Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU
CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 175

CONFERINŢA a IX-a

Berlin, 1 mai 1917

În aceste discuţii am aruncat parţial o privire asupra unor chestiuni foarte vechi, asupra celor mai vechi evenimente ale evoluţiei culturii occidentale. Însă, după cum aţi văzut, am făcut aceasta de fiecare dată pentru ca din gândurile care ni se pot trezi din consideraţiile privitoare la aceste evenimente foarte îndepărtate să găsim ceea ce e necesar să ne reprezentăm în prezent. Şi cu acest scop vă pun în faţa sufletelor aceste consideraţii.

Există un timp, acela al prezentului, în care se poate observa chiar şi numai superficial că numai gândurile obţinute din tainele evoluţiei omeneşti pot avea putere de rezonanţă în sufletele oamenilor. În orice caz, pentru a simţi deplina importanţă a unei asemenea afirmaţii, trebuie să privim în mod clar şi cât se poate de profund la nevoile şi lipsurile gândirii, simţirii şi voinţei prezentului. Pornind de aici se va simţi conturându-se necesitatea de a vedea că vremurile noastre au nevoie de noi influenţe, de noi gânduri, de noi idei, care să izvorască din adâncurile vieţii spirituale şi care ar trebui să fie obiect al ştiinţei spiritului.

Vedeţi dumneavoastră, unele lucruri chiar trebuie privite în prezent cu o anume mâhnire, chiar dacă această mâhnire nu trebuie să fie ceva care să-l deprime pe om, ci, dimpotrivă, ceva care poate să-l facă apt şi pregătit pentru muncă, pentru năzuinţe. Săptămânile acestea a apărut o carte, şi vreau să vă spun că atunci când mi-a ajuns în mânâ am avut sentimentul că mi-aş dori să mă bucur, chiar să mă bucur foarte mult de aceasta. Pentru că este scrisă de un om care se numără printre puţinii care au devenit interesaţi de strădaniile noastre spiritual-ştiiniifice şi pentru care ţi-ai dori să lase să pătrundă în propria sa activitate spirituală ceea ce provirie din strădaniile ştiinţei spiritului. Mă refer la cartea Statul ca formă de viaţă a lui Rudolf Kjellén [1], economistul şi cercetătorul suedez care se ocupă de problemele economiei naţionale şi de chestiunile de stat suedeze. După ce am citit cartea, pot să spun că m-am simţit cuprins de melancolie, pentru că am putut constata tocmai la un spirit care, după cum am spus, ar putea căpăta interes pentru strădaniile ştiinţei spiritului cât de departe sunt încă gândurile sale de cele care înainte de toate i-ar fi atât de necesare prezentului, care trebuie să prindă formă în prezent pentru a putea avea o influenţă asupra cursului evoluţiei acestuia. Kjellén încearcă să studieze statul, dar ai sentimentul că nu dispune de reprezentări, de idei care să-i permită să rezolve câtuşi de puţin tema abordată, da, să se apropie de soluţia acelei probleme. Este un sentiment de mâhnire, care însă, după cum am spus, nu are voie să ne deprime, ci, dimpotrivă, trebuie să ne oţeleaacă puterile când trebuie să ne confruntăm cu adevărul vremurilor, însă este trist să faci mereu asemenea descoperiri.

Înainte de a spune câte ceva tocmai despre aceste fenomene, doresc să vă îndrept din nou atenţia asupra acelor evenimente din cele mai vechi timpuri care într-adevăr, după cum vă puteţi cu usurinţă da seama din informaţiile pe care vi le-am dat până acum despre elementul distructiv din evoluţia culturală creştină, pot fi prezentate actualmente istoriei exterioare numai într-un mod foarte tulbure şi care din această cauză, cu atât mai mult, trebuie să fie aduse în sprijinul înţelegerii prezentului prin ştiinţa spiritului. Am amintit data trecută cu ce furie nemăsurată a distrus creştinismul în curs de răspândire, în primele secole, vechile monumente de artă şi cât din existenţa pământească a desfiinţat acest creştinism în curs de răspândire. Nu putem, cred eu, să ne raportăm astăzi în mod imparţial la creştinism dacă nu privim cu deplină obiectivitate şi cealaltă latură a lucrurilor. În legătură cu aceasta vă rog să mai aveţi în vedere şi altceva, şi anume faptul că dumneavoastră vă formaţi astăzi o imagine referitor la această chestiune din diverse cărţi. Orice om cu o oarecare pregătire îşi formează o imagine a evoluţiei spirituale a Antichităţii, a evoluţiei spirituale premergătoare creştinismului. Însă gândiţi-vă puţin cât de diferită ar fi această imagine pe care şi-o formează azi orice om dacă arhiepiscopul Theophilos din Alexandria [2] în anul 391 nu ar fi ars de şapte ori o sută de mii de suluri cu cele mai importante documente culturale despre literatura romană, egipteană, indiană, greacă şi despre viaţa spirituală a acestor popoare! Deci închipuiţi-vă cât de multe lucruri s-ar afla astăzi din cărţi dacă aceste şapte sute de mii de suluri n-ar fi fost arse în anul 391! Şi din aceasta vă veţi putea face o idee despre ce este de fapt o istorie a trecutului dacă se bazează numai pe documente, respectiv ce nu este ea.

Să luăm acum ca bază ideile pe care le-am abordat aici data trecută. Să ne fie clar că în multe privinţe viaţa cultică a creştinismului, după cum am văzut, şi-a primit imboldurile, impulsurile din vechile simboluri de Misterii şi culte de Misterii, însă că, pe de altă parte, a făcut în aşa fel încât pentru cercetarea exterioară aceste culte şi simboluri de Misterii au fost complet eradicate în structura lor. Creştinismul a făcut într-o oarecare măsură tabula rasa, pentru ca oamenii să nu poată şti ce a fost înainte, pentru ca ei să se dedice celor pe care le oferă acest creştinism. Da, astfel se prezintă mersul evoluţiei omenirii, iar oamenii trebuie să se obişnuiască – fără a fi chinuiţi de crize de pesimism – să dezaprobe părerea că mersul evoluţiei omenirii ar fi un progres în linie dreaptă.

Am atras deja atenţia data trecută asupra faptului că multe din lucrurile care au pătruns în culte ne conduc înapoi, pe de o parte, în Misteriile eleusine care, însă, au fost oprite din evoluţia lor deoarece, după cum am văzut, Iulian Apostatul nu şi-a atins scopul propus; însă în ceea ce s-a derulat în timput care a urmat au pătruns mai ales Misteriile lui Mithra. Însă tocmai ceea ce era spiritul Misteriilor lui Mithra, ce le dădea îndreptăţirea, din ceea ce reprezenta conţinutul lor, conţinutul spiritual s-a pierdut pentru cercetarea exterioară tocmai pentru că s-a dorit ştergerea urmelor. Asadar, toate acestea pot fi regăsite în forma lor adevărată numai dacă oamenii încearcă să îşi formeze reprezentări deapre lucrurile corespunzătoare prin cercetarea cu ajutorul ştiinţei spiritului. Vreau să vă aşez astăzi în faţa sufletelor dumneavoastră numai o latură a Misteriilor lui Mithra. Ar mai fi, desigur, mult mai multe de spus despre Misteriile lui Mithra decât pot spune astăzi, însă trebuie să cunoaştem lucrurile familiarizându-ne cu noi şi noi amănunte.

