Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU
CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 175

CONFERINŢA a V-a

Berlin, 14 aprilie 1917

În legătură cu diferite aspecte ale istoriei mai noi ale spiritului, am amintit deja de mai multe ori numele lui Hermann Grimm. Expunerile de astăzi aş vrea să le leg însă de una din observaţiile – aş zice instinctive – pe care le-a făcut Hermann Grimm [1] în legătură cu ceea ce constituie o necesitate a istoriei mai noi a spiritului, fără să fi fost în situaţia de a transpune intuiţia lui, oarecum simţită, în cunoaştere. Aş vrea să încep cu una din numeroasele sale observaţii, pe care le-a făcut instinctiv, în această direcţie. Ea se referă la o anumită opoziţie în care se afla Hermann Grimm faţă de întreaga cercetare istorică modernă. Căci el intuia corect că această cercetare istorică pleacă în mod inconştient, fireste, de asemenea instinctiv, de la excluderea din demersul cercetării istorice a omenirii a Evenimentului christic, încercându-se abordarea istoriei aşa cum poate fi ea examinată dacă nu se ţine seama că Evenimentul christic se situează în procesul dezvoltării omenirii ca un factor determinant. Hermann Grimm voia, dimpotrivă, o cercetare a istoriei care îl consideră pe Christos Iisus un factor esenţial în derularea istoriei omenirii, astfel încât prin cercetarea istoriei ar deveni evident importantul impuls care a intervenit în mersul dezvoltării omenirii datorită Misteriului de pe Golgota. După cum am spus, la Hermann Grimm, prin faptul că era, în mod instinctiv, adept al concepţiei goetheene asupra lumii şi totodată datorită înţelegerii insuficiente a lumii spirituale, totul a rămas instinctiv, mai mult o intuiţie pe care nu a putut-o gândi până la capăt.

Pare a fi un paradox când se spune că cercetarea istorică îşi impune sarcina excluderii Evenimentului christic din evoluţia omenirii. Şi totusi este un adevăr înrădăcinat atât de instinctiv în concepţia modernă despre lume încât unii oameni fac mari eforturi pentru a scoate cu orice preţ Evenimentul christic, cu adevărata, profunda lui semnificaţie, din derularea istorică a realităţilor omeneşti. Şi din acest impuls instinctiv, care vieţuieşte aşa de profund în suflete, rezultă că în conştienţa oamenilor se răspândeste în general mult întuneric în legătură cu veacurile care au premers şi cu eele ce au urmat după Misteriul de pe Golgota. Nu numai că – din motive ce pot fi înţelese din împrejurări pe care le-am putut indica în decursul expunerilor noastre de ştiinţă a spiritului – nu se încearcă examinarea Misteriului de pe Golgota în întregul său context istoric, ci se caută ca şi ceea ce s-a întâmplat înainte şi după Misteriul de pe Golgota să fie înveşmântat în astfel de reprezentări încât cu ocazia cercetării istoriei acelor secole să nu poată fi observat ce s-a petrecut în cursul epocilor respective. S-ar putea spune că se face totul ca să nu fie observat că din întâmplările desfăşurate în decursul acelor secole reiese cu claritate cât de puternică a fost intervenţia şi influenţa Misteriului de pe Golgota. Dacă ne gândim totodată cât de dependent este aşa-numitul „Timp al nostru, de la sine înţeles independent faţă de orice autoritate“ tocmai de credinţa în autoritate, putem aprecia cât de bine s-a reuşit să se obţină o cunoaştere superficială şi incompletă despre ceea ce s-a întâmplat cu dezvoltareă omenirii în acele veacuri. Şi dacă apare un spirit cum a fost Goethe, din a cărui operă am citat în ultima noastră prelegere un exemplu deosebit de pregnant pentru concepţia sa despre natură care ne conduce direct spre o concepţie asupra lumii care reuneşte ceea ce este moral cu ceea ce este natural, atunci se încearcă – din nou în mod instinctiv – să se slăbească, să se suprime pe cât posibil ceea ce tocmai la o astfel de personalitate, dacă ar fi înţeleasă corect, ar conduce într-un mod admirabil şi grandios la o contemplare spiritual-ştiinţifică a lumii.

Cu acest prilej putem avea parte de cea mai semnificativă trăire. V-am amintit deja, cu ocazia prelegerii anterioare, că Goethe nu s-a mulţumit cu botanica obişnuită, ci voia o botanică spiritualizată; prin aceasta a ajuns însă tocmai la descoperirea duhului, aşa cum se revelează el în regnul vegetal, acel spirit până la care regnul vegetal în forma sa actuală nu mai poate ajunge, din cauză că nu-şi mai poate dezvolta complet organizarea lui originară. Aşadar Goethe a încercat să privească mai adânc în structurile regnului vegetal – a încercat aşa ceva şi cu regnul mineralelor –, a încereat să privească mai adânc decât o permite simpla observare senzorială, care oferă doar atât cât a atins regnul vegetal. Din această cauză, Goethe a fost atât de deranjat de faptul că în timpul său a apărut concepţia lui Haller [2], pe care acesta a formulat-o de altfel foarte frumos prin cuvintele:

„În miezul naturii nu poate pătrunde nici un duh creat,
Ci fericit e cel căruia doar coaja-i de-afară o-arată“.

