|
Dacă ne ocupăm, în concepţia ştiinţei spiritului, după
principiile
care vă sunt cunoscute, de Misteriul de pe Golgota, ajungem să
recunoastem că vremurile viitoare vor trebui să sondeze tot mai profund
tainele acestui Misteriu; ele vor trebui să pătrundă tot mai
adânc
desfăşurare firească a evenimentelor. Cu referire la încă multe
alte
amănunte, se va constata că ceea ce a fost cuprins cu mintea până
acum
din Misteriul de pe Golgota, ba chiar şi ceea ce mai poate fi asimilat
chiar şi astăzi din acest Misteriu este numai un fel de pregătire
pentru ceea ce trebuie să fie înţeles şi mai cu seamă pentru ceea
ce va
trebui să fie trăit în legătură cu Misteriul de pe Golgota. Este
neîndoielnic o certitudine că ceea ce suntem siliţi astăzi să
expunem
în cadrul mişcării spiritual-ştiinţifice încă într-un
mod complicat sau
„greu inteligibil“ – aşa cum poate spun unii – va putea fi transmis
omenirii într-un mod simplu, oarecum „naiv“, în puţine
cuvinte. Este
ceva întru totul previzibil că se va întâmpla
în acest fel. Însă
procesul de dezvoltare a vieţii spirituale pretinde ca marile adevăruri
ce urmează a fi cuprinse ulterior în numai câteva cuvinte
să fie în
prealabil cucerite, prelucrate; pentru că adevărurile cele mai profunde
nu pot fi expuse de la bun început în cea mai simplă
formulare a lor.
De aceea trebuie să considerăm că este karma timpului nostru faptul că
mai trebuie să strângem la un loc unele amănunte semnificative,
pentru
a putea prezenta sufletului nostru întreaga greutate şi
întreaga
importanţă a Misteriului de pe Golgota.
Aş dori să-mi încep prelegerea de astăzi – concepută şi ea
într-un
stil oarecum aforistic – spunând că, aşa cum am discutat ultima
dată,
este absolut necesar să privim reprezentarea noastră, respectiv opinia
noastră despre noţiunea de „încredere“, de „credinţă“, ca pe ceva
purtat de o forţă, ca pe ceva important.
Trebuie să ne lămurim că tendinţa concepţiei exterioare materialiste
despre lume – dacă ne este îngăduit să o numim aşa – este de a
exclude
din privirea de ansamblu asupra lumii considerarea lucrurilor din punct
de vedere moral. Am arătat deja de mai multe ori cum se străduieşte nu
numai gândirea savantă, ci şi gândirea cea mai populară,
mai simplă, să
arunce afară elementul moral din concepţia asupra evoluţiei lumii.
Oamenii îşi reprezintă evoluţia acordând atenţie numai
modului în care,
la începutul Pamântului, s-ar fi putut alcătui existenţa
pământeană
dintr-o nebuloasă cosmică prin oarecari legi fizico-chimice şi se
străduiesc să înţeleagă cum aceleaşi legi fizico-chimice vor
condiţiona
cândva provocarea unui fel de sfârşit al Pământului.
Reprezentările
morale noi le dobândim oarecum în paralel cu aceste
reprezentări
fizice. Iar acestea – aşa cum am precizat deja – nu sunt destul de
puternice pentru a putea cuprinde în ele realitate. La asta
suntem noi
condamnaţi în prezent. Iar dezvoltarea în cadrul unor
astfel de
reprezentări va evolua. Pentru omul care astăzi vrea să se situeze ferm
pe terenul concepţiei naturalist-ştiinţifice pare a fi însă ceva
de-a
dreptul fantastic, superstiţios, faptul de a-ţi imagina că la originea
existenţei noastre pământene s-ar afla o faptă sau o
întâmplare care
trebuie judecată din punct de vedere moral, după cum este cazul şi
în
relatarea biblică a căderii în păcatul originar. Iar
reprezentarea pe
care şi-o fac oamenii astăzi nu este suficientă pentru ca, pornind de
la ea, să plasăm la sfârşitul existenţei Pământului o
anumită evoluţie
morală, astfel ca procesele fizico-chimice dinăuntrul existenţei
noastre pământene să fie extrase şi ridicate prin ceva moral
într-o
altă existenţă planetară, într-o existenţă pe Jupiter.
Reprezentarile
naturalist-ştiinţifice despre cele fizice stau alături de
reprezentările despre cele morale; ele nu se pot purta unele pe altele,
ca să zicem aşa. Năzuinţa ştiinţelor naturii este de a înlătura
elementul moral cu totul din modul lor de a gândi asupra
lucrurilor,
iar elementul moral începe să se împace cu gândul că
nu cuprinde în
sine nici un fel de forţe fizice. Chiar şi dogmatica anumitor
confesiuni religioase încearcă să formuleze anumite reprezentări
care
încheie un fel de compromis cu ştiinţele naturii, în cadrul
căruia
naturalistul atrage atenţia că elementul moral trebuie despărţit
cât se
poate de net de ceea ce este fizic, chimic, geologic şi aşa mai departe.
Însă astăzi aş vrea să aleg drept punct de plecare ceva ce
în
aparenţă nu are nimic comun cu modul nostru de a cerceta, dar care
totuşi ne va introduce direct în el. Aş dori în primul
rând să atrag
atenţia că nu toţi oamenii care s-au dedicat cercetării Universului au
fost înclinaţi să excludă orice judecăţi morale în momentul
când şi-au
îndreptat atenţia asupra naturii exterioare şi asupra
întâmplărilor din
natură. Acest lucru este ceva extraordinar de interesant. Botanistului
de astăzi nu-i va trece deloc prin cap să aplice principii morale
când
va vrea să studieze legile după care cresc plantele. Dimpotrivă, el va
considera că este o copilărie să aplice reguli morale în
explicarea
vegetaţiei plantelor sau dacă ar investiga moralitatea plantelor.
Gândiţi-vă numai cum ar fi privit cineva care doar ar avea aerul
că
procedează astfel! Însă nu toţi oamenii au fost întotdeauna
aşa. Şi as
vrea să vă dau exemplul unui om pe care mulţi semeni de-ai lui nu-l
considerau creştin, dar care prin concepţia sa asupra lumii era un
creştin mai bun decât mulţi alţii. Puteţi să deschideţi la
întâmplare
oricare lucrare – mai ales din cele catolice – despre Goethe şi veţi
afla din ea – ce-i drept, din cauză că a fost o personalitate de
oarecare talie, este tratat totuşi uneori cu anumite menajamente – că
el nu prea a luat în serios creştinismul. Acest lucru este scos
în
evidenţă destul de apăsat mai cu seamă în scrierile catolice
despre
Goethe. Însă înăuntrul lui Goethe era ascunsă o simţire
creştină, un
sentiment cu mult mai profund creştin decât în mulţi dintre
acei
creştini care, după cum spune o vorbă cunoscută, una-două sunt cu
„Doamne, Doamne!“ în gură. Ce-i drept, Goethe nu era tot timpul
în gură
cu „Doamne, Doamne!“, însă modul lui de a reflecta asupra lumii
are o
trăsătură de profund creştinism. Şi cu acest prilej aş vrea să atrag
atenţia asupra unui amănunt cu privire la Goethe, amănunt care nu este
amintit prea des în legătură cu el.
După cum se ştie, în Teoria
metamorfozei Goethe a încercat să obţină unele
reprezentări
referitoare la dezvoltarea plantelor. Cred că vă amintiţi că am atras
în repetate rânduri atenţia asupra unei discuţii avute de
Goethe cu
Schiller, referitor la această teorie a metamorfozelor [1],
după ce amândoi audiaseră o prelegere a profesorului Batsch
[2]
din Jena. Lui Schiller nu-i prea plăcuse modul cum vorbise Batsch
despre plante şi spunea că ar trebui să fie imaginat un cu totul alt
mod de cercetare. Atunci Goethe a schiţat prin câteva trăsături
ideea
sa despre metamorfoza plantelor, pentru a arăta cum şi-ar putea
reprezenta cineva o legătură spirituală, parcă, între apariţiile
izolate ale plantelor. Însă, văzând schiţa, Schiller a
spus: Aceasta nu
este o experienţă, aceasta este o idee. Nu este o realitate bazată pe o
experienţă exterioară, ci o idee. Goethe nu a înţeles corect
această
obiecţie şi a replicat: Îmi este foarte plăcut că, fără a şti, am
idei
şi că le pot chiar şi vedea cu ochii. Aşadar el nu putea înţelege
cum
poate fi o idee ceva care este totuşi preluat din realitate, precum un
sunet sau o culoare. El susţinea că îşi vede propriile idei. Ceea
ce
dovedeşte că Goethe încerca să vadă elementul spiritual prezent,
de
pildă, în dezvoltarea platelor.