Dacă vrem să înţelegem în adevăratul lor spirit Misteriile lui Mithra, care în primele secole ale răspândirii creştinismului jucau încă un rol însemnat până în Europa Occidentală, trebuie să ştim că ele erau construite în întregime pe viziunea ce-şi avea temeiul în vechea lume, care până la Misteriul de pe Golgota îşi avea fundamentul în această lume. Aceste Misterii ale lui Mithra erau construite pe viziunea fundamentală conform căreia comunitatea omenească, sau diferitele comunităţi omeneşti, de pildă popoarele sau alte comunităţi în cadrul popoarelor, nu sunt constituite numai din acei atomi separaţi care pot fi numiţi oameni, ci că în ele trăieşte şi trebuie să trăiască un spirit de grup, un spirit comunitar – care are însă o existenţă suprasensibilă – dacă trebuie ca lucrurile să prindă rădăcini câtuşi de puţin în realitate. O comunitate din atâtea şi atâtea minţi nu era numai simpla sumă a acelor minţi, ci exprima pentru aceşti oameni din vechime întruchiparea exterioară, aş zice incarnarea – dacă îmi e permis să folosesc această expresie în acest sens – pentru spiritul comunitar prezent. Iar scopul celor care erau iniţiaţi în aceste Misterii era de a trăi cu acest spirit, de a participa la gândurile acestui spirit-grup. Nu de a rămâne izolat, afară, cu propriile gânduri şi sentimente şi impulsuri de voinţă egoiste, ci de a trăi astfel încât gândurile spiritului de grup să pătrundă în om – acesta era scopul. Şi tocmai în Misteriile lui Mithra omul îşi spunea: Acest scop nu poate fi atins dacă priveşti o comunitate umană mai mare numai ca acel ceva care este prezent în aceasta. Prin ceea ce este acum prezent, de fapt, este tulburat în esenţa sa ceea ce trăieste în spiritul comunitar. Celor prezente – îşi spunea omul – le aparţin şi cei morţi, şi omul trăieste cu atât mai bine, cu atât mai drept în prezent cu cât poate trăi mai mult împreună cu cei morţi de multă vreme. Da, cu cât respectivii erau morţi de mai multă vreme, cu atât îi era mai uşor omului să convieţuiască cu spiritul lor. Oamenii puteau cel mai bine să trăiască împreună cu spiritul strămoşului originar al unui neam, al comunităţii unui popor, punându-se în legătură cu sufletul aceluia. Căci ei presupuneau despre sufletul său că îşi continuă evoluţia după ce trece prin poarta morţii şi că ştie mai bine ce trebuie să se întâmple pe Pământ decât cei care trăiesc nemijlocit pe acest Pământ în trupul lor actual. De aici, deci, strădaniile acestor Misterii de a folosi procedee, culte capabile să-l pună pe novice în legătură cu spiritele care au trecut prin poarta morţii de mai puţină sau de mai multă – sau chiar de foarte multă – vreme.

O primă treaptă pe care trebuia s-o parcurgă cei cooptaţi în aceste Misterii desemna omul de obicei printr-o expresie desprinsă din specia păsărilor: se spunea, de pildă, „Corbul“. Un Corb era un iniţiat, să zicem, de primul grad. Ceea ce se obţinea prin cultele de Misterii speciale, prin simboluri cu efecte puternice şi respectiv prin procesiuni dramatico-artistice consta în faptul că iniţiatul învăţa acum să cunoască nu numai ceea ce vede omul în mediul înconjurator sau ceea ce află de la semenii săi contemporani, ci şi ce gândesc cei morţi. El primea un fel de putere de amintire a morţilor şi capacitatea de a-şi forma această putere de amintire. Un asemenea Corb avea o misiune. I se dădea sarcina de a nu vieţui prezentul dormind, ci de a-l privi cu ochi deschişi şi atenţi, de a cunoaste nevoile omeneşti, de a cunoaşte îndeaproape fenomenele naturale. Cineva care îşi trăieşte existenţa în somnolenţă, care nu are nici un simţ pentru ceea ce trăieşte în om şi în natură era privit ca inapt pentru a fi admis în Misterii. Căci numai o observare corectă a vieţii exterioare îl făcea apt pentru sarcina pe care o avea de îndeplinit în Misterii. Această sarcină consta în faptul că trebuia să încerce din răsputeri să se pună în diversele situaţii de viaţă ale lumii exterioare pentru a vieţui cât se poate de multe, pentru a suferi şi a se bucura de evenimentele, de întâmplările prezentului. Un om închistat şi insensibil la evenimentele prezentului n-avea ce căuta acolo. Experienţele traite în lumea de afară novicele le reproducea, le povestea în Misterii. Prin faptul că reproducea aceste experienţe în Misterii, ele deveneau comunicări către cei morţi, către cei al căror sfat îl căutau cei vii. Aţi putea să întrebaţi: Pentru aceasta nu ar fi fost mai apt un iniţiat de grad mai înalt? Nu, tocmai iniţiaţii de gradul întâi erau apţi pentru această misiune, datorită faptului că ei posedau toate sentimentele, toate simpatiile şi antipatiile cu care omul trăieşte contopit în viaţa exterioară, în timp ce iniţiaţii de rang mai înalt deja se dezbăraseră de ele. Astfel, iniţiaţii de gradul întâi erau capabili să trăiască viaţa prezentului întocmai cum o trăieste un om obişnuit şi puteau să o ducă cu ei în Misterii. Aceasta era deci misiunea specială a Corbilor: ei preluau intermedierea între lumea exterioară şi cei morţi de mult. Ceea ce s-a transmis mai departe în legende. După cum am explicat deseori, legendele se bazează de regulă pe fundamente adânci. Iar când legendele afirmă că Friedrich Barbarossa, mort de mult, este informat, în inima munţilor unde sălăşluieşte, de către niste Corbi, sau că lui Carol cel Mare în Untersberg din Salzburg [3] i se aduce la cunoştinţă de către nişte Corbi intermediatori ceea ce se petrece în lumea de afară, toate acestea sunt ecouri ale vechilor Misterii, şi anume ale Misteriilor lui Mithra.

Când cineva era pregătit pentru gradul al doilea, devenea un „ocult“, un ocultist, cum l-am numi noi astăzi. Prin aceasta el devenea capabil nu numai să introducă în Misterii aspectul exterior al lucrurilor, ci să şi audă – în modul în care erau recepţionate spusele celor morţi – comunicările făcute de ei despre impulsurile pe care le avea de dat lumii exterioare lumea suprasensibilă, această lume suprasensibilă concretă în care sunt morţii. Şi abia după ce prin aceasta respectivul era integrat în întreaga viaţă spirituală, suprasensibilă, care se află în legătură cu cele exterioare, sensibile, el era considerat pregătit pentru gradul al treilea şi i se oferea posibilitatea să întrebuinţeze şi în lumea exterioară ceea ce primise ca impulsuri în cadrul Misteriilor. El era acum ales să devină „Luptător“ pentru ceea ce trebuia să se reveleze din lumea suprasensibilă pentru lumea sensibilă.

Aţi putea să întrebaţi: Da, dar nu era o profundă nedreptate să se lase în ignoranţă întreaga masă a poporului referitor la cele mai importante lucruri şi să se iniţieze numai anumiti indivizi? Însă o înţelegere corectă a ceea ce stă ascuns în spatele acestui lucru puteţi căpăta numai dacă porniţi de la ceea ce am spus mai devreme, anume că pe atunci se avea în vedere un spirit-grup, un suflet-grup. Era de ajuns dacă acei indivizi lucrau pentru întregul grup de oameni. Omul nu se simţea un individ izolat, ci un membru al grupului. Numai de aceea era posibil să se acţioneze astfel în epoca în care însufleţirea grupurilor de oameni, simţirea apartenenţei neegoiste la un grup, era foarte vie.

