. Organismul uman se deosebeşte
în mod esenţial de cel animal pentru că organismul animal –
dacă-l studiem într-adevăr cu mijloacele de investigaţie ale
ştiinţei spiritului – poartă în sine impulsul firesc, natural al
morţii. Cu alte cuvinte: Dacă veţi învăţa să cunoaşteţi
într-adevăr organismul animal cu ajutorul mijloacelor de
cercetare ale ştiinţei spiritului, atunci vă veţi putea explica de ce
trebuie să treacă organismul animal prin moarte, astfel
încât într-o bună zi se descompune şi este predat
elementelor pământului. Moartea animalului nu prezintă nimic de
neînţeles, căci din studierea organismului animal reiese că
moartea lui este tot atât de firească cum este şi faptul că
trebuie să se hrănească şi să se adape. Din fiinţa organismului animal
reiese şi necesitatea morţii sale.
Însă acesta nu este cazul şi pentru fiinţa organismului uman.
Aici ajungem, desigur, într-un domeniu care trebuie să
rămână absolut de neînţeles pentru ştiinţa modernă. Căci
dacă veţi studia organismul omenesc cu toate mijloacele de investigare
ale ştiinţei spiritului veţi constata că în organismul uman nu
există nimic care să explice necesitatea necondiţionată a morţii sale.
Nu există nici un element care să explice necesitatea morţii omului.
Moartea omului trebuie acceptată ca ceva prin care acesta trece pur şi
simplu, fără a se putea explica de ce moare de fapt omul. Pentru că la
originea lui omul nu este născut pentru a muri, nu este născut pentru a
muri nici ca organism exterior. Faptul că la om moartea poate apărea
din interiorul său este ceva ce nu poate fi explicat prin însăşi
fiinţa lui. În felul în care se prezintă entitatea umană,
moartea ei este inexplicabilă.
Ştiu că afirmaţia de mai sus va fi considerată complet stupidă de
toţi cei care vor să se situeze pe poziţia înaltă a
principialităţii ştiinţifice. În general, este extrem de dificil
să se dezbată toate aceste lucruri, pentru că ele se află, de fapt,
în legătură cu domenii ale celor mai profunde Misterii. Chiar şi
astăzi, dacă vrem să clarificăm legăturile existente între astfel
de lucruri, suntem întâmpinaţi de ceva ce nu poate fi
exprimat altfel decât aşa cum o face Saint-Martin în
repetate rânduri în cartea sa Des erreurs et de la vérité
[11],
despre care am vorbit aici. Într-un loc important în
această carte, acolo unde spune ce urmări a avut pentru evoluţia
omenirii faptul că s-a petrecut un anumit eveniment în lumea
spirituală înainte ca omul să se întrupeze fizic pentru
prima dată, când Saint-Martin vrea să vorbească despre acest
eveniment spiritual-suprapământesc el pronunţă nişte cuvinte pe
care le înţelege oricine este familiarizat cu astfel de lucruri:
„Oricât aş dori să ajungem la aceasta, tot pe atât
obligaţiile mele îmi interzic să ofer chiar şi cea mai mică
explicaţie în legătură cu acest punct; şi de altminteri, de
dragul propriului meu bine, prefer să roşesc din cauza păcatelor
omului, decât să vorbesc despre acest lucru“.
În acest caz, Saint-Martin ar trebui să vorbeaacă despre un
păcat al omului înainte de a se fi întrupat în prima
încarnare pământească. Însă el nu poate să facă acest
lucru. Dar din anumite motive – în nici un caz pentru că oamenii
ar fi devenit mai buni de la Saint-Martin încoace, ci din alte
cauze – astăzi se poate spune câte ceva din ceea ce Saint-Martin
încă nu putea să vorbească. Însă dacă am vrea să discutăm
tot ceea ce trebuie luat în considerare în legătură cu un
adevăr cum este acela că omul nu este creat de fapt pentru a muri,
atunci ar trebui atinse şi unele lucruri care în general nu pot
fi auzite de urechile de azi. Omul nu este născut pentru a muri, şi
totuşi el moare. Prin această constatare se exprimă ceva care,
bineînţeles, este o prostie pentru preaînţelepţii oameni ai
ştiinţei de astăzi, care însă, pentru cel ce vrea să avanseze
înspre înţelegerea reală a lumii, face parte dintre cele
mai adânci taine: Omul nu este născut pentru a muri, şi totuşi el
moare.