Goethe se răfuieşte mânios cu această opinie – citată de mine în repetate rânduri referitor la cele de mai sus:

„Aud cum se repetă ne-ncetat de şaizeci de ani,
Dar când aud, mai trag pe ascuns şi câte un blestem.
Dar spune-mi, rogu-te, de mii şi mii de ori:
Natura oare, din belsug, nu dă de toate?
Nici sâmbure nici coajă, ea nu are,
Ci dintr-o dată natura este totul.
Însă pe tine mai cu seamă tu te examinează
Să vezi de eşti: sâmbure sau... coajă!“

Se poate spune că Goethe se ridică cu toată forţa împotriva ideii că în miezul naturii n-ar putea pătrunde nici un duh creat. De ce face el acest lucru? Ei bine, pentru că în cunoaşterea lui instinctivă el poseda acel mare fundal spiritual pe care veacul al XIX-lea încerca cu atâta insistenţă să-l îngroape sub dărâmături şi moloz. Cât de familiară i-a devenit observatorului lumii din secolul al XIX-lea constatarea schopenhaeuriană [3]: „Lumea este reprezentarea mea“, şi ca atare „fără ochi, nu există nici culori şi nici lumină“. Dinăuntrul său, Goethe se opune consecvent acestei opinii potrivit căreia fără ochi nu poate fi percepută lumina; dacă nu ar exista ochii, lumea ar fi întunecată şi mută! Am atras în repetate rânduri atenţia [4] asupra acestei concepţii a secolului al XIX-lea. Însă Goethe contestă această concepţie, spunând [5]: Fără lumină, n-ar exista ochi, pentru că lumina a creat ochii pentru lumină. Din nişte organe nedeterminate, nediferenţiate – afirma Goethe – lumina a creat ca prin vrajă ochii! Dacă vrem să pătrundem mai adânc în acest aspect, rezultă ceva foarte ciudat.

Conform aluziilor făcute de noi în ultima prelegere, regnul vegetal era destinat iniţial să dea nştere din sine unor organisme de acelaşi fel fără vreo fecundare, ci numai prin metamorfoză. Fecundarea ar fi urmat să aibă pentru regnul vegetal un sens cu totul diferit de cel pe care îl are în prezent. Goethe intuia acest lucru. De aceea i-a plăcut aşa de mult explicaţia dată de Schelver procesului de înmulţire a vegetalelor, şi a avut curajul să introducă elemente morale în cercetarea plantelor. El a avut cu adevărat acest curaj. Regnul vegetal vieţuieşte în prezent în altă sferă decât în cea în care ar fi acţionat metamorfoza în mod exclusiv. Aceasta s-a datorat evenimentului covârşitor prin care, datorită ispitirii luciferice, omenirea a căzut dintr-o sferă mai înaltă într-una inferioară. Însă ceea ce ar activa în plante, dacă ele ar aduce metamorfoza până la expresia ei totală, deci dacă dintr-o plantă s-ar naste şi ar creşte o altă plantă fără a surveni fecundarea sensibilă, forţele care ar fi active s-ar spiritualiza, ele ar trăi în mod spiritual în ambianţa noastră şi ar face ca omul să aibă organele senzoriale aşa cum le are în prezent. În timp ce Lucifer spunea: „Vi se vor deschide ochii“, el găndea de fapt: „În calitatea voastră de oameni, veţi fi transpusi într-o altă sferă“. Această „altă sferă“ a avut drept consecinţă neputinţa plantelor de a-şi mai dezvolta înclinaţia lor iniţială de a se înmulţi prin metamorfoză, însă ochii omului au fost deschişi. Lumina a acţionat în aşa fel, încât, în sensul goethean, a putut într-adevăr să deschidă ochii omului. Însă deschiderea fizică a ochilor omului a fost, în orice caz, însoţită de o închidere a lor pe plan spiritual. În timp ce oamenii îşi puteau îndrepta de atunci încolo ochii – şi, în general, şi simţurile lor – asupra lumii senzoriale exterioare, în ei nu mai pătrundea spiritul care vieţuia în lumea simţurilor. Ochii fizici au fost închişi pentru revelarea spiritului. Şi astfel s-a născut concepţia aceea stranie care a băntuit cu sălbăticie mai cu seamă în secolul al XIX-lea, care spunea că omul vede nurnai lumea exterioară senzorială şi nu poate privi dincolo de această lume a simţurilor. „În miezul naturii nu pătrunde nici un duh creat; fericit e cel căruia natura îi arată chiar şi numai coaja ei exterioară.“ Se crede că omul nu ar putea privi dincolo de lumea senzorială. Şi totuşi, el poate face acest lucru, cu ajutorul unei conştienţe ridicate la un nivel superior, purificate, iar Goethe ştia acest lucru. A survenit în acest timp şi învăţătura aceea stranie, s-ar putea spune chiar întunecată, care afirma că omul vede numai ceea ce se află în ambientul său sensibil. Învăţătura aceasta care în domeniul ştiinţei naturale este dăunătoare, dar în ciuda caracterului dăunător este încă utilizabilă în domeniul artelor în aşa fel încât dacă analogul său ar pune stăpănire pe un artist şi acesta nu ar munci – respectiv crea – împotriva ei, atunci prin această învăţătură fantezia lui artistică ar muri. Pentru că această învăţătură nu seamănă cu nimic altceva decât cu ceea ce reiese când spunem: Tragedia Faust a lui Goethe există, desigur, numai în cărţi; acolo vedem literele tipărite; însă Faust este dincolo de litere; în interiorul acestor litere nu pătrunde nimeni; fericit este cel căruia literele îi arată forma lor exterioară – coaja lor! Putem însă admite că anumiţi filologi vieţuiesc în fericirea produsă de faptul că Faust le arată numai literele exterioare. Se poate însă spune: Aceste litere trebuie să existe doar pentru înţelegerea lui Faust; ele constituie elementul străveziu prin care trecem cu privirea, de care nu rămânem agăţaţi; literele sunt prezente, însă despre ele nu se vorbeşte nimic. Nici nu se observă cum este contrazisă realitatea cea de toate zilele, prin ceea ce a fost, ca să zicem aşa, asimilat de carnea şi sângele nostru în actuala epocă materialistă.

Însă s-ar ajunge la o concepţie cu totul diferită, dacă ar putea fi resimţite măcar într-o mică măsură cuvintele pe care le amintim:

„Aud cum se repetai ne-ncetat de şaizeci de ani,
Dar când aud, mai trag pe-ascuns şi câte un blestem...
Nici sâmbure, nici coajă ea nu are,
Ci dintr-o dată natura este totul.
Însă pe tine mai cu seamă tu te examinează
Să vezi de esti: sâmbure sau... coajă!“

Pentru că, vedeţi dumneavoastră, dezvoltarea omenirii este dominată de o taină stranie, căci dacă ne emancipăm de sub tutela concepţiei goetheene şi ne declarăm adepţi ai celei halleriene, atunci istoria de dinaintea Misteriului de pe Golgota poate fi cercetată în aşa fel încât să nu fie observat nimic din importanţa propriu-zisă a Misteriului; şi poate fi cercetată şi istoria de după Misteriul de pe Golgota tot în aşa fel încât să nu fie observat nimic din importanţa propriu-zisă a Misteriului. Constatarea aceasta pare la prima vedere paradoxală, şi totusi aşa stau lucrurile. Aplicând concepţia antigoetheană despre lume la cursul istoriei, sub influenţa ei, în timpul dinaintea creştinismului abia dacă mai poate fi plasat vreun eveniment istoric la începutul datării noastre creştine, însă puternicul impuls al Misteriului de pe Golgota trebuie atunci transferat înăuntru, pentru ca nici un „duh creat“ să nu poată pătrunde până la el. Atunci nu se observă că în timp ce istoria se derulează până la Misteriul de pe Golgota, la începutul cronologiei noastre pătrunde ceva ce posedă importanţa celui mai mare punct de cotitură din evoluţia omenirii pământene; şi nu se observă că nici în decursul istoriei de după Christos acel punct de cotitură este implantat prin postacţiunea lui. Din această cauză, există necesitatea instinctivă a îndepărtării oarecum pe neobservate a concepţiei goetheene despre lume din gândirea actuală, pentru a nu-i permite o dezvoltare prea puternică în cadrul cugetării contemporane.

Oamenii pot fi prinşi uneori cu ocaua mica în timpul acestei strădanii instinctive. Ceea ce spun acum nu este o acuzaţie morală la adresa cuiva, întrucât cunosc, fireşte, obiecţia care poate fi făcută: Un astfel de om care ar dori să excludă concepţia goetheanistă despre lume din actuala abordare a lumii are cea mai bună intenţie. Desigur, căci sunt bine cunoscute cuvintele lui Shakespeare puse de el în gura lui Antonius: „Doar ei sunt cu toţii nişte oameni onorabili!“, ceea ce este admis fireste din capul locului; însă nu este vorba numai să se poată spune despre un om că n-a avut cutare sau cutare intenţie, ci cum se integrează în dezvoltarea omenirii ceea ce este emanat din sinea lui. Vedeţi dumneavoastră, oamenii pot fi prinşi cu ocaua mică tocmai când îşi manifestă .,lăudabila“ lor intenţie de a exclude Evenimentul christic din istorie prin neadmiterea concepţiei goetheene despre lume în propriul lor mod de a privi lucrurile; căci dacă această concepţie goetheană este acceptată şi asimilată, atunci pasul următor este că ea trebuie pur şi simplu să fie dezvoltată pentru a deveni ştiinţă a spiritului. Şi iată că îţi poate ajunge în mâini o cărţulie cu o influenţă mare în prezent, în care se fac aprecieri asupra istoriei, în măsura în care se referă şi la Christos Iisus. Dar din abordarea istoriei trebuie să fie eliminată instinctiv posibilitatea aprecierii fireşti a Misteriului de pe Golgota în calitatea lui de cel mai mare punct de cotitură din istoria omenirii pământene. Acest lucru îl poate face autorul carţuliei numai prin aceea că introduce întreaga abordare a istoriei în perspectiva imposibilităţii de a pătrunde în interiorul acesteia şi ca atare a necesităţii rămânerii la suprafaţa ei. El susţine că istoria trebuie abordată în aşa fel, încât referitor la cel mai important eveniment să fie nevoie să se spună: Ei bine, în interiorul istoriei nu se poate pătrunde. Şi cum procedează autorul respectiv? Vă voi citi cuvintele sale, căci sunt foarte interesante [6]:

„Este necesar să atragem atenţia înainte de orice asupra caracterului fragmentar al tuturor cunoştinţelor noastre istorice, chiar şi a celor mai complete. Bogăţia întâmplărilor, realitatea istorică a trecutului, este după conţinutul şi dimensiunea sa infinit mai mare decât va putea fi cândva cunoaşterea lui, chiar dacă am investiga încă milenii în şir. Pentru că din mulţimea de necuprins a întâmplărilor istoricilor le pot deveni accesibile numai unele componente parţiale ale evenimentelor, numai ceea ce a fost transmis direct într-un mod oarecare prin izvoare, documente. Tot restul care nu a fost transmis şi nici nu putea fi transmis, pentru că aparţine lumii spirituale lăuntrice, domeniului imposibil de cercetat al vieţii sufleteşti, motivaţiei interioare a vieţii personale, istoricul nu-l poate şti, ci în cel mai bun caz numai ghici. Această «ghicire», în toate relatările ei, chiar şi în cazul celui mai exact şi conştiincios mod de a proceda, va fi afectată de lipsuri şi de momente subiective. Când Goethe afirmă că «Înăuntrul naturii nu poate pătrunde nici un duh creat», această vorbă trebuie completată cu aceea că «Nici înăuntrul istoriei nu poate pătrunde vreunul»“.

După cum am spus, eu nu vreau să fac judecăţi morale, ci să constat numai în mod obiectiv: Iată, astfel este falsificat Goethe după un timp aşa de scurt de la moartea lui! Astfel este falsificat Goethe! Înţelesul cuvintelor sale este falsificat prin citarea lor în sens inversat, în timp ce se comunică aceasta omenirii actuale care, fireste, nu observă falsificarea. Ea nu observă într-adevăr nimic! Pentru că ceea ce este scris în cărţulia cu pricina, Creştinismul în luptă cu concepţia contemporană despre lume, precizează locul creştinismului în concepţia actuală despre lume. Însă spiritul care domină această scriere este acelaşi care a inspirat şi falsificarea gândirii lui Goethe! Iată deci un punct în care poate fi prins în flagrant simţul adevărului unor autori care au azi un mare succes la publicul cititor. Căci despre acelaşi autor v-am povestit [7] că nu de mult a ţinut nişte conferinţe în care a demonstrat că îi lipseste cu desăvârşire coerenţa, că este complet corupt, că nu încearcă să pătrundă în fondul lucrurilor. Întrucât nu am putut aduce cu mine cărţulia respectivă, vă promisesem că o voi procura aici, pentru a vă putea citi unele pasajele, care ar putea depune mărturie de discontinuitatea, de coruperea gândirii sale, aşa cum este ea demonstrată şi de opinia sa în legătură cu concepţia lui Goethe. Însă nu mi-am putut-o procura; ea este solicitată de cumpărători cu aşa de multă insistenţă, încât momentan este epuizată şi nu poate fi obţinută.

Vedeţi dumneavoastră, aşa se prezintă lucrurile când este vorba să lăsăm adevărul să ajungă la noi. De aceea este necesar şi justificat să indicăm ceea ce este de trebuiniţă, atrăgând totodată atenţia că în spatele unor cuvinte ca: „Schimbaţi sensul!“ se află ceva profund care urmează a fi cuprins cu mintea şi din punct de vedere istoric, dacă se urmăreşte o înţelegere în spirit istoric. Cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Schimbaţi sensul!“ au legătură nu numai cu ceea ce poate fi extras prin ştiinţa spiritului din dezvoltarea omenirii, ci şi cu ceea ce poate fi examinat istoriceste numai dacă concepţia goetheană despre lume nu este preluată după dorinţa mic-burgheză făţarnică şi îngâmfată modernă, ci se urmăreşte aducerea la viaţă a concepţiei goetheene. Pentru că, atunci, ea devine un puternic impuls în vederea unei adevărate întoarceri la creştinism şi conduce direct la ştiinţa noastră a spiritului.

În zilele noastre ne vom putea lămuri cu cea mai mare uşurinţă despre ce este vorba de fapt în dezvoltarea omenirii dacă ne vom aminti unele lucruri pe care le-am relatat de mai multe ori. Am spus bunăoară că în timpul de dinaintea cronologiei noastre existau anumite Misterii. Am încercat să indic ceea ce se întâmplă în aceste Misterii, în cartea mea Creştinismul ca realitate mistică [8], în care am citat cuvintele lui Platon referitoare la acestea. Desigur că astăzi, cu un zâmbet distins, care în fond este un zâmbet materialist-filistin, se pot trece cu vederea ceea ce spunea Platon, că cei ce sunt iniţiaţi în Misterii iau parte la vieţuirea în veşnicie [9], în timp ce restul omenirii se află pareă afundată în niste mlaştini. Când am scris Creştinismul ca realitate mistică am indicat intenţionat cuvintele lui Platon care depun mărturie într-un mod pregnant despre ceea ce avea el de spus despre Misterii.

În fond, marea taină care le era comunicată în timpurile de dinaintea lui Christos printr-o educaţie adecvată învăţăceilor Misteriilor consta din cunoaşterea a ceea ce ar fi devenit natura minerală şi cea animală, dacă s-ar fi putut dezvolta conform predestinărilor lor iniţiale; în acest fel s-ar fi obţinut o cunoaştere a destinului omenirii. Astfel, s-ar fi putut spune: Dacă regnurile mineral şi cel vegetal şi-ar fi dezvoltat deplin organizările lor iniţiale, omul şi-ar fi putut arăta adevărata lui faţă în acea sferă în care s-ar fi aflat atunci. Era ca o transformare completă, parcursă de învăţăcelul Misteriilor, când era introdus într-o oarecare măsură înăuntrul naturii, când avea voie să vadă oamenii aşa cum au fost ei de fapt predestinaţi să fie iniţial. Pentru că învăţăcelul Misteriilor recunoştea atunci că ceea ce exista în regnul animalelor cu sânge cald, în regnul vegetalelor dotate cu scoarţă, înzestrate cu lemn, şi în regnul fizic al oamenilor nu-şi dezvăluie originea, ci se află prezent oarecum nelămurit, din cauză că nu-şi poartă originea nemijlocit în sine. Aşadar, în timp ce vegetalele şi mineralele nu ajung până la capătul evoluţiei, iată că animalele cu sânge cald precum şi omul nu ajung până la originea lor.

Da, în timpurile de dinainte de Christos era necesară – şi pentru aceasta depune mărturie ceea ce erau de fapt Misteriile – iniţierea anumitor oameni. În timpurile străvechi, toţi oamenii posedau o cunoastere atavică; numai în timpurile de mai târziu când cunoaşterea atavică a involuat, a devenit necesară iniţierea individuală a unor oameni. Era deci necesară iniţierea unor oameni în tainele naturii exterioare a regnurilor mineral şi vegetal, pentru a-l vedea pe om, a clarvedea ceea ce este el de fapt. La fel, ar fi din nou necesar ca în vremea noastră să se indice originea omului, acesta să fie cunoscut astfel încât să-şi reveleze iarăşi originea sa – ceea ce doar s-a încercat în Ştiinţa ocultă, în felul bâiguit care este posibil în prezent –, pentru ca omul să fie din nou integrat întregii existenţe. Aşa cum s-a dezvăluit o parte a omului pentru timpul de dinaintea lui Christos, la fel se arată şi cealaltă parte a lui pentru timpul de după Misteriul de pe Golgota, în care vieţuim în prezent. Însă numai dacă ştim că Misteriul de pe Golgota este un moment atât de crucial, încât articulează devenirea istorică, divizând-o în două părţi, ne vom putea înălţa treptat la o adevărată contemplare a sa. Însă aceasta nu se poate revela omului dacă el priveste vremurile Misteriului de pe Golgota cu ochelari fumurii care li se pun oamenilor de către antigoetheanism, ci dacă contemplă aceste vremuri aşa cum a dorit într-o oarecare măsură să o facă Hermann Grimm. Însă el nu a avut forţa spirituală necesară.

Călăuzitorii întru însuşirea tainelor Misteriilor din vechile timpuri ştiau bine de ce pretindeau disciplinarea severă a celor pe care îi iniţiau. Şi ei au urmărit, până la un anumit timp, cu multă stricteţe ca nimeni să nu fie iniţiat în Misterii înainte de a fi parcurs şcoala aspră a severei sale disciplinări. Mai cu seamă în Grecia timpurilor vechi, se atribuia o maximă importanţă faptului ca nimeni să nu fie iniţiat înainte de a fi trecut printr-o severă educare. Ceea ce afla iniţiatul era cum să transpună tainele în mod just în viaţă cotidiană. Acestei probleme, i se dădea, în special în regiunile greceşti, o foarte mare importanţă. Şi se mai urmărea cu multă grijă ca Misteriile să nu fie făcute cunoscute unora nedemni, tot aşa cum nici Christos Iisus nu voia să le dezvăluie cărturarilor şi fariseilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, ci numai celor pe care îi putea face învăţăcei ai Săi.

Însă fără ca aceia care erau conducătorii Misteriilor să aibă cea mai mică vină, iată că în timpurile în care se apropiau de Evenimentul de pe Golgota tainele Misteriilor n-au mai putut fi păstrate în mod corespunzător. Nu mai era posibil. Din ce cauză? Repet: conducătorii ritualului Misteriilor, călăuzele întru însuşirea tainelor Misteriilor n-aveau nici o vină. Cel care a scos la lumină în mod incorect Misteriile din sfera lor de taină a fost Imperiul roman. Conducătorii Misteriilor nu puteau să se opună poruncilor date de cezarii romani. Se apropia timpul în care conducătorii Misteriilor să nu mai poată accepta poruncile cezarilor romani. Violarea vieţii spirituale de către cezarismul roman se oglindeşte în toate evenimentele timpului de atunci. Această violare o vedea clar apropiindu-se, cu toate aspectele ei, un om: Ioan Botezătorul. Pentru că cel ce vrea poate să vadă reflectându-se în amănunt ceea ce se apropie. Nu văd numai aceia care nu vor sa vadă. Această apropiexe a violării tainelor Misteriilor se află prefigurată în cuvintele unor oameni ca Ioan Botezătorul, cuvinte care au întotdeauna înţelesuri multiple, fiind adevărate în toate semnificaţiile lor. În cuvintele: „Schimbaţi sensul, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor“ este cuprins şi ceea ce ar putea fi spus în felul următor: Iată, ceea ce i-a adus omenirii mântuirea în calitatea sa de veche bogăţie a Misteriilor în prezent nu mai există, a fost luat în stăpânire de Imperiul roman, care şi-a întins aripile asupra iudaismului aflat în jurul vostru. De aceea: Schimbaţi sensul! Nu mai căutaţi salvarea în ceea ce emană din Imperiul roman, ci în ceea ce nu se află pe aeest Pământ. Primiţi botezul, care slăbeşte legătura corpului eteric cu corpul vostru fizic, ca să vedeţi ceea ce urmează să vină şi să statornicească Misterii noi, căci vechile Misterii au fost sechestrate.

Ceea ce a survenit, ceea ce s-a întâmplat pentru prima dată în cazul împăratului August [10], care însă nu a abuzat, a fost că prin simpla lor poruncă de cezari împăraţii romani au trebuit să fie iniţiaţi în tainele Misteriilor. Aceste iniţieri au devenit pentru cezari un obicei generalizat. Şi tocmai acesta a fost procedeul împotriva căruia s-a opus în primul rând Ioan Botezătorul, prin încercarea lui de a extrage din evoluţia omenirii pe aceia care voiau să primească botezul, astfel ca ei să nu mai vadă salvarea evoluţiei omenirii prin ceea ce emana din Imperiul roman.

Unul dintre cezarii romani care a fost iniţiat cel mai temeinic în tainele Misteriilor a fost Caligula, şi mai târziu Nero [11]. Face parte dintre tainele dezvoltării istorice că Nero şi Caligula au fost iniţiaţi şi au dobândit cunoaşterea tainelor Misteriilor prin constrângere. Imaginaţi-vă starea sufletească a celor ce ştiau că se apropie o astfel de violare a Misteriilor şi care intuiau şi consecinţele ei. Transpuneţi-vă în starea sufletească a acelor oameni. Ei puteau spune, fireste: Ceea ce trebuie să vină şi va veni este Împărăţia Cerurilor, în care oamenii vor trebui să caute de acum încolo tainele sfinte, şi nu în împărăţia oamenilor! Istoria ne vorbeste adeseori prin simbolurile ei. Pentru că se afla în Grecia, Diogene [12] îl mai căuta în piaţa ateniană, ziua în amiaza mare, cu felinarul în mână, pe „omul“ ce se pierduse, a cărui imagine nu mai era de văzut. De ce a dispărut? Nu din cauză că acest om nu ar fi fost cunoscut sau pentru că se apropiau timpuri în care nu se mai căuta ceea ce putea fi comunicat în Misterii despre tainele dezvoltării omenirii. În fond, aceste lucruri erau cunoscute de oameni ca Nero şi Caligula. Însă tocmai datorită acestei împrejurări ele au fost învăluite de întuneric. Iar Diogene – în felul său – simţea, de altfel ca şi Ioan Botezătorul, apropierea timpului în care, tocmai pentru că era cunoscută trădarea de către oameni a tainei Misteriilor, omul urma să fie cufundat în întuneric, trebuind să fie căutat cu felinarul.

Caligula fusese îndrumat să trăiască corect, în contextele spirituale, după modelul vechilor Misterii. De aceea, el se pricepea la organizarea fiinţei sale, de la adormire şi până la trezire, astfel ca în acest timp să se afle în lumea spirituală, în legătură cu ceea ce era cunoscut de vechile Misterii ca divinităţi lunare. Şi Caligula cunoştea arta vechilor Misterii de a avea pe parcursul conştienţei lui din timpul nopţii dialog cu divinităţile lunare. Cunoaşterea a ceea ce se află dincolo de conştienţa obişnuită de zi făcea parte din vechile taine ale Misteriilor, însoţită însă şi de cunoaşterea felului în care se modifică aceasta datorită pătrunderii tainelor celeilalte conştienţe, a celei de noapte. Pentru că, datorită faptului că omul ştie unde este individualitatea sa atunci când de la adormire până la trezire se află în lumea spirituală, el devine atent nu numai la modul în care această individualitate întrupată în calitatea ei de fiinţă a naturii se află în relaţii cu alte fiinţe ale naturii, ci şi la relaţiile acestei individualităţi cu lumea spirituală, cu tot ceea ce vieţuieşte în ierarhiile spirituale. De aceea, când omul ajunge să cunoască tainele divinităţilor lunare are loc şi o modificare firească a relaţiilor sale cu divinităţile solare, cu acele divinităţi pe care, datorită degradării de către Lucifer a văzului de peste zi, nu le mai vede în lumina înconjurătoare, însă conştienţa trează de peste noapte le zăreşte totuşi din nou. Dacă omul, ca şi Caligula, ştie din propria lui experienţă că de la adormire până la trezire individualitatea umană se află în lumea spirituală, atunci el devine atent ca în starea de conştienţă de zi individualitatea umană să nu se rezume la a acţiona numai la nivelul scoarţei naturii exterioare, ci şi printre spiritele solare; ca individualitatea umană să nu acţioneze numai sub razele Soarelui fizic, ci şi printre spiritele solare.

Fireste, Caligula nu fusese trecut prin procesul de disciplinare, însă ştia să dialogheze în timpul somnului cu spiritele lunare; rezultatul a fost că lui Jupiter – care sub numele de Zeus era gândit în vechea Grecie şi într-o altă sferă – i se adresa în timpul zilei cu titlul de „Fratele Jupiter“. Era un fel curent de exprimare al lui Caligula. Pentru că se simţea, fireste, un cetăţean al lumii spirituale în care sălăşluieste Jupiter, el i se adresa cu titlul de „Frate Jupiter“. Caligula se ştia pe sine însuşi trăind în lumea fiinţelor spirituale. De aceea se manifesta ca unul care aparţinea lumii spirituale. La anumite date, Caligula apărea îmbrăcat într-un costum de Bachus cu tirsul în mâna şi cu cununa de frunze de stejar pe cap. Altă dată apărea ca un Hercule, cu ghioaga şi pielea de leu, lăsându-se adorat drept Hercule. Apoi, apărea ca Apollo şi se lăsa adulat ca atare, în timp ce pe cap purta o coroană de raze iar în mână ţinea arcul lui Apollo, fiind înconjurat de un cor care interpreta în cinstea lui cântece potrivite momentului. Uneori îşi făcea apariţia şi cu capul înaripat şi în mână cu caduceul de mesager, ca zeul Mercur, sau se înfăţişa ca Jupiter. Un autor de tragedii – considerat a fi specialist şi care fusese solicitat să decidă cine este mai mare, Caligula sau Jupiter, a cărui statuie împăratul a ordonat să fie pusă lângă el – a fost biciuit pentru că nu a consimţit să-l declare pe Caligula superior lui Jupiter.

Dar care era judecata lui Caligula? Ispitirii de către Lucifer cu cuvintele: .,Simţurile voastre se vor deschide iar voi veţi fi ca şi divinităţile“ îi sunt asociate şi vorbele: „Voi trebuie să deosebiţi binele de rău“. Însă deosebirea binelui de rău a fost inoculată în umanitate de un spirit care putea fi activ în cursul evoluţiei numai până la un anumit timp. Acest timp a luat sfârsit când Ioan Botezătorul s-a exprimat cu cuvintele: „Împărăţia Cerurilor s-a apropiat“; numai că el a omis să adauge: Iar împărăţia lui Lucifer a luat sfârşit. În mod firesc, Botezătorul a vorbit numai despre Împărăţia Cerurilor. Sfârşitul domniei împărăţiei lui Lucifer, a deosebirii binelui de rău, reiese limpede din sentinţele date de Caligula. Căci atunci când, sub domnia lui Caligula, a avut loc o eroare judecătorească – în urma căreia un nevinovat, confundat cu vinovatul, a fost condamnat la moarte şi executat – împăratul a spus: „N-are nici o importanţă, pentru că nevinovatul a fost la fel de vinovat ca şi vinovatul!“ lar atunci când Petronius a fost condamnat la moarte, Caligula a găsit cu cale să spună: „Cei ce l-au condamnat ar fi putut fi condamnaţi la fel de bine, pentru că ei sunt la fel de vinovaţi ca şi cel pe care l-au predat morţii“. După cum vedeţi, capacitatea deosebirii luciferice a binelui de rău încetase; ea nu mai ajungea să fie activă în timpul despre care tocmai vorbesc. Putem sesiza clar sfârşitul la care facem aluzie, dacă permitem evenimentelor istorice să acţioneze asupra noastră. Da, îl putem sesiza clar.

Tot un astfel de iniţiat a fost şi Nero. În fond, Nero a fost un psihanalist – numai că nu aşa de filistin-obscen cum sunt unii dintre contemporanii noştri moderni, ci grandios, cu trăsături eroice – căci el a fost primul care a susţinut teza că, în cazul omului, totul depinde de libido, că orice manifestare a omului depinde de sexualitatea sa – o teză reluată, într-un mod filistin, de psihanalistii epocii noastre. Cu deosebirea însă că profesorul Sigmund Freud [13] nu este un Nero. Pentru aceasta nu-i lipseste sufletul, ci măreţia.

Însă ceea ce ştia Ioan Botezătorul ştia şi Nero – şi aceasta este diferenţa dintre Nero şi Caligula. Nero ştia din iniţierea lui în tainele Misteriilor că s-a produs o anumită modificare în ceea ce-l priveste pe om; căci adevărurile vechilor Misterii în impulsurile lor adevărate s-au stins, şi-au pierdut puterea şi nu mai pot fi menţinute decât cu ajutorul forţei exterioare. Nu numai Ioan Botezătorul a spus: „Vechea ordine a lumii a luat sfârşit“ (numai că a adăugat: „Împărăţia Cerurilor s-a apropiat, schimbaţi sensul!“), ci şi Nero a ştiut că împărăţia lumii vechi s-a sfârşit; şi Nero a ştiut că s-a atins un punct crucial în dezvoltarea Pământului; însă Nero avea în plus şi conştiinţa lui diavolească; el era înzestrat cu toate diavolismele pe care le putea cuprinde în sinea lui un iniţiat nedemn. De aceea el lua în calcul, la fel ca Ioan Botezătorul, la fel ca Christos Iisus, sfârşitul lumii. Dacă înţelegem în mod corect ceea ce spun Ioan Botezătorul şi Christos Iisus despre sfârşitul lumii, atunci nu mai este necesar să explicăm, într-un mod filistin-mic burghez, că va avea loc la cutare sau la cutare dată, ci vom putea înţelege, în felul în care spune Biblia, că sfârşitul lumii este iminent. Însă dumneavoastră intuiţi deja – data viitoare voi continua de altfel să vorbesc pe această temă – că este o realitate, dacă este înţeleasă în mod corect. Nero ştia că vine o ordine cu totul nouă, însă nu-l bucura acest lucru. Era un eveniment care nu-i convenea. De aceea este concludentă afirmaţia lui că nu ar vrea să participe la nimic cu mai multă plăcere decât la sfârşitul lumii. Cuvintele sale sunt caracteristice: .,Dacă lumea ar lua foc, atunci m-aş bucura din cale-afară!“ Aceasta a fost nebunia lui: dorinţa de a vedea cum întreaga lume este mistuită de foc. Din această dorinţă dementă a lui – care poate fi pusă sub îndoială din punct de vedere istoric, însă adevărată – a ordonat incendierea Romei, pentru că în nebunia lui credea că de la Roma incendiul se va întinde într-atât, încât până la urmă va arde lumea întreagă.

V-am indicat câteva simptome care caracterizează modul în care se sfârşea lumea veche de atunci, urmată de începutul unei alte lumi, noi. Însă în realitatea exterioară, un eveniment glisează într-altul, astfel că vechiul se menţine încă în multe privinţe, când noul şi-a manifestat deja primul impuls. Cu toate că încă de la desfăşurarea Misteriului de pe Golgota Împărăţia Cerurilor era deja prezentă, se menţinea într-o dezvoltare decadentă Imperiul roman; se menţinea ceea ce a generat opinia, subliniată cu intenţii bune sau rele şi de către cunoscătorii prezentului, că ceea ce vieţuieste în prezent printre noi, ceea ce impune germenul creştin, este tocmai duhul Imperiului roman, spiritul imperialismului roman! S-ar ajunge la un aspect foarte ciudat, dacă s-ar continua în acest sens discuţia. S-ar putea bunăoară spune că toate noţiunile de drept – apărute mai târziu – duc înapoi la dreptul roman, la acest drept prin excelenţă anticreştin – în sensul lui Christos – care s-a aciuit pretutindeni. Şi ar trebui atinse încă multe alte domenii, dacă s-ar urmări discutarea supravieţuirii Imperiului roman până în zilele noastre; şi mai cu seamă dacă s-ar intenţiona discutarea a tot ce este legat de progresul evoluţiei decadente a Imperiului roman.

Există ceva instinctiv în felul cum se predă în scoli istoria romană, în felul în care istoricii – de fapt autori ai povestirii convenţionale denumite astăzi istorie – aduc la conştienţa omenirii Imperiul roman, astfel că duhul care acţionează în acest imperiu este exclus tocmai de istoricii cei mai învăţaţi. Însă în acest fel se realizează cu siguranţă ceva, şi anume că întreaga însemnătate a clipei istorice în care a fost ridicată crucea de pe Golgota nu mai ajunge la conştienţa generală a omenirii. S-a căutat, chiar dacă numai instinctiv, să se ascundă adevărata importanţă a evenimentelor derulate la începutul cronologiei noastre. Pentru că nu există curajul necesar pentru a pătrunde de la suprafaţa istoriei în miezul ei. Vedem că există oameni care îl falsifică până şi pe Goethe, pentru a inocula oamenilor părerea că opinia acestuia ar fi utită în vederea răspândirii ideii că istoria ar fi ceva de suprafaţă, fără nici un miez în interiorul ei. Însă dacă se acţionează în acest fel nu se ajunge la o abordare corectă a unor aspecte punctuale, ci întreaga viaţă este oarecum influenţată de o astfel de tendinţă. Şi iată că un asemenea impuls devine dominant, întreaga viaţă este influenţată de el şi se desfăşoară în direcţia acestuia. De aceea rămân unii oameni de talia lui Goethe predicatori în pustiu, fiind în plus şi calomniaţi, atribuindu-li-se păreri privind cunoaşterea opuse celor pe care le au de fapt.

Însă se poate vedea clar la ce rezultate conduc astfel de impulsuri. Karma îi dăruieşte omului câte ceva şi când el urmăreste formularea mai exactă a unor cunoştinţe, pentru a le putea exprima mai clar în faţa semenilor săi. Astfel mi-au picat ieri în mână spusele unui contemporan de-al nostru. Abia ieri mi-au căzut aceste spuse în mâini, însă ele se află într-o foarte strânsă legătură cu ceea ce am dorit să las să se manifeste ca un impuls lăuntric în sufletele dumneavoastră de-a lungul actualelor prelegeri despre Misteriul de pe Golgota. Acest contemporan al nostru a parcurs diferite transformări lăuntrice. Până la urmă a descoperit creştinismul în forma lui catolică, pentru a-l putea chiar şi propovădui. Şi iată că avem faptul demn de remareat că un liber-cugetător se prezintă în faţa semenilor săi, pentru a depune mărturie publică în favoarea lui Christos, şi încă în sens catolic. El şi-a expus opinia despre Christos din propriul său suflet. Şi această mărturie este caracteristică, este un adevărat document al timpului nostru. Aş vrea să vă citesc această rnărturisire a unui martor modern al lui Christos [14]: „A căuta lumea de dincolo este o străduinţă zadarnică. Poate că ea nici nu există. Şi oricum am ataca problema, tot nu putem afla nimic. Să lăsăm deci toate formele de ocultism pe seama iluminaţilor şi a scamatorilor, căci orice formă ar adopta misticismul el contrazice raţiunea. Să ne lăsăm însă pe seama Bisericii, pentru că pe baza autorităţii ei de veacuri precum şi a experienţei vaste ea formulează regulile acelei etici care trebuie propovăduită popoarelor, copiilor. Şi, în sfârsit, pentru că este departe de a ne conduce la misticism, ne apără direct de el, reducând la tăcere vocile dumbrăvilor misterioase (aşa numeşte el ceea ce ar putea veni din lumea spirituală), explicând Evangheliile şi jertfind mărinimosul anarhism al Mântuitorului pe altarul necesităţilor societăţii moderne“.

Iată, aşa sună confesiunea unui bărbat convertit la creştinism, plecând de la materialismul modern; un bărbat convertit la creştinism prin aceea că-şi formulează un ideal din a se putea mărturisi drept creştin, în sensul că grandiosul impuls spiritual al lui Christos, pe care acesta l-a transmis lumii, a fost adaptat, respectiv jertfit neeesităţilor societăţii moderne. Dar până şi ceea ce este exprimat într-o astfel de mărturisire de credinţă în Christos îşi are publicul său cititor, de fapt cu mult mai numeros decât s-ar putea crede. Pentru că există o extraordinar de mare necesitate de a-l arăta pe Christos înfăţişat în modul în care îi place sau îi convine omului modern. Iar instinctele acţionează în sensul de a nu lăsa cu nici un chip ca sufletul omului să afle adevărul, că moartea lui Iisus a fost un eveniment cu totul firesc, condiţionat de imposibilitea evoluţiei creştinismului în paralel cu Imperiul roman, trăgând apoi concluzia că din coexistenţa creştinismului cu Imperiul roman a putut rezulta numai moartea lui Christos. Dacă vrem să ajungem, în viaţa modernă, într-adevăr la lumină şi să nu mai bâjbâim prin întuneric, va trebui să cercetăm relaţia unor elemente ale vieţii moderne cu creştinismul înţeles în mod corect; şi va trebui să activăm uneori şi năprasnica mânie divină, pe care o întâlnim adeseori la Christos însuşi, atunci când vrem să dea replică unor afirmaţii ale unora pe care îi numea cărturari şi farisei.

Am vrut să vă ofer astăzi o imagine a realităţilor ce au existat odinioară, în veacurile în care s-a extins creştinismul; am vrut să vă atrag totodată atenţia şi asupra necesităţii aprofundării cercetării istorice în special în perioada în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Pentru că acesta poate fi cercetat şi dacă ne oprim numai la istorie. Numai că atunci trebuie să ne însuşim un simţ al felului în care urmează a fi apreciate lucrurile izolate, şi anume: ce trebuie să fie considerat a fi semnificativ şi important pentru un anumit timp şi ce este lipsit de importanţă. Trebuie să căpătăm un simţ al diferitelor curente care vieţuiesc, precum şi al felului în care se manifestă ele în continuare.

NOTE

1. În Raphael als Weltmacht (Raphael ca putere cosmică), fragmente, parted II, 1902.

2. Scrierile de Ştiinţe naturale ale lui Goethe, ibid., cap. „Chemare prietenească“.
Albert von Haller, 1707–1777, medic, botanist şi poet elveţian. „În miezul naturii...“ în poezia didactică Die Falschheit der menschlichen Tugenden (Falsitatea virtuţilor omeneşti), 1730.

3. Arthur Schopenhauer ( 1788–1860). „Lumea este reprezentarea mea“ din Lumea ca voinţă şi reprezentare. – „Fără ochi, nu există nici culori şi nici lumină“; textual: „... culorile cu care... par îmbrăcate obiectele se află efectiv numai în ochi“, din introducerea făcută de Schopenhauer la lucrarea sa Despre vedere şi despre culori.

4. Vezi Rudolf Steiner, Metamorfozele vieţii sufleteşti (7 conferinţe, Berlin, 1909 şi 1910), GA 59, precum şi Aus dem mitteleuropäischen Geistesleben (Din viaţa sufletească central-europeană) (15 conferinţe, Berlin, 1915 şi 1916), GA 65.

5. Textual: „Ochiul îşi datorează existenta luminii. Din organe auxiliare nediferenţiate, luminu suscită un organ pe măsura ei, şi astfel se clădeşte ochiul în lumină pentru lumină, pentru ca lumina interioară să vină în întâmpinarea luminii exterioare“. Goethe, Schiţă a unei teorii a culorilor (1810), în: Scrierile de ştiinţe ale naturii ale lui Goethe, cu comentarii de Rudolf Steiner, vol. III, Teoria culorilor.

6. Citat din A.W. Hunziger Das Christentum im Weltanschauungskampf der Gegenwart (Creştinismul în luptă cu concepţia contemporană asupra lumii), ed. II, Leipzig, 1916, pp. 127–128.

7. În conferinţa a IV-a din ciclul Metamorfoză cosmică şi umană, GA 175, Ed. Rudolf Steiner Verlag, Dornach, 1982.

8. Creştinismul ca realitate mistică (1902), GA 8.

9. Citat din Platon, Phaidon.

10. August, 63 î.Chr.–14 d.Chr., împărat roman.

11. Caligula, împărat roman din 37–41 d.Chr.
Nero, împărat roman din 54–68 d.Chr.

12. Diogene, 412–324 î.Chr., filosof grec.

13. Sigmund Freud, 1856–1939, fondatorul psihanalizei.