|
Multe sunt şi mai cu seamă vor fi între configuraţiile pe care le vor adopta evenimentele prezentului şi ale viitorului celui mai apropiat, configuraţii a căror esenţă va putea fi înţeleasă, dacă va fi avută în vedere pe plan raţional şi spiritual continuarea acţiunii acelor evenimente care s-au desfăşurat în cursul primei răspândiri a creştinismului. Pentru unii contemporani ai noştri, aşa ceva poate părea un paradox. Şi cu toate acestea, faptul că nu poate fi făcut inteligibil în general modul în care anumite forţe care au fost imprimate şi inoculate odinioară în evoluţia omului şi a Pământului, mai ales cu ocazia răspândirii creştinismului, mai acţionează şi astăzi se datorează faptului că opiniile dominante în contemporaneitate nu iau în considerare acele impulsuri mai profunde care se manifestă în evenimentele timpului nostru, dorindu-se totodată examinarea tuturor aspectelor numai din punctul de vedere al întâmplărilor ce se derulează la suprafaţă. Forţele spirituale mai profunde nu sunt accesibile oamenilor de astăzi, pentru că nu este agreată abordarea lor. Însă cel ce vrea să se angajeze în cerecetarea a ce se află, în prezent, la temelia întâmplărilor de la suprafaiă, acela va conştientiza din unele documente că la suprafaţa existentei se manifestă actualmente ca o forţă activă în unele întâmplări care au loc ici şi colo – şi care de fapt nu-şi dau seama sub ce îndemnuri acţionează – anumite impulsuri care sunt adeseori o continuare a acţiunii, ba chiar şi o reapariţie a anumitor impulsuri care au acţionat mai ales în primele secole ale răspândirii creştinismului. Este absolut imposibil să caracterizăm în zilele noastre impulsurile cele mai vechi, am putea spune re-trezite, pentru că semenii noştri de astăzi nu suportă astfel de acţiuni. Însă cel ce contemplă, dintr-un anumit punct de vedere, tocmai primele secole creştine din Europa va putea descoperi ce forţe de odinioară reapar şi sunt din nou active. De aceea m-am străduit şi mă străduiesc să aduc tocmai acum în faţa sufletelor dumneavoastră anumite fenomene care sunt legate de răspândirea creştinismului din primele veacuri ale cronologiei creştine, pentru că prin utilizarea corespunzătoare a reprezentărilor care pot fi dobândite astfel veţi ajunge să înţelegeţi de la sine, prin propriul dumneavoastră suflet, multe din întâmplările prezentului.
Aş vrea să prezint astăzi câte ceva din cele ce se
întemeiază pe
ultimele noastre expuneri şi care vor mai fi supuse unor discuţii
ulterioare, însă pe care vrem să le examinăm astăzi în mod
succint
tocmai pentru ca cercetarea de mai târziu să poată fi rodnică.
V-am vorbit de mai multe ori despre faptul ciudat şi uimitor că
primii cezari, împăraţi romani, folosindu-se de puterea lor
imperială,
şi-au dobândit iniţierea cu forţa. Unele acţiuni ale
împăraţilor romani
s-au desfăşurat sub influenţa darurilor provenite din iniţierea ce
şi-au însuşit-o cu forţa; ca atare, ei cunoşteau anumite lucruri
legate
de marile impulsuri ale evenimentelor universale, dar, în felul
lor, au
exploatat tainele iniţiatice pe care şi le-au însuşit.
Însă când se procedează la examinarea acestor lucruri
este important
în primul rând să se recunoască faptul că pătrunderea
Impulsului
christic în mişcarea evolutivă istoric-universală a omenirii nu a
fost
doar un eveniment exterior al planului fizic – pe care-l înţelegi
examinând istoriceşte faptele transmise prin tradiţie –, ci a
fost un
adevărat eveniment spiritual. Am arătat deja că în spatele
relatărilor
prezentate în Evanghelii se află ceva cu mult mai adânc
decât se pare,
când se aminteşte recunoaşterea lui Christos de către demoni. Se
povesteşte că Christos a săvârşit tămăduiri care sunt relatate
în
Evanghelii ca fiind alungări de demoni. Şi ni se atrage mereu atenţia
că, pe de o parte, demonii care ieşeau în acest fel din oameni
ştiau
cine este Christos, iar pe de altă parte că Christos însuşi le
spunea
demonilor că încă nu a sosit timpul să vorbească despre El pentru
ca –
aşa cum stă scris în traducerile uzuale ale Evangheliilor – ei să
nu-L
„trădeze“ [2]. Astfel că putem
spune: Când a apărut Christos, nu erau implicate numai judecăţile
oamenilor. S-ar fi putut întâmpla ca, la început,
oamenii să nu fi avut
nici cea mai mică bănuială despre ceea ce se ascundea în spatele
apariţiei lui Christos. Însă demonii – aşadar duhurile care erau
concepute de oameni ca aparţinând unei lumi suprasenzoriale –, ei
L-au
recunoscut. După cum vedem, este un eveniment la a cărui recunoaştere
colaborează lumea suprasensibilă. Şi tocmai această recunoaştere a fost
reţinută cu o deosebit de mare intensitate de conducătorii mai profund
cunoscători ai primilor creştini: creştinismul a venit nu ca un simplu
eveniment pământesc, nu a fost ceva care a avut loc numai
în lumea
pământească, ci un lucru care priveşte lumea spirituală, ceva ce
a
provocat în lumea spirituală un fel de revoluţionare. Acesta este
lucrul care a fost reţinut de conducătorii şi de spiritele primului
creştinism.