Iar apoi, după ce iniţiatul a fost o vreme un Luptător pentru lumea suprasensibilă, era considerat apt să înfiinţeze la rându-i în cadrul grupului mare grupuri mai mici, comunităţi mai mici, care într-adevăr sunt necesare în cadrul unor grupuri mari. În acele vremuri străvechi, pe oameni nu-i interesa dacă un oarecare s-ar fi apucat să fondeze, ca în zilele noastre, o asociaţie. O asemenea asociaţie nu ar fi însemnat nimic. Pentru ca cineva să fondeze o asemenea asociaţie trebuia să fie, în Misteriile lui Mithra, după cum se spunea atunci, un „Leu“, căci acesta reprezenta al patrulea grad al iniţierii. Trebuia ca el să fi fixat în sine viaţa din lumile suprasensibile prin legătura cu acele impulsuri care existau nu numai printre cei vii, ci care îi uneau pe cei vii cu cei morţi.

De la al patrulea grad, iniţiatul promova şi i se permitea să conducă un grup deja existent, din care fâceau parte şi morţii, o comunitate a unui popor. Întorcându-se în secolele al VIII-lea, al IX-lea, al X-lea înainte de Misteriul de pe Golgota, cercetătorul spiritual constată că atunci nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să ceară ca cel care are de făcut ceva pentru comunitate să fie ales, votat; acesta trebuia să fie iniţiat până la gradul cinci. Şi apoi continua până la acele cunoştinţe pe care Misteriul solar pe care l-am descris le aşeza în sufletul omenesc; apoi până la gradul şapte. Nu mai e cazul să continui cu detalierea acestor lucruri, dorese să amintesc numai că un asemenea om trebuia să îşi însuşească din lumea spirituală capacitatea de a activa în afară, în comunitate.

Dumneavoastră ştiţi că în evoluţia necesară a neamului omenesc era inclusă o diminuare treptată a importanţei nivelului sufletului-grup. Este ceea ce s-a petrecut cu prilejul Misteriului de pe Golgota, că sufletele omeneşti au fost cucerite în mod conştient de Eul lor. Acest eveniment fusese pregătit secole de-a rândul, însă în momentul Misteriului de pe Golgota a fost un apogeu, o criză în acest domeniu. Oamenii nu mai puteau gândi că individul ar putea singur să tragă după sine întreaga comunitate, să-şi transmită în mod altruist sentimentele, impulsurile asupra întregii comunităţi.

Ar fi o nebunie să credem că istoria ar fi trebuit să se desfăşoare altfel decât s-a desfăşurat ea în realitate. Însă uneori oamenii pot să se întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă la vremea la care a început creştinismul să intervină în evoluţia umanităţii misiunea sa nu ar fi fost dezrădăcinate radical toate lucrurile, ci s-ar fi perpetuat în posteritate o anume cunoaştere care ar fi fost transparentă şi pentru cei care cred numai în documente. Însă creştinismul nu a vrut acest lucru. Vom mai discuta despre motivele pentru care nu a vrut, însă astăzi vrem doar să ne familiarizăm cu faptul că creştinismul nu a vrut acest lucru. În faţa creştinismului se şi afla o cu totul altă omenire, care nu se mai întorcea către străvechile spirite-grup ca omenirea de mai înainte; o omenire în care indivizii se raportau unii la alţii într-un cu totul alt mod decât în vremurile vechi, când individul nu era luat în mod deosebit în seamă, ci oamenii se raportau la spiritul-grup şi se acţiona pornindu-se da la spiritul-grup. În orice caz, prin faptul că a şters toată documentaţia despre acele vremuri străvechi, creştinismut a creat obscuritate pentru epoca în care s-a plasat dezvoltarea sa. Creştinismul a preluat în tradiţiile sale, în dogmele sale, dar mai ales în cultul său ceea ce îi era necesar din acele culte, apoi a şters originea acestora. În culte se află extraordinar de multe lucruri; însă totul a fost răstălmăcit, totul a fost interpretat altfel. Lucrurile încă erau acolo, lucrurile le apăreau oamenilor în faţa ochilor, însă ei nu trebuiau să ştie de ce înţelepciune străvechie erau legate.

Gândiţi-vă la următorul aspect: cunoaştem cu toţii mitra episcopală, care datează din secolul al VIII-lea. Această mitră conţine niste semne clare. Ele sunt de fapt identice, numai că sunt puse într-o anumită ordine, şi toate sunt svastici. Svastica se află grupată în mod diferit pe această mitră. Această străveche „cruce cu toarte“ apare în figuri diferite pe mitra episcopală! Svastica ne poartă înapoi în vremurile străvechi ale Misteriilor, ne poartă în vremuri îndepărtate, în care se putea observa cum acţionează florile de lotus în organismul eteric şi astral omenesc, cum ceea ce trăieşte în aşa-numitele flori de lotus ţine de fenomenele fundamentale ale etericului şi ale astralului. Însă ea devenise un semn mort. Episcopul o purta ca semn al puterii sale. Devenise un semn mort, originea ei fusese ştearsă. Şi nici ceea ce se discută astăzi în istoria culturii despre asemenea lucruri nu este nimic viu, nimic, nimic viu. Abia prin ştiinţa spiritului se poate din nou privi cu ochii spiritului ceea ce este viu legat de aceste lucruri.

Am spus că într-o oarecare măsură s-a creat obscuritate. Dar din această obscuritate trebuie din nou să apară lucrurile pierdute în neguri. Şi cred că în decursul timpului am spus în diverse feluri şi îndeajuns de mult ca să se înţeleagă că în vremurile noastre este deosebit de necesar să ai urechi pentru aceste lucruri, să auzi, şi să ai ochi pentru aceste lucruri, să vezi. Pentru că trăim în vremuri în care obscuritatea şi-a îndeplinit îndeajuns menirea şi în care trebuie să pătrundă din nou lumina, lumina vieţii spirituale. Înainte de toate e de dorit ca suflete cât mai multe, inimi cât mai multe, în modul cel mai serios, să simtă că acest lucru este necesar în vremurile noastre, că ceea ce lipseşte în vremurile noastre, ceea ce produce o suferinţă nesfârşită are legătură cu toate acestea. Se va vădi că nu este suficient să se privească lucrurile numai la suprafaţă, că nu e suficient să se vorbească despre cauzele a ceea ce se petrece astăzi numai pe baza a ce se află la suprafaţă. Atâta vreme cât oamenii vor vorbi numai pornind de la lucrurile de la suprafaţă, nu vor avea gânduri, nu vor putea avea impulsuri care să aibă puterea de a pătrunde în sufletele oamenilor, lucru care este necesar ca să se iasă din obscuritatea care generează tot ce se întâmplă astăzi.

Este uimitor cum în vremurile noastre – însă, din nou, asta nu trebuie să îl deprime pe om, nici să-l transforme în critic, ci doar în mod necesar în observator şi interpret a ceea ce se petrece astăzi –, este uimitor cum oamenii nu vor totuşi să ajungă, pentru că de cele mai multe ori nici nu pot să ajungă, la ceea ce e nevoie să se observe, să se vadă în evoluţia lumii. Mi se rupe inima să vezi cum un spirit care a suferit până a se îmbolnăvi foarte grav din cauza haosului şi a încâlcelii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, cum a simţit acest spirit în legătură cu ceea ce trăieşte în întunericul, în confuzia vremurilor. Cu un spirit cum a fost Friedrich Nietzsche lucrurile nu pot fi clare dacă, pe de-o parte, oamenii îl consideră plini de entuziasm, drept cineva pe care să-l urmeze, aşa cum au făcut-o atât de mulţi. Căci împotriva unor asemenea admiratori şi-a îndreptat chiar el propria maximă [4]:

Locuiesc în propria-mi casă,
Nicicând nimic nu am imitat
Şi-am râs mereu de orişice maestru
Care pe sine însuşi nu s-a luat în râs.