Vedeţi dumneavoastră, conştienţa faptului că omul nu este născut
pentru a muri şi totuşi moare este în fond tocmai ceea ce
străbate, ca un impuls tainic, vechile Misterii, între care şi pe
cel al lui Attis, pe care l-am indicat mai sus. În aceste
Misterii era căutată într-o oarecare măsură posibilitatea
înţelegerii faptului că „Omul nu este născut pentru a muri, şi
totuşi el moare“. Misteriile erau menite să dea, oarecum, o dezlegare a
acestei taine. De ce erau oare serbate aceste Misterii? Pentru că omul
voia să i se repete în fiecare an ceva. Ceva ce voia să audă, să
simtă, ceva ce voia să trăiască în sufletul său, acest lucru voia
omul să audă cum i se repeta în fiecare an. El voia să audă că
încă n-a sosit timpul în care omul trebuie să privească
într-adevăr cu seriozitate asupra inexplicabilei sale morţi. Ce
aştepta de fapt un credincios de la preotul zeului Attis? Un astfel de
credincios avea certitudinea instinctivă că pentru Pământ va veni
cândva timpul în care se va privi cu adevărată seriozitate
inexplicabila moarte. Însă acest timp aparţine de domeniul
viitorului. Şi în timp ce preotul celebra patimile şi
învierea Divinităţii, această celebrare se transforma
într-o consolare: Încă n-a sosit timpul în care
înţelegerea morţii poate fi luată în serios.
Toţi oamenii străvechilor timpuri ştiau că evenimentul descris de
Biblie – hai să zicem „simbolic“ – la începutul Vechiului
Testament se referea la o realitate. Acest lucru, oamenii străvechi
îl ştiau în mod instinctiv. Abia materialismul modern a
ieşit din această simţire instinctivă că descrierea ispitirii omului de
către Lucifer indică un eveniment real care a avut loc. Desigur că
sodomizarea gândurilor care se ascunde în spatele
interpretării materialiste a darwinismului se deosebeste considerabil
de ceea ce trebuie considerat în această privinţă a fi adevărul.
Căci această sodomizare a gândurilor prezintă următoarea viziune:
În timpurile străvechi au existat anumite specii de animale care
în decursul timpului au evoluat, devenind până la urmă
oamenii de azi. Este firesc ca în această interpretare
materialistă a darwinismului relatarea ispitirii din Rai a omului să
nu-şi găsească locul. Căci ar fi nevoie, desigur, de un intelect cu
totul degenerat pentru a crede că o maimuţă-mascul primordial, sau o
maimuţă-femelă primordială, ar fi putut fi ispitită de Lucifer.
A existat deci cândva o certitudine instinctivă că ceea se
povesteste la începutul Vechiului Testament se întemeiază
pe fapte reale de odinioară. Şi cum era perceput acest fapt real? Acest
fapt real era perceput în aşa fel încât omul
îşi spunea: În modul în care a fost organizat fizic
propriu-zis omul la originea lui, el nu era muritor; însă prin
acel fapt real organizării sale originare i-a fost adăugat ceva care
pătrunde în ea în mod corupător şi care face ca şi în
om să existe un impuls al morţii sale. Omul a devenit muritor printr-un
proces cu caracter moral, prin ceea ce este cuprins în expresia
misterioasă „păcatul originar“ – lucru asupra căruia vom mai reveni.
Omul nu a devenit muritor la fel cum au devenit muritoare celelalte
fiinţe ale naturii, el nu a devenit muritor datorită unor procese
naturale, datorită unor procese materiale, ci a devenit muritor ca
urmare a unui proces moral. Omul a devenit muritor datorită
schimbărilor petrecute în el la nivel sufletesc.