Este însă un fenomen caracteristic că tocmai cezarii romani,
care
cunoşteau anumite lucruri, anumite taine ale lumii spirituale –
întrucât îşi dobândiseră prin forţă iniţierea
–, mai mult sau mai puţin
tocmai datorită iniţierii lor, intuiau întreaga, vasta importanţă
a
Impulsului christic. Existau, fireste, printre cezarii romani şi dintre
aceia care, cu toate că dobândiseră iniţierea cu forţa, nu prea
pricepeau mare lucru din taine şi unii care înţelegeau destul de
mult
pentru a putea intui forţa, eficacitatea Misteriului christic. Şi
tocmai cei mai înzestraţi şi mai perspicace dintre aceşti cezari
au
încercat să aplice o anumită politică cu ţeluri ascunse faţă de
creştinismul aflat în curs de extindere. Chiar primul cezar de
după
August, Tiberiu [3], a început să
procedeze în acest fel. Cu toate că s-ar putea obiecta: „Bine,
dar pe
atunci, creştinismul nu era încă răspândit...“, obiecţia
aceasta este
lipsită de orice justificare. Pentru că Tiberiu, iniţiat într-un
anume
sens în vechile Misterii, ştia prea bine că este vorba de ceva
foarte
important când i-a parvenit din Palestina informaţia privind ceea
ce
coborâse în lume ca Impuls christic. Astfel, trebuie să ne
îndreptăm
privirea spre felul cum a început deja sub Tiberiu acea politică
care a
fost practicată faţă de creştinism de către împăraţii romani
iniţiaţi
în tainele Misteriilor. Tiberiu şi-a făcut chiar cunoscută
voinţa, care
consta din a-L adopta pe Chriatos ca zeu printre celelalte divinităţi
romane.
Imperiul lumesc roman a urmat, în ceea ce priveste adorarea
zeităţilor, o politică precis determinată. În principal, această
politică a constat în faptul că atunci când obţineau
victoria asupra
unui popor, când îl cucereau ei preluau o dată cu poporul
şi zeii
acestuia în Olimpul zeilor lor. Adică, ei spuneau: Şi aceste
zeităţi
pot fi venerate, iar divinităţile noaste au sporit cu numărul acestor
zeităţi. Romanii au acceptat în familia divinităţilor lor şi alte
divinităţi, crescând în acest fel numărul propriilor lor
divinităţi.
Aceasta a fost într-o oarecare măsură politica urmată de
stăpânitorii
romani, pentru ca popoarele pe care voiau să le cucerească să fie
preluate şi cu elementul lor spiritual şi sufletesc. Şi pentru că un
cezar iniţiat era departe de a vedea în divinităţi numai imaginea
lor
exterioară, numai ceea ce era cunoscut de popor, ci ştia bine că
dincolo de ceea ce era fixat în imaginea divinităţilor erau
prezente
forţe spirituale din cele mai diferite ierarhii, această politică era
întru totul de înţeles şi explicabilă; pentru că în
forţa de dominaţie
a principiului roman a fost inclusă, în mod conştient, forţa care
trebuia să fie cuprinsă în adoptarea, respectiv însuşirea
divinităţilor
străine. De regulă, religia divinităţilor străine nu era preluată numai
exoteric, în mod exterior, ci în lăcaşurile romane
iniţiatice au fost
cooptate şi tainele Misteriilor străine, fiind întreţesute cu
cultul
Misteriilor vechiului Imperiu roman. Şi pentru că pe atunci domina
exclusiv opinia că nu trebuie şi nu se poate guverna fără forţele
spirituale, aşa cum sunt ele reprezentate de zei, procedeul amintit mai
sus era, după cum am mai spus, cât se poate de firesc.
Tiberiu voia deci ca forţa lui Christos, aşa cum şi-o reprezenta el,
să fie integrată pur şi simplu impulsurilor emanate de la celelalte
puteri divine, recunoscute ca atare atât de împărat
însuşi cât şi de
popoarele sale. Senatul roman i-a zădărnicit însă lui Tiberiu
această
intenţie, şi ea nu s-a realizat. Însă cezarii iniţiaţi au repetat
mereu
această încercare, ca bunăoară împăratul roman Adrian
[4].
Acestei politici a cezarilor i s-au opus însă necontenit
înalţii
demnitari, care şi-au putut astfel valorifica influenţa. Dacă analizăm
argumentele folosite împotriva acestei politici a cezarilor
iniţiaţi,
atunci obţinem chiar prin această analiză o imagine clară a ceea ce a
fost determinant în acest punct crucial, de supremă importanţă a
evoluţiei pământene a omenirii.
Este stranie coincidenţa care se poate înfăţişa ochilor
nostri.
Vedeţi dumneavoastră, de nenumărate ori s-a invocat împotriva
creştinilor, aşa cum se prezentau şi se răspândeau atunci, de
către
scriitorii romani, ca şi de personalităţi romane influente, iar
plecând
de la aceştia şi dinăuntrul marelui popor roman, faptul că ei,
creştinii, consideră a fi nelegiuit ceea ce pentru alţii este
sfânt şi
că pentru ei este sfânt ceea ce pentru alţii nu este deloc
sfânt.
Adică, din partea romanilor s-a atras neîncetat atenţia că,
în ceea ce
priveşte gândirea, simţirea şi sentimentele lor, creştinii se
deosebesc
fundamental de romani ca şi de toate celelalte popoare; căci să nu
uităm că celelalte popoare fuseseră oarecum absorbite, împreună
cu
zeităţile lor, de romani. Puteţi vedea deci că de fapt întreaga
lume îi
considera pe creştini drept nişte oameni cu senzaţii şi sentimente
chiar opuse celor obişnuite ale restului omenirii. Însă o astfel
de
afirmaţie ar putea fi foarte simplu infirmată, spunându-se pur şi
simplu că este o calomnie. Căci o astfel de procedură îi este
întotdeauna la îndemână omului – nu-i aşa? –
când se urmăreşte analiza
cu superficialitate a istoriei. Însă nu se va mai spune că este o
calomnie dacă vom reflecta asupra celor ce urmează. Potrivit textelor,
în învăţătura creştinilor a pătruns mult – dumneavoastră
ştiţi desigur
că noi nu supraapreciem un astfel de text, dar tocmai de aceea ne este
permis să-l scoatem în evidenţă – din concepţiile omenirii
premergătoare precum şi a celei contemporane cu Misteriul de pe
Golgota. Şi mai bine, s-ar putea spune că primii creştini şi-au
exprimat sentimentele cu ajutorul unor expresii folosite deja în
mod
curent de unii dintre contemporanii lor. Unul dintre cei ce au folosit
ceea ce a putut fi aflat ulterior şi la creştini este Filon din
Alexandria [5], un contemporan al
lui Christos, pe care l-am amintit aici deja de mai multe ori. Găsim la
Filon din Alexandria o frază foarte semnificativă, care sună în
felul
următor: „În conformitate cu ceea ce mi-a fost transmis, trebuie
să
urăsc ceea ce alţii iubesc – şi el se referă la romani – şi trebuie să
iubesc ceea ce este urât de ceilalţi“ – se referă din nou la
romani.
Dacă veţi reţine această frază a lui Filon şi veţi căuta apoi în
Evanghelii, veţi descoperi, mai cu seamă în Evanghelia după
Matei,
nenumărate ecouri ale acesteia. Astfel, putem spune că creştinismul s-a
ivit dintr-o aură spirituală care a făcut să se spună: „Iubim ceea ce
urăsc ceilalţi...“ – iubim, adică noi creştinii. Această frază era
pronunţată adeseori în comunităţile creştine din primele timpuri,
ajungând să fie chiar una din principalele idei ale iniţierii
creştine;
astfel, creştinii spuneau ei însişi exact ceea ce le era reproşat
de
ceilalţi oameni. Aşadar, n-a fost numai o calomnie, ci coincide cu ceea
ce spuneau romanii: „Creştinii iubesc ceea ce urâm noi, şi urăsc
ceea
ce noi iubim“. Însă, pe de altă parte, creştinii spuneau acelaşi
lucru,
cu referire la romani.
Din aceasta înţelegeţi că în evoluţia pământească
a omenirii a
intrat într-adevăr – altminteri nu s-ar fi ajuns la o exprimare
aşa de
pregnantă – ceva absolut diferit de tot ceea ce a fost înainte.
Natural, dacă vrem să judecăm această situaţie, trebuie să ne fie
limpede că ceea ce a intervenit a coborât într-adevăr din
lumi
spirituale şi că unii care au fost contemporani ai Misteriului de pe
Golgota, ca Filon din Alexandria, au văzut aceste lucruri ca printr-o
oglindire distorsionată şi au spus apoi în felul lor cele văzute.
Astfel, cuvintele evanghelice – interpretate astăzi de multe ori aşa
cum v-am spus la sfârsitul prelegerii noastre precedente că a
făcut
acel bărbat şi adaptate oportunităţii contemporanilor noştri – vor fi
tălmăcite în adevărata lor lumină numai dacă nu ne vom situa pe
punctul
de vedere al interpretării după bunul plac, ci vom da o formă a
interpretării bazată pe cunoasterea întregului spirit al
timpului. În
Evanghelii există fraze într-adevăr remarcabile. Cuvintele
evanghelice
sunt interpretate astăzi uneori destul de ciudat; însă tocmai
în
spusele lui Filon din Alexandria există lucruri care se apropie mult de
Evanghelii. Aş dori de aceea să vă fac cunoscută o frază a lui Filon,
din care veţi vedea că numai pentru că n-a fost inspirat la fel ca
evangheliştii de mai târziu a scris oarecum altfel decât
ei; din cauză
că era scriitor în sens monden, el exprima unele lucruri în
aşa fel,
încât pentru a-l înţelege nu este nevoie să se depună
eforturile
necesare înţelegerii evangheliştilor, a Evangheliilor. Găsim
astfel la
Filon o frază semnificativă, care exprimă unele lucruri transformate
într-un bun al inimii şi gândirii oamenilor. La un moment
dat, Filon ne
spune: „Renunţaţi la registrele de moşteniri şi la documentele
despoţilor, renunţaţi în general la tot ce este fizic; nu-i
atribuiţi
nici aşa-numitului cetăţean liber drepturi cetăţeneşti şi privilegii
ale libertăţii, şi nici celui născut pe o treaptă inferioară sau
cumpărat ca sclav lipsa de libertate, ci îndreptaţi-vă privirea
numai
asupra nobleţei originii sufletului!“ Dacă veţi citi Evanghelia cu
raţiunea, nu vă va scăpa că, înălţat într-o sferă
spirituală deosebită,
ceva din mentalitatea de mai sus străbate ca un fir incandescent chiar
Evangheliile, şi că din această cauză un oportunist oarecare de astăzi
poate afirma exact ceea ce v-am citit data trecută şi care este
în
orice caz demn de a ni-l întipări temeinic în minte, motiv
pentru care
voi reciti întregul pasaj: „A căuta lumea de dincolo este o
străduinţă
zadarnică. Poate că ea nici nu există. Şi oricum am ataca problema tot
nu putem afla nimic. Să lăsăm deci toate formele de ocultism pe seama
iluminaţilor şi a scamatorilor, căci orice formă ar adopta misticismul
el contrazice raţiunea. Să ne lăsăm însă pe seama Biserieii,
pentru că
pe baza autorităţii ei de veacuri precum şi a experienţei ei vaste ea
formulează regulile acelei etici care trebuie predată popoarelor şi
copiilor. Şi, în sfârsit, pentru că este departe de a ne
conduce la
misticism, ne apără direct de el, reducând la tăcere vocile
dumbrăvilor
misterioase (aşa numeşte el ceea ce ar putea veni din lumea
spirituală), explicând Evangheliile şi jertfind mărinimosul
anarhism al
Mântuitorului pe altarul necesităţilor societăţii moderne“.
Tocmai printr-o frază ca aceea pe care v-am citat-o din Filon – al
cărui ecou este auzit reverberând mereu în Biblie, în
Noul Testament –
puteţi să înţelegeţi ce se află ascuns în spatele acestui
curent. Când
Filon vorbeste despre nobleţea originii sufletului, el se referă de
fapt la ceva foarte important, care se împotriveste tuturor
opiniilor
hotărâtoare în cuprinsul împărăţiei romane. Pentru că
în Imperiul roman
era decisivă fireste numai descendenţa în cele mai felurite forme
după
trup; întreaga ordine socială era construită pe această
descendenţă
după trup. Şi iată că în această mentalitate dominantă este
introdusă
brusc fraza lui Filon: „Renunţaţi la orice descendeniă trupească şi
ghidaţi-vă numai după nobleţea originii sufletului!“ Este imposibil să
ne imaginăm ceva mai radical antagonic faţă de principiile Imperiului
roman decât această opinie a lui Filon; pur şi simplu nu se poate
imagina o opoziţie mai mare. Iar prin prezentarea lui Christos Iisus,
acest antagonism a fost înălţat la un nivel şi mai înalt –
lumea Îl
astepta pe Christos Iisus –, astfel că a ajuns să fie confruntat cu
întreagă impulsivitate a ordinii exterioare a lumii de atunci.
Se poate spune că ar fi fost de-a dreptul convenabil pentru cezarii
romani ca ceea ce se manifesta – însă în acelaşi timp şi
nega
fundamentul societăţii lor – să fie asimilat în panteonul
divinităţilor
lor în calitate de zeu nou în cercul numeroşilor zei; prin
aceasta,
zeul Christos, în spatele căruia se află aşa de multe lucruri
profunde,
ar fi devenit – spus într-un mod indecent vulgar – unul „de-al
lor“.
Însă cezarii iniţiaţi trebuiau să observe că nu le va fi prea
uşor cu
ceea ce coborâse la ei din înălţimi spirituale. Dacă forţe
ale
iniţierii sunt atât de active în exterior, dacă o simplă
lege impusă
prin constrângere spune că cezarii trebuiau să fie iniţiaţi – aşa
cum a
fost cazul în Roma după împăratul August –, atunci la ceea
ce rezolvă
cezarii în exterior mai colaborează şi alte forţe importante. Ele
colaborează, ca să zicem aşa, la măsurile luate, la impulsurile cu
ajutorul cărora este formată societatea. Şi intenţiile se dezvăluie
atunci mai puternic decât se revelează ele omului iniţiat
în mod
obişnuit. Să presupunem că vreunul din cezarii atinşi de iniţiere ar fi
spus: Ei bine (presupun acest lucru pur ipotetic), a apărut Botezătorul
cu apă. Prin botezul săvârşit cu apă a fost slăbită legătura
corpului
eteric cu restul omului (fireşte, acest fenomen le era bine cunoscut
cezarilor iniţiaţi), astfel că botezaţii dobândesc cunoaşterea
structurii lăuntrice a lumii spirituale, ajung să ştie mai cu seamă că
în prezent trecem printr-un punct crucial al dezvoltării lumii.
Cei ce
fuseseră botezaţi prin scufundarea în apă, datorită slăbirii
legăturii
lor cu propriul corp eteric ajungeau să cunoască taina punctului
crucial al evoluţiei lumii. Imaginaţi-vă apoi că un astfel de cezar
iniţiat ar fi spus: Vreau să declanşez lupta (aşa ceva există
înăuntrul
Misteriilor) împotriva a ceea ce s-a amestecat în drumul
evoluţiei
lumii. Despre voinţa acaparării de putere a acestor cezari ne putem
face o reprezentare suficient de clară. Lor nu le-a venit ideea că ar
putea fi neputincioşi faţă de voinţa divinităţilor, ci au hotărât
–
căci doar cu acest scop ordonaseră ei să fie iniţiaii – să lupte cu
impulsurile lumii spirituale, să se opună într-o oarecare măsură
mersului lumii. Aşa ceva s-a şi întâmplat în alte
timpuri şi se mai
întâmplă şi astăzi. Numai că în prezent oamenii nici
nu observă şi nici
nu ştiu acest lucru.
În legătură cu ipoteza făcută de mine mai sus, iată ce s-a
întâmplat
în realitate. Liciniu, care pe timpul împăratului Constantin
[6]
a
guvernat împreună cu acesta cealaltă parte a împărăţiei,
simţea ca o
necesitate lăuntrică de a se opune divinităţilor. Ca atare, a vrut să
statornicească un simbol de cult, pentru că în astfel de
simboluri ale
cultului se exprimă într-o oarecare măsură lupta dusă
împotriva unor
anumite forţe spirituale. Aşadar, Liciniu a vrut să statornicească un
simbol al cultului prin care să fie semnalizat în lumea fizică
exterioară: „Încep lupta!“ Cu alte cuvinte, el voia să-şi bată
joc în
public de actul botezului, prin care devenise cunoscut că „A sosit
momentul de răscruce al lumii“, şi în acest fel să combată
creştinismul, să anihileze puterea impulsului său. S-a organizat deci
în acest scop un spectacol special, ce urma să se desfăşoare la
Heliopolis. Un mim, pe nume Gelasinus [7], a
fost ales să se lase cufundat – îmbrăcat într-o cămasă
albă, specială
de botez – în apă caldă. Acest spectacol trebuia să reprezinte o
batjocorire în public a botezului creştin. Şi ce s-a
întâmplat?
Gelasinus, învelit în veşminte preoţesti albe, a fost
cufundat în apă,
urmând să se adreseze publicului. Însă în loc să-şi
bată joc de botez,
Gelasinus a spus: Acum sunt creştin şi rămân ca atare cu toate
puterile
sufletului meu! Astfel, Liciniu a primit răspunsul lumii spirituale:
în
locul batjocoririi botezului a avut loc acţiunea lui. Nou-botezatul a
recunoscut cotitura evoluţiei lumii. Un cezar iniţiat aşa cum era
Liciniu s-a hotărât să înfrunte divinităţile cu
întrebări, a vrut să
lupte cu zeii, şi până la urmă a primit un răspuns negativ.
Desigur că în timpul nostru nu ne putem imagina cu adevărat
importanţa unui astfel de răspuns. Însă atunci răspunsul acesta a
fost
valabil pentru toţi oamenii, inclusiv pentru păgâni; a fost un
răspuns
de care se ţinea seama. Avusese loc pătrunderea unui element nou tocmai
în conştienţa cunoscătorilor din acele timpuri a tainelor
evoluţiei
lumii, astfel că ei s-au familiarizat cu ideile apărute datorită
răspândirii creştinismului. Din timpurile vechi s-au transmis
cele mai
diferite obiceiuri, care aveau însă toate un sens ocult. Pe
timpul
Antoninilor grăiau Sibilele – care erau ascultate şi căutate şi pentru
a obţine de la ele sfaturi, oracole. Şi iată că un oracol vestit din
timpul Antoninilor a stabilit cu precizie: Roma este destinată pieirii;
vechea Romă nu se va putea menţine! Ceea ce spun oracolele poate fi
interpretat în multe feluri, dar ele pot fi înţelese şi
corect. Dar
acest oracol a vorbit în mod ciudat. El spunea că Roma va pieri,
iar pe
locul unde a fost situată vechea Romă vor sălăşlui vulpi şi lupi
care-şi vor întări forţa. Această prorocire a fost şi ea un lucru
de
care se ţine seama. Desigur, în spatele ei era căutat un sens mai
adânc; însă era simţită „cotitura în dezvoltarea
lumii“. Ceea ce a
stăpânit în Roma se va stinge treptat. Pe acest loc se vor
afla vulpi
şi lupi, care-şi vor dezvolta stăpânirea pornind de aici.
Fireste,
oracolele folosesc un limbaj ambiguu; uneori, pe atunci, aura iniţierii
mai trecea şi prin câte un înţelept neconsacrat, astfel că
ajungea să
spună câteodată lucruri ciudate, care puteau fi înţelese
numai în
deplina lor legătură cu timpul schimbării sensului dezvoltării lumii.
Ultima dată v-am vorbit despre Nero, despre ceea ce gândea de
fapt
acest cezar iniţiat. El voia să incendieze lumea, pentru a lua parte
personal la sfârşitul ei. Aşadar, dacă sfârşitul Romei
trebuia să vină
oricum, Nero voia să aibă în mâna lui măcar acest
sfârşit al Romei,
adică să-şi extindă stâpânirea asupra lumii pornind din
Roma. Seneca
[8]
l-a avertizat o dată, prin cuvinte foarte semnificative, care pot fi
înţelese numai dacă se ştie că, aflându-se în posesia
principiului
iniţierii, cezarii romani se credeau ei înşisi dotaţi cu puteri
divine;
însă tocmai creştinii refuzau venerarea acestei calităţi a
cezarilor.
Seneca i-a spus deci lui Nero: „Tu poţi face multe – el ştia că acestui
om adept al violenţei nu-i puteau fi prezentate lucrurile în alt
fel –,
chiar şi să ordoni uciderea celor despre care crezi că ar putea
contribui cu ceva la statornicirea noii ordini a lumii, care va urma
după distrugerea vechii Rome. Există însă ceva ce nu poate face
nici un
despot, el nu-şi poate ucide nicicând propriul urmaş“. Era un
gând
foarte adânc. Prin „urmaş“ nu trebuie înţeles urmaşul
desemnat, ci cel
adevărat. Seneca a vrut să-i dea lui Nero de înţeles că şi forţa
lui
este limitată de moarte. Astfel că, în cercurile romane, tradiţia
dispariţiei Romei juca un rol important.
Este demn de remarcat că, din nou, creştinii se deosebeau radical de
romani în ce priveste această tradiţie. Şi acum urmează ceva
paradoxal:
creştinii se deosebeau de ceilalţi prin aceea că atunci când se
aflau
între ei susţineau teza că Roma nu va pieri, ci va dăinui cu
dominaţia
ei până la sfârsit – înţelegând prin aceasta
până la sfârşitul unui
ciclu. Aşadar tocmai creştinii erau aceia care apărau teza dăinuirii
stăpânirii Romei, care într-o oarecare măsură le va
supravieiui lupilor
şi vulpilor. Creştinii nu spuneau – pentru a vorbi acum precum oracolul
– că în Roma nu vor locui sau stăpâni lupi sau vulpi; aşa
ceva
creştinii nu au afirmat; însă ei au spus că stăpânirea
Romei va dăinui.
Toate aceste stări sufleteşti trebuie luate în considerare
într-un
sens corespunzător. Câte ceva din acestea chiar s-au realizat.
Aşa,
bună-oară, mama lui Alexandru Severus, care era elevă a lui Origene
[9]
– gândiţi-vă, a lui Origene, care chiar dacă este suspectat este
totuşi
considerat drept un fel de părinte al Bisericii –, îşi ridicase,
pentru
uzul ei particular, un fel de panteon al adorării. Căci ea îi
adora în
acelasi timp, în camera ei particulară, pe Avraam, Orfeu,
Apollonius
din Tyana [10] şi pe Christos şi
considera acest lucru ca absolut necesar şi îndreptăţit pentru
propria
ei mântuire. Astfel, ea – care era o bună elevă a lui Origene –
considera că prin comportarea ei nu contrazicea cu nimic
învăţătura lui
Origene.
Dacă vom reţine aceste dispoziţii sufleteşti, aşa cum am
încercat să
vi le schiţez în câteva trăsături, vom afla care erau
dispoziţiile
sufleteşti dominante din secolul I până în secolul al
IV-lea. În
această perioadă aflăm mulţi cezari romani iniţiaţi care năzuiau să
adopte creştinismul în sistemele lor religioase, să ajungă la o
înţelegere cu creştinismul. În ciuda persecutării
creştinilor –
comunicată nouă de istorie – această tendinţă a existat totuşi
până în
secolul al IV-lea.
Însă în secolul al IV-lea, după cum ştiţi şi
dumneavoastră, a apărut
personalitatea marcantă a împăratului Constantin, contemporanul
lui
Liciniu. Constantin a fost o personalitate foarte importantă şi din
punct de vedere spiritual; cu alte ocazii, am atras atenţia [11]
cum elementul spiritual acţiona prin personalitatea împăratului
Constantin într-o anumită măsură chiar asupra conducerii destul
de
complicate a Apusului. Însă astăzi am vrea să-l examinăm dintr-o
altă
perspectivă. Împăratul Constantin a fost o personalitate marcantă
şi pe
plan spiritual, însă făptura lui spirituală era de aşa natură,
încât nu
a putut avea o relaţie corectă cu vechea iniţiere, cu tainele
Misteriilor. El s-a speriat de ceea ce au făcut precursorii şi
contemporanii săi, care şi-au dobândit cu forţa iniţierea
în tainele
vechilor Misterii. Lui îi era de-a dreptul frică să se iniţieze
prin
forţă în tainele vechilor Misterii. În acelaşi timp, asupra
sufletului
său exercita o puternică presiune atât prorocirea oracolului
sibilinic,
cât şi toate lucrurile care se ştiau pe atunci despre
sfârşitul Romei,
a Imperiului roman şi multe altele. În orice caz, el ştia şi
faptul că
creştinii sunt adepţii tezei, a tradiţiei după care Roma se va menţine
până la sfârsitul lumii. Constantin era perfect informat
în legătură cu
toate acestea. Însă în acelaşi timp se
înspăimânta la gândul eventualei
sale iniţieri în tainele vechilor Misterii. El dădea speriat
înapoi din
faţa participării la lupta cu creştinismul în cadrul Misteriilor.
Acest
amănunt este extraordinar de important.
Ceea ce se povesteste în istorie despre împăratul
Constantin este
deosebit de interesant, căci se menţionează cum a încercat el să
aibă
relaţii apropiate cu creştinismul, cum s-a prezentat ca marele
protector al creştinismului, cum a întreţesut, aşa cum
înţelegea el,
Imperiul roman cu creştinismul. Însă nu a putut să unească
creştinismul
cu vechiul principiu al iniţierii. Exista, de altfel, o mare
dificultate în calea unei astfel de uniri, căci atât
creştinii cât şi
conducătorii lor s-au împotrivit categoric, deoarece ei intuiau –
iar
unora li se şi revelase – că prin creştinism vechiul Misteriu tăinuit
în templele Misteriilor urma să fie scos în mod deschis pe
scena
istoriei lumii, devenind astfel cunoscut de întreaga lume. Ei
voiau să
prezinte adevărurile Misteriilor în faţa lumii întregi, să
nu le mai
ţină încuiate între zidurile templelor. Însă cezarii
iniţiaţi voiau să
readucă creştinismul în templele Misteriilor. Atunci oamenii ar
fi fost
iniţiaţi în creştinism la fel cum fuseseră iniţiaii în
trecut în
tainele vechilor învăţături ale zeilor. Şi lui Constantin i-a
fost greu
să se opună năzuinţei creştinilor, deoarece aceştia înţelegeau că
impulsul care după părerea lor urma să străbată lumea în acest
moment
crucial era un impuls exclusiv spiritual. Din punctul de vedere al unui
astfel de impuls exclusiv spiritual trebuie înţeleasă şi teza
conform
căreia „Imperiul roman se va menţine“. Această teză devine absolut
evidentă dacă focalizăm învăţătura ocultă a primilor creştini.
Prin
susţinerea tezei menţinerii în viaţă a Imperiului roman ei au
vrut să
indice deja atunci ceea ce ulterior s-a şi întâmplat.
Recent, v-am spus
că ceea ce constituia impulsul adânc al Imperiului roman nu s-a
distrus, el mai vieţuieste şi astăzi; şi nu numai în
jurisprudenţă –
după cum v-am spus – se află cuprinse impulsurile lmperiului roman.
Ceea ce este important este faptul că izolat s-a mai produs câte
un
eveniment care, pentru cei ce nu văd mai adânc, pare a fi ceva
nou;
însă, în realitate, la ceea ce se afla iniţial în
impulsurile
Imperiului roman într-un anumit domeniu nu s-a mai adăugat nimic.
Există o continuitate a Imperiului roman. Aceasta s-a extins. Chiar
dacă vechiul Imperiu roman s-a destrămat, duhul său vieţuieşte mult
extins mai departe, intervenind în continuare pretutindeni.
Anumiţi cunoscători ai tainelor spun în prezent că ceea ce
străbate
şi va străbate întotdeauna lumea este stafia vechiului Imperiu
roman,
care vieţuieste pretutindeni printre noi. Aceasta este, pentru cei
iniţiaţi în astfel de lucruri, o formulă permanentă până
astăzi, şi va
fi întotdeauna. Acest lucru au vrut să-l indice creştinii.
Însă, în
acelaşi timp, ei mai voiau să spună şi că în conţinutul spiritual
al
creştinismului există un element pe care Imperiul roman îl va
combate
neîncetat. Suprasensibilul creştinismului va fi întotdeauna
în luptă cu
elementul senzorial al Imperiului roman. Deci în teza dăinuirii
Imperiului roman era cuprinsă o prezicere, o prorocire.
Şi acum veţi înţelege de ce le era frică senatorilor şi
cezarilor
romani; ei trebuiau să raporteze dispariţia Imperiului roman numai sub
latura lui exterioară, pe care o vedeau năruindu-se, bucată cu bucată,
chiar sub influenţa creştinismului. Sub o astfel de impresie se afla un
om ca împăratul Constantin. Fără a fi un iniţiat în tainele
Misteriilor, împăratul Constantin ştia totuşi că în trecut
a existat o
înţelepciune primordială a omenirii. Această înţelepciune a
fost
caracteristică timpurilor de demult, când oamenii mai posedau
capacitatea atavică a clarvederii; ea a fost transpusă apoi mai
târziu,
a fost păstrată de preoţi, a fost coruptă treptat, însă a fost
totuşi
prezentă. Şi noi, romanii –spunea Constantin –, avem de fapt în
ordinea
noastră socială ceva legat de instituţiile acelei înţelepciuni
primordiale, numai că l-am îngropat sub ordinea aceasta socială
construită pe împărăţia senzorială exterioară. Această legătură
se
exprima printr-un simbol important, o imaginaţiune, ba chiar şi o
acţiune de cult, făcând parte din istoria universală – aşa cum se
exprimau adesea astfel de imaginaţiuni prin acţiuni de cult; aceasta se
exprima prin aceea că oamenii spuneau: Înţelepciunea nu a fost
născocită odinioară de oameni, ci a fost revelată dinăuntrul lumii
spirituale. Aşa au avut-o şi primii dintre preoţii noştri străbuni,
în
orice caz nu în Roma, ci dincolo în Ilion, în Troia,
acolo unde au şi
activat aceşti preoţi. Această cunoaştere intuitivă era cuprinsă
în
legenda Paladiului [12], a aşa-numitului
portret al zeiţei Atena; Paladiul, cazut din Cer în Troia, a fost
păstrat acolo într-un sanctuar; fiind apoi adus la Roma, a fost
îngropat sub o coloană de porfir care se înălţa deasupra
lui. În timp
ce se simţea ceea ce era legat de această tradiţie imaginativă cultică,
era simţit şi ceea ce era exprimat prin cuvintele: „Şi cultura noastră
se trage din vechea înţelepciune primordială care s-a
coborât din
lumile spirituale, însă noi nu ne putem apropia de forma pe care
a
avut-o această înţelepciune primordială în vechea Troie“.
Acest lucru îl simţea împăratul Constantin. De aceea
intuia el că
Misteriile de mai târziu – chiar dacă ar fi fost iniţiat în
tainele lor
– nu l-ar fi ajutat prea mult, necălăuzindu-l la Paladiu, la vechea
înţelepciune primordială. Şi atunci Constantin a hotărât să
preia în
felul său lupta cu puterile lumeşti pentru a salva într-o
oarecare
măsură principiul Imperiului roman. Desigur că el nu era atât de
nesăbuit încât să creadă că această actiune n-ar trebui să
aibă loc în
sensul acţiunii anumitor impulsuri cosmice. El ştia că iniţiativa lui
trebuia să se desfăşoare în sensul anumitor acţiuni de cult, care
vor
fi plasate în faţa întregii evoluţii a lumii. Ca urmare, a
hotărât în
primul rând să mute Roma iarăşi la Troia, să dezgroape Paladiul
şi să-l
trimită înapoi la Troia. Însă intenţia lui a dat greş. Din
planul
întemeierii unei Rome noi la Troia s-a născut celălalt plan, al
întemeierii Constantinopolului şi al transmiterii puterii
împărăteşti
asupra noului asezământ, salvând pentru viitor Roma
în curs de a apune.
El credea că astfel se va putea opune punctului crucial în care
se afla
dezvoltarea lumii. El voia, vorbind în sensul profeţiei
oracolului
sibilinic, să permită din nou sălăşluirea vulpilor şi a lupilor la
Roma, însă în acelasi timp să transpună impulsurile tainice
ale Romei
asupra unui alt loc, readucându-le într-o oarecare măsură
la originea
lor. Aşa s-a născut în el planul, pus în practică în
anul 326, al
întemeierii Constantinopolului. Faptul că această
întemeiere a fost
gândită de el în legătură cu marile evenimente ale
cotiturii evoluţiei
lumii puteţi să-l deduceţi foarte simplu din împrejurarea că
în
momentul ales pentru asezarea pietrei de temelie Soarele se afla
în
zodia Săgetătorului, iar Racul domina ora zilei respective. Deci
împăratul Constantin se ghidase bine după semnele cosmice.
În orice
caz, intenţia lui era de a face din Constantinopol ceva cu totul ieşit
din comun, urmărind să transpună impulsul Romei eterne asupra
Constantinopolului. De aceea a dispus el transportarea la
Constantinopol a coloanei de porfir şi aşezarea sub această coloană a
Paladiului dezgropat la Roma şi mutat în acest scop la
Constantinopol.
Constantin poseda resturi ale Crucii de pe Golgota precum şi rămăşiţe
din piroanele cu care fusese ferecată. Resturile Crucii le-a folosit
pentru confecţionarea unui fel de cadru pentru o deosebit de preţioasă
statuie a lui Apollo, pe al cărui cap a fost aşezată o coroană de raze
făcută din resturile piroanelor Crucii. Această statuie a fost fixată
pe coloana de porfir – care s-a distrus mai târziu, datorită
intemperiilor. Pe coloană se putea citi o inscripţie care spunea: „Ceea
ce acţionează aici să acţioneze veşnic ca Soarele şi să vestească
puterea întemeietorului ei, Constantin, în veşnicie!“
Lucrurile acestea
trebuie interpretate mai mult sau mai puţin şi imaginativ; însă
chiar
dacă vor fi considerate în mod imaginativ, ele semnifică totuşi
evenimente strict istorice.
Iar legenda – vreau să spun că numai legenda – şi-a pus pecetea pe
întreaga poveste; această poveste trăieste metamorfozată mai
departe în
legendă care spune că „Paladiul, care este, fireşte, un simbol al unui
anumit loc al înţelepciunii primordiale, se afla odinioară
în tainicele
lăcaşuri ale preoţilor iniţiaţi troieni; acestia îl ţineau
ascuns; el a
ieşit la lumina Soarelui pentru prima dată atunci când, pe
diferite căi
ocolite, a fost transportat de la Troia la Roma; şi a iesit pentru a
doua oară la lumina soarelui când a fost adus de către Constantin
de la
Roma la Constantinopol“. Şi aceia care dau crezare legendei mai adaugă:
„Paladiul va mai ieşi o dată, pentru a treia oară, la lumina Soarelui,
când va fi transferat din Constantinopol într-un oras
slav“. Această
legendă vieţuieşte profund în mulţi, în cele mai diferite
variante. În
timpurile noastre, aş zice că ies la lumină anumite amănunte ale
aspectului ei pur fizic, însă în fundalul acestor aspecte
fizice se
ascund anumite taine.
Aşadar, Constantin a vrut să acţioneze nemijlocit împotriva
dispariţiei Imperiului roman, în ciuda faptului că dădea crezare
oracolului sibilinic. El a vrut, ca să zicem aşa, să îndepărteze
Roma
de locul propriei sale pieiri.
Din tot ce v-am relatat este suficient să sesizaţi doar impulsurile
sufletesti active ale personalităţii istoric-universale a
împăratului
Constantin; atunci, în aceste impulsuri sufleteşti veţi descoperi
inter-conexiuni esenţiale, importante şi semnificative. Şi la aceasta
mai adăugaţi ceea ce spuneau primii creştini şi conducătorii lor: „Nu,
Imperiul roman nu va pieri, ci se va menţine; iar impulsul primit de
noi se va realiza şi el, pentru a fi totdeauna prezent“. Atunci veţi
avea alăturate lucruri importante cu privire la diferitele curente care
au acţionat în dezvoltarea culturală apuseană. Înainte de
orice, aveţi
posibilitatea să vă faceţi o idee despre felul în care se
gândea – în
primele secole ale creştinismului şi chiar în timpul
împăratului
Constantin – despre Roma şi Imperiul roman, precum şi despre modul
radical opus în care era conceput viitorul. Şi poate că veţi afla
în
sufletele dumneavoastră puncte de reper necesare pentru ca unele dintre
evenimentele care au survenit mai târziu să le vedeţi în
lumina
corectă. Anumite întâmplări care au survenit mai
târziu pot fi
apreciate în mod corect numai prin aceea că răspundem la
întrebarea:
Cât de bine se potrivesc lucrurile cu ceea ce a fost intenţionat
până
acum şi ce trebuie să se întâmple pentru ca aceste lucruri
să se
potrivească mai bine între ele?
Ne revine însă obligaţia de a dezvălui un moment şi mai
important,
care a intervenit atunci când creştinismul aflat în curs de
dezvoltare
a fost întâmpinat de un alt cezar roman iniţiat care se
opunea
răspândirii creştinismului, de Iulian, cel numit Apostatul.
Acestor
probleme le vom putea apoi asocia – izvorând tocmai din prezenta
examinare – o cercetare în legătură cu întrebarea: Cum ne
vom putea
apropia printr-o pregătire corespunzătoare sufletească de Christos, Cel
care îşi va face simţită în cursul acestui secol prezenţa
eterică în
lume; cum vom afla calea apropierii noastre de El în timpul
nostru?
Data viitoare aş dori să vă prezint modul în care s-au modelat
lucrurile sub un cezar iniţiat, sub Iulian Apostatul, precum şi relaţia
actualităţii cu Christos, în măsura în care aşa ceva poate
fi spus
astăzi.
NOTE
1. În conferinţa aceasta şi în următoarele, Rudolf Steiner se referă în mai multe rânduri la Ernst von Lasaulx, în special la articolul său „Der Untergang des Hellenismus und die Einziehung seiner Tempelgüter durch die christlichen Kaiser“ („Decăderea elenismului şi confiscarea proprietăţilor templelor eleniste de căre împăraţii creştini“). O nouă ediţie a acestui studiu a apărut în 1965 în seria „Denken-Schauen-Sinnen“ („Gândire-privire-reflectare“); paginile date în notele următoare se referă la această ediţie.
2.
Vezi nota 8 din
conferinţa a III-a
3. Tiberiu, împărat roman între 14–37 d.Chr. Vezi Lasaulx Decăderea elenismului..., Stuttgart, 1965, pp. 6 şi urm.
4. Adrian, împărat roman între 117–138 d.Chr. V. Lasaulx, ibid., pp. 12 şi urm.
5. Filon din Alexandria, cca 20 î.Chr.–54 d.Chr., filosof iudeo-grec. Nu au putut fi identificate citatele.
6.
Liciniu, împărat bizantin între 313–325 d.Chr.; Lasaulx, ibid., pp. 14–15.
Constantin, 274–337, împărat roman, din 323
autocrat. Sub domnia sa, creştinismul a fost instituit în 313 ca
religie de stat.
7. Vezi Lasaulx, ibid., pp. 14–15.
8. Vezi Lasaulx, ibid., p. 14.
9.
Alexandru Severus: împărat roman între 222–235. Vezi
Lasaulx, ibid., p. 13.
Origene, cca 182–253, părinte al Bisericii, grec.
Vezi Lasaulx, ibid., p. 13.
10. Apollonius din Tyana, a trăit în secolul I d.Chr., filosof şi mag. Vezi Lasaulx, p. 13.
11. De exemplu, în conferinţa din 17 ianuarie 1915 în Menschenschicksale und Völkerschicksale (Destine omeneşti şi destine ale popoarelor), GA 157.
12. Vezi Lasaulx, ibid., pp. 30 şi urm.