Aceasta este şi atmosfera generală a întregului Zarathustra al lui Nietzsche. Dar asta nu l-a împiedicat deloc să aibă o mulţime de admiratori simplişti. Aceasta este una dintre extreme. Ea nu este rodnică pentru prezent. Însă nici cealaltă extremă, cu siguranţă, nu este rodnică, încât să poată exista ceva în ea – între aceste două extreme se află toate celelalte stări de spirit posibile –, astfel încât omul să spună: Da, a spus într-adevăr câteva lucruri geniale, însă în cele din urmă s-a prostit, a luat-o razna, şi nimic nu trebuie băgat în seamă. Acest Friedrich Nietzsche este deja un fenomen particular, căruia cu siguranţă nu trebuie să i te dăruieşti pur şi simplu, însă care singur în anii săi de suferinţă a simţit cu o fină sensibilitate ce întunecime şi confuzie există în prezent. Şi am putea spune că în special pentru zilele noastre ne putem forma o imagine foarte exactă a substratului problemei dacă acceptăm în noi de la Nietzsche câte ceva din ceea ce ne comunică despre suferinţa pe care i-a produs-o acest prezent. Vreau să vă citesc două fragmente din scrierile postume ale lui Nietzsche, Încercare de reevalunre a tuturor valorilor, care au fost concepute pe vremea aceea de către un spirit bolnav, însă care ar putea fi scrise cu un totul alt scop astăzi, decât cel cu care le-a redat Nietzsche, ar putea fi scrise ca şi cum tocmai prin asta s-ar dori să se exprime cauze mai profunde ale influenţelor prezentului. Nietzsche spune: „Ceea ce povestesc eu este istoria următoarelor două secole. Descriu ceea ce urmează, cum nimic altceva nu poate urma: apariţia nihilismului. Această istorie poate deja să fie povestită acum, căci însăşi necesitatea este aici activă. Viitorul grăieşte deja în sute de semne, acest destin îşi anunţă venirea peste tot; pentru această muzică a viitorului toate urechile sunt deja ciulite. Întreaga noastră cultură europeană se mişcă de mult cu o tortură a tensiunii care creşte de la un deceniu la altul, ca şi când ar pregăti o catastrofă: neliniştit, violent, precipitat: asemănător unui curent care vrea să ajungă la capăt, care nu mai reflectează, căruia îi e teamă să mai reflecteze“.

Apreciaţi dumneavoastră ceea ce puteţi simţi în prezent la auzul acestor cuvinte ale unui om sensibil puse pe hârtie la sfârşitul anilor optzeci ai secolului al XIX-lea şi puneţi-le alături de un alt fragment pe care vreau să vi-l citesc şi care îi poate arăta cuiva în mod viu lucruri extrem de profunde pe care fiecare dintre noi le-ar putea trăi: „Prietenii mei, ne-a fost greu când eram tineri: şi noi am suferit de tinereţe ca de o boală grea. Iată ce face timpul în care am fost azvârliţi – timpul unei mari decaderi şi frământarea interioară ce acţionează împotriva spiritului tineretului cu toate slăbiciunile sale şi chiar cu toate forţele sale. Frământarea, incertitudinea sunt proprii acestor vremuri: nimic nu stă pe baze solide şi pe o credinţă neclintită în sine. Omul trăieşte pentru ziua de mâine, căci cea de poimâine este îndoielnică. Totul este lunecos şi periculos pe drumul nostru, şi mai este şi gheaţa care încă ne mai susţine, atât de subţiată: simţim cu toţii răsuflarea caldă, angoasantă, a vântului de dezgheţ – pe unde mergem noi în curând nimeni nu va mai putea să meargă!“

Nu se poate spune că aceste lucruri nu sunt simţite şi luate din realitatea prezentului. Cine vrea să înţeleagă acest prezent, şi mai ales să înţeleagă ceea ce poate fiecare individ să-şi fixeze ca sarcină, cine vrea să gândească numai la problemele cotidiene, ei bine, va simţi în mod asemănător cu ceea ce este exprimat în aceste fragmente, şi poate va spune apoi: E drept că Nietzsche era împiedicat – în momentul în care deja boala îi slăbise spiritul – să ia o atitudine critică faţă de ceea ce îi venea în materie de idei, însă ideile care îi veneau erau receptate cu sensibilitate din imediata realitate a prezentului. Poate că o dată se va compara cu o asemenea receptare a prezentului tot ceea ce ne vine din partea „capetelor luminate“, ceea ce nu atinge nici măcar cel mai superficial strat al cauzelor care stau la baza vremurilor grele de azi. Atunci se vor auzi alte păreri despre necesitatea de a asculta învăţămintele ştiinţei spiritului tocmai în vremurile noastre. Căci astăzi ele nu sunt ascultate cu plăcere. Şi atunci când spun cu cât de puţină plăcere sunt ascultate aceste învăţăminte ale ştiinţei spiritului nu vreau să rostesc nimic dojenitor. Departe de mine gândul de a dojeni pe unul sau pe altul. Cei despre care vorbesc sunt în cea mai mare parte oameni pe care îi preţuiesc extraordinar de mult şi primii de care aş crede că ar putea fi accesibili pentru ştiinţa spiritului. Un singur lucru aş vrea să se înţeleagă: cât de greu îi vine unui om să îşi facă sufletul accesibil ştiinţei spiritului când se află în mijlocul a ceea ce poate realiza chiar în sufletul său, când se lasă cu totul şi în toate domeniile în voia curentului prezentului, a acestui curent superficial al prezentului. Asta trebuie înţeles foarte clar.

Şi acum am ajuns în punctul în care mă pot întoarce pentru a spune câteva cuvinte despre cartea lui Kjellén Statul ca formă de viaţă. Cartea aceasta este cu totul uimitoare, pentru că autorul ei chiar se străduieşte cu toate fibrele sufletului său să se lămurească ce este „statul“, de fapt. Şi asta pentru că nu are nici un pic de încredere în puterea de imaginaţie a oamenilor şi în capacitatea lor de a da naştere la idei, pentru a putea scoate ceva din întrebarea: Ce este „statul“, de fapt. Sigur, el spune tot soiul de lucruri frumoase care, după cum am văzut, sunt admirate de criticii contemporani; spune tot felul de lucruri frumoase, însă despre ceea ce trebuie cunoscut, despre ceea ce trebuie ştiut pentru mântuirea omenirii nici măcar nu pomeneşte. Vedeţi dumneavoastră, eu vă pot cita numai un punct de vedere esenţial. În primul rând, Kjellén se întreabă: Care este relaţia individului cu statul? Şi vrând să-şi formeze o idee, o reprezentare despre această chestiune, imediat se loveşte de o dificultate. El vrea într-adevăr să-şi imagineze statul ca pe ceva real, ceva complet, ca ceva – am putea spune – care este viu, deci, să zicem, ca un organism, în primul rând ca un organism. Unii şi-au reprezentat deja statul ca pe un organism, iar acum bâjbâie în jurul întrebării care se pune apoi imediat: Dar un organism este constituit din celule; atunci care sunt celulele acestui stat? Ei bine, sunt oamenii, indivizii! Şi cam aşa gândeste şi Kjellén. Statul este un organism, aşa cum este şi organismul omenesc sau cel animal, şi aşa cum organismul omenesc e constituit din diferite celule, la fel este şi statul constituit din celule individuale, din oameni; aceştia sunt celulele sale.

O analogie mai greşită, mai proastă, mai stupidă nici că se poate face! Atunci când pe această analogie se sprijină o înşiruire de gânduri, omul nu le poate niciodată da de capăt. Niciodată! Şi de ce? Vedeţi dumneavoastră, celulele din organismul omenesc se învecinează una cu alta, şi tocmai în această învecinare reciprocă se află ceva deosebit. Întreaga organizare a organismului omenesc este legată de această învecinare. Oamenii dintr-un stat nu se învecinează precum celulele unui organism. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Personalitatea umană este departe de a fi în cadrul statului ceva precum celulele în organism. Şi când, la nevoie, se compară statul cu un organism, trebuie să fie clar că în mod cert se face o mare confuzie; în orice ştiinţă politică se face o mare confuzie dacă se trece cu vederea faptul că individul nu este o celulă, ci este numai ceea ce poate sprijini statul, este însuşi elementul productiv, în timp ce celulele alcătuiesc împreună organismul şi în ansamblul lor formează acel ceva de care depinde totul. Din această cauză statul de astăzi, în care spiritul-grup nu mai este cum era în vremurile străvechi, ceea ce îl duce pe el mai departe nu poate să fie susţinut de altceva decât de fiecare individ în parte. Însă acest lucru nu poate fi comparat cu sarcina celulelor. De regulă, este indiferent cu ce se compară ceva; când se formează perechi de elemente, comparaţia trebuie să se facă corect; orice comparaţie este valabilă, însă nu trebuie să meargă atât de departe precum cea a lui Kjellén. El poate foarte bine să compare statul cu un organism, ar putea să îl compare şi cu o maşină, nici asta nu va pricinui nici o pagubă, ba chiar nu m-ar deranja să-l compare cu un briceag – se pot găsi multe alte puncte comune –, trebuie numai să fie făcută treaba în mod corect atunci când se realizează o comparaţie. Însă la nivelul actual oamenii nu cunosc structura fundamentală a gândirii ca să poată să recunoască aşa ceva.

Deci să-i acordăm dreptul de a compara statul cu un organism. Nu-i rămâne decât să caute celulele potrivite; şi atunci, dacă chiar vrea să compare statul cu un organism, acele celule potrivite nu vor putea fi găsite. Pur şi simplu nu are celule! Dacă abordăm această problemă cu o gândire conformă cu realitatea, gândul nu poate fi dus până la capăt. Doresc să vă fac limpede şi de înţeles că numai atunci când gândeşti abstract precum Kjellén poţi să duci la capăt asemenea gânduri; însă deîndată ce gândeşti în termeni reali, este un impediment, pentru că gândul nu îşi are rădăcinile în realitate. Nu găseşti celulele; nu există celule. Găsesti în schimb altceva, cu totul altceva. Descoperi că statele luate fiecare separat se pot compara într-un fel cu nişte celule şi că ceea ce constituie toate statele de pe Pământ laolaltă poate fi comparat cu un organism. Şi atunci ajungi la un gând fecund; numai că trebuie mai întâi să-ţi pui întrebarea: Ce fel de organism este acesta? Se poate găsi ceva similar în natură, unde celulele acţionează una asupra celeilalte în mod asemănător cu celulele-stat avute în vedere fiecare separat faţă de întregul organism pământesc? Şi astfel descoperi, dacă mergi mai departe cu analiza, că poţi compara întregul Pământ cu un organism vegetal, nu cu unul animal, şi cu atât mai puţin cu unul omenesc – deci numai cu un organism vegetal. În timp ce ceea ce avem în ştiinţa exterioară se ocupă cu anorganicul, cu regnul mineral, dacă vrem să punem bazele unei ştiinţe a statului trebuie să gândim prin prisma regnului vegetal. Nu e nevoie să ajungem la regnul animal, şi cu atât mai puţin la cel uman, însă trebuie să ne eliberăm de gândirea pur minerală. Însă la asemenea gânditori lucrurile rămân aşa cum am spus: nu se eliberează de gândirea pur minerală, de gândirea ştiinţifică. Ei nu merg cu gândirea până în regnul vegetal, ci întrebuinţează în analizarea statului legile pe care le-au descoperit în regnul mineral şi numesc asta ştiinţa statului.

Da, dar vedeţi dumneavoastră, pentru a găsi un asemenea gând productiv, rodnic, trebuie să te ancorezi cu întreaga gândire în ştiinţa spiritului. Şi atunci ajungi să îţi spui: Deci omul se înalţă deasupra statului cu întreaga sa fiinţă, ca individualitate; el se înalţă şi intră în lumea spirituală, la care statul nu poate ajunge. Deci, dacă aţi vrea să comparaţi statul cu un organism şi omul individual cu celulele – dacă ar fi să gândiţi conform cu realitatea –, aţi ajunge la un organism ciudat, la un organism care ar fi format din celule diferite, dar care ar creşte şi ar ieşi deasupra pielii; celulele s-ar dezvolta cu totul în afară, independent de viaţa exterioară. Deci ar trebui să vă închipuiţi acest organism ca şi când nişte fire de păr vii, care se simt ca niste individualităţi, ar creşte deasupra pielii. Vedeţi deci cum gândirea vie vă introduce în realitate, cum îi arată omului imposibilităţile de care trebuie să se împiedice dacă vrea să conceapă o idee care să fie rodnică. Nu-i de mirare deci că asemenea idei care nu sunt fecundate de ştiinţa spiritului nu sunt în stare să organizeze realitatea. Cum am putea organiza ceea ce se răspândeste pe Pământ dacă nu avem nici o noţiune despre ce este aceasta? Se pot emite încă sumedenie de documente wilsoniene prin tot felul de – ştiu eu – uniuni interstatale şi aşa mai departe, dar dacă nu sunt ancorate în realitate totul rămâne simplă vorbărie. Astfel, o mare parte din ceea ce se face în prezent nu este nimic altceva decât vorbărie goală.

Aveţi aici un caz din care puteţi înţelege cât este de necesar ca ştiinţa spiritului să poată interveni cu impulsurile sale în prezent. Nenorocirea vremurilor noastre este că nu sunt capabile să formeze noţiuni care să poată pătrunde ţi stăpâni ceea ce este cu adevărat organic. Prin urmare, totul intră într-un haos, şi fireste totul se amestecă de-a valma, haotic. Însă dumneavoastră vedeţi acum unde se află ascunse cauzele mai profunde. De aceea nu-i de mirare că asemenea cărţi precum Statul ca formă de viaţă a lui Kjellén se încheie în modul cel mai ciudat. Gândiţi-vă numai, acum ne aflăm într-o perioadă în care toţi oamenii ar trebui să cugete la ce ar trebui să se facă de fapt ca să poată din nou convieţui pe Pământ, în condiţiile în care tot mai des, şi cu fiecare nouă săptămână mai mult, hotărăsc să nu trăiască unul cu altul în bună înţelegere, ci să se omoare între ei. Cum să trăiască ei împreună? Însă ştiinţa care doreşte să înveţe cum să vieţuiască oamenii unii alături de alţii la Kjellén se încheie cu următoarele cuvinte: „Acesta trebuie să fie ultimul nostru cuvânt în prezenta analiză a statului ca formă de viaţă. Am văzut că statul vremurilor noastre, din motive imperioase, a avansat foarte puţin pe un asemenea drum şi încă nu a devenit pe deplin conştient de o asemenea misiune. Însă credem totuşi într-un tip de stat superior, care recunoaşte mai clar un scop raţional şi care se va îndrepta cu paşi siguri spre acest ţel“.

Acesta este sfârşitul. Nu ştim nimic, nu suntem conştienţi de ce trebuie să urmeze în viitor! Este rezultatul unei gândiri pline de strădanie şi de devotament, este rezultatul unei gândiri care, prin sufletul său, înoată împreună cu curentul prezentului, astfel încât nu poate să preia în sine ceea ce este necesar. Chiar trebuie să privim în faţă aceste lucruri, căci impulsul de a vrea câtuşi de puţin să câştigi cunoaştere ia naştere abia atunci când priveşti aceste lucruri cu adevărat în faţă, când ştii ce forţe active există în prezent.