Sufletul animal, ca suflet al speciei, este nemuritor. Ca suflet al
speciei, el se întrupează în fiecare individ în parte
al regnului animal; însă datorită organelor sale animalul
individual este muritor. Sufletul speciei iese din animalul muritor
în acelasi fel în care s-a întrupat în el; dar
organismul animal, ca organism individual, este rânduit dinainte
pentru a muri. Nu în aceeasi măsură însă şi organismul
uman. Căci organismul omului a fost creat de la bun început
în aşa fel încât ceea ce îi stă la bază ca
suflet al speciei umane este exprimat în omul individual şi-l
face nemuritor în calitatea lui de organizare omenească
exterioară. Omul a putut să devină ulterior muritor numai întru
sufletul său, datorită unei fapte morale. Sufletul trebuie să fie
alcătuit într-un anumit fel pentru ca omul să poată fi muritor.
De îndată ce astăzi astfel de lucruri sunt considerate la fel cum
sunt considerate noţiunile abstracte, nu se mai înţelege absolut
nimic din această problemă. Numai dacă ne avântăm înspre o
percepere concretă, reală a acestei chestiuni, numai astfel putem
înţelege aceste lucruri.
Dar iată că în timpurile vechi – chiar şi cu puţin
înainte de Misteriul de pe Golgota, când se mai oficiau
aceste vechi Misterii – oamenii aveau convingerea cea mai fermă că
sufletul omului este cel care determină moartea sa. Sufletul omului se
află de-a lungul timpurilor într-o neîntreruptă evoluţie.
În ce constă această evoluţie? În aceea că sufletul corupe,
strică organismul, participând tot mai mult la acţiunea de
distrugere a acestuia. În timpurile străvechi, omul privea
în sus şi îşi spunea: Iată că acolo sus a avut loc un
eveniment moral prin care sufletul a devenit astfel, încât
datorită faptului că prin naştere se sălăşluieşte în trup el
strică trupul; însă ca urmare a faptului că strică trupul,
sufletul nu vieţuieşte între naştere şi moarte în felul
în care ar vieţui dacă l-ar lăsa nealterat. Situaţia aceasta s-a
deteriorat tot mai mult în decursul secolelor şi mileniilor.
Sufletul strică din ce în ce mai mult trupul! Aşa îşi
spunea omul din vechime. Însă prin această acţiune a sa sufletul
află tot mai puţin posibilitatea de a porni pe calea lui de
întoarcere la spirit. Cu cât avansează mai mult dezvoltarea
omenirii, cu atât sufletul corupe mai mult trupul; prin aceasta,
sufletul inoculează în trup tot mai mult germenul morţii. Şi
trebuie să vină un moment în care – după ce şi-au petrecut
existenţa aşa de mult timp între naştere şi moarte – sufletele nu
vor mai descoperi nici o posibilitate de a regăsi drumul de
întoarcere în lumea spirituală.
Este un moment care era aşteptat în timpurile de demult cu
groază şi cu spaimă. Oamenii îşi spuneau: Vor trece generaţii
după generaţii şi iată că va veni o dată şi o dată o generaţie cu nişte
suflete care-şi vor corupe şi strica trupurile, inoculându-le
germenul morţii aşa de adânc, încât nu va mai exista
posibilitatea regăisirii drumului călăuzitor spre Divinitate. Această
generaţie va apărea cândva cu siguranţă! – Aşa îşi spuneau
ei. Şi voiau totodată să afle în ce măsură se apropia momentul
respectiv. De aceea exista cultul lui Attis şi al altor divinităţi.
Oamenii încercau să vadă dacă se mai află atâta esenţă
divină în sufletele umane încât să nu sosească
încă vremea în care sufletele vor îndepărta din ele
orice urmă de Divinitate şi nu vor mai putea afla drumul de
întoarcere la Dumnezeu. De aceea avea o imensă importanţă
când preotul pronunţa cuvintele rituale: „Curaj vouă,
cucernicilor, căci aşa cum Dumnezeu este mântuit, aşa vi se va
dărui şi vouă mântuirea de care aveţi nevoie“. Prin aceasta, el
voia să spună: „Vedeţi, Dumnezeu mai are încă influenţă asupra
lumii, sufletele încă n-au avansat până la despărţirea lor
de Dumnezeu, care învie!“ Acest lucru voia preotul să-l
vestească, iar ceea ce le vestea el era o consolare. „Dumnezeu se mai
află în voi!“ – spunea el.