Însă lui Goethe i-a fost mereu limpede că ceea ce avea de fapt
de
spus semenilor săi putea să le facă acestora cunoscut numai
într-o
oarecare măsură; că pentru anumite lucruri timpul său nu era suficient
de maturizat. S-a vădit apoi că puteau fi stimulaţi şi alţii, care erau
cercetători specializaţi ai naturii. Bunăoară Schelver, botanistul, şi
Henschel [3] au putut fi inspiraţi
de teoria lui Goethe asupra metamorfozei. Iar Schelver şi Henschel au
scris lucruri remarcabile despre dezvoltarea plantelor; lucruri cu
totul remarcabile care au fost luate de Goethe cu multă plăcere la
cunoştinţă. Pentru botanistul de astăzi, întreaga temă dezbătută
atunci
între Goethe, Schiller şi Henschel pare a fi cea mai pură
nebunie. Însă
cu astfel de ocazii trebuie să ne amintim cuvintele apostolului Pavel,
că nebunia oamenilor poate fi cea mai mare înţelepciune în
faţa lui
Dumnezeu. Iar Goethe şi-n notat atunci câteva lucruri aforistice
care
exprimau impresiile sale în legătură cu modul de prezentare al
lui
Schelver [4].
Este necesar să prezint în câteva cuvinte ce voia de
fapt Schelver.
El era contrariat de modul în care erau tratate plantele de
oameni, de
botanisti. Şi spunea cam aşa: Vedeţi, oamenii îşi imaginează
dezvoltarea plantelor cam în felul urmutor: plantele îşi
formează în
inflorescenţa lor pe de o parte pistilul, iar pe de altă parte stamina.
Iar pistilul, după părerea oamenilor, este fecundat de sţamină şi
astfel se naşte o plantă nouă. Această concepţie nu i se părea absolut
corectă lui Schelver, şi spunea: O astfel de idee nu este cuprinsă
în
sensul, în natura regnului vegetal, ci adevărul constă în
aceea că
fiecare plantă, prin simplul fapt că este plantă, poate să producă alte
plante asemănătoare ei. Iar faptul că trebuie să aibă loc o fecundare
el îl considera a fi mai mult un fenomen secundar, un fenomen
care
reprezenta o greşeală, o eroare a naturii. Schelver ar fi considerat
corect ca fiecare plantă să poată naşte din ea însăşi o plantă
nouă,
fără nici o fecundare suplimentară, fără a mai fi nevoie ca polenul din
anteră să fie dus de vânt pe pistil şi ca urmare întregul
regn vegetal
să
se dezvolte mai departe.
Goethe, care îşi îndrepta atenţia asupra acelor procese
în decursul
cărora frunza se transformă în floare, credea că este cu totul
firesc
ca, prin metamorfoză, planta întreagă să poată produce o plantă
nouă.
De aceea ideea lui Schelver i-a plăcut. Şi iată că Goethe a scris un
aforism foarte interesant, conceput de el cu toată seriozitatea,
aforism care pentru botanistul de astăzi pare a fi cea mai gogonată
inepţie. În articolul privitor la Schelver, Goethe a scris
printre
altele următoarele: „Această teorie nouă a polenizării ar fi bine
venită şi decentă în nişte prelegeri ţinute în faţa unor
tineri şi
femei tinere; căci cel ce până acum învăţa în
particular se afla într-o
încurcătură nemaipomenită. Când astfel de suflete
nevinovate, pentru
a-şi continua studiul individual, luau în mâinile lor
manualele de
botanică, nu puteau ascunde faptul că simţul lor moral era insultat;
veşnicele ceremonii nupţiale de care nu se poate scăpa şi în
decursul
cărora monogamia – pe care sunt întemeiate obiceiurile, legea şi
religia – se vede desfiinţată în mlaştina unei vagi lascivităţi
rămân
lucruri cu totul insuportabile pentru mintea omenească pură“.
Gândiţi-vă aşadar: Goethe îşi aruncă privirea asupra
regnului
vegetal şi găseste insuportabil ca acolo să fie sărbătorite veşnicele
nunţi, ca acolo să aibă loc veşnice fecundări, sau socoteşte – după cum
se exprimă el cu deosebită graţie – că ar fi mai decent dacă n-ar mai
fi nevoie să se vorbească despre acestea, ci s-ar putea afirma că
planta produce din propria ei forţă alte plante asemănătoare ei. Şi
Goethe dezvoltă acest gând mai departe, spunând: „Adeseori
li s-a
reproşat unor lingvişti savanţi, şi nu cu totul nejustificat, că,
pentru a compensa neplăcuta ariditate a eforturilor depuse de ei, se
ocupă cu plăcere şi mai mult decât s-ar cuveni de anumite pasaje
frivole şi indecente din textele unor autori mai vechi. În
acelaşi fel
au putut fi surprinşi şi cercetători ai naturii observând pe
furiş
goliciunea vreunei bune mame, aflându-şi extrem de dubioasa lor
plăcere
în a o privi, ca în cazul cu bătrâna Baubo. Ne mai
amintim că am văzut
şi arabescuri pe care relaţiile sexuale din caliciul florilor erau
prezentate, în manieră antică, într-un mod cât se
poate de intuitiv“.
Aşadar, Coethe considera ca o idee cât se poate de necesară
îndepărtarea consideraţiilor sexuale cu privire la lumea
plantelor. Se
înţelege că şi pentru timpul său o astfel de idee era o nebunie;
iar
astăzi, în epoca psihanalizei, când se tinde să se explice
totul pe cât
posibil prin sexualitate, este o nebunie şi mai mare dacă cineva spune
cât de frumoasă ar fi contemplarea naturii dacă nu ar exista
această
intervenţie imorală a principiului sexualităţii. Goethe spune expres:
„Aşa cum avem astăzi pretutindeni ultraliberali, ca şi ultraregalişti,
aşa era şi Schelver un ultraadept al teoriei metamorfozei; el a
înlăturat şi ultimul obstacol care o ţinea prizonieră în
cercul trasat
anterior“; însă el nu spune că i-ar displăcea în vreun fel
această
teorie, ci, dimpotrivă, îi salută cu bucurie apariţia.
Va trebui să privim însă ceva mai adânc în
sufletul lui Goethe, în
sufletul creştinesc al lui Goethe, pentru a recunoaste ce se află de
fapt la temelia lui. Imaginaii-vă: cel ce examinează natura aşa cum
este ea, cu mentalitatea caracteristică a ştiinţelor contemporane ale
naturii, acela fireşte că nu poate face absolut nimic cu astfel de
reprezentări, căci pentru generarea unor astfel de reprezentări sunt
necesare anumite premise. Ideea de bază este că plantele, asa cum sunt
ele acum, contrazic de fapt construcţia lor originară,
încât pentru cel
ce se adânceste cu adevărat în lumea plantelor rezultă
nevoia de a
spune: Da, când mă gândesc la predispoziţia iniţială a
dezvoltării
plantelor, modul în care polenul florilor zboară în aer
pentru a ajunge
să fecundeze nu corespunde cu înclinaţia primordială a regnului
vegetal. Ar trebui să fie altfel! În acest caz nu există altă
posibilitate decât să facem cunoştinţă cu faptul că, în
orice caz,
întregul regn vegetal, aşa cum se află el răspândit
în jurul nostru, a
coborât de la forma sa originară, diferită de cea prezentă, la
forma pe
care o are acum, precum şi că o examinare a naturii cum a fost cea a
lui Goethe mai ajungea să intuiască cum a fost regnul vegetal
înainte
de, să spunem, căderea în păcatul originar – ca să folosim
această
expresie simbolică. Şi într-adevăr învăţătura goetheană a
metamorfozei
nu este înţeleasă dacă nu este desluşit caracterul ei copilăresc,
nevinovat; dacă nu se înţelege că Goethe voia să spună prin
teoria sa a
metamorfozei: „Vedeţi, ceea ce se petrece în regnul vegetal nu
i-a fost
predestinat primordial, ci a ajuns la actuala lui stare numai după ce
evoluţia Pământului a căzut dintr-o anumită sferă în cea de
acum“.
Pornind dc aici, vă veţi putea forma şi reprezentarea – pe care nu o
voi formula acum mai amănunţit, însă toate aceste lucruri pot fi
şi
chiar vor fi formulate de noi în viitor – că la fel s-a
întâmplat şi cu
regnul mineral [5], care nici el nu este
acum aşa cum a fost în starea primordială. Iar cel ce ia aceste
lucruri
în considerare în mod într-adevăr ştiinţific ajunge
şi el să recunoască
că ceea ce afirm acum este adevărat până şi în regnul
animal, în măsura
în care avem de-a face cu aşa-numitele animale cu sânge
rece, numite şi
animale cu sângele cu căldură variabilă, deci nu cu animalele
care au
sângele cald. Aşadar, regnul mineral, regnul vegetal şi regnul
animalelor cu sânge rece, ce nu poaedă o căldură trupească
interioară
care să depăşească în permanenţă căldura din jurul lor, aceste
regnuri
nu mai sunt astăzi aşa cum au fost în starea primordială. Ele au
coborât dintr-o sferă într-alta, devenind aşa cum sunt
astăzi, când au
ajuns în mod necesar să fie dominate înăuntrul lor de
principiul
sexualităţii. Se poate spune că aceste regnuri nu ajung să-şi dezvolte
complet înclinaţiile lor lăuntrice, ci trebuie să li se vină
în ajutor.
Planta posedă în sinea ei predispoziţia originară – aşa cum este
aceasta pentru sine însăşi – nu numai de a se metamorfoza din
frunză în
floare, ci şi de a produce din ea însăşi o plantă cu totul nouă.
Însă
îi lipsesc forţele prin care să realizeze acest lucru; din
această
cauză are nevoie de un impuls din exterior, datorită faptului că a
părăsit acea regiune în care se afla iniţial regnul vegetal. La
fel
stau lucrurile, de altminteri, şi cu regnul mineral şi cu regnul
animalelor cu sânge rece. Aceste fiinţe sunt condamnate
într-o oarecare
măsură să rămână la jumătatea drumului în evoluţia lor.
Să examinăm însă şi celălalt capăt al evoluţiei naturii, adică
regnul animalelor cu sânge cald precum şi regnul vegetalelor care
ajung
cu evoluţia lor până la lignificare, aşadar copacii – căci
plantele
despre care am vorbit până acum şi care trec cu regularitate prin
metamorfoză sunt cele care produc doar frunziş verde şi tulpini, adică
nu se prefac în lemn – şi să ne îndreptăm privirea asupra
animalelor cu
sânge cald precum şi asupra speciei umane fizice. Am atras
atenţia deja
în penultima conferinţă că omul fizic, aşa cum se prezintă el
astăzi,
nu corespunde cu predispoziţia sa primordială, că de fapt el este
predispus spre nemurirea trupului său. Însă această cunoaştere
merge cu
mult mai departe, căci nu numai omul fizic, care iniţial fusese creat
spre a fi nemuritor, nu mai are în sine predispoziţia iniţială a
nemuririi trupului său, ci şi celelalte fiinţe: plantele lemnoase şi
animalele cu sânge cald poartă deja înăuntrul lor moartea.
Ele nu mai
sunt aşa cum erau iniţial; nu ar fi fost create spre a fi nemuritoare,
căci ele au coborât într-o sferă inferioară. Însă
prin aceasta pentru
ele a intervenit o schimbare. Am apus că fiinţele regnului mineral,
vegetal şi al animalelor cu sânge rece nu-şi pot duce la bun
sfârsit
predispoziţia lor primordială şi necesită o influenţă din exterior.
Fiinţele regnului animalelor cu sânge cald şi regnul plantelor
lemnoase
– care formează scoarţă şi lemn – precum şi regnul omenesc prin forma
în care vieţuiesc în prezent nu îşi dezvăluie
originea, respectiv
începutul fiinţării lor. Aşadar, fiinţele amintite nu merg cu
evoluţia
până la capăt; ele au nevoie în acest scop de o influenţă
din afară.
Iar fiinţele pe care le-am indicat ca făcând parte din grupa a
doua
(plantele lemnoase, animalele cu sânge cald şi oamenii fizici,
în felul
în care sunt astăzi), sub forma în care se află acum,
îşi neagă
începutul fiinţării lor, nu-şi dezvăluie însuşirile
primordiale.
Fiinţele din prima grupă nu-şi termină evoluţia şi ca atare se
înfăţişează astăzi în aşa fel încât din
întruchiparea lor actuală nu
poate fi recunoscut în mod nemijlocit cum au fost ele la
începutul
fiinţării lor.
Dacă veţi lua în considerare acest lucru, veţi avea o
orientare
asupra direcţiei pe care trebuie să o ia în viitor cercetarea
naturii.
Ea va trebui să facă o distincţie exactă între organizarea
primordială
a fiinţelor şi ceea ce sunt ele în prezent.
Iată însă că se naşte întrebarea: Oare de unde au
provenit toate
acestea? Avem în jurul nostru aproximativ întreaga creaţie,
care nici
din punctul de vedere al ştiinţelor naturii nu este aşa cum ar trebui
să fie. De unde provine de fapt toată această stare de fapt? Ce se află
la originea ei? Cine este vinovat de toate acestea? Şi iată că primim
şi răspunsul: De toate acestea este vinovat omul! Iar vina omului
constă în căderea în ispita luciferică, aşa cum am
prezentat-o în
repetate rânduri, în ceea ce, la punctul de plecare al
istorisirii
biblice, este numit păcatul originar. Pentru ştiinţa spiritului, acesta
este un fapt real şi adevărat care, e drept, a avut loc mai
întâi în
om, însă pe atunci omul era încă atât de puternic,
încât el a tras cu
sine şi întreg restul naturii. Omul a atras după sine evoluţia
plantelor, astfel încât ele nu-şi pot desfăşura până
la sfârşit
evoluţia şi au nevoie în acest scop de un impuls exterior. Omul a
făcut
ca alături de animalele cu sânge rece să se afle şi cele cu
sânge cald,
adică acelea care pot pătimi aceeaşi durere ca şi omul. Aşadar,
animalele cu sânge cald au fost atrase de om în sfera
în care a fost
atras şi el însuşi datorită faptului că a căzut în capcana
ispitirii
luciferice.
Omul de astăzi îşi închipuie că s-a aflat dintotdeauna
în acelaşi
raport cu lumea ca şi astăzi, că el, ca să spunem aşa, nu poate face
nimic cu privire la restul naturii, că animalele şi plantele din jurul
său se nasc aparent fără influenţa lui. Însă nu au fost
întotdeauna
aşa, ci înainte de a se fi instalat actuala ordine a naturii omul
a
fost o fiinţă puternică care în fapta numită ispitirea luciferică
nu a
activat singur, ci a atras după sine întreaga natură de pe
Pământ,
săvârşind ceea ce a culminat până la urmă în
desprinderea totală a
ordinii morale de ordinea naturii.
Dacă aceste lucruri sunt expuse astăzi, aşa cum fac eu acum, ele
sunt foarte puţin inteligibile pentru cel ce gândeşte conform
şablonului actualei ştiinţe naturale. Şi cu toate acestea vor trebui să
devină inteligibile! Vor trebui
să devină absolut inteligibile! Ştiinţa naturii de astăzi este numai un
episod. În ciuda tuturor meritelor şi a marilor ei cuceriri, ea
este
totuşi numai un episod. Ea va fi înlocuită de alta, care va
recunoaşte
că există o concepţie superioară asupra lumii, în cadrul căreia
elementul natural şi elementul moral sunt două elemente complementare
ale aceleiaşi entităţi unice. Însă cu ajutorul confuziei
panteiste nu
se poate ajunge la o astfel de viziune; pentru aceasta trebuie să se
vadă în mod concret în ce măsură demonstrează existenţa
exterioară că
avea odinioară alte predispoziţii lăuntrice decât cele ce se
manifestă
astăzi în ordinea obişnuită a naturii. Pentru aceasta trebuie să
avem
curajul să aplicăm criterii morale şi existenţei naturii exterioare.
Concepţia asupra lumii care se numeşte astăzi monistă şi care îşi
face
un titlu de glorie din a exclude de pretutindeni elementul moral
procedează aşa din laşitate, pentru că nu vrea să pătrundă profund
până
acolo unde, aşa cum a fost cazul cu Goethe – în limitele pe care
le-am
expus –, se constată într-adevăr necesitatea aplicării de reguli
morale, tot aşa cum şi pentru cercetarea exterioară apare necesitatea
de a aplica reguli ştiinţific naturale pur exterioare.
Însă ceea ce vă spun acum, adică posibilitatea de a
gândi din nou
lumea străbătută de moralitate, această posibilitate ar fi fost
pierdută de omenire cu totul, dacă la începutul cronologiei
noastre nu
ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota. Am văzut că, în fond,
tot
ceea ce este ordine naturală este într-o anumită măsură corupt,
ca
rezultat al faptului că a coborât dintr-o altă regiune în
cea în care
se află acum, astfel că este la un nivel de viziune asupra lumii de pe
care trebuie să se înalţe iarăşi. Concepţia noastră asupra lumii
se
află actualmente pe o treaptă de pe care va trebui să se înalţe
din
nou. De lucrurile conforme cu natura aparţine şi însăşi
gândirea
noastră. Iar atunci când adepţii de azi ai lui Du Bois Reymond
[6]
şi alţii afirmă că gândirea noaatră nu poate pătrunde realitatea,
luând
în braţe principiul ignorării lucrurilor ce nu pot fi cunoscute,
afirmaţia aceasta devine într-un anumit sena adevărată.
Însă de ce? Ei
bine, pentru că şi gândirea noastră a fost expulzată din regiunea
predispoziţiei sale originare, şi trebuie acum să-şi regăsească calea
de întoarcere de unde a fost expulzată. Totul se află sub
influenţa
declinului gândirii. Astfel că se poate spune: Desigur că voi,
cei care
afirmaţi că gândirea nu poate pătrunde realitatea, aveţi
într-o anumită
măsură dreptate; însă şi gândirea a fost coruptă
împreună cu toate
celelalte entităţi, iar ea trebuie să se înalţe din nou pe
treapta de
pe care a căzut. Iar impulsul în vederea acestei reînălţări
a gândirii
se află în Misteriul de pe Golgota, adică în ceea ce a
pătruns în
omenire prin acest Misteriu. Chiar şi gândirea noastră a fost
coruptă
într-o oarecare măsură de păcatul originar, de care trebuie să
fie mai
întâi purificată, pentru a putea pătrunde din nou
realitatea. Iar
ştiinţa noastră a naturii, aşa cum se prezintă ea astăzi, cu
necesitatea ei lipsită de morală, nu este altceva decât produsul
gândirii umane corupte şi decăzute. Dacă nu vom avea curajul de a
recunoaşte acest lucru, atunci nu ne vom afla deloc în interiorul
realităţii, ci în afara ei.
Ceea ce se află în Misteriul de pe Golgota, pentru ca ce a
coborât
dintr-o regiune mai elevată într-una inferioară să fie
reînălţat, ne
devine clar mai cu seamă dacă ne îndreptăm privirea asupra unor
lucruri
concrete, dacă ne întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat cu
evoluţia
Pământului, împinsă în jos prin om, în ordinea
naturii? Nu spun toate
acestea din dorinţa de a tăia firul în patru, ci pentru că este
vorba
de un rezultat al cercetării spiritual-ştiinţifice la fel de firesc cum
sunt şi faptele determinate de ştiinţa naturii: Ce s-ar fi
întâmplat
deci cu evoluţia Pământului, după ce a decăzut datorită omului,
dacă
Misteriul de pe Golgota nu ar fi oferit un nou impuls? Aşa cum o plantă
nu se poate dezvolta dacă i se smulge pistilul, nici Pământul nu
şi-ar
fi putut urma evoluţia dacă n-ar fi existat Misteriul de pe Golgota!
Ne aflăm astăzi abia în cea de a cincea perioadă
postatlanteană. În
cea de-a patra, în prima ei treime, a avut loc Misteriul de pe
Golgota.
Unul dintre curentele evoluţiei Pământului, cel descendent, este
prezent în plenitudinea lui, iar cine nu este orb poate aprecia
cum se
cuvine existenţa acestui curent descendent. Or, curentul acesta, prin
gândirea capabilă de a pătrunde în profunzimile esenţei
lucrurilor, a
apucat-o cu totul pe calea declinului! Poate fi sesizată clar decăderea
ce are loc în gândirea, în intuirea esenţei
lucrurilor, care merge până
în profunzimi. Concepţia copernicană asupra lumii şi alte lucruri
asemănătoare sunt desigur realizări măreţe în cadrul cunoaşterii
superficiale a evenimentelor, însă nu pătrund în
adâncime, ele au luat
naştere tocmai datorită faptului că un anumit timp omenirea nu a mai
pătruns în profunzime. Această
ne-mai-pătrundere-în-profunzime şi-ar
continua calea mai departe. Pot fi amintite astăzi anumite lucruri
concrete – chiar dacă datorită indicării lor s-ar spune că suntem nişte
fantaşti – la care ar fi trebuit să se ajungă dacă direcţia oarecum
predestinată pe care s-a pornit ar fi continuat neîntrerupt,
direcţie
la care până la urmă va trebui să se renunţe pentru că impulsul
emanat
din Misteriul de pe Golgota devine tot mai puternic.
Vă rog să priviţi câteva clipe împreună cu mine ca
printr-o
fereastră la posibilităţile de evoluţie viitoare, şi, în timp ce
priviţi prin această fereastră, uitaţi pentru lumea de afară ceea ce
v-am spus, pentru ca nu cumva prin expunerea de către dumneavoastră a
vreunui anumit fapt să deveniţi ţintă a râsului. Pentru că,
atunci când
sunt expuse în public anumite lucruri, izbucnesc în mod
firesc hohotele
de râs batjocoritor ale Infernului. Dacă mentalitatea care domină
astăzi bunăoară în domeniul ştiinţei universitare pure a naturii
va
evolua la fel, dacă se va răspândi, respectiv dacă această
mentalitate
va deveni tot mai intensivă – căci trăim în perioada a cincea
postatlanteană, şi anume abia la începutul ei, şi vor mai urma o
a
şasea şi o a şaptea –, atunci, în cazul în care Misteriul
de pe Golgota
nu va afla o interpretare aprofundată, anumite lucruri ar putea lua
forme cu totul ciudate. Însă astăzi, dacă cineva care vorbeste,
aşa cum
s-a întâmplat aici, despre o concepţie ştiinţifică nouă
asupra
păcatului originar s-ar adresa unui cerc de auditori care nu şi-a
însuşit de-a lungul anilor reprezentări care să-l facă capabil să
înţeleagă că lucrurile respective pot fi dovedite ştiinţific,
atunci,
la începutul celei de a cincea perioade postatlanteene, un astfel
de om
ar fi considerat nebun, fireste; el ar fi batjocorit şi s-ar râde
de el
copios. Dacă în lumea exterioară, materialistă, s-ar observa că
respectivul este adeptul unor astfel de idei, cu siguranţă că nu i s-ar
acorda o prea mare încredere, în lumea care se află
în afara
creştinismului. Însă în cea de-a sasea perioadă
postatlanteană
lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură; se vor schimba
atunci
lucrurile şi în privinţa vieţuirii unei părţi a omenirii; se vor
dezlănţui lupte înverşunate în vederea ducerii la capăt a
Impulsului
christic.
Tendinţa generală de astăzi este ca cel ce încearcă să spună
adevărul pe baza cunoştinţelor dobândite din ştiinţa spiritului
să fie
întâmpinat cu biciul sarcasmului, al batjocurii, sau – aşa
cum se spune
adesea – cu nuiaua educativă a criticii. Însă în cea de-a
sasea
perioadă postatlanteană se va trece la tratarea medicală a acestor
oameni – da, la tratarea medicală a lor! Adică până atunci se vor
inventa medicamente care le vor fi administrate cu forţa celor care vor
vorbi despre existenţa unei norme a binelui şi a răului, că binele şi
răul sunt altceva decât o lege umană. Va veni un timp în
care se va
spune: Cum vorbiţi voi despre bine şi rău? Statul este cel ce
stabileşte ce este bine şi ce este rău. Ceea ce este stabilit în
legi
că este bine este bine; iar de la ce le este dictat în legi
oamenilor
să se abţină este rău. Dacă vorbiţi despre existenţa unui bine şi rău
moral, sunteţi bolnavi! Şi, în vederea tratării lor, li se vor
administra anumite medicamente. Aceasta este tendinţa. Nu este o
exagerare, ci numai o fereastră prin care aş dori să vă las să priviţi
în viitor. În această direcţie se deplasează timpul. Iar
ceea ce va
urma în cea de-a şaptea perioadă postatlanteană – prin această
fereastră deocamdată aş prefera să nu vă pun să priviţi. Însă
este
totuşi adevărul pur. Va veni un timp în care – pentru că ceea ce
este
sădit în natura omului nu poate fi întors înapoi – se
va ajunge fără
îndoială, treptat, să se considere că, în conformitate cu
noţiunile
concepţiei naturalist-ştiinţifice asupra lumii, oamenii cu anumite
păreri vor putea fi consideraţi bolnavi, şi ca atare se va
încerca
aplicarea asupra lor a tratamentului necesar. Nu este fantezie ce spun.
Despre ce se vorbeşte aici rezultă tocmai din examinarea cea mai
imparţială a realităţii. Iar cine are ochi de văzut şi urechi de auzit
va sesiza pretutindeni începutul acestei stări a lucrurilor.
De aceea este necesar să se recunoască în întreaga sa
profunzime şi
să se transpună în viaţă adevărul că în primul rând
ceea ce este corpul
eteric uman – în fond, este vorba tocmai de acesta, pentru că din
el
decurge tot restul concluziilor – nu mai este aşa cum a foat destinat
iniţial pentru om. Pentru că acest corp eteric uman, dintre diferitele
esenţe eterice pe care le-a conţinut iniţial – şi el conţinea iniţial
toate esenţele eterice în deplina lor vivacitate –, mai deţine
astăzi
doar căldura. Acesta este motivul pentru care omul are în comun
cu
animalele pe care le-a tras după sine în „căderea“ lui
sângele cald. De
aceea el are posibilitatea de a prelucra eterul căldurii într-un
mod
special. Însă cu eterul luminii deja lucrurile nu se mai prezintă
la
fel. Ce-i drept, eterul luminii este absorbit de om, însă el
îl
re-radiază în afară, în aşa fel încât numai o
anumită clarvedere de
rang inferior ajunge să vadă în aura omului culorile sale
eterice.
Aceste eteruri sunt prezente. Însă în afară de aceasta omul
fusese
organizat şi pentru a avea un ton propriu, în armonia completă a
sferelor cu propriul său ton şi cu viaţa sa iniţială, astfel
încât
corpul eteric ar fi avut permanent posibilitatea să menţină corpul său
fizic nemuritor, dacă acest corp eteric şi-ar fi păstrat vivacitatea
iniţială. Altceva nu s-ar mai fi întâmplat. Căci dacă acest
corp eteric
s-ar fi menţinut în forma lui originară, atunci omul ar fi rămas
în
acea regiune superioară din care a coborât în cea
inferioară. Atunci
omul nu ar fi căzut pradă ispitirii luciferice. În acea regiune
superioară ar fi existat cu totul alte relaţii. Acestea însă au
fost
cândva. Iar spirite precum Saint-Martin mai aveau încă o
anumită
conştienţă a faptului că au existat odată, demult, asemenea relaţii. De
aceea vorbesc ele despre aceste relaţii ca despre o realitate de
odinioară.
Să evocăm în faţa sufletului nostru numai una din aceste
relaţii
ancestrale. Aşa cum vorbeşte astăzi omul, n-ar fi putut nicicând
să
vorbească, pentru că el nu şi-ar fi plămădit nicicând
cuvântul său în
aşa fel încât limba să fie diferenţiată în diferite
alte limbi. Căci
limba s-a diferenţiat în mai multe limbi diferite datorită
faptului că
ea a devenit ceva durabil. Însă în forma ei de atunci limba
nu fusese
predestinată spre a deveni ceva durabil, ci era predispusă iniţial
pentru a îndeplini cu totul altă funcţie. Trebuie numai să vă
imaginaţi
în mod viu scopul în vederea căruia omul fusese
înzestrat cu darurile
sale. Dacă vreo scânteie a concepţiei goetheene despre lume – nu
mă
refer numai la cea teoretică, ci la cea ruptă din sufletul său – se va
afla vreodată în sufletul omenirii, atunci se înţelege la
ce se referă
afirmaţia de mai sus, chiar şi numai pe baza concepţiei lui Goethe
asupra lumii. Imaginaţi-vă că omul ar avea organizarea cu care a fost
gândit la origini. Atunci el ar privi la ceea ce poate face din
exterior vreo impresie asupra lui. Însă de el s-ar apropia nu
numai
culori şi sunete, nu numai ceea ce sunt impresiile din afară, ci de
pretutindeni din lucruri s-ar scurge şi spirit: cu culoarea roşie,
în
acelaşi timp şi spiritul roşului; cu culoarea verdelui, şi spiritul
verdelui şi aşa mai departe. Peste tot ar fi întâmpinat de
spirit,
lucru intuit de Goethe când spunea [7]:
„Da, dacă această
plantă ar fi să
fie numai o idee, atunci eu îmi văd ideile, atunci ele se află
afară ca
nişte culori“. Aceasta este o idee plină de presimţiri. Vă rog să vă
imaginaţi acest lucru în realitatea concretă, pe deplin
substanţială:
faptul că este spiritul care se apropie cu adevărat în mod
viu.
Însă dacă
impresiile exterioare s-ar fi apropiat atât de vii – iar ceea ce
vieţuieşte în respiraţia noastră se întâlneste
întotdeauna cu ceea ce
intră în noi prin capul nostru, prin simţurile noastre – atunci
procesul respirator s-ar întâlni cu fiecare impresie
exterioară. De
pildă un roşu: impresia intră din afară; dinăuntru este
întâmpinată de
respiraţie, care ar fi însă sunet. La fiecare impresie, din om ar
izvorî sunet. O limbă vorbită care să rămână în timp
nu ar exista, ci
fiecărui obiect, fiecărei impresii i s-ar răspunde nemijlocit dinăuntru
cu un gest sonor. Omul s-ar afla cu cuvântul cufundat cu totul
în
fiinţa exterioară. Ceea ce s-a format apoi ca limbă vorbită din această
limbă viu curgătoare este numai proiecţia pământească, ceea ce a
căzut,
ceea ce s-a scuturat jos. Iar expresia astăzi aşa de puţin
înţeleasă
despre „cuvântul pierdut“ se referă tocmai la limbajul
primordial, care
era vorbit de lumea întreagă. Însă de acest spirit
primordial – când
omul nu avea numai ochi pentru a vedea, ci avea ochi şi pentru a
percepe spiritul şi atunci când, la perceperea de către ochi,
în
interiorul procesului său respirator el răspundea cu gestul sub formă
de sunet ce răsuna –, de această existenţă într-o stare de
contopire
vie cu spiritul amintesc vorbele: „La început a fost
Cuvântul, şi
Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul“. De
această
vieţuire în sânul Divinităţii vorbeşte începutul
Evangheliei lui Ioan.
Da, acesta este un aspect. Celălalt aspect este următorul: prin
procesul respirator – în măsura în care acest proces se
continuă în
sus, înspre cap –, în timp ce inspirăm şi expirăm, nu se
desfăşoară
ceva numai în relaţia alternativă cu lumea exterioară, ci ia
naştere şi
o pulsaţie a întregului nostru organism. Procesul respirator se
întâlneşte în cap cu impresiile pe care le primim din
afară. Însă şi în
organismul inferior procesul respirator se întâlneste cu
metabolismul.
Dacă omul ar mai avea încă vitalitatea primordială a corpului său
eteric, de procesul respirator s-ar mai lega şi altceva decât
ceea ce
este conectat cu el astăzi. Pentru că procesul metabolic nu este chiar
cu totul independent de procesul respirator, numai că dependenţa
aceasta se află dincolo de culisele existenţei, în domeniul
ocult. Însă
ea ar fi situată într-un cu totul alt plan dacă omul şi-ar fi
păstrat
corpul eteric cu vitalitatea sa primordială, dacă viaţa sa nu ar fi
fost întrucâtva atenuată, ceea ce cauzează chiar moartea,
nu numai prin
corpul fizic din exterior, ci şi dinăuntru înspre afară. Dacă
omul
şi-ar fi păstrat predispoziţia iniţială, atunci el ar avea un
metabolism care ar fi produs ceva asemănător cu o substanţă. Iar
această substanţă ar constitui unul dintre poli. Prin metabolismul său,
omul nu ar produce numai reziduuri eliminate, ci şi ceva substanţă.
Acesta ar fi unul dintre poli, în timp ce celălalt dintre poli ar
fi
aerul expirat de om, care însă ar avea în sine forţe
plăsmuitoare.
Substanţele produse de om ar fi luate în stăpânire de
forţele
plăsmuitoare din aerul expirat. Acesta ar produce în jurul său
ceea ce
ar fi trebuit să devină în mod primordial regnul animalelor. Căci
regnul animalelor este o secreţie a omului, ar trebui să fie o
secreţie, pentru ca omul să extindă dincolo de el însuşi
dominaţia
existenţei sale. Animalele trebuie gândite exclusiv în
acest fel. Acest
lucru reiese, cred, din toate lămuririle pe care vi le-am dat
până acum.
La aceasta, de altfel, se mai adaugă astăzi şi stiinţa naturii – aşa
cum am amintit deja – care constată că animalele erau odinioară mult
mai înrudite cu omul. Deci nu aşa cum îşi reprezintă
darwinismul
grosolan materialist, prin faptul că omul s-ar fi înălţat prin
evoluţie, ci prin faptul că animalele au coborât. Din mulţimea de
interconexiuni ale omului cu regnul animal, astăzi nu mai poate fi
dedus spiritul iniţial. Aşa cum nici lumea plantelor nu-şi
încheie
evoluţia, nici lumea animalelor nu-şi mai dezvăluie astăzi originea.
Animalele stau pe lângă om. Cercetătorii naturii meditează asupra
modului în care s-au putut dezvolta animalele. Cauzele pentru
care
animalele stau pe lângă oameni se află în regiunea din care
a coborât
omul. De aceea nu pot fi găsite animalele acolo unde sunt căutate de
Darwin şi de cercetătorii săi materialişti. Originea lor se află
în
marile întâmplări derulate în preistorie.
Adăugaţi la acestea ceea ce v-am spus recent: că pentru cel ce
pătrunde lucrurile cu ajutorul ştiinţei spiritului devine evident că
în
mileniile al şaselea, al şaptelea omenirea considerată în sensul
ei de
acum va începe să devină sterilă. Spuneam că femeile vor deveni
sterile. Omenirea nu se va mai putea înmulţi aşa cum se
întâmplă în
prezent. Ea va trebui să parcurgă o metamorfoză şi să găsească din nou
legătura cu o lume superioară. Pentru ca acest lucru să poată avea loc,
ca lumea să nu ajungă în acea decădere în care convingerile
despre bine
şi rău să fie „vindecate medical“, pentru ca binele şi răul, respectiv
orice aderare la recunoaşterea principiului moral al binelui şi al
răului să nu fie considerată pur şi simplu o lege de stat sau umană,
pentru a evita ca actuala ordine a naturii în cadrul speciei
umane să
înceteze în mod necesar a mai menţine în viaţă neamul
omenesc – căci cu
aceeaşi necesitate cu care de la o vârstă anumită la femeie
încetează
capacitatea procreării, la fel încetează în decursul
dezvoltării
Pământului într-un anumit moment posibilitatea
înmulţirii omului în
modul actual –, pentru ca toate aceste lucruri să nu se
întâmple, a
venit Impulsul christic.
Aveţi astfel Impulsul christic pătruns în întreaga
evoluţie a
Pământului. Aş dori să-l cunosc pe acel om care poate crede că
Impulsul
christic pierde ceva din sublimul, din caracterul său elevat, dacă este
introdus înăuntrul ordinii lumii, dacă, cu alte cuvinte, acestui
Impuls
christic îi este restituit cu adevărat rangul său cosmic, dacă
gândim
realmente că la începutul şi sfârşitul evoluţiei
Pământului există o
altfel de ordine decât ceea ce este astăzi ordinea naturii, adică
există ordinea morală care nu conţine în sine nimic fizic.
Însă pentru
ca la finele evoluţiei Pământului să existe ceva demn de a se
afla în
contrapondere cu ceea ce a fost la începutul evoluţiei
Pământului,
pentru aceasta a trebuit să vină Impulsul christic. Iată cum se
situează Impulsul christic în evoluţia generală a
Pământului nostru. În
acest fel însă el trebuie să fie şi recunoscut. Iar cine nu
interpretează cuvintele Evangheliei numai după sensul lor exterior, ci
descoperă în ele şi credinţa adevărată cerută de Christos, va
putea
afla încă din Evanghelii toate conjuncturile, toate
predispoziţiile,
capabile de a produce treptat tot mai mult o astfel de înţelegere
a
Impulsului christic, care să fie adecvată din nou examinării
exterioare, putând lega din nou Impulsul christic cu
întreaga ordine
cosmică a lumii. Unele aspecte din Biblie pot fi înţelese numai
dacă ne
apropiem de ele deţinând rezultatele cercetării
spiritual-ştiinţifice.
În Biblie stă scris: „Legea să nu fie modificată nici măcar cu
o
iotă sau o virgulă“. Unii exegeţi ai Bibliei tălmăcesc aceste cuvinte
în senul că Chriatos ar fi vrut să lase totul întocmai cum
era în
iudaism, iar din partea Lui, să mai adauge numai câte ceva, şi că
adevăratul sens al acestei fraze ar fi că Christos nu a vrut să se
opună iudaismului, ci numai să-l îmbogăţească. Însă nu asta
intenţionează să exprime acest pasaj al Evangheliei; şi nici nu trebuie
să extragi din Evanghelie câte un pasaj din contextul său, ci
trebuie
căutată întotdeauna coerenţa din ea. Cine studiază această
coerenţă –
nu mă pot referi în această clipă la toate amănuntele care obligă
la
acceptarea a ceea ce vreau să spun acum –, deci cine studiază această
coerenţă află următoarele: În locul acela în care vorbea
deapre „iotă“
şi „virgulă“, Christos voia să spună: Odinioară, în timpurile mai
vechi, când a fost concepută Legea, omenirea era înzestrată
cu toate
bunurile spirituale ale vechii înţelepciuni a Pământului şi
încă nu
coborâse până la treapta inferioară la care se află acum,
când
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, când trebuie să aibă
loc o
reîntoarcere la cele spirituale, o modificare a opiniilor. Pe
atunci,
în timpurile vechi, mai existau proroci, personalităii profetice,
care
puteau afla Legea din Duh. Însă voi, cei ce vieţuiţi acum
în împărăţia
lumii, nu mai sunteţi capabili să adăugaţi ceva la Lege, spre a o
modifica. Dacă este ca Legea să rămână adevărată, pură, atunci nu
este
voie să se modifice din ea nici o iota sau o virgulă [8].
Căci a trecut timpul în care se mai puteau face pe această cale
modificări ale Legii; ea trebuie să rămână aşa cum este.
Dimpotrivă,
trebuie să se încerce cu ajutorul noilor cuceriri ale spiritului
să se
cunoască sensul vechi. Voi sunteţi cunoscători ai scrisului, însă
nu
sunteţi capabili să recunoaşteţi totul din înţelesul scrierilor.
Pentru
că ar trebui să ajungeţi la spiritul în care au fost scrise
iniţial. Vă
aflaţi afară, în lume; acolo nu se nasc legi noi. Însă cei
ce se află
înăuntrul lumii spirituale sunt cei cărora li se dă impulsul,
acel
impuls al forţei vii despre care am spus ultima oară că a trebuit să
fie dat în aşa fel încât să nu fie scris de Christos.
Însă voi luaţi
ceva ce nu trebuie să fie scris în Lege, ceva care trebuie să
trăiască
în mod nemijlocit, voi luaţi ceva cu totul diferit. Să
începeţi prin a
aprecia lumea cu totul altfel decât cum arată ea la prima vedere
ca
lume exterioară senzorială.
În acest fel a fost dat marele impuls de a judeca lumea altfel
decât
cum arată ea ca lume senzorială exterioară. Dar acest impuls se poate
integra numai încet şi treptat. Uneori, un om simte o necesitate
imperioasă de a vorbi în sens creştin; atunci semenii lui
îşi bat joc
de el. Schelling, Hegel – chiar dacă nu erau consideraţi creştini
adevăraţi, mai cu seamă de catolici – s-au lăsat uneori ademeniţi să
spună ceva cu adevărat creştinesc. Însă tocmai acest lucru le-a
fost
imputat în modul cel mai dur, căci li s-a obiectat: Da,
însă ceea ce
afirmaţi voi nu există astfel în natură! Şi atunci Schelling şi
Hegel
au fost ispitiţi să spună: Cu atât mai rău pentru natură! – E
drept,
acestea nu sunt spuse în sensul de astăzi al stiinţei naturii,
însă ele
sunt rostite totuşi creştineşte, la fel de creştineşte ca atunci
când Christos Iisus însuşi afirmă: Oricât ar vorbi
învăţaţii despre legi,
vorbăria lor nu constituie Legea. Căci prin disputele lor nu se schimbă
numai o iotă sau o virgulă din Lege, ci chiar foarte mult; pentru că ei
vorbesc din lumea exterioară, şi nu din Împărăţia lui Dumnezeu.
Cel ce
grăieşte dinăuntrul Împărăţiei lui Dumnezeu, acela vorbeste
despre o
ordine a lumii din care ordinea naturii este numai o parte subordonată.
– Deci la asemenea afirmaţii trebuie să replicăm: Cu atât mai rău
pentru natură! Şi Goethe ar fi spus, dacă i s-ar fi obiectat: Afirmaţi
că la temelia regnului vegetal nu s-ar afla sexualitatea, dar priviţi
planta: cercetarea naturii arată clar că praful anterelor trebuie să
fie dus de vânt şi depus pe pistil – el ar fi spus, dacă ar fi
exprimat
părerea lui cea mai intimă: Cu atât mai rău pentru lumea
plantelor că
s-a ajuns aşa de departe în ordinea naturii!
Însă, pe de altă parte, astfel de spirite vor sublinia mereu:
Trebuie să se ivească din concepţia oamenilor, trebuie să se
obişnuiască cu sensibilitatea umană, astfel ca oamenii să-l poată
gândi, simţi şi trăi din nou, iar până în mileniile
al şaselea, al
şaptelea trebuie să poată deveni din nou realitate, astfel
încât ceea
ce rosteşte omul, cuvântul, să poată avea din nou o putere aşa de
mare
asupra lumii exterioare cum o are astăzi sămânţa. Cuvântul
trebuie să
dobândească din nou forţă; cuvântul, care astăzi este
abstract, trebuie
să dobândească forţă creatoare, să devină iar aşa cum era
Cuvântul
primordial. Iar cine nu îndrăzneşte ca pe bazele ştiinţei
spiritului să
completeze cuvintele Evangheliei lui Ioan, spunând nu numai „La
început
a fost Cuvântul şi Cuvzîntul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu
era
Cuvântul“, ci adăugând: „Iar Cuvântul va fi
cândva din nou!“, acela nu
vorbeşte în sensul pe care l-a dat Christos Iisus. Pentru că
însuşi Christos Iisus şi-a formulat în aşa fel cuvintele
încât ele
contraziceau chiar foarte puternic lumea exterioară. Însă,
fireste, El
a dat impulsul. Aş dori să spun că între timp planul
înclinat al
evoluţiei s-a aplecat şi mai mult în jos, iar Impulsul christic
trebuie
să folosească o forţă din ce în ce mai mare pentru a putea
imprima
Pământului o mişcare din nou ascendentă. Într-o anumită
privinţă, după
Misteriul de pe Golgota noi am evoluat un timp în sus, însă
aceasta s-a
întâmplat în cea mai mare parte fără contribuţia
conştienţei
gânditoare. Oamenii trebuie însă să înveţe şi să
colaboreze în mod
conştient la procesul cosmic. Ei trebuie să înveţe nu numai să
creadă:
Atunci când gândesc, în creierul meu se
întâmplă ceva ..., ci şi să
poată să recunoască: Atunci când gândeac, în Cosmos
se întâmplă ceva! –
Oamenii trebuie să înveţe să gândească în aşa fel
încât gândirea lor să
fie încredinţată Cosmosului; însăşi fiinţa omului este
legată de Cosmos.
Ceea ce va trebui să se întâmple în viaţa
exterioară pentru ca
Impulsul christic să poată vieţui cu adevărat şi în existenţa
socială
exterioară este un lucru despre care cei ce ştiu deja câte ceva
nu spun
încă nimic în prezent, pentru că există anumite motive care
îi fac să
fie reţinuţi. Despre acest lucru se poate vorbi numai în anumite
condiţii. În cel mai bun caz, aş spune, el poate fi numai
caracterizat.
Însă gândiţi-vă la acel timp viitor pe care am vrut să vi-l
prezint
privind ca printr-o fereastră, când oamenii care vor recunoaşte
şi
altceva decât este impus de către stat vor fi trataţi cu
medicamente.
Gândiţi-vă la acel timp! Însă până atunci va avea loc
şi o
contraacţiune. Tendinţa de mai sus va deveni o realitate pentru o
anumită parte a omenirii, însă o altă parte a omenirii va
introduce
Impulsul christic în viitor, şi va avea loc o contraacţiune. Va
avea
loc o luptâ între împărăţia aflată în decadenţă
şi împărăţia în curs de
apariţie, astfel că Impulsul christic va rămâne viu. Când
în secolul
nostru va veni Christosul eteric [9], atunci, pornind de
la acest eveniment, Impulsul christic va deveni atât de viu,
încât va
fi capabil să producă asemenea impulsuri în sufletele oamenilor
încât
treptat va deveni o imposibilitate ca la baza conducerii statelor să se
mai afle ambiţia, înfumurarea, ba chiar şi prejudecăţile sau
erorile.
Există posibilitatea de a descoperi principii de conducere statală care
să excludă înfumurarea orgolioasă, mania grandorii,
prejudecăţile, şi
chiar şi zăpăceala şi eroarea. Însă aşa ceva poate fi
dobândit numai
prin asimilarea concretă, corectă a Impulsului christic. Nu
parlamentele vor putea hotărî instaurarea în lume a acestui
impuls, ci
el va veni pe altă cale. Însă tendinţa evoluţiei generale se
îndreaptă
în acest sens. Înspre acest ţel evoluează ceea ce am putea
numi dorinţa
aclimatizării lui Christos în evoluţia socială a omenirii,
împreună cu
înţelegerea lui Christos în evoluţia Universului.
Însă pentru aceasta e
nevoie de reorientarea gândirii în multe privinţe. Va fi
nevoie şi de
fortificare lăuntrică pentru a putea lua într-adevăr cu
seriozitate în
considerare ceva precum exemplul pe care l-am mai dat în legătură
cu
Christos. Deci când El a spus ce avea de apus, ceilalii s-au
înfuriat
atât de tare încât au vrut să-l arunce de pe
vârful unui munte. Nu
trebuie să ne facem o reprezentare prea superficială despre evoluţia
Universului. Trebuie să ne fie limpede că atunci când cineva are
de
spus ceva corect despre anumite lucruri trebuie să fie pregătit să fie
întâmpinat de o susceptibilitate colectivă, ca aceea cu
care au
reacţionat oamenii la cele spuse de Christos Iisus. când au vrut
să-l
arunce de pe munte.
În orice caz, atunci când oamenii gândesc: Nu
cumva să spunem prea
mult despre cutare sau cutare lucru! Nu cumva să socăm pe cineva! Nu
cumva să se zvonească că am incita la rebeliune împotriva vreunei
orânduiri! – într-o astfel de vreme se pregătesc aceste
lucruri. Şi
poate că există o justificare de ce tocmai într-o astfel de
vreme.
Lucrurile se pregătesc în subteranele conştienţei. Doar că la
suprafaţă
se poate observa prea puţin din acest proces. La suprafaţă domină
principiul necreştin al oportunismului, acel principiu necreştin care
nu se poate nicidecum înălţa până la însuşirea
acuzaţiei creştine
conform căreia „Împărăţia lui Dumnezeu nu este în nici un
caz pentru
voi, cărturarilor şi fariseilor!“ Numai că mai întâi
trebuie să
înţelegem ce se află astăzi în locul a ceea ce a indicat
Christos
atunci când li s-a adresat odinioară cărturarilor şi fariseilor.
Desigur că există multe justificări pentru ce a spus Christos Iisus. Un
predicator modern [10], în orice caz
nu
unul care activează într-o comunitate religioasă pozitivă, şi
care a
spus unele lucruri frumoase deapre Christos Iisus, până la urmă
nu s-a
putut totuşi stăpâni să nu afirme că, de fapt, El nu a fost un om
practic, pentru că a recomandat bunăoară oamenilor să trăiască aşa cum
trăiesc păsările în aer, care nu seamănă grâne, nu
recoltează, nu
strâng în hambare, or astfel nu s-ar putea ajunge prea
departe în lumea
de astăzi. Aceat predicator nu a depus prea mari eforturi pentru a
înţelege cu adevărat impulsul aflat în Evanghelii. Uneori
produce
apreciabile dificultăţi citirea şi auzirea unor cuvinte ca acestea:
„Dacă te pălmuieşte cineva pe un obraz, întoarce-i-l şi pe
celălalt.
Dacă-ţi ia cineva mantaua, dă-i şi haina. Dacă cineva vrea ceva de la
tine, dă-i-1. Dacă îţi ia cineva ceva ce îţi aparţine, nu
i-l mai cere
înapoi“.
Ei bine, dacă citim toate acele păreri care au fost emise în
vederea
interpretării îngăduitoare a acestui pasaj nu prea agreat va
trebui să
spunem: Omenirea modernă a ajuns departe în ceea ce priveste
scuzele
aduse în favoarea lui Christos Iisus, care a spus uneori nişte
cuvinte
atât de ciudate. Câteodată s-au trecut cu vederea unele
lucruri numai
ca Evanghelia să poată fi păstrată în forma ei originară.
Însă în
legătură cu aceste lucruri este cu mult mai important ca ele să fie
înţelese. Ceea ce iarăşi este greu, pentru că astfel de lucruri
se află
cuprinse în Evanghelie într-o deplină coerenţă; însă
această coerenţă
poate fi oarecum intuită citind ce se spune mai departe. După pasa jul
„Dacă îţi ia cineva ceva ce îţi aparţine, nu i-l mai cere
înapoi“, în
Evanghelia după Luca urmează un cuvânt, iar în Evanghelia
după Matei este
şi mai clar [11]: „Aşa cum vreţi să
fiţi trataţi de alţii, la fel trataţi-i şi voi pe ei“. Fireşte, acestea
se aplică la cele apuse anterior. Christos pretinde aici forţa
credinţei, încrederea în anumite lucruri.
Da, dacă Christos Iisus ar fi dezvoltat numai noţiunile care,
în
lumea exterioară, vieţuiesc nemijlocit la suprafaţă, atunci desigur el
n-ar fi putut spune nicicând: „Dacă îţi ia cineva mantaua,
dă-i şi
haina“. Însă El nu vorbeşte despre ceea ce urmează să devină
dominant
în lumea exterioară, pentru că aceasta le este destinată
cărturarilor,
marilor preoţi, ci el se referă la Împărăţia Cerurilor, şi prin
aceste
cuvinte vrea să precizeze că acolo acţionează alte legi decât
în lumea
exterioară. Comparaţi pasajul acesta din Evanghelia după Luca cu
varianta lui din Evanghelia după Matei – ar trebui de fapt ca acestea
să
fie traduse o dată şi într-un mod corect – şi veţi vedea că
Christos Iisus vrea să spună ceva ce stimulează în om o anumită
credinţă care face în primul rând inutile toate prevederile
legale
stabilite omeneste despre furtul hainei şi al mantalei. Căci prin
faptul că cineva doar îi învaţă pe oameni „să nu furi“ –
vrea să spună
Christos-lisus – nu se rezolvă nimic. După cum ştiţi, El spune: din
Lege să nu fie luată nici o iota, însă în versiunea
originală nu mai
există astăzi nici un impuls. Trebuie ca oamenii să dezvolte în
ei
într-adevăr forţa ca, eventual, atâta timp cât mai
este în vigoare
ordinea actuală, în care unul mai poate să-i ia altuia mantaua,
să-i
dea şi haina. Căci sub influenţa preceptului moral „În felul
în care nu
doreşti să fii tratat de aliţi, nu-i trata nici tu pe ei!“ – deci sub
influenţa acestui precept moral, mai cu seamă dacă el este generalizat,
nimeni nu-i va putea lua cuiva mantaua. Dar nimeni nu-i va lua altuia
mantaua dacă cel căruia i s-ar lua mantaua ar poseda într-adevăr
forţa
concepţiei morale şi ar spune: De îndată ce mi se ia mantaua, dau
şi
haina de pe mine.
Această concepţie morală trebuie să devină o ordine socială. De
îndată ce ea va deveni ordine socială, nu se va mai fura în
lume. Iată
lucrul pe care vrea să-l spună Christos, pentru că aceasta este
Împărăţia lui Dumnezeu, faţă în faţă cu împărăţia
lumii. În lumea în
care domneste principiul fundamental: Îi dau haina celui ce-mi ia
mantaua!, acolo nu se fură. Însă trebuie dezvoltată forţa
credinţei,
adică moralitatea trebuie să fie întemeiată pe forţa lăuntrică a
credinţei, cu alte cuvinte, ea trebuie să fie o minune. Fiecare faptă
morală trebuie să fie o minune; ea nu are voie să rămână un
simplu fapt
natural, ci trebuie să fie o minune. Omul trebuie să fie capabil să
săvârsească minuni. Din cauză că ordinea iniţială a lumii a putut
fi
coborâtă din înălţimea ei într-o regiune inferioară,
şi ordinii pur
naturale trebuie să-i fie contrapusă o ordine morală supranaturală,
care face mai mult decât să urmeze supusă ordinea naturală. Nu
este de
ajuns să respectaţi vechile porunci, care au fost date în alte
condiţii, nici dacă le transformaţi, ci va trebui să vă transpuneţi
în
cealaltă ordine – cea morală – care nu este ordine naturală, astfel că,
dacă cineva îmi va lua mantaua, să fiu hotărât să-i dau şi
haina, fără
a-l târî în faţa Justiţiei. În Evanghelia după
Matei se exprimă intenţia
lui Christos Iisus de a se desfiinţa judecătoriile. Însă n-ar
avea nici
un sens adăugarea la pasajul cu mantaua şi haina a cuvintelor: „Aşa cum
vreţi să fiţi trataţi de alţii, la fel trataţi-i şi voi pe ei“ dacă nu
s-ar face aluzie la o altă împărăţie, şi anume la aceea în
care se
întâmplă minuni. Semnele, minunile sale, Christos Iisus
le-a săvârsit
din marea sa, suprapământeasca sa forţă a credinţei. Nici o
persoană
care îl consideră pe om numai o fiinţă a naturii, care nu
îşi adună
foria necesară pen-tru a-l considera pe om altceva decât o simplă
făptură a naturii nu poate face ce a făptuit Christos. Însă
Christos
pretinde o concepţie în care – cel puţin în domeniul moral
– în
reprezentare, în imaginaţie să vietuiască mai mult decât
în realitatea
exterioară. Căci în realitatea exterioară domneste principiul:
Dacă îţi
ia cineva mantaua, ia-o de la el înapoi! Însă cu un astfel
de principiu
fundamental nu poate fi întemeiată o ordine socială în
sensul
Impulsului christic. De aceea, trebuie ca în reprezentare,
în
imaginaţie să existe mai mult decât îi corespunde lumii
exterioare.
Căci altfel între aceste propoziţii singulare s-ar crea o
legătură cât
se poate de ciudată. Imaginaţi-vă, vă rog, că aţi duce treaba la capăt
în felul următor: „Dacă te pălmuieste cineva pe un obraz,
întinde-i-l
şi pe celălalt. Dacă îţi ia cineva mantaua, dă-i şi haina. De va
vrea
cineva vreun lucru de la tine, dă-i-l. Dacă îţi va lua cineva
ceva ce-i
al tău, nu i-l cere înapoi“ – şi: „Aşa cum vreţi să fiţi trataţi
de
alţii, trataţi-i şi voi pe ei la fel!“; „Dacă îi tragi cuiva o
palmă pe
un obraz, pregăteşte-te să vezi că respectivul îşi va
întoarce şi
celălalt obraz, ca să-ţi satisfaci plăcere a de a-l pălmui şi pe acela;
dacă îi vei lua cuiva mantaua, nu te mulţumi numai cu ea, ci ia-i
şi
haina; dacă vrei ceva de la cineva, ai grijă atunci ca să ţi-l şi dea“
şi aşa mai departe – ceea ce ar fi inversarea frazei de mai sus, sub
influenţa concluziei: „Aşa cum vreţi să fiţi trataţi de alţii trataţi-i
şi voi pe ei! “
Vorbind din punct de vedere pământesc, întregul pasaj nu
are nici un
sens. Toată această înşiruire de propoziţii este lipsită de sens.
Se
dobândeşte un sens numai dacă se presupune că cel ce ar participa
la
salvarea lumii – care urmează a fi iniţiată de Impulsul christic, prin
care lumea urmează să fie ridicată iarăşi în sferele cele mai
elevate –
va trebui să pornească de la niste principii de bază care nu au pur şi
simplu un conţinut identic cu cel al lumii exterioare; atunci se va
întâmpla ceea ce poate da din nou forţă fizică ideilor
morale,
reprezentărilor morale.
Pentru înţelegerea Evangheliei în sensul Misteriului de
pe Golgota,
este nevoie în primul rând de un curaj lăuntric al
sufletului pe care
oamenii de astăzi trebuie să şi-l însuşească. Pentru aceasta este
nevoie să se aibă în vedere mai ales acele lucruri prin care
Christos Iisus opune împărăţiei care s-a format treptat sub
influenţa
curentului coborâtor – împărăţiei exterioare a lumii –
Împărăţia
Cerului. Da, cel care, în vremuri cum sunt cele de astăzi,
vieţuieste
Paştele în acest mod, poate avea dorinţa, dragii mei prieteni, de
a
înţelege Misteriul de pe Golgota, de a se contopi curajos cu
Impulsul
de pe Golgota. Pentru că Evanghelia grăieşte, cu fiecare parte a sa:
Curaj! Evanghelia cuprinde în orice părticică a sa îndemnul
de a nu
urma nimic altceva decât impulsul pe care Christos Iisus îl
impregnează
cu adevărat evoluţiei Pământului.
Am vrut, printr-o asemenea descriere, să vă apropii astăzi
într-o
oarecare măsură de Misteriul de pe Golgota, subliniind tocmai acea
latură a lui care ne arată cum trebuia să fie integrat din nou în
întreaga ordine cosmică şi cum poate fi el înţeles numai
dacă privim
Evanghelia ca şi cum prin ea ar grăi o formă superioară a limbii şi nu
cea obişnuită a oamenilor. Secolul al XIX-lea, prin dezvoltarea
teologiei sale, acolo unde domneste teologia în forma ei
academică, a
încercat să coboare Evanghelia la nivelul limbajului omenesc
obişnuit.
Sarcina noastră este de a citi Evanghelia în lumina
Cuvântului lui
Dumnezeu. În această privinţă, ştiinţa spiritului va contribui la
înţelegerea Evangheliei.
NOTE
1.
Vezi Scrierile de ştiinţe naturale
ale lui Goethe, vol. I., cap. „Formarea şi descompunerea
naturilor organice. Despre morfologie, Eveniment norocos“, Dornach,
I975.
2.
Aug. Joh. Georg Batsch, 1761–1802, profesor de istoria naturii la Jena.
3.
Franz Joseph Schelver, 1778–1832, profesor de medicină la Jena si
Heidelberg. Cunoscut datorita lucrărilor sale de botanică.
Aug. Wilh. Ed. Theodor
Henschel, 1790–1856, profesor la Breslau: ţinea prelegeri de botanică,
anatomia şi fiziologia plantelor; elev al lui Schelver.
4. Vezi Scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe, ibid. Pulverizare, evaporare.
5. Se pare că mai târziu această chestiune nu a fost discutată mai în detaliu.
6. Emil Du Bois-Reymond, 1818-1896. Conferinţa sa ţinută la Leipzig în 1872 Despre limitele cunoaşterii naturii cu declaraţia „Nu vom cunoaşte niciodată – Ignorabimus“ este amintită de Rudolf Steiner frecvent.
7. Vezi nota 1.
8. Matei 5, 18.
9. Vezi conferinţele lui Rudolf Steiner despre Apariţia lui Christos în lumea eterică, GA 118.
10. Nu s-a putut încă detecta despre cine este vorba aici.
11. Luca 6, 27 şi urm.; Matei 5, 39 şi urm.