Nu e nevoie să priveşti prea adânc pentru a constata că în prezent există o anumită patimă, o anumită fugă după un fel de socializare, nu spun după socialism, ci după socializarea organismului Pământului. Însă socializarea – cum ea trebuie să pornească din conştient, nu din inconştient, aşa cum s-a petrecut timp de două milenii –, socializarea, noua orientare, noua ordine sunt posibile numai dacă se ştie cum este alcătuit omul, dacă se ajunge din nou la cunoaşterea omului – căci a cunoaşte omul era, nu-i asa, şi strădania vechilor Misterii în vremurile străvechi –, deci dacă omul este din nou cunoscut. Socializarea este pentru planul fizic; însă este imposibil să se întemeieze o ordine socială când nu se ştie nimic despre faptul că aici, în planul fizic, nu există numai oameni fizici, ci oameni cu suflet şi spirit. Nimic nu se poate înfăptui, nimic nu se poate realiza dacă se discută numai despre omul exterior. Socializaţi dumneavoastră linistiţi după ideile care circulă astăzi, faceţi ordine conform acestora – peste douăzeci de ani va fi din nou dezordine, dacă nu luaţi în seamă că în om nu circulă numai ceea ce cunoaşte ştiinţa naturală actuală, ci şi suflet şi spirit. Căci sufletul şi spiritul acţionează oricum; de uitat, omul le poate uita doar în ideile şi reprezentările sale, însă nu le poate desfiinţa. Însă, locuind într-un trup care se găseste în sânul unei ordini exterioare conforme cu vremurile noastre, sufletul are nevoie înainte de toate de ceea ce se numeşte libertate de opinie, libertatea gândirii. Şi o socializare nu poate fi înfăptuită fără libertatea gândurilor. Iar socializarea şi libertatea gândurilor nu sunt posibile fără ca spiritul să fie ancorat în însăşi lumea spirituală.

Libertatea gândurilor ca dispoziţie sufletească şi pneumatologie, înţelepciune spirituală, ştiinţa spiritului ca bază ştiinţifică, ca bază a oricărei ordini sunt lucruri inseparabile. Însă în ce relaţie sunt de fapt aceste lucruri cu omul şi cum pot fi ele transpuse în ordinea exterioară se poate afla numai din consideraţiile ştiinţei spiritului. Libertatea gândurilor, adică o astfel de dispoziţie faţă de aproapele, care recunoaşte în cel mai deplin sens al cuvântului libertatea gândurilor în alt om, este cu neputinţă fără baza concepţiei despre vieţile repetate pe Pământ, căci altfel te raportezi la un om ca la o abstracţiune. Nu te raportezi la el în mod corect dacă nu-l vezi ca pe un rezultat al vieţilor repetate pe Pământ. Întreaga chestiune a reincarnării trebuie legată de această convingere privind libertatea de opinie, libertatea gândurilor. Iar în viitor va fi absolut imposibil să te mişti în cadrul realităţii ca individ, dacă nu eşti ancorat cu sufletul în viaţa spirituală. Nu spun că individul trebuie să devină clarvăzător – unii chiar vor deveni – spun, în schimb, că trebuie să fie ancorat în viaţa spirituală. Am explicat adesea faptul că omul poate fi foarte bine ancorat în viaţa spirituală fără a fi clarvăzător. Dacă priveşti pentru o clipă împrejur, descoperi deja unde se află cele mai esenţiale obstacole, afli încotro să-ţi îndrepţi privirea pentru a putea descoperi piedicile. Căci firea oamenilor nu este astfel – după cum am spus, nu vreau să fiu dojenitor, nu vreau să fiu un critic acerb – încât să nu năzuiască spre cele corecte. Însă chiar şi aşa, în calea sufletului se află o mulţime de piedici, îngrozitor de multe piedici.

Vedeţi dumneavoastră, uneori câte un fapt izolat care poate fi observat este într-atât de edificator, încât din asemenea simptome se pot înţelege foarte bine întregi fenomene ale epocii. În legătură cu anumite fenomene din prezent trebuie spus: Este foarte, foarte ciudat cum oamenii se sperie repede, se sperie îngrozitor – altfel în prezent oamenii sunt curajoşi şi viteji –, însă sunt groaznic de înfricoşaţi când aud că trebuie să se acorde importanţă cunoaşterii spirituale. Atunci se pierd de tot cu firea. Am mai povestit adesea acest lucru. Am întâlnit destui oameni care au ascultat una sau două conferinţe ale mele, după care nimeni nu i-a mai văzut. Te întâlneşti cu ei pe stradă, îi întrebi de ce nu au mai venit. Da... nu pot – spun ei –, mi-e teamă să nu fiu convins! Pentru cel care se teme de faptul de a fi convins se leagă foarte multe lucruri fatale, neplăcute, şi el nu are puterea, nu are curajul să accepte aceste lucruri. Am putea să amintim în această ordine de idei, şi alte experienţe, însă mi-ar plăcea mai mult să vorbesc despre simptome din viaţa publică.

Acum câtva timp am vorbit despre felul cum un om, Hermann Bahr [5], care a ţinut de curând aici, la Berlin, o conferinţă intitulată „Ideile anului 1914“, cum un astfel de om – şi e de ajuns să-i citiţi ultimul roman, Înălţarea la Ceruri – încearcă nu numai să acceadă la ştiinţa spiritului, ci chiar încearcă, la vârsta sa înaintată, să se familiarizeze cu Goethe, deci să meargă pe calea pe care şi eu aş considera-o potrivită pentru cineva care vrea să pătrundă în prezent în ştiinţa spiritului pe baze solide. Da, din nou foarte mulţi vor azi să vorbească despre spirit; vor cu tot dinadinsul să aibă posibilitatea de a vorbi despre spirit, despre spiritual. Nu intenţionez să dau lecţii, mai ales unui om ca Hermann Bahr, pe care îl iubesc atât de mult. Însă modul în care această viaţă spirituală a acţionat pentru a corupe gândurile, aş spune chiar pentru a introduce păcatul ereditar în gânduri, devine totuşi clar într-un mod ciudat, chiar dacă suntem foarte departe de a dori să dăscălim pe cineva.

Vedeţi dumneavoastră, acest Hermann Bahr a ţinut nu demult aici la Berlin conferinţa aceasta despre ideile anului 1914 şi a spus fireşte tot felul de lucruri frumoase şi agreabile; însă s-au putut face şi tot felul de descoperiri remarcabile. El a început spunând cam în felul următor: „Războiul acesta ne-a învăţat ceva cu totul nou. Războiul acesta ne-a învăţat să repunem în mod corect individul în colectivitate. Războiul acesta ne-a învăţat să învingem individualismul, egoismul, să servim din nou întregului. Ne-a învăţat să ne descotorosim de ideile vechi şi să preluăm în sufletele noastre ceva nou, cu totul şi cu totul nou“. Şi putea acum să caracterizeze, să definească o groază de lucruri în materie de noutate acumulată o dată cu războiul acesta. Nu vreau să critic acest lucru, dimpotrivă. Însă este totuşi curios să se discute mult despre felul în care războiul acesta ne transformă pe toţi, despre cum ne schimbăm cu totul prin acest război, ca apoi să se spună în ultimele propoziţii: „Omul speră mereu vremuri mai bune, dar rămâne el însuşi de neîndreptat. Nici războiul nu o să ne schimbe, în fond, mai deloc“. Cum spuneam, nu intenţionez să dau lecţii, însă iată că nu pot să nu remarc asemenea lucruri. Oameni ca aceştia sunt chiar bine intenţionaţi; ei ar vrea să ajungă din nou la cele spirituale. De aceea Bahr scoate în evidenţă faptul că prea multă vreme am clădit sprijinindu-ne pe individ. Am practicat prea mult timp individualismul. Trebuie să învăţăm din nou să ne supunem unui întreg. Oamenii care aparţin unui popor, este el de părere, au învăţat acum să se simtă că fac parte din „întregul“ acelui popor, deci să elimine individualismul. Însă tot el e de părere că popoarele sunt numai individualităţi în sine. Din ele ar trebui să se formeze un întreg mai mare. Uneori se poate vedea, ca şi la conferinţa amintită, pe ce drumuri porneşte Bahr pentru a găsi spiritul. Uneori într-adevăr face referiri neclare, însă aceste aluzii trădează câte ceva. Cu cei din vechime nu-i nimic, zice el. Oamenii au folosit iluminarea vrând cu toţii să se axeze pe raţiune; însă nu a ieşit nimic din asta, căci au ajuns într-un haos. Trebuie să găsim ceva care ne leagă de Absolut, nu de haos. Şi astfel din nou răzbat lucruri ciudate: „Ceea ce le vine cel mai greu popoarelor, ca şi indivizilor, chiar dacă ar fi învăţat că trebuie să recunoască şi altora dreptul la particularitate pe care şi-l revendică fiecare pentru sine, a căror particularitate este însăşi condiţia de a fi altfel, totuşi ar fi toţi la fel, nu ar mai fi nici unul deosebit şi ar fi învăţat că, aşa cum fiecare individ al naţiunii, cu puterea lui specială, este necesar la locul lui încât, acţionând să poarte cu sine naţiunea, şi aşa cum în acelaşi timp este propriul său scop, fiind totodată membru util al acesteia, la fel deasupra naţiunilor se înalţă, din rândurile naţiunilor, domul catolic al omenirii care cu vârful turnului său îl atinge pe Dumnezeu“.