Luând contact cu astfel de lucruri, ajungem să cunoaştem unele
caracteristici de simţire şi de percepţie infinit de adânci care
existau odinioară în evoluţia omenirii, de care omul de astăzi,
care şi-a exteriorizat interesele, n-are nici cea mai vagă idee. Chiar
dacă nu ştiau nimic despre ceea ce se numeşte astăzi cultură, chiar
dacă erau cu desăvârşire analfabeţi, ei aveau totuşi astfel de
sentimente. Iar în şcolile preoţesti, acolo unde erau păstrate
ultimele tradiţii provenite din înţelepciunea clarvizionară,
celor ce urmau să fie iniţiaţi li se spuneau următoarele: Dacă evoluţia
ar merge mai departe aşa cum a mers sub influenţa evenimentului moral
de la începutul dezvoltării Pământului, atunci ar trebui să
ne aşteptăm ca sufletele oamenilor să îşi afle drumul de la
Dumnezeu în jos, în lumea pe care ei înşişi o produc
prin coruperea organismului uman, pe care îl împing spre
moarte tot mai intens. Sufletele s-ar alia atunci cu Pământul,
şi, prin Pământ, cu ceea ce este denumit tărâmul de jos,
Infernul. Sufletele ar fi pierdute. Însă pentru că,
bineînţeles, în aceste şcoli mai exista încă
înţelepciunea spirituală, se ştia că omul este alcătuit din trup,
suflet şi spirit. Ceea ce vă spun acum se spunea atunci despre suflet
şi nu despre spirit. Pentru că spiritul în sine este veşnic şi
îşi are propriile sale legi. Despre spirit se ştia ceea ce-l
făcea pe om să spună: Sufletele vor dispărea în tărâmul de
jos, însă spiritul omului va apărea mereu în vieţi
pământeşti repetate. Şi s-ar proiecta un viitor al evoluţiei
Pământului în care spiritele omenesti s-ar întrupa
din nou, însă ar privi înapoi la toate acele elemente
sufleteşti pierdute care existau odinioară în evoluţia
Pământului. Sufletele ar fi pierdute şi n-ar mai veni alte
suflete. S-ar reîntrupa numai spirite care ar acţiona ca un
automat trupul omului, fără ca modul în care ele pun în
miscare trupul uman să mai fie simţit, perceput printr-o trăire
sufletească.
Ce era însă, în comparaţie cu cele de mai sus, ceea ce
simţeau cei ce se îmbulzeau să participe la Misteriul creştin al
Paştelui? Ei simţeau că, dacă pe Pământ nu se va mai produce
altceva decât ceea ce s-a întâmplat de când
lumea, atunci în viitor se vor naşte pentru a vieţui în
repetate rânduri pe Pământ doar oameni fără suflet. De
aceea aşteptau ei altceva. Ei aşteptau ceva ce nu putea apărea în
interiorul evoluţiei Pămaîntului, ceva ce trebuia să pătrundă din
afară în viaţa Pământului. Cu alte cuvinte, ei aşteptau
Misteriul de pe Golgota. Ei aşteptau intervenţia în evoluţia
Pământului a unei Entităţi care va salva sufletescul,
smulgându-l morţii. Spiritul nu trebuia să fie smuls morţii,
însă sufletescul trebuia neapărat să fie smuls morţii. Această
Entitate care a pătruns din afară în evoluţia Pământului
prin trupul tui Iisus din Nazareth a fost percepută a fi Christos; Cel
care a apărut spre a mântui sufletele. Astfel că prin Christos
omul posedă ceva cu care se poate uni în sufletul său, care,
datorită unirii sale cu Christos, îşi pierde forţa sa de corupere
a trupului, iar treptat, treptat tot ceea ce se pierduse poate fi
redobândit. Acesta este motivul pentru care Misteriul de pe
Golgota este situat în centrul evoluţiei Pământului. De la
începutul evoluţiei Pământului până la Misteriul de
pe Golgota se pierde tot mai mult, datorită faptului că forţa
corupătoare sălăşluieşte în suflet, pentru a-l transforma pe om
într-un automat al spiritului. Iar de la Misteriul de pe Golgota
până la sfârşitul existenţei Pământului există acel
timp în decursul căruia se va strânge iarăşi la un loc ceea
ce se pierduse până la Misteriul de pe Golgota. Astfel
încât, atunci când Pământul va ajunge la
sfârşitul evoluţiei sale, spiritele umane se vor întrupa
în ultimele lor corpuri, în acele corpuri care sunt din nou
nemuritoare. Care sunt iarăşi nemuritoare! Aşa simţeau oamenii taina
Paştelui.
Însă pentru aceasta era necesară biruirea puterii care
îi permitea sufletului coruperea morală. Această putere este
biruită prin ceea ce creştinismul simte propriu-zis ca fiind
Evenimentul de pe Golgota. Primilor creştini, familiarizaţi cu aceste
lucruri, cum le suna oare în urechi un anumit cuvânt
important? Căci ei asteptau din afară un eveniment prin care putea
surveni posibilitatea ca forţa care corupea sufletul să-şi piardă
puterea. Astfel că lor cuvântul lui Christos pe Cruce
„Săvârşitu-s-a“ (Ioan 19, 30, n.tr.) le suna ca o mărturie că
acum începe vremea când încetează activitatea forţei
sufleteşti corupătoare.
Un eveniment remarcabil, un eveniment care închide în
sine taine imense, nebănuite. Căci cu privire la Misteriul de pe
Golgota se pun astfel de întrebări coplesitoare. Mergând cu
analiza noastră mai departe, vom vedea că Misteriul de pe Golgota este
de neimaginat fără Christos Cel Înviat. Christos Cel Înviat
– iată esenţialul! lar spusele apostolului Pavel: „Căci dacă Chriatos
n-ar fi înviat, zadarnică ar fi predica voastră şi zadarnică ar
fi şi credinţa voastră“ (l Cor. l5, 14) constituie cele mai profunde
cuvinte. Christos Cel Înviat aparţine creştinismului. Iar fără
Christos Cel Înviat nu poate exista nici un fel de creştinism.
Din creştinism face parte şi moartea, adică moartea lui Christos.
Gândiţi-vă însă cum este relatat Evenimentul? Şi cum
trebuie să fie relatat? Nevinovatul este dus la judecată, este supus la
patimi, este dus la moarte. Cei ce îl duc la moarte se
încarcă în mod evident cu un păcat greu. Pentru că este dus
la moarte un nevinovat. Ei iau asupra lor o vină grea. Şi totuşi ce
semnificaţie are pentru omenire acest păcat? Nimic altceva decât
mântuirea omenirii! Căci dacă Christos nu ar fi murit n-ar fi
avut loc nici mântuirea omenirii. Stând în faţa
întâmplării de pe Golgota, ne aflăm în faţa unui
Eveniment unic, încât trebuie să spunem: Cea mai
înaltă mântuire de care a avut parte omenirea
pământească este tocmai faptul că Christos a fost ucis. Şi cea
mai mare vină pe care şi-a asumat-o omenirea este aceea că Christos a
fost omorît. În acest caz, mântuirea cea mai
înaltă coincide cu vina cea mai profundă.
Desigur, o minte mai superficială poate să ignore acest lucru.
Însă pentru cel ce nu se limitează numai la suprafaţa lucrurilor,
aceasta reprezintă una dintre cele mai adânci enigme. Crima cea
mai abominabilă săvârsită vreodată în decursul istoriei
omenirii s-a transformat în salvarea omenirii! Percepeţi această
enigmă! Dacă vrem să întâmpinăm cu înţelegere
Misteriul de pe Golgota, atunci trebuie măcar să încercăm să
înţelegem această enigmă. Şi chiar dacă este rostit în
cuvinte paradigmatice, totuşi, de pe Cruce răsună impulsul pentru
dezlegarea enigmei: „Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac!“ (Luca 23, 34).
Vom vedea că în înţelegerea justă a acestor cuvinte este
cuprins răspunsul la semnificativa şi enigmatiea întrebare: De ce
constituie cea mai abominabilă crimă mântuirea omenirii?
Dacă vă veţi gândi la toate acestea, veţi începe să
înţelegeţi că de Misteriul de pe Golgota trebuie să ne apropiem
cu noţiunea tripartiţiei omului (trup, suflet şi spirit). Căci Christos
a murit pentru sufletele oamenilor. El aduce sufletele oamenilor
înapoi în lumea spiritutui, de care ar fi rămas despărţite
dacă nu ar fi venit El. Moralul ar fi dispărut din lume. Spiritul ar fi
fost vârât în trupuri automatizate de o necesitate
lipsită de morală. Cu un astfel de trup omul n-ar fi putut avea parte
de nici o trăire sufletească. Christos urmează să întoarcă
sufletele înapoi. Trebuie oare să ne mai mirăm de faptul că, cu
trei secole înainte de Misteriul de pe Golgota, cel mai luminat
grec, Aristotel, nu se pricepea să vorbească corect despre suflet şi
despre legătura lui cu spiritul, chiar atunci când era iminentă
criza sufletului? Trebuie oare – când în faţa sufletului se
afla această viitoare criză, iar Aristotel nu putea să ştie că urmează
să vină Mântuitorul sufletului – să ne mai mirăm că Aristotel
presupunea inepţii despre suflet? Nu, nu trebuie să ne mirăm deloc de
acestea! În orice caz, va fi nevoie de o altă explicaţie a
motivului pentru care s-au spus tot felul de aiureli despre legătura
dintre suflet şi spirit – aşa cum a făcut Aristotel. Importanţa lui
Christos pentru sufletul umanităţii iese în evidenţă prin lumina
care ni-l arată pe om din nou în fiinţa lui întreită, ca
trup, suflet şi spirit, precum şi în interdependenţa lăuntrică
existentă între întâmplările reale obiective şi
întâmplările morale; o legătură lăuntrică pe care nu o vom
cunoaşte nicicând în adevărata ei lumină, dacă nu vom
recunoaşte adevărul tripartiţiei omului (trup, suflet şi spirit).
V-am putut oferi şi astăzi numai o pregătire în legătură cu
discuţia referitoare la profunzimile sufletului omenese în care
trebuie să coborâm dacă vrem să înţelegem chiar şi numai
parţial Misteriul de pe Golgota. Cred că trebuie să ne intereseze
foarte îndeaproape motivul pentru care vorbim chiar şi în
timpurile noastre despre aceste lucruri, folosindu-ne totodată şi de
actualul timp al sărbătoririi Paştelui, pentru a arunca o privire mai
scrutătoare spre aceste lucruri, în măsura în care îi
este posibil în general omului actual. Prin aceasta, este posibil
să li se poată spune câte ceva simţurilor noastre, ceva ca o
sămânţă care va încolţi în timpurile viitoare,
în cadrul evoluţiei omenirii. Trebuie să înţelegem că
în legătură cu multe lucruri ne vom dumiri complet abia treptat,
că vieţuim într-un timp în care unele lucruri nu le
pricepem, neaflându-ne într-o stare de veghe completă, că
abia mai târziu vom înţelege câte ceva despre cutare
sau cutare lucru. Acest fapt reiese tocmai din cât le este de
greu azi oamenilor să ia cunoştinţă pe deplin – într-o stare
completă de veghe – de evenimentele cu care sunt confruntaţi. Din
păcate nu putem schiţa – chiar şi numai cu câteva trăsături de
penel – cum oamenii ar cuprinde cu privirea, dacă ar fi într-o
stare de veghe completă, evenimentul dureros [12]
care a ajuns la cunoştinţa
omenirii europene, sau cel puţin a celei din Europa Centrală, abia
în decursul întâmplărilor triste ale timpului nostru.
Astfel de lucruri sunt trăite astăzi ca în somn. Însă acum
nu putem spune mai multe despre acestea.
De fapt, astăzi am intenţionat numai să stimulez formularea unor
întrebări, pentru ca, pornind de la ele, să vorbesc data viitoare
despre Misteriul de pe Golgota.
NOTE
1.
Vezi scrisoarea lui Rudolf Steiner către Marie von Sivers din 14 martie
1905 în Rudolf
Steiner/Marie von Sivers, Briefwechsel und Dokumente 1901–l925 (Rudolf Steiner / Marie
von Sivers, corespondenţă şi documente 1901–l925), GA 262.
2. Rudolf Eucken (1846–1924), profesor de filosofie. Cf. Rudolf Steiner, Die Rätsel der Philosophie (Enigmele filosofiei), GA 18.
3. Aristotel, 384–322 î.Chr., Trei cărţi despre suflet.
4.
Franz Brentano, 1838–1917, Die
Psychologie des Aristoteles (Psihologia
lui Aristotel), Mainz, 1867. V. Rudolf Steiner, Von Seelenrätsel
(Despre enigmele
sufletului), cap. 3: Franz
Brentano. Un necrolog, GA
21, precum şi Menschenfragen
und Weltenantworten (Întrebări
omeneşti şi răspunsuri cosmice) (13 conferinţe, Dornach, 1922),
GA 213.
Eduard Zeller, 1814–1908.
În legătură cu conţinutul disputei ştiinţifice dintre Brentano şi
Zeller, v. Brentano: Offener Brief
an Herrn Professor Dr. Eduard Zeller aus Anlaβ seiner Schrift über
die Lehre des Aristoteles von der Ewigkeit des Geistes (Scrisoare deschisă către dl profesor dr.
Eduard Zeller prilejuită de scrierea dumnealui referitoare la
învăţătura lui Aristotel despre veşnicia spiritului)
(Leipzig 1883, Duncker und Humbolt) şi a sa Aristoteles' Lehre vom Ursprung des
menschlichen Geistes (Învăţătura
lui Aristotel despre originea spiritului omenesc) (Leipzig, 1911
, Veit und Comp.).
5. Heraclit din Efes, cca 535–475 î.Chr., filosof presocratie. „Căci Misteriile importante printre oameni sunt abordate într-un mod nesănătos“, fragmente 14 (după Diels). Vezi şi Edmund Pfleiderer Die Philosophie des Heraklit von Ephesus im Lichte der Mysterienidee (Filosofia lui Heraclit din Efes în lumina ideii misteriilor), Berlin, 1886.
6. Iulian Apostatul, 332–363, împărat roman între 362–363
7. Această denumire se referă probabil la un grup de teologi protestanţi activ în Bremen la începutul secolului XX (Albert Kalthoff, Friedrich Steuel, Friedrich Lipsius) care – la fel ca Arthur Drews (vezi nota următoare, ca şi nota 8 din conferinţa 7 – contestă în scrieri şi în conferinţe existenţa istorică a lui Iisus. Pe această temă, Asociaţia protestantă din Bremen a organizat conferinţe şi discuţii.
8. Între 31 ianuarie şi 1 februarie 1910, Federaţia germană a moniştilor a organizat la Berlin o dezbatere religioasă la care teologii protestanţi au discutat cu Arthur Drews (profesor de filosofie) despre cartea acestuia Mitul lui Christos. În ea, Drews încercase să dovedească că niciodată nu a existat un Christos Iisus istoric. După părerea lui Drews, Evangheliile nu sunt izvoare istorice, ci scrieri cu tendinţă bisericească care au îmbrăcat ideea străveche a unui om-zeu păgân-mitic într-o formă aparent istorică. De aceea, spune el, întregul creştinism s-ar baza nu pe un eveniment demonstrabil, ci numai pe idei mitice. Discursurile ţinute cu ocazia acestei întâlniri au fost şi tipărite cu titlul Dezbatere religioasă berlineză – A trăit Iisus?, Berlin, 1910.
9. Firmicus Maternus, scriitor latin al secolului IV după Christos. De errore profanarum religiorum (346 d.Chr.). Traducere germană de Alfons Müller Des Firmicus Maternus Schrift vom Irrtum der heidnischen Religionen (Scrierea lni Firmicus Maternus despre eroarea religiilor păgâne, Bibliothek der Kirchenväter, vol. II, Kempten şi München, 1913, pp. 266 şi urm.
10. I, Corinteni, 3, 18, 19.
11. În cartea sa Erori şi adevăr, Ed. Stuttgart, 1925, vol. II, p. 57.
12. Referire la revoluţia rusă.
