|
În urma ultimelor noastre prelegeri aţi putut ajunge la concluzia că şi pentru timpul prezent, dar mai cu seamă pentru viitorul omenirii, va fi de o deosebită importanţă să se înţeleagă faptul că pentru Christos Iisus şi pentru tot ce se află în legătură cu El prin Misteriul de pe Golgota nu prezintă prea mare importanţă examinarea lor exterioară, aşa cum se practică ea ca istorie convenţională în cadrul ştiinţei exterioare; că pentru oameni va trebui să devină accesibile alte izvoare, în vederea adeveririi cunoaşterii realităţii lui Christos şi a Misteriului de pe Golgota, decât poate oferi examinarea istorică curentă în materie de izvoare istorice, chiar dacă aceste izvoare sunt Evangheliile. Am amintit deja în repetate rânduri – oricine face cunoştinţă cu literatura de specialitate se poate convinge şi singur – că tocmai cea mai sârguincioasă, minuţioasă şi atentă cercetare istorică a secolului al XIX-lea s-a ocupat cu critica, respectiv cercetarea Evangheliilor; şi se poate spune – luat acum numai ca pur fenomen exterior istoric – că această critică a Evangheliilor a dus la un rezultat negativ, de fapt un rezultat mai degrabă distructiv, anihilant pentru ideea Misteriului de pe Golgota decât o confirmare, o fundamentare şi o dovadă în favoarea sa. Ştim că mulţi dintre contemporanii nostri, nu din spirit de contradicţie, ci pentru că sunt convinşi că nu pot proceda altfel, s-au decis, pe baza rezultatelor cercetării istorice, să recunoască faptul că nu avem nici un fel de îndreptăţire să afirmăm în mod pur istoric că s-ar putea dovedi existenţa pe Pământ a lui Christos Iisus la începutul erei noastre. În orice caz, nu poate fi nici contestat, însă acest lucru nu prezintă prea mare importanţă.
Însă la întrebarea Cum este posibilă descoperirea unor
alte izvoare decât cele istorice în vederea cunoaşterii
Misteriului de pe Golgota? vom putea da un răspuns corespunzător numai
dacă vom prezenta unele amănunte ocult-istorice, aşa cum am procedat cu
ocazia ultimei noastre întâlniri.
Urmărind derularea primelor veacuri ale evoluţiei creştinismului şi
având în vedere faptul că această evoluţie aproape că nu-i
este accesibilă cunoaşterii în alt mod decât prin
aprofundarea examinării pur istorice cu ajutorul stiinţei spiritului,
dacă se ţine seama de acest lucru şi se admite examinarea
spiritual-ştiinţifică, pentru început as zice numai ipotetică a
acestei perioade, atunci, pentru a prezenta evoluţia primelor veacuri
creştine, ni se prezintă o imagine cu totul remarcabilă. Pentru că,
dacă vom lăsa privirea să cuprindă desfăşurarea acestor prime veacuri
creştine, va rezulta că Misteriul de pe Golgota nu s-a săvârşit
numai o singură dată, individual, şi numai pe Golgota, ci s-a mai
săvârşit şi o a doua oară, într-un sens oarecum figurat,
într-un context istoric mai larg. Dacă este examinată cu atenţie
această epocă, se dezvăluie într-adevăr infinit de multe lucruri
remarcabile.
Pentru că beneficiază de o tradiţie neîntreruptă, există
astăzi, să spunem, o istorie a religiei catolice, care vorbeste
în primul rând despre întemeierea creştinismului,
despre primii Părinţi şi învăţători ai Bisericii primelor veacuri
creştine, apoi despre învăţătorii şi filosofii Bisericii din
veacurile următoare, despre fixarea de către conciliile ecumenice a
fiecărei dogme în parte, despre papii infailibili şi aşa mai
departe. Se urmăreşte un fir istoric ce se deapănă ca şi cum istoria
s-ar derula în continuu după acelasi tipic. Cu toate că
bătrânii Pairinţi ai Bisericii sunt supuşi unor critici
susţinute, parcă totuşi lipseşte curajul necesar respingerii şi
ignorării lor totale, deoarece atunci ar fi întrerupt firul
continuităţii; se doreşte stabilirea legăturii tocmai cu acel conciliu
ecumenic din anul 869, despre care v-am mai povestit. Da, după cum am
spus, lucrurile sunt prezentate ca şi cum istoria ar fi un proces
neîntrerupt. Însă când într-un proces în
aparenţă neîntrerupt intervine un salt radical, atunci acesta
este asimilat în istoria în aparenţă neîntreruptă.
Dacă intrăm în spiritul problemei, nu ne putem imagina un
antagonism mai mare decât cel existent între spiritul
primilor învăţători ai Bisericii creştine şi cel al
învăţătorilor de mai târziu, precum şi al hotărârilor
luate de conciliile ecumenice. Există aici o imensă şi radicală
deosebire, care este însă trecută sub tăcere datorită faptului că
o cer anumite interese. Şi prin aceasta este posibil ca sufletele
prezentului să fie ţinute în neştiinţă tocmai în legătură
cu primele veacuri creştine şi cu ceea ce s-a întâmplat de
fapt, atunci. Bunăoară, despre felul în care a fost eradicat ceea
ce este numit în mod obişnuit gnosă nici oamenii cei mai
învăţaţi nu posedă astăzi vreo reprezentare valabilă. La fel de
mare neştiinţă şi incertitudine există şi în legătură cu ceea ce
au vrut spirite precum Clement Alexandrinul, Origene, discipolul său şi
alţii, chiar şi un Tertullian [1], pentru că fragmente
din operele lor întâlnim doar în scrierile celor care
i-au combătut; astfel, putem spune că este imposibil să se obţină o
imagine obiectivă a acestor primi Părinţi şi învăţători ai
Bisericii creştine şi că pe baza fragmentelor păstrate din operele lor
au fost construite teoriile cele mai fanteziste.
Dacă vrem să clarificăm această problemă, va trebui să ne
îndreptăm privirea şi asupra evenimentelor care au făcut posibil
ca Misteriul de pe Golgota să aibă loc, aş zice, pentru a doua oară,
adică încă o dată, în istorie.
Când s-a săvârşit Misteriul de pe Golgota mai acţionau
încă, cu întregul lor conţinut spiritual, vechile culte
păgâne, vechile Misterii păgâne. Toate acestea se
manifestau aşa de puternic, încât putem vedea
născându-se din ele o personalitate ca Iulian Apostatul, despre
care am vorbit data trecută, cel care fusese iniţiat în tainele
Misteriilor eleusine. Misteriile păgâne îşi făceau
încă simţită prezenţa atât de intens încât un
lung şir de cezari – chiar dacă într-un mod aparte – avuseseră
parte de un fel de iniţiere. Însă în afară de asta mai
acţionau şi toate acele lucruri care se aflau în legătură cu
vechile culte păgâne şi care astăzi sunt date la o parte
într-un mod cât se poate de nepotrivit din punct de vedere
istoric. Se povesteste ce s-a întâmplat la un moment sau
altul în istorie, pur şi simplu în modul cel mai exterior.
Or, chiar şi ceea ce s-a întâmplat în modul cel mai
exterior poate fi suficient pentru unii pentru a vorbi despre un al
doilea Misteriu de pe Golgota. Însă nu se cunoaşte deloc tocmai
partea lăuntrică a întâmplărilor.
Examinând aspectele exterioare ale evenimentelor, va trebui să
constatăm că în timpul primelor secole ale creştinismului lumea
era de-a dreptul împânzită cu fel de fel de temple
păgâne, în care se aflau, înconjurate de o
nemaipomenită măreţie şi fastuozitate – despre care noi, cei de astăzi,
nu avem nici cea mai vagă idee – chipurile şi statuile divinităţilor
locurilor reapestive; se aflau în acele temple reproduceri
artistice ale chipului zeilor, care redau în imagini până
în cele mai mici amănunte ceea ce vieţuise în vechile
Misterii. Nu numai că nu exista nici un oraş sau peisaj care în
acele vechi timpuri să nu-şi fi avut din abundenţă construcţiile sale
mistic-artistice, dar până şi pe ogoare, acolo unde ţăranii
îşi semănau grânele, peste tot puteau fi
întâlnite asemenea mici temple izolate, fiecare cu
reproducerea imaginii zeilor lor. Nici una dintre muncile agricole nu
era executată, fără a fi reportate forţele care – cu ajutorul puterilor
magice ce sălăşluiau în reproducerea aceasta deosebită a imaginii
zeilor – erau gândite ca scurgându-se din spaţiul cosmic
asupra Pământului. Însă cezarii romani, împreună cu
episcopii şi preoţii creştini, au avut grijă în decursul acestor
secole – şi noi putem urmări acest proces până la împăratul
Iustinian [2], adică până
în secolul al VI-lea, putem urmări cum apărea un edict
împărătesc după altul, toate dezvăluind grija acestor cezari – să
distrugă din temelii toate lăcaşurile păgâne de
închinăciune, mari şi mici, împreună cu imaginile şi
statuile din interiorul lor. O imensă furie de distrugere a măturat
lumea în aceste secole, o furie de distrugere unică în
felul ei în întreaga evoluţie a omenirii; şi este unică
pentru că trebuie să ţinem seama ce a fost distrus. Din vremea în
care Sfântul Benedict de Nurcia [3] cu
propriile sale mâini, ajutat de muncitorii săi, a demolat
făcând una cu pământul templul lui Apollo de pe
Montecassino – pentru a întemeia acolo mănăstirea de reşedinţă a
Ordinului benedictinilor – şi până în vremea
împăratului Iustinian, una dintre principalele preocupări ale
cezarilor romani, pe care după Constantin şi-a însusit-o în
special creştinismul, a fost de a distruge tot ce mai rămăsese din
timpurile vechi. Există şi edicte care în aparenţă ar vrea să
stăvilească opera de distrugere. Însă citirea acestor edicte
produce o impresie ciudată. Există, bunăoară, un edict al unui cezar
care dispune ca templele păgâne să nu fie distruse toate dintr-o
dată, căci o astfel de acţiune ar răscula populaţia, ci nimicirea să
fie dusă la îndeplinire treptat; atunci populaţia nu s-ar mai
răscula, ci se va resemna.
Toate aceste măsuri cât se poate de înfricoşătoare şi
care se aflau în legătură cu această activitate distructivă sunt
relatate adeseori înfrumuseţat, ca şi multe alte lucruri.
Însă această cosmetizare n-ar trebui să se întâmple.
Pentru că unde adevărul este într-un fel sau altul distorsionat,
acolo şi accesul la Christos Iisus este bruiat, şi atunci El nu mai
poate fi găsit. Iar în ceea ce priveste iubirea faţă de adevăr se
pot face descoperiri ieşite din comun. V-aş ruga să-mi permiteţi să vă
prezint un simptom mărunt, pe care îl amintesc din cauză că am
avut parte de trăirea lui în copilăria relativ timpurie, şi pe
atunci m-a irnpresionat puternic. Astfel de lucruri, o dată trăite, nu
mai pot fi uitate. Ei bine, dacă nu avem urechile înfundate,
putem auzi din istoria cezarilor romani că acel Constantin despre care
am mai vorbit nu era un om foarte bun. Pentru că, în general, nu
poate fi bun cel care îsi acuză pe nedrept propriul fiu vitreg că
a avut relaţii incestuoase cu mama sa – acuzaţia era nedreaptă, absolut
inventată, numai pentru a justifica săvârsirea unui omor. Pe baza
acestei acuzaţii inventate a poruncit uciderea fiului său vitreg, iar
apoi a mamei sale. Astfel de lucruri făceau parte dintre faptele cele
mai obişnuite ale împăratului Constantin. Însă pentru că
Biserica exterioară îi datorează lui Constantin multe lucruri,
iată că istoria exterioară a Bisericii se ruşinează să-l
înfăţişeze pe marele ei binefăcător în adevărata sa lumină.
De aceea as dori să vă citesc un fragment din manualul meu şcolar de
istorie o religiei [4] despre acest
împărat: „Constantin şi-a arătat natura credincioasă şi în
viaţa lui particulară“ – tocmai v-am arătat în ce fel! „Dacă i se
reproşează setea de putere şi firea mânioasă, trebuie să
gândim că credinţa nu te fereste de orice pas greşit, precum şi
că creştinismul nu si-a putut dovedi forţa sfinţitoare asupra lui,
pentru că până la sfârşitul vieţii sale Constantin a rămas
în afara participării la Sfintele Taine“.
Puteţi avea parte de trăirea unui imens număr de astfel de
întâmplări, şi cu ajutorul lor puteţi studia intensitatea
aşa-numitei iubiri a adevărului, foarte deseori exemplificată în
paginile istoriei. Şi lucrurile nu stau mai bine nici cu privire la
istoria mai nouă, numai că aici avem de-a face cu alte puncte de
vedere, şi nu se poate observa atât de uşor totul, pentru că
intervin alte interese.
De obicei, când se discută aceste edicte împărăteşti se
aminteşte şi că cezarii romani ridicau obiecţii împotriva
sângeroaselor jertfiri de animale oficiate în templele
păgâne, precum şi împotriva altor practici înrudite.
Nu vrem nici să criticăm şi nici să înfrumuseţăm lucrurile, ci
dorim doar să relatăm pur şi simplu evenimentele. Este necesar să se
ştie că aşa-numita „jertfire a animalelor“, ale căror măruntaie – după
cum se spune – preziceau viitorul, era un mod decadent de a aduce
sacrificii rituale, însă în nici un caz nu era ceva
trivial, aşa cum se apreciază foarte frecvent în istorie
când se vorbeste despre acest lucru. Prin jertfirea animalelor –
este dificil să se mai vorbească astăzi în amănunt despre astfel
de lucruri care sunt considerate scandaloase, de aceea ele pot fi
descrise numai în mod general – se urmărea stimularea unei
capacităţi care nu mai putea fi posedată nemijlocit, deoarece vremea
vechii clarvederi atavice trecuse deja; prin jertfirea animalelor,
în cadrul anumitor cercuri preoţesti păgâne se urmărea
obţinerea unui impuls în vederea reînvierii – cu ajutorul
acestui mijloc – a vechilor puteri de clarvedere. Şi anume, se urmărea
ca prin forma specifică a ritualului jertfirii animalelor să se
reînvie forţa clarvăzătoare pentru a se putea transpune, în
vremurile primordiale, în vremurile Misteriilor lui Mithra, şi
aceasta după cea mai spirituală procedură de atunci. Însă
lucrurile se desfăşurau mult mai brutal, mai sângeros în
templele Misteriilor egiptene. Dacă studiem Misteriile lui Mithra cu
metode oculte, va trebui să spunem că diferitele moduri de jertfire a
animalelor – care erau mai mult decât numim astăzi jertfire de
animale, căci în realitate ele conduceau la cunoaşterea tainelor
naturii mult mai intens decut disecţia cadavrelor, decât autopsia
practicată astăzi, care în fond nu te introduc în nici un
fel de taine, ci numai în lucrurile de suprafaţă – erau un mijloc
de a obţine introducerea în tainele forţelor active din Univers.
Cel ce săvârşea aceste jertfe rituale într-un mod corect
devenea clarvăzător, putea cunoaşte anumite forţe prezente în
tainele naturii. De aceasta se leagă si faptul că trebuia păstrat
secretul asupra fundamentelor spirituale reale ale sacrificiilor
săvârsite în Misterii, că aceste lucruri puteau deveni
accesibile abia atunci când novicele era suficient pregătit.
Or, dacă studiem Misteriile lui Mithra, aflăm că originea lor se
află în perioada a treia postatlanteană, şi că acum ele se aflau
în decădere, deoarece erau adecvate, în forma lor cea mai
desăvârsită, perioadei a treia postatlanteene. În perioada
a treia postatlanteană, Misteriile lui Mithra se aflau de fapt în
vremurile lor cele mai bune, ceea ce, chiar dacă într-un mod
primejdios şi tainic, conducea totuşi la cunoaşterea unor profunde
enigme ale naturii, datorită faptului că procedeele practicate aveau
rezultate concrete. Aşadar, gândiţi-vă: preoţii practicau
în faţa novicilor anumite procedee care erau legate de
descompunerea legăturilor existente în natură, pentru ca astfel,
prin descompunere, novicii să ajungă la cunoaşterea structurii
fenomenelor şi proceselor din natură. Iar prin modul în care se
desfăşurau aceste procese, prin felul în care acţionau
împreună apa şi focul din interiorul organismelor, precum şi prin
felul în care această conlucrare oferea stimuli celui ce
participa la sacrificarea rituală a animalelor – prin acestea, pentru
participanţi se deschidea o cale cu totul deosebită pentru o cunoaştere
de sine ce pătrundea până în cele mai lăuntrice fibre ale
omului, şi prin aceasta şi o cale pentru cunoaşterea lumii.
Aşadar, aceste sacrificii rituale de animale erau o cale spre
cunoaşterea de sine şi spre cunoaşterea lumii. Participând la
săvârşirea unor astfel de sacrificii, oamenii se vieţuiau pe ei
înşişi altfel decât în viaţa exterioară fizică.
Însă această trăire se baza într-o mare măsură pe
slăbiciunea omului. Căci cunoaşterea de sine este foarte greu de
realizat, iar sacrificiile urmăreau uşurarea cunoaşterii de sine. Prin
astfel de jertfe rituale, omul ajungea să se vieţuiască, să se simtă pe
sine însuşi lăuntric mult mai intens decât prin simplul
proces al gândirii sau al reprezentării. Am putea spune că se
urmărea dobândirea unei cunoaşteri de sine ce pătrundea
până în esenţa propriei corporalităţi; o cunoaştere de sine
care putea fi urmărită până în sufletul marilor artişti ai
Antichităţii, care îşi datorau într-un anumit sens
capacitatea lor de a plăsmui forme tocmai trăirii în propriul lor
organism a mişcărilor formatoare ale naturii. Cu cât ne
întoarcem mai departe în timp în artă, în
creaţia artistică, cu atât mai mult ne apropiem de vremurile
în care crearea după un model dat era ceva cu totul de
neînţeles. A avea în faţă un model şi a-l copia era pentru
omul străvechi ceva cu totul de neînţeles. Trebuie să recunoaştem
că oamenii de atunci posedau înăuntrul lor ceva viu, care vieţuia
intens şi pe care îl frământau, dându-i formă,
modelându-i un trup. Aceste lucruri sunt astazi deja atât
de tocite, încât aproape că nu se mai poate vorbi despre
ele, căci cuvintele noastre nu pot reda cu sensul lor decât o
umbră din ceea dorim să exprimăm cu adevărat. Este într-adevăr
imensă schimbarea prin care au trecut oamenii o dată cu trecerea
timpului.
O adevărată continuare a Misteriilor lui Mithra, care, pe timpul
desfăşurării Misteriului de pe Golgota erau răspândite în
întreaga lume, au fost Misteriile eleusine greceşti. Ele erau o
continuare, dar în acelaşi timp, într-un anumit sens, ceva
diferit. În timp ce esenţa Misteriilor lui Mithra era ca omul să
se vieţuiască pe sine însuşi în mod fizic-trupesc, în
Misteriile eleusine trebuia ca omul să nu se vieţuiască pe sine
în el însuşi, ci în afara sa. În Misteriile
eleusine erau practicate cu totul alte procedee decât cele din
Misteriile lui Mithra. În timp ce în Misteriile lui Mithra
omul era literalmente înghesuit în el însuşi,
în cele eleusine el era extras sufleteşte din el însuşi,
astfel că, aflându-se în afara trupului său, omul avea
parte de vieţuirea tainicelor impulsuri de creaţie ale spiritului şi
naturii din afara lui. Şi dacă ne vom familiariza cu ceea ce se
întâmpla de fapt cu omul în aceste Misterii –
atât în cele ale lui Mithra, care erau decadente, cât
şi în cele eleusine, care nu numai că nu erau decadente, ci
atinseseră culmea răspândirii şi acţiunii lor cu câteva
secole înainte de cronologia creştină, cam prin secolul al IV-lea
de dinaintea erei noastre –, dacă ne vom întreba de fapt ce se
obţinea în aceste Misterii pentru om, va trebui să spunem că
în ele era formulat răspunsul la îndemnul delfic:
„Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ Totul era concentrat, de fapt,
asupra dobândirii cunoaşterii de sine; şi aceasta în două
moduri diferite. Unul era cunoaşterea de sine prin înghesuirea
în sine, astfel încât componenta eteric-astrală se
densifica oarecum în om, ajungând să se lovească
înăuntrul său de sine însuşi, iar prin această ciocnire
lăuntrică a sufletescului cu trupescul omul afla: Eşti ceva ce percepi
atunci când te înghesui şi te îmbrânceşti
lăuntric chiar pe tine. Acest lucru se întâmpla în
Misteriile lui Mithra. Celalalt mod al dobândirii cunoaşterii de
sine prin Misteriile eleusine se realiza prin extragerea sufletului din
trupul omului – prin intermediul unor procedee în a căror
descriere nu intrăm acum –, astfel că sufletul extras din trupul omului
ajungea în legătură cu puterea tainică a acţiunii solare, a
impulsului Soarelui pe Pământ, cu forţele impulsului Lunii pe
Pământ, cu forţele impulsului stelar, cu impulsurile forţelor
elementare izolate, cu forţele căldurii, ale aerului, ale focului şi
aşa mai departe. Entitatea sufletească a omului – extrasă în
prealabil din trup – era atunci străbătută ondulatoriu de elementele
exterioare, de existenţa exterioară, astfel că din impactul cu
exteriorul era dobândită cunoaşterea de sine. Iar ceea ce ştiau
cei ce cunoşteau sensul propriu-zis al esenţei Misteriilor era faptul
că omul putea avea parte de orice trăire, în afară de cea a
asocierii unui conţinut real cu noţiunea de Eu, atunci când
această noţiune nu provenea din Misterii. Pentru acea vreme, dacă nu
provenea din Misterii, Eul rămânea ceva abstract. Restul
elementelor sufletesc-spirituale puteau fi trăite, însă noţiunea
de Eu trebuia să fie stimulată pe această cale; ea avea nevoie de acest
stimulent puternic. Acest lucru îl ştiau oamenii. Şi acest lucru
este esenţial în această privinţă.
După cum ştiţi, la un moment dat s-a realizat un fel de combinaţie
între evoluţia creştină şi Imperiul roman. Modul în care a
fost făcută această combinaţie l-am descris deja. Prin realizarea
acestei combinaţii s-a născut apoi dorinţa stergerii, a muşamalizării
pe cât posibil a acestui trecut pe care l-am descris mai sus,
dorinţa de a împiedica pe cât posibil ca vreo imagine reală
a acestui trecut să persiste şi să pătrundă în lumea de mai
tâziu, pentru ca nu cumva posteritatea să afle ce au făcut
oamenii până în veacurile târzii ale erei creştine
pentru a putea intra în legătură cu puterile divine care-i
dăruiesc omului – fie înăuntrul, fie în afara trupului –
conştienţa de Eu. Iar acum, dacă vrem să studiem ceva mai în
profunzime evoluţia creştinismului, va trebui să ne îndreptăm
atenţia nu numai asupra evoluţiei dogmelor, ci şi asupra evoluţiei
cultelor. Pentru anumite puncte de vedere, evoluţia cultului este mult
mai importantă decât evoluţia dogmelor. Pentru că dogmele
constituie elementul discordiilor şi al certurilor confesionale;
dogmele sunt ca pasărea Phoenix: ele renasc din propria lor cenuşă, şi
oricât de radical ar fi nimicite dogmele, până la urmă tot
apare din nou cineva – care poate fi considerat un cap pătrat – care
susţine aceleaşi păreri. Cultele pot fi desfiinţate mult mai sigur. Iar
aceste vechi culte, care erau într-o oarecare măsură semnele
exterioare reale, simbolurile întâmplărilor desfăşurate
în Misterii, trebuiau neapărat desfiinţate, căci prin distrugerea
lor nu mai puteau fi descifrate în ele urmele felului cum,
odinioară, se încerca apropierea de forţele spiritual-divine.
Dacă dorim să pătrundem în spatele vălului ce acoperă aceste
lucruri, trebuie să analizăm mai cu atenţie cultele creştine, de pildă
acţiunea centrală a cultului: jertfa liturgică, jertfa catolică
săvârşită prin liturghie. Ce este de fapt aceasta jertfă
liturgică a cultului catolic, cu imensul şi profundul ei sens? Ce
reprezintă ea? Ei bine, jertfa liturgică creştină, cu tot ceea ce
conţine ea, reprezintă o evoluţie neîntreruptă a Misteriilor lui
Mithra, cumulate într-un anumit fel cu elemente ale Misteriilor
eleusine. Sacrificiul ritual liturgic precum şi multe dintre
ceremoniile legate de el nu sunt nimic altceva decât evoluţia
în continuare a vechilor culte practicate în Misterii. Au
intervenit însă anumite modificări în ritual, căci bunăoară
caracterul sângeros pe care îl căpătaseră Misteriile lui
Mithra a fost mult atenuat. Dar spiritul fundamental foarte asemănător
al ritualului creştin-catolic cu al Misteriilor lui Mithra poate fi
apreciat just numai de cel ce este capabil să evalueze în mod
corect anumite amănunte. Astfel, faptul că atât preotul,
cât şi cel ce se împărtăşeşte cu trupul Domnului, după ce
nu a mâncat nimic un anumit timp prescris cultic – sau, cum se
spune, pe nemâncate –, este mult mai important pentru
înţelegerea întregii probleme decât alte amănunte
care au generat în Evul Mediu nişte dispute îngrozitoare.
Pentru că starea „pe nemâncate“ este, de pildă, unul din
elementele esenţiale. Iar atunci când un preot – aşa cum se mai
întâmplă uneori – încalcă această poruncă a
săvârşirii transsubstanţierii şi a împărtăşirii „pe
nemâncate“ întregul act nu mai are nici sensul, nici
semnificaţia, nici efectul pe care trebuie să le aibă. Ce-i drept, de
cele mai multe ori nu-şi realizează efectul scontat pentru că
respectivii nu sunt instruiţi în mod corespunzător. Efectul
aşteptat poate deveni o realitate numai dacă s-a făcut o instruire
adecvată în legătură cu ceea ce se trăieşte imediat după primirea
trupului fără sânge al Domnului. Însă poate că ştiţi şi
dumneavoaatră cât de puţină importanţă se acordă astăzi acestor
subtilităţi; cât de puţină grijă se are ca prin
împărtăşanie să se producă într-adevăr o trăire care
reprezintă un fel de simţire lăuntrică, un fel de reînnoire
în prezent a stimulărilor care aveau loc în Misteriile lui
Mithra. Astfel, după cum vedeţi, în spatele întregului cult
sunt ascunse într-o anumită măsură lucruri tainice. Biserica a
vrut de altfel să realizeze prin actul de hirotonisire a preoţilor un
fel de continuare a străvechiului principiu al iniţierii, numai că ea a
ignorat faptul că principiul iniţierii consta iniţial în faptul
că celui ce urmează să fie iniţiat i se împărtăşeau cunoştinţe
despre modul în care trebuie trăit întregul cult.
Din idealul lui Iulian Apostatul făcea parte să descopere ce
legătură exista între Misteriile eleusine – în care era
iniţiat el – şi Misteriile perioadei a treia postatlanteene. Ce putea
el afla din Misteriile eleusine? De fapt, astăzi istoria nu ne
învaţă ce putea descoperi Iulian Apostatul din Misteriile
eleusine. Însă dacă vă veţi decide să studiaţi în ce fel
oameni precum Clement Alexandrinul, ucenicul său Origene, chiar şi
Tertullian sau Ireneu [5] – fără a mai vorbi de
alţi învăţători mai vechi ai Bisericii ă au apărut din
sânul principiului păgân al iniţierii, pentru a se
transmuta apoi în felul lor în creştinism, dacă vă veţi
preocupa mai îndeaproape de aceste spirite, veţi afla că în
ele vieţuia o mobilitate cu totul specială a noţiunilor şi a
reprezentărilor; vieţuia un spirit cu totul diferit în comparaţie
cu ceea ce a vieţuit mai tarziu în Biserică. Dacă vrem să
înţelegem Misteriul de pe Golgota, va fi necesar să ne apropiem
de spiritul care viţuia în toţi aceşti invăţători ai Bisericii.
Iată lucrul esenţial: să ne apropiem de spiritul acesta!
După parerea mea, oamenii se află într-o profundă stare de
somnolenţă cu privire la marile fenomene ale culturii. Ne reprezentăm
lumea realmente de parcă de fapt am vieţui-o în vis. Este ceva ce
putem constata în vremurile noastre. V-am vorbit adeseori despre
Hermann Grimm – trebuie să recunosc însă că, atunci când
vorbesc în prezent de Hermann Grimm, mă simt cu totul altfel
decât atunci când am vorbit despre Hermann Grimm în
urmă cu patru sau cinci ani. Cele trăite de noi în războiul care
durează deja de aproape trei ani determină o mutaţie a capacităţii
noastre de apreciere, astfel încât întâmplări
desfăşurate cu câteva decenii în urmă ne par a aparţine
realmente unui timp ca din poveşti şi că s-ar fi putut derula tot
atât de bine şi acum câteva secole.
Întâmplările curente ne-au devenit atât de străine de
parcă ar fi avut loc cu secole în urmă, iar timpul s-ar fi
lungit. Şi astfel sunt ratate de către oamenii căzuţi în
somnolenţă întâmplări importante din lume.
Dacă cineva încearcă astăzi să-i înţeleagă cu mijloacele
obişnuite ale intelectului, ale noţiunii pe scriitorii antici –
desigur, dacă respectivul este, în sensul obişnuit al
cuvântului, un absolvent universitar – fireşte că înţelege
toate câte au fost moştenite de posteritate, însă, dacă nu
este un astfel de spirit iluminat, poate spune: Cu ajutorul capacităţii
de înţelegere obişnuite, dacă nu folosim mijloace oculte, vechii
filosofi greci Thales, Heraclit, Anaxagora [6] –
care deci nu sunt situaţi în timp prea departe de noi –
într-adevăr nu pot fi înţeleşi. Ei vorbesc – chiar dacă
ştim greaca veche – o altă limbă; ei vorbesc o limbă într-adevăr
diferită din punct de vedere noţional de cea pe care o putem vorbi noi
înşine pentru a fi înţeleşi de un intelect uman obişnuit.
Şi acest lucru este valabil, bunăoară, şi cu privire la Platon. Am
amintit în repetate rânduri că Hebbel a intuit aceasta,
atunci când s-a gândit – în jurnalul său şi-a notat
[7]
de altfel schiţa unei drame în acest sens – să-l prezinte pe
Platon reîntrupat în ipostaza unui elev de liceu care
trebuie să-l citească pe Platon împreună cu profesorul său,
însă nu îl poate înţelege nici cu ajutorul
profesorului, care este foarte bine calificat, în ciuda faptului
că el însuşi – elevul – este reîntruparea lui Platon.
Hebbel a vrut să scrie şi să prezinte o astfel de piesă de teatru. N-a
apucat să-şi realizeze planul, însă şi-a notat în jurnalul
său cam ce s-ar întâmpla dacă Platon reîntrupat ar fi
astăzi un elev de liceu şi ar trebui să-şi citească operele scrise
în fosta întrupare, fără însă a le mai putea
înţelege. Hebbel intuia că Platon nu poate fi înţeles fără
dificultate. Înţelegerea, ceea ce poate fi numit înţelegere
dacă noţiunile sunt analizate cu precizie, începe să devină
realizabilă pentru gândirea omului abia o dată cu Aristotel. O
astfel de operaţie nu era posibilă înainte de Aristotel, ci numai
o dată cu el, în secolul al IV-lea î.Chr. Ceea ce există
mai înainte nu poate fi înţeles cu un intelect obişnuit. De
aceea au şi încercat oamenii să-l înţeleagă pe Aristotel,
căci pe de o parte el poate fi înţeles, iar pe de altă parte nici
până astăzi nu s-a ajuns mai departe cu anumite structuri de
noţiuni elaborate de el, pentru că aceste structuri erau utile pentru
acele vremuri. De fapt, pentru omul care trăieste în viaţa
concretă, a dori să gândeşti cum se gândea într-o
perioadă anterioară este ca şi când, ajuns la vârsta de
cincizeci şi şase de ani, el ar vrea să aibă pentru un sfert de oră din
nou douăzeci şi şase de ani, pentru a retrăi ceea ce a trăit atunci. Un
anumit mod de a gândi este bun numai pentru o perioadă foarte
precis determinată; ceea ce constituie caracteristica gândirii
este mereu regândit. Este însă interesant cum a trăit
Aristotel în Evul Mediu ca un stăpân al gândirii, şi
cum a ieşit el din nou la suprafaţă şi iese la lumină tocmai acum
în opera ades amintitului Franz Brentano. În 1911, Franz
Brentano a scris o carte frumoasă, splendidă despre Aristotel [8],
o carte în care au fost prelucrate reprezentările şi noţiunile
care trebuiau să fie aduse cât se poate de aproape de epoca
actuală. Este o ciudată karmă a vremurilor faptul că Franz Brentano a
scris exact în această perioadă o carte cuprinzătoare despre
Aristotel, o carte pe care ar trebui să o citească de fapt toţi cei
care ţin să stabilească un contact cu un anumit fel de a gândi.
De altfel, cartea lui Franz Brentano despre Aristotel se citeşte foarte
uşor.
Vedeţi dumneavoastră, până şi Aristotel a fost într-un
anumit sens o victimă a destinului, care a făcut ca opera sa, chiar
dacă nu într-un mod nemijlocit, să fie ciuntită, nu de către
creştinism, ci de către Biserică, astfel că s-au pierdut părţi
importante ale scrierilor sale. Aşa încât, ceea ce a mai
rămas în picioare din opera aristotelică necesită şi în
privinţa fondului o completare ocultă. Iar lucrurile cele mai
importante se referă tocmai la sufletul omului. Şi aici, făcând
legătura cu Aristotel, ajung la un lucru care trebuie să-i fie spus
omului contemporan când îşi pune întrebarea: Cum pot
eu însumi să găsesc, cu ajutorul trăirilor mele sufleteşti
lăuntrice, o cale sigură – în timp ce-mi îndrept asupra
acestei taine viaţa meditativă practicată aşa cum este ea descrisă
în cartea Cum
dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? –, cum pot
deci afla o cale sigură pentru a deschide în mine însumi
izvoarele cunoaşterii Misteriului de pe Golgota? Pentru că Aristotel
încearcă oarecum pornind dinăuntrul său să învioreze
trăirea aceea lăuntrică pe care cel ce formulează o astfel de
întrebare să o poată retrăi şi el. Numai că tocmai acolo unde
Aristotel ar urma să-şi descrie propria lui cale meditativă, tocmai
acolo – spun comentatorii aristotelici – el devine zgârcit la
vorbă. Însă această zgârcenie la vorbă nu constă în
faptul că el n-ar fi descris aceste lucruri, ci că cei de după el nu
le-au preluat, astfel că nu au fost transmise posterităţii. Aristotel
se îndreptase deja pe o cale interioară specifică – să zicem
mistică. El voia să descopere în sufletul său ceea ce dă
certitudinea lăuntrică a nemuririi sufletului.
Dacă cineva efectuează în mod cinstit şi sincer o muncă
lăuntrică meditativă un anumit timp, dacă practică exerciţii adecvate,
el ajunge fără îndoială să vieţuiască lăuntric puterea nemuririi
sufletului, în timp ce îşi deschide ceea ce este nemuritor
înăuntrul său. Pentru Aristotel era clar, absolut clar, că omul
poate avea parte înăuntrul său de o trăire care îi spune:
Iată că trăiesc înăuntrul meu ceva ce este independent de trup şi
care deci nu are nimic comun cu moartea trupului meu. Acest lucru era
pentru Aristotel absolut clar. Însă el merge mai departe şi
încearcă să trăiască într-un mod intens înăuntrul său
prezenţa acelui element despre care ştie, când are parte de
trăirea lui, că nu îi aparţine trupului. Şi atunci el are parte
de trăirea cu totul clară – numai că pasajul în care ne relatează
aceasta trăire este ciuntit [9] – a acelui lucru pe
care noi l-am indicat adeseori, acel lucru de a cărei trăire trebuie să
avem parte, dacă vrem să ajungem la înţelegerea Misteriului de pe
Golgota, şi anume singurătatea lăuntrică! Singurătate! Trăirea mistică
nu poate avea loc altfel decât prin ajungerea în
singurătate, prin parcurgerea durerii acestei singurătăţi. Iar dacă s-a
trăit atât de intens sentimentul singurătăţii încât
să poată fi pusă întrebarea: Oare ce am pierdut de fapt acum prin
faptul că am ajuns singur?, la această întrebare va trebui să
primim răspunsul tot din noi înşine: Împreună cu cea mai
bună parte a fiinţei tale, i-ai părăsit acum atât pe tatăl tău,
pe mama ta, pe fraţii şi surorile tale, cât şi tot restul lumii
cu organizarea ei; în fond, ai părăsit totul – cu sufletul tău.
Acest lucru îl ştia şi Aristotel. Putem avea parte de trăirea
lăuntrică a singurătăţii; ea poate fi provocată. Trăind acest sentiment
al singurătăţii ne poate deveni clar că înăuntrul nostru există
un element care depăseşte moartea, care nu este legat de nimic altceva
decât de propriul nostru Eu, un element care nu se află în
nici o relaţie cu lumea exterioară. Ne putem da seama, asemenea lui
Aristotel, că relaţiile cu lumea exterioară sunt mijlocite de organele
trupului. Pe noi înşine ne mai putem vieţui şi în alt fel,
însă organele trupului ne sunt necesare pentru a avea parte de
trăirea lumii exterioare. De aici provine singurătatea care se
instalează, după caz, înăuntrul omului. Şi atunci, Aristotel a
spus ceea ce va trebui de fapt să spună şi fiecare dintre cei care
îl vor imita: Iată că am avut parte de trăirea sufletului, adică
a elementului ce nu poate fi distrus de moarte. Însă în
acelaşi timp a dispărut tot ceea ce mă lega de lumea de afară. Exist
numai în mine însumi. În înţelegerea nemuririi
nu pot avansa mai mult – îşi spunea Aristotel – decât
până la a recunoaşte că după moarte voi avea parte de-a mă trăi
pe mine însumi în cea mai absolută singuratate,
neavând în vecii vecilor nimic altceva în faţa mea
decât binele şi răul pe care l-am săvârşit când eram
în viaţă şi pe care-l voi contempla de-a pururea. Acest lucru
îl dobândeşti cu ajutorul propriei tale puteri – îşi
spunea Aristotel. Dacă vrei să ştii altceva despre lumea spiritului,
atunci nu te mai poţi sprijini numai pe propria ta putere, ci va trebui
fie să te supui unui proces de iniţiere, fie să asculţi ce spun
iniţiaţii.
Aceste lucruri erau cuprinse în scrierile lui Aristotel, numai
că cei care îi copiau operele nu ni le-au transmis. Şi în
timp ce Aristotel intuia aceste lucruri, el devenea într-o
oarecare măsură un fel de proroc pentru ceea ce pe timpul său
încă nu era posibil, şi care astăzi este altfel decât pe
timpul lui. Însă nu este nevoie să se facă o trecere în
revistă a istoriei pentru a recunoaste că lucrurile stau acum altfel,
ci acest lucru poate fi trăit de om prin sinea sa proprie. Să mai
privim o dată retrospectiv asupra singurătăţii absolute la care se
ajunge, să mai examinăm o dată trăirea mistică a singurătăţii, asa de
complet diferită în comparaţie cu felul în care sunt
descrise de foarte multe ori trăirile mistice, când cineva,
satisfăcut de sine, afirmă: Ai parte înăuntrul tău de trăirea lui
Dumnezeu. Însă aceasta nu este trăirea mistică desăvârşită.
Trăirea mistică desăvârşită înseamnă trăirea lui Dumnezeu
în singurătatea cea mai completă, în singurătatea cea mai
absolută. Numai împreună cu Dumnezeu se vieţuieste omul pe sine.
Iar lucrul cel mai important şi mai greu pentru cineva este să aibă
puterea şi perseverenia necesare pentru a vieţui mai departe în
această singurătate absolută lăuntrică în prezenţa lui Dumnezeu.
Căci această singurătate este o forţă, o forţă imensă! Dacă omul nu se
lasă copleşit de această singurătate, ci o face să trăiască în el
ca o forţă, atunci acestei trăiri i se asociază o altă trăire –
fireste, astfel de lucruri pot fi descrise doar vag, însă oricine
poate avea parte de trăirea lor –, şi anume certitudinea lăuntrică
nemijlocită: Această singurătate lăuntrică de a cărei trăire ai parte a
fost pricinuită de tine însuţi, ai pricinuit-o chiar tu. Ea nu
s-a născut o dată cu tine. Tu te-ai născut din Dumnezeul de a cărui
trăire ai parte, însă singurătatea nu s-a născut o dată cu tine,
ci se iveşte din tine. Tu eşti cel vinovat de apariţia ei. Aceasta este
cea de-a doua trăire.
În timp ce omul are parte de trăirea ei, ea conduce nemijlocit
la o trăire prin care omul se simte părtaş la uciderea a ceea ce s-a
ivit din Dumnezeu. În acest moment, când singurătatea
sufletului a acţionat suficient de mult, devine clar că în
decursul timpului s-a întâmplat ceva – de fapt nu a existat
dintotdeauna, altminteri nu ar fi putut exista nici un fel de evoluţie;
trebuie să fi fost caîndva o vreme în care acest sentiment
nu exista –, în decursul timpului s-a întaîmplat ceva
prin care entitatea Dumnezeiască a fost ucisă de elementul omenesc. Din
acest moment, omul începe să se simtă părtaş la uciderea lui
Dumnezeu. Şi dacă as avea timpul necesar, am putea ajunge la o definire
mai detaliată, mai nuanţată a omorârii Fiului lui Dumnezeu.
Trăirea mistică nu are voie să fie ceva unic, nebulos, nedesluşit, ci
trebuie să evolueze de la o treaptă la alta. Pe cale mistică, poate fi
vieţuită moartea lui Christos.
Apoi această trăire trebuie să devină din nou o forţă puternică, şi
atunci – da, nu pot să spun altfel decât: atunci Christos, şi
anume Cel Înviat, va fi prezent! Căci Cel Înviat, Cel care
a trecut prin moarte, este prezent în primul rând ca o
trăire mistică lăuntrică. Iar motivarea morţii Lui este trăită în
modul descris.
Putem avea deci o trăire mistică în trei trepte. Poate că
încă nu este suficient pentru a afla drumul călăuzitor
înspre izvoarele trăirii Misteriului de pe Golgota, ci ar urma să
se mai adauge un element, care astăzi este ignorat, ba chiar
îngropat. Singurul care a indicat cu destulă forţă cum a foat
îngropat ceva foarte adânc pentru omenire tocmai prin
dezvoltarea culturii din secolul al XIX-lea a fost Friedrich Nietzsche,
în scrierea sa Despre
avantajele şi dezavantajele istoriei pentru viaţă. Căci prin
nimic nu a fost izgonită mai temeinic din noi cunoaşterea lui Christos
decât prin ceea ce se numeste astăzi istorie. De aceea nici nu a
fost contrazis prin nimic altceva atât de profund Misteriul de pe
Golgota ca prin fidela istorie a secolului al XIX-lea. Desigur, ştiu că
astăzi eşti etichetat drept nebun dacă spui ceva împotriva
fidelităţii istoriei, şi nici nu avem de gand să spunem nimic
împotriva modului în care este scrisă istoria cu
minuţiozitate filologică şi intelectuală. Însă oricât de
fidel ar fi redată istoria convenţională, omul moare sufleteşte
în contactul cu ea, aşa cum este scrisă ea astăzi. Tocmai prin
lectura istoriei, omul moare sufleteşte cel mai sigur. Căci lucrurile
cele mai importante, atât din viaţa omului cât şi din viaţa
omenirii, rămân necunoscute. Da, cele mai importante lucruri nu
le cunoaştem!
În acest domeniu, ne este poate îngăduit să vorbim
câte ceva şi despre lucruri personale, căci ele pot fi puse
în legătură tocmai cu experienţe trăite de mine.
Începând de la vârsta de 18–19 ani, m-am ocupat fără
încetare de Goethe, însă nicicând nu m-am simţit
ispitit să scriu sau chiar şi numai să redau ceva fidel din punct de
vedere istoric în sens filologic despre el; niciodată, din
simplul motiv că de la început în mine vieţuia ideea că
ceea ce este esenţial este că Goethe trăieste! Nu că l-aş avea în
vedere ca om fizic pe Goethe cel născut în 1749 şi decedat
în 1832, ci lucrul cel mai important este că de când Goethe
a închis ochii, în 1832, supravieţuieşte ceva nu numai din
individualitatea lui, ci supravieţuieşte şi ceva care ne
împresoară ca aerul, însă pe plan spiritual, nu numai
în ceea ce vorbesc oamenii – căci tocmai despre Goethe nu prea se
spun astăzi multe lucruri inteligente –, ci în jurul nostru se
află ceva spiritual. Spiritualul se află în jurul nostru
într-un fel în care nu se afla în jurul oamenilor din
Antichitate. Corpul eteric este despărţit după moarte de suflet ca un
al doilea cadavru; însă datorită Impulsului christic care a rămas
după Misteriul de pe Golgota, corpul eteric este totuşi oarecum
conservat, nu se dizolvă complet, se mai menţine ceva din el. Iar dacă
vom avea într-adevăr credinţa – permiteţi-mi să folosesc acum
cuvântul „credinţă“ aşa cum l-am definit la începutul
acestor conferinţe –, dacă vom avea credinţa că a înviat corpul
eteric al lui Goethe şi ne vom dărui cu această credinţă studiului,
atunci înăuntrul nostru vor deveni vii noţiunile şi
reprezentările sale, ajungând să-l descriem nu aşa cum a fost
cândva, ci aşa cum este el astăzi. Atunci am transpus în
viaţă noţiunea Învierii. Atunci credem cu adevărat în
Înviere. Atunci putem spune că nu credem numai în
reprezentările moarte, ci în continuarea acţiunii vii a
reprezentărilor. Pentru că acest fapt este legat de o profundă taină a
vremurilor mai noi. Putem gândi orice vrem – ceea ce vă spun acum
nu e valabil pentru simţirea şi voinţa noastră, însă este valabil
pentru gândirea şi capacitatea noastră de reprezentare –, putem
gândi orice vrem. Însă cât timp ne aflăm în
corpul fizic, există un obstacol care împiedică reprezentările
să-şi manifeste în mod just viaţa cuprinsă în ele.
Oricât de mare a fost Goethe, reprezentările sale au fost
însă şi mai mari decât el. Căci pentru faptul că
reprezentările sale au fost numai atât de mari cât au fost
nu şi mai mari vina o poartă corpul său fizic. Însă în
clipa în care reprezentările sale s-au putut despărţi de corpul
fizic – mă refer acum la reprezentările care vieţuiesc mai departe
în restul de corp eteric menţinut după moartea fizică şi nu la
simţirea şi voinţa lui –, în clipa în care reprezentările
lui Goethe s-au putut despărţi de corpul fizic, când ele au putut
fi adoptate de cineva, primindu-le cu dragoste şi gândindu-le mai
departe, reprezentările sale devin şi altceva, ele dobândesc o
viaţă nouă. Gândiţi-vă că prima înfăţişare în care se
pot ivi la cineva nişte reprezentări nu este în nici un caz
ultima lor înfăţisare, ci credeţi într-o înviere a
reprezentărilor! Şi să credeţi cu fermitate în faptul că
stabiliţi cu plăcere o legătură nu numai cu înaintaşii
dumneavoastră întru sânge, ci şi cu precursorii
dumneavoastră sufletesc-spirituali, şi că îi şi găsiţi pe
aceştia; ei nu trebuie să fie neapărat ca Goethe, ci pot fi şi nişte
oarecari Muller sau Schulze (echivalentul lui Popescu sau Ionescu la
nemţi, n.tr.). Împliniţi îndemnul lui Christos de a nu fi
legaţi numai de trupuri prin sânge, ci legaţi-vă de suflete prin
spirit. Atunci faceţi să acţioneze nemijlocit în viaţă
gândul Învierii. Atunci, aflându-vă încă
în viaţă, veţi crede în Înviere. Căci important este
nu să spui doar „Doamne, Doamne!“, ci să cuprinzi creştinismul în
spiritul său viu, să ai o relaţie faţă de cea mai importantă noţiune,
aceea a Învierii, în mod nemijlocit ca faţă de ceva viu.
Cine se sprijină sufleteşte în acest sens pe trecut învaţă
să trăiască în el însuşi continuarea în prezent a
trecutului. Şi este numai o chestiune de timp să vină şi clipa în
care Christos va fi prezent, clipa în care Christos va fi cu
dumneavoastră. Important e să vă legaţi strâns de Cel
Înviat şi de Înviere, şi să spuneţi: În jurul nostru
se află o lume spirituală, iar Învierea a avut efect!
Dumneavoastră aţi putea spune: Aşa ceva este în primul
rând o ipoteză! Bine, să fie o ipoteză! Însă dacă veţi avea
cândva parte de experienţa de a fi pus în legătură cu un
gând oarecare al unui om care a trecut deja prin moarte, al cărui
trup fizic a fost încorporat în Pământ, iar
gândul respectiv îl simţiţi vieţuind mai departe în
dumneavoastră, atunci va veni şi o zi în care veţi spune: Aşa cum
vieţuieşte gândul acesta, aşa cum vieţuieşte de curând
în mine, el este viu prin Christos, şi n-a putut nicicând
fi aşa de viu înainte ca Christos să fi fost pe Pământ.
Există deci o cale călăuzitoare către Misieriul de pe Golgota, care
poate fi parcursă lăuntric. Însă, în primul rând,
trebuie să ne luăm la revedere de la aşa-numita „istorie obiectivă“,
care este de fapt cu totul subiectivă tocmai pentru că rămâne
fixată la suprafaţa exterioară a evenimentelor relatate, nimicind
spiritul. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, au fost scrise deja
numeroase biografii ale lui Goethe, care urmăresc adesea un singur
scop, şi anume cel de a descrie cât mai veridic viaţa exterioară
a lui Goethe. Însă de fiecare dată când procedează în
acest fel, autorul ucide câte ceva în sine; el ucide
necondiţionat ceva în sine. Pentru că gândul, aşa cum era
el la vremea respectivă la Goethe, a trecut prin moarte şi vieţuieşte
mai departe într-o altă formă. Este deci important să
înţelegem creştinismul în spirit în acest fel.
Pe scurt, trăirea Misteriului de pe Golgota este posibilă pe cale
mistică – înţeles de astă dată conform adevăratului sens al
cuvântului –, însă nu trebuie să rămânem la nivelul
abstracţiunilor, ci trebuie să parcurgem trăirile lăuntrice care tocmai
au fost descrise. Iar celui ce îşi pune întrebarea Cum mă
pot apropia eu însumi de Christos? trebuie să-i fie clar că
trebuie să se apropie de Cel Înviat, şi că, dacă are răbdare şi
perseverenţă pentru a urma calea descrisă mai sus, va ajunge la timpul
potrivit la Christos, poate fi sigur că va avea parte de
întâlnirea cu Christos. Numai că va trebui să fie atent ca
în timpul acestei întâlniri să nu-i scape din vedere
tocmai ceea ce este mai important.
Am spus că Aristotel a fost într-un anumit sens un profet – şi
că şi din acest caracter profetic Iulian Apostatul a preluat ceva.
Însă din modul în care se prezentau pe atunci Misteriile
eleusine în care fusese iniţiat Iulian nu a mai putut afla nimic
nou, şi de aceea el a vrut să-si extindă cunoaşterea iniţiatică şi
asupra Misteriilor lui Mithra. De aici a şi provenit hotărârea
lui de a cuceri Persia. El voia să descopere taina întregii
continuităţi, voia să cunoască întreg fundalul legăturilor
oculte. Ceea ce însă nu putea fi admis – iar consecinţa a fost
asasinarea lui Iulian Apostatul.
Însă vieţuirea lui Christos aşa cum se întâmpla
în Misteriile eleusine a fost realmente năzuinţa primilor
învăţători ai Bisericii. Indiferent dacă vrem sau nu să-i numim
gnostici pe aceştia – se ştie că cei care erau de fapt gnostici nu au
fost primţii în sânul Bisericii, însă la fel de bine
ar putea fi numit gnostic Clement din Alexandria –, pentru că voiau să
se apropie de Christos prin Misteriile eleusine, ei se raportau la El
într-un mod total diferit decât s-au raportat oamenii mai
târziu. Ei se raportau la El considerându-L înainte
de toate a fi un eveniment cosmic. Se punea, de pildă, din nou şi din
nou aceeaşi întrebare: Cum acţionează Logosul în lumea
spirituală? Şi: Ce caracteristici avea acea Entitate divină care l-a
întâmpinat pe om în Paradis? În ce mod era ea
legată de Logos? Oamenii de la începutul creştinismului erau
preocupaţi într-adevăr de astfel de probleme pentru a căror
rezolvare trebuia să se folosească de reprezentări pur spirituale. Iar
dacă ne vom îndrepta privirea asupra Misteriilor eleusine şi ale
lui Mithra, care au fost smulse din rădăcini şi nimicite, va trebui să
spunem că în primele veacuri de după Misteriul de pe Golgota Cel
Înviat Însuşi colinda Misteriile cu scopul reformării lor.
De aceea putem afirma într-un sens într-adevăr profund că
Iulian Apostatul a fost poate un creştin mai bun decât
Constantin. În primul raînd, Constantin n-a fost un
iniţiat, apoi, el a adoptat creştinismul într-un mod exclusiv
exterior. Însă Iulian Apostatul intuia următorul lucru: Dacă vrei
să-L descoperi pe Christos, va trebui să-L găsesti prin Misterii; da,
tocmai prin Misterii trebuie să-l găseşti pe Christos, şi atunci El
îţi va dărui Eul, care pe timpul lui Aristotel încă nu
putea fi dăruit oămenilor.
Faptul că în loc să se caute drumul spre Christos cu ajutorul
Misteriilor acestea au fost distruse se leagă, fireşte, de necesităţi
istorice mai profunde. Însă acum trebuie redescoperită calea spre
elenism, trebuie redescoperită şi cercetată fără ajutorul documentelor
istorice. Elenismul trebuie să reînvie. Desigur, nu aşa cum a
fost odinioară, deoarece am ajunge la acele maimuţăreli care se nasc
din imitarea, pe ici, pe colo, a Jocurilor olimpice; nu despre asta
este vorba. Nu mă refer la astfel de maimuţăreli. Elenismul trebuie să
renască, şi va renaste, pornind dinăuntru în afară, iar oamenii
trebuie să afle calea ce conduce în Misterii, numai că ea va fi
una lăuntrică. Atunci oamenii Îl vor afla pe Christos
într-un mod corespunzător.
Însă aşa cum primul Misteriu de pe Golgota a fost
săvârşit în Palestina, cel de-al doilea a fost
săvârşit de constantinism. Căci prin nimicirea Misteriilor
Christos, ca apariţie istorică, a fost crucificat, omorât pentru
a doua oară. Prin înfricoşătoarea nimicire a Misteriilor care a
bântuit de-a lungul primelor secole creştine a avut loc nu numai
distrugerea unor realizări artistice şi mistice de maximă valoare –
distrugere care nu trebuie subapreciată – ci au fost anihilate şi cele
mai importante trăiri umane. Numai că nu se înţelegea ce a fost
distrus prin ceea ce a dispărut pe plan exterior, pentru că sensul
profund al noţiunilor era deja complet pierdut. Când templul lui
Serapis şi cel al lui Zeus, cu măreţele icoane şi statui din interiorul
lor, au fost devastate şi apoi dărâmate, oamenii spuneau:
Desigur, dacă aceste temple sunt nimicite, probabil că distrugătorii
lor au dreptate; căci vechile tradiţii ne-au transmis că atunci
când va fi distrus templul lui Serapis se vor prăbuşi Cerurile,
iar Pământul se va preface în Haos! Însă iată că nici
Cerurile nu s-au prăbusit, şi nici Pământul nu a devenit Haos,
în ciuda faptului că creştinii romani au făcut templul lui
Serapis una cu pământul. Fireste, stelele exterioare, fizice, nu
s-au pribusit; Pământul fizic nu a devenit un Haos; însă
din trăirea umană a dispărut ceea ce odinioară se ştia datorită
iniţierii solare. Întreaga înţelepciune care se boltea,
în concepţia oamenilor din vechime, mai măreaţă decât
întregul Firmament s-a prăbuşit o dată cu templul lui Serapis.
S-a prăbuşit acea străveche înţelepciune din care Iulian
Apostatul a mai intuit ceva în Misteriile eleusine, atunci
când deasupra lui plana Soarele spiritual şi Luna spirituală,
care îşi trimiteau impulsurile în jos, pe Pământ. Şi
a devenit Haos ceea ce era vieţuit de cei vechi în Misteriile lui
Mithra şi în cele egiptene, când prin săvârşirea
sacrificiilor oamenii retrăiau lăuntric tainele Lunii şi ale
Pământului, aşa cum se desfăşurau acestea în om când
el ajungea la o cunoaştere de sine – aşa cum am descris printr-o
expresie trivială – prin înghesuirea elementului său sufletesc
înăuntrul său. Prăbuşirea Cerului şi transformarea
Pământului în Haos a avut loc pe plan spiritual, pentru că
ceea ce a dispărut în aceste secole poate fi comparat întru
totul cu ceea ce ar dispărea dacă ne-am pierde brusc simţurile, astfel
că, cel puţin pentru noi, nici Cerul de sus n-ar mai exista, şi nici
Pământul de jos. Lumea veche nu a dispărut numai în modul
trivial în care a fost descris aici, ci într-un sens mult
mai profund. Şi trebuie să credem în Înviere, dacă nu vrem
să considerăm că ceea ce a dispărut s-a pierdut pe veci. Trebuie să
credem în Înviere. Însă pentru aceasta va trebui ca
oamenii să asimileze în ei înşişi noţiuni puternice şi
îndrăzneţe. Iar pentru aceasta este necesar înainte de
toate ca oamenii să observe că astăzi este nevoie de acel impuls la
care am făcut atât de des referire aici.
Oamenii ar trebui să resimtă că, datorită unei necesităti karmice
universale, dintr-un anumit punct de vedere secole de-a rândul au
fost trăite inutil – fireste, aceasta este o necesitate numai dintr-un
anumit punet de vedere –, că aceste secole au fost trăite în gol,
pentru ca dintr-un puternic instinct lăuntric de libertate să poată fi
aflat din nou Impulsul christic; însă oamenii trebuie să iasă din
starea de mulţumire de sine în care sunt afundaţi astăzi foarte
adânc.
Se întâmplă uneori ceva ciudat cu această stare de
multumire de sine. Un călugăr benedictin pe nume Knauer [10]
a ţinut în deceniul al VIII-lea (al secolului al XIX-lea, n.tr.)
o serie de conferinţe la Viena. Aş vrea să vă citesc un pasaj dintr-o
conferinţă. Conferinţa respectivă, din care vă voi citi doar un mic
fragment, vorbea despre stoici. Cei mai importanţi reprezentanţi ai
stoicilor au fost Zenon (342–270 î.Chr.), Cleantes, care a trăit
cu 200 de ani înainte de Christos, şi Chrysippos (282–209
î.Chr.); ne aflăm deci în veacurile de dinaintea
Misteriului de pe Golgota. Ce poate spune un cunoscător al stoicilor
despre ei? Ne aflăm aşadar în veacurile de dinaintea Misteriului
de pe Golgota: „Pentru a mai spune în final ceva spre lauda
stoicilor, se cuvine să amintim că ei năzuiau la realizarea unei Ligi a
naţiunilor care să cuprindă întreaga omenire, care ar fi fost
menită să pună capăt oricăror războaie şi uri rasiale. Desigur, nu este
nevoie să se mai sublinieze în mod expres că prin această
iniţiativă a lor stoicii erau situaţi cu mult deasupra prejudecăţilor
inumane ale timpurilor lor şi chiar şi deasupra celor mai
îndepărtate generaţii ale unor timpuri viitoare“.
O Ligă a naţiunilor! Trebuia să mă ocup din nou de această
conferinţă, pentru că aţi putea crede că nu aţi auzit bine, căci
în urechi parcă răsună glasul unui Wilson şi al altor oameni de
stat care vorbesc astăzi despre o Ligă a naţiunilor! Aţi putea crede că
nu aţi auzit bine, deşi este vorba de ce spuneau vechii stoici din
secolul al III-lea de dinaintea lui Christos! Pentru că stoicii au spus
toate aceste lucruri mult mai bine. Da, ei le-au spus într-adevar
mult mai bine, căci în spatele lor se afla forţa vechilor
Misterii. Ei au spus toate acestea cu o forţă lăuntrică care astăzi a
dispărut şi care a lăsat în urmă-i numai învelişul; o forţă
slăbită treptat şi de pe urma căreia a rămas numai coaja. Numai anumiţi
istorici – care nu sunt istorici în sensul trivial – mai
examinează uneori evenimentele istorice şi cu alţi ochi.
Nu simt deloc necesitatea de a retracta ceea ce am spus recent la
adresa lui Immanuel Kant [11], cu toate acestea
putem considera demn de reţinut faptul că un bun filosof de talia lui
Knauer a rostit în deceniul al VIII-lea următoarele cuvinte
despre stoici: „Între filosofii mai noi, acest gând – se
referă aici la ideea Ligii naţiunilor – a fost iarăşi îmbrătişat
şi declarat a fi realizabil de nimeni altul decât de Immanuel
Kant, în scrierea sa mult prea puţin cunoscută Despre pacea
veşnică. Un proiect filosofic. Ideea de bază a lui Kant este cu totul
justă şi practică. Şi anume, el explică cum va trebui să se producă o
stare veşnică de pace dacă statele cele mai puternice ale lumii vor
avea o adevărată constituţie reprezentativă“. Da, printr-o radicală
slăbire a sensului, lucrul acesta este numit acum „noua orientare“. La
Kant, deja sensul era foarte diluat, însă acum este şi mai
diluat, acum se numeste „noua orientare“. Examinându-l pe Kant
mai departe, Knauer mai descoperă: „Într-o astfel de constituţie
reprezentativă, proprietarii de bunuri şi oamenii culţi, care sunt cel
mai mult păgubiţi de războaie, se vor afla în situaţia de a putea
decide asupra războiului şi a păcii. Constituţia noastră, copiată după
cea engleză, Kant o consideră a fi improprie pentru orice fel de
constituţie reprezentativă. Căci ele sunt dominate de pasiunile
partizane şi de spiritul de grup, cărora legea electorală bazată pe
principii aritmetic-statistice le acordă cele mai mari înlesniri.
Însă punctul central al acestor declaraţii este ca principiul
dreptăţii statelor să fie fundamentat pe federalizarea statelor libere“.
Îl auzim aici pe Kant sau auzim noua orientare? La Kant,
afirmaţia este însă mult mai tranşantă, se sprijină pe o temelie
mult mai solidă. Însă mă voi opri aici cu lectura, căci altfel,
bătrânul şi bunul Kant ar mai intra într-un conflict
neplăcut cu cenzura.
Vedeţi dumneavoastră, subiectul expunerii mele l-a determinat
întâmplător şi pe scriitorul american Brooks Adams [12]
– citat şi el de mai multe ori de mine – să, cerceteze, ca un fel de
gânditor solitar, desfăşurarea evoluţiei omenirii, să cerceteze
ce importanţă avea în trecut faptul că, datorită anumitor
popoare, latura învechită a evoluţiei omenirii era
înviorată, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul roman,
prin popoarele germane. Brooks Adams priveşte apoi în jurul său
şi descoperă multe asemănări cu Imperiul roman; însă nu-i află
niciunde pe cei ce ar trebui să vină să-l învioreze. Pe americani
– el a scris în America – îi considera, pe bună dreptate,
improprii pentru aşa ceva. Pentru că această înviorare nu va veni
din afară, ci trebuie să vină dinăuntru; ea trebuie să-şi aibă originea
în creşterea vitalităţii spiritului. De la trupuri nu va veni
nici o împrospătare; ci înviorarea va trebui să vină de la
suflete. Însă ea va putea să vină numai dacă va fi cuprins
Impulsul christic, cu întreaga lui vivacitate. Şi toate modurile
stupide de a vorbi care apar azi într-o aşa de mare abundenţă au
valabilitate pentru trecut, însă nu pentru prezent şi pentru
viitor. Este vorba de frazele acelea stupide, care repetă
neîncetat: Da, este valabil proverbul care spune că bufniţa
Minervei îşi poate desfăşura zborul numai în amurg. –
Aceasta avea valabilitate numai pentru timpurile de odinioară, pentru
care se putea spune: Mai demult, când popoarele
îmbătrâneau, ele întemeiau scoli de filosofie; ele
priveau pe plan spiritual oarecum retrospectiv asupra a ceea ce a
realizat instinctul. Însă în viitor lucrurile vor sta
altfel. Pentru că acest instinct nu se va mai întoarce;
însă spiritul însuşi trebuie să devină din nou instinctiv;
iar posibilitatea de a crea trebuie să se nască din spiritul
însuşi.
În acest fel a fost rostit un cuvânt cu o mare greutate.
Meditaţi asupra acestor cuvinte: Din spiritul însuşi trebuie să
se nască posibilitatea de a crea! Forţa spiritului trebuie să devină
instinctivă! În discuţie se află gândul Învierii.
Ceea ce a fost crucificat trebuie să învie iarăşi. Rezultatul nu
va fi o nouă istorie, ci numai revitalizarea în noi a forţelor
active ale spiritului Însuşi.
Iată ce am vrut să spun acum referitor la Misteriul de pe Golgota.
NOTE
1. Clement din Aleaxndria, 160–216, Origene, 182–253, Tertullian, 160–222, Părinii ai Bisericii.
2. Iustinian, 483–565, împărat bizantin.
3. Benedict de Nurcia, 480–543, în 529 a fondat mănăstirea benedictinilor Montecassino.
4. Wappler, Istoria Bisericii catolice, manual pentru gimnaziile superioare şi şcolile reale superioare, ediţia a III-a adăugită, Viena, 1875.
5. Ireneu, Părinte al Bisericii, a trăit în secolul II.
6. Thales, cca 640–454 î.Chr., Heraclit, cca 540–480 î.Chr., Anaxagora, 500–428 î.Chr., filosofi greci.
7. Textual: „Conform teoriei migrării sufletelor este posibil ca Platon, acum din nou pe bancile şcolii, să primească o chelfăneală pentru că… nu-l înţelege pe Platon“, „Jurnale“, nr. 1335.
8. Aristotel şi concepţia sa despre lume, Leipzig, 1911.
9. Aristotel, Despre suflet, III, 5.
10. Dr. Vincenz Knauer, 1828–1894, Problemele principale ale filosofiei în evoluţia sa şi parţial dizolvarea sa de la Thales până la Robert Hamerling, prelegeri ţinute la Universitatea din Viena, Viena şi Leipzig, 1892, pp. 232 şi urm.
11. Immanuel Kant, 1724–1804, Critica raţiunii pure , 1781.
12. Brooks Adams, 1848–1927, The Law of Civilization and Decay (Legea civilizaţiei şi a decăderii), 1895.