Aceasta este o aluzie, chiar dacă nu-ţi sare în ochi, însă este totuşi o aluzie explicită. Oamenii se străduiese să găsească accesul spre Dumnezeu, spre lumea spirituală, numai că ei nu vor să capete accesul care este adecvat vremurilor noastre; ei caută un alt acces care este deja prezent, fără măcar să le vină în minte că acesta a fost valabil până în 1914, şi acum, ca să învingem ceea ce a adus cu sine, vrem să ne întoarcem la el!

Însă simptomele care se manifestă aici merită să fie căutate în cele tainice; căci acest lucru nu-l gândeste numai un individ, după acest model gândesc şi simt extrem de mulţi. Vedeţi dumneavoastră, a apărut o carte, Geniul războiului şi războiul german de Max Scheler [6]. Îi aduc laude, pot să o laud, e o carte bună. Şi Bahr o laudă. Bahr este un om de bun-gust, un om cu multe cunostinţe, aşadar are temeiuri solide să laude această carte. Însă el vrea s-o laude şi cu voce tare; cu alte cuvinte, vrea să scrie despre ea o recenzie foarte favorabilă. La ce reflectează el mai întâi? Se gândeste: Vreau să scriu o recenzie foarte favorabilă, să-l trâmbiţez sus şi tare pe Scheler. Însă cum să fac asta? O s-o fac astfel, încât să obţin o impresie puternică în sufletele oamenilor. Însă nu merge cu orice fel de impuls. Trebuie să caut o cale de a ajunge la oameni. Deci ce fac eu de fapt? Acum Hermann Bahr este un om cât se poate de sincer, de onest, şi descrie de fapt destul de deschis ce face el într-un avemenea caz. Vedeii dumneavoastră, în eseul pe care l-a scris despre Scheler [7] el spune la început: „Scheler a scris multe eseuri, multe lucruri despre cum se poate ieşi din mizeria actuală. Oamenii au început să fie atenţi la el. Însă oamenilor nu le place să devină aşa dintr-o dată pur şi simplu atenţi la un om“. – Hermann Bahr îl caracterizează pe Scheler spunând: „Oamenii erau curioşi în ce-l priveşte şi oarecum neîncrezători; neamţul vrea să ştie înainte de toate despre un autor ce-i cu el, relaţiile neclare nu-i plac“.

Deci relaţii clare! Însă ele nu se realizează prin citirea cărţilor şi acceptarea motivaţiilor, ci, vedeţi dumneavoastră, de asta mai ţine şi altceva. Oamenilor nu le plac relaţiile neclare. Acum urmează din nou o aluzie la aceasta: „Şi în lumea catolică oamenii erau mai degrabă reţinuţi, pentru a nu fi dezamăgiţi. Şi aici, limbajul său era cel care îi înstrăina pe oameni de ea. Căci în orice atmosferă spirituală se formează cu timpul un idiom propriu care din cuvintele comune limbii obişnuite face o utilizare în cerc restrîns; după asta se poate recunoaşte cine aparţine de acel cerc, şi astfel se face că până la urmă de fapt e mai puţin atent la ce spune cineva cât la felul cum o spune“.

Ei bine, ce s-a gândit Hermann Bahr? S-a gândit că ar vrea să realizeze o adevărată trâmbiţare. Scheler este la fel ca Bahr, lasă şi el să se întrevadă acele uimitoare porniri catolicizatoare – chiar dacă nu chiar bătător la ochi. „Însă Scheler, zice Bahr, nu vorbeste totuşi ca un catolic pur-sânge. Dar catolicii vor să ştie cum să-1 considere pe Scheler, mai ales eu însumi, spune Bahr despre sine, eu, care vreau să-l trâmbiţez sus şi tare scriind despre el în gazeta catolică „Hochland“. Oamenii trebuie să ştie că Scheler le poate fi recomandat catolicilor. Oamenilor nu le plac relaţiile neclare, vor ca totul să le fie limpede“.

Vedeţi dumneavoastră, de asta depinde totul, însă relaţiile clare se obţin numai sugerând publicului: Catolicilor le va fi foarte bine cu Scheler! Nu-i nimic dacă este şi un om foarte spiritual – totul va merge bine în cadrul catolicismului. Acum însă Bahr vrea să-l prezinte pe Scheler ca pe un om foarte important, să facă mare caz de asta. Dar el nu vrea să le facă rău oamenilor nici mergaînd în această direcţie. Mai întâi, fireste, strigă în gura mare cât de lipsiţi de spirit au devenit oamenii, cum au pierdut ei legătura cu spiritul, dar că trebuie să se întoarcă la spirit. Iată câteva fraze în acest sens spuse de Hermann Bahr despre Scheler: „Raţiunea s-a rupt de Biserică în aroganţa de a afirma că poate recunoaşte, hotărî, ordona, controla, conduce şi modela viaţa de una singură“.

Asta vrea să spună cam aşa: Raţiunea trebuie acum să tindă către lumea spirituală, însă Hermann Bahr nu are atâta curaj! Aşa că spune: Raţiunea trebuie să caute din nou Biserica.

„Raţiunea s-a rupt de Biserică în aroganţa de a afirma că poate recunoaste, hotărî, ordona, controla, conduce şi modela viaţa de una singură. Abia a cutezat să încerce că s-a speriat şi s-a înfuriat pe sine. Această reflecţie a raţiunii asupra ei însăşi, asupra propriilor limite, asupra măsurii propriei sale puteri părăsite de Dumnezeu începe cu Kant. Kant a recunoscut că raţiunea, prin propria sa forţă, nu poate face ceea ce este mereu obligată să vrea prin ea însăşi. El i-a pus stavilă tocmai acolo unde aceasta abia s-ar fi pus în valoare. I-a interzis să zboare, însă deja elevii săi au trecut în grabă peste ea şi s-au rătăcit care mai de care mai mult. Raţiunii cea de Dumnezeu părăsită nu i-a mai rămas în cele din urmă nimic altceva decât resemnarea. În final mai ştia numai că nu poate şti nimic. A tot căutat adevărul, până când a descoperit că nu există fie nici un fel de adevăr, fie nici unul la care să poată ajunge omul.“

Ei bine, sufletele din prezent sunt linguşite destul, căci sunt prezentate toate lucrurile acelea frumoase de la „limita cunoaşterii“ şi asa mai departe.

„De atunci am trăit fără adevăr, credeam că ştim că nu există adevăr şi trăiam mai departe ca şi când totuşi ar trebui să existe unul. Şi anume, ca să trăim, trebuia să trăim împotriva raţiunii noastre. Astfel, mai bine am renunţat cu totul la raţiune. Capul i-a fost amputat omului. În curând, omul nu mai consta decât din instincte. A devenit animal, şi se mai şi fălea. Sfârşitul a fost 1914.“

Astfel caracterizează deci Hermann Bahr ceea ce Scheler îndreaptă prin faptul că în el exista un fel de direcţie catolicizantă. Pe urmă îl maltratează pe Goethe, străduindu-se – de ceva vreme – să facă din Goethe un catolic pur-sânge, şi spune apoi: ,,Omul modern, «omul de ştiinţă», a renunţat la credinţa aceasta – că este un nobil membru al lumii spirituale. Ştiinţa a devenit lipsită de ipoteze. Impulsul de care raţiunea nu se poate lipsi pentru a putea acţiona nu şi l-a mai luat de la Dumnezeu. Atunci de unde altundeva? Din instincte. Nu i-a mai rămas nimic altceva. Omul fără de ipoteze devenise fără fundament. Restul este... 1914“.

„Dacă ar fi să construim acum totul din nou, ar trebui s-o facem din temelii. Ar fi o îndrăzneală prea mare să reconstruim imediat Europa. Trebuie să începem cât se poate de în liniste, de jos. Mai întâi trebuie reclădit omul, trebuie reconsiderat omul natural, trebuie ca omul să devină din nou conştient că este un membru al lumii spirituale. Libertatea, personalitatea, demnitatea, moralitatea, ştiinţa şi arta sunt o cale de tot atâta vreme de când credinţa, speranţa şi iubirea sunt o cale. Numai credinţa, speranţa şi iubirea le pot readuce. Nu avem altă posibilitate de ales: declinul lumii, sau omnia instaurare in Christo.“

Însă prin omnia instaurare in Christo nu se înţelege o îndreptare spre spirit, spre cercetare, spre sondarea în profunzime a spiritului, ci arcuirea domului catolic deasupra naţiunilor. Însă – zice Bahr – ce se poate face ca oamenii să poată gândi şi totuşi să fie din nou buni catolici, cum se poate face acest lucru? În acest sens trebuie să privim la oamenii făcuţii anume pentru vremurile prezente. În această privinţă Scheler i se pare corespunzător, căci el nu se discreditează prin faptul că vorbeşte despre o evoluţie spre lumea spirituală, prin faptul că vorbeşte despre o ştiinţă a spiritului deosebită, nu se compromite spunând mai mult decât se vorbeste în general despre spirit, iar apoi dă următoarea indicaţie: Celălalt aspect îl găsiţi când mergeţi la Biserică, şi anume în biserica catolică – căci şi la Bahr, şi la Scheler aceasta se înţelege prin Biserică –, ea este internaţională, după opinia lui Bahr şi a lui Scheler. Astfel se pot aduce oamenii din nou sub o singură pălărie, adică sub un singur dom. Şi totuşi oamenii vor să gândească astăzi, şi aşa cum vor ei să gândească aşa gândeşte şi Scheler. Da, chiar este foarte potrivit, este de părere Bahr, să se gândească aşa cum vor azi oamenii: „Scheler nu ţipă, nici nu gesticulează; tocmai prin aceasta se remarcă el, şi oamenii se întreabă involuntar cine să fie oare acest om care este atât de sigur pe influenţa sa încât nu socoteşte de trebuinţă să facă mare caz de ea. Eate un orator experimentat priceput la artificii, astfel încât începe pe un ton foarte scăzut ca să oblige auditoriut să facă linişte şi să fie atent; numai că pe urmă, ce-i drept, vorbitorul trebuie să mai aibă puterea să-l şi captiveze. Şi la asta, Scheler este maestru. Căci nu-i mai dă drumul ascultătorului, care nici nu observă încotro îl duce, şi la urmă se trezeşte în faţa unui ţel asupra caruia nici n-a gândit. Arta lui Scheler de a-ţ obliga pe neobservate pe cititor – pornind de la propoziţii lipsite de orice bănuială în care acesta se lansează naiv – la niste concluzii şi de a-l prinde în nişte concluzii la care s-ar fi opus cu toată puterea la cel mai mic semn este de neasemuit. Scheler este un educator înnăscut; nu ştiu pe nimeni altul care în vremurile noastre tulburi să poată conduce spre adevăr cu o mână atât de blândă şi de fermă în acelaşi timp“.

Ştiţi, este într-adevăr o artă specială să poţi să iei oamenii aşa prin surprindere: mai întâi le spui lucruri inofensive şi pe urmă treaba merge mai departe domol, până când îi aduci la chestiunea de care ei tocmai s-ar fi ferit dacă ai fi vrut să-i prinzi în ea. De unde vine aceasta şi ce trebuie făcut pentru a acţiona în mod just? – întreabă Bahr. El este foarte tranşant, foarte sincer, şi din acest motiv se şi exprimă în legătură cu aceasta în recenzia sa despre Scheler: „Acum totul depinde dacă neamţul, neamţul de rând, bun şi supus, va învăţa să înţeleagă dimensiunile înspăimântătoare ale momentului. El are cea mai mare bunăvoinţă, însă mereu îşi închipuie că omul modern nu ar mai putea să creadă, că credinţa ar fi infirmată ştiinţific. De faptul că această ştiinţă a necredinţei între timp a fost de mult infirmată, tot ştiinţific, nu are habar. El nu ştie nimic despre munca pregătitoare dusă în tăcere de către marii gânditori germani ai vremii noastre: Lotz, Franz Brentano, Dilthey, Eucken, Husserl“.

Şi acum vă rog să ascultaţi cu deosebită atenţie următoarele fraze: „În urechile omului de rând răsună mereu claxonul de poştalion abia dezgheţat al tocmai din nou depăşitei ultime greşeli. Prin zăpăceala sa ameţitoare se va face curând auzită o voce clară care nu poate fi bănuită de la început de visătorie, de romantism, de mistică, lucruri de care neamţul de rând are o teamă nemaipomenită. Tocmai pentru că Scheler tratează problema îndreptării spre cele spirituale fără nici un fel de visătorie sau romantism şi folosind jargonul uzual al «educaţiei moderne», el este omul de care avem nevoie acum“.

Deci iată, acum aveţi dovada! Acum puteţi vedea exact ceea ce îi place de fapt lui Bahr la Scheler: acesta nu poate ajunge să aibă proasta reputaţie de exaltat, romantic sau mistic, „căci de asta neamţul de rând are o teamă nemaipomenită“. Iar această teamă, nu-i asa, pentru Dumnezeu!, trebuie respectată, căci dacă i-ar veni cuiva în minte să extirpe această frică, dacă ar recunoaşte cineva că este necesar să se lupte împotriva acestei frici, atunci, ei bine, da, atunci pur şi simplu nu este suficient; pur şi simplu nu este suficient suflul de curaj pe care îl poate cineva aduna pentru o asemenea întreprindere.

Tocmai pentru că îl preţuiesc în mod corect pe Hermann Bahr şi îmi este foarte drag doresc să arăt cât de caracteristic este el pentru aceia cărora le vine foarte greu să ajungă la ceea ce este atât de trebuincios în vremurile noastre. Însă abia atunci poate răsări puţin ajutor când oamenii nu mai pun atâta preţ pe acea frică nemăsurată, ci au curajul să admită că ştiinţa spiritului nu este deloc visătorie, ci că este necesară tocmai o claritate cât se poate de mare, chiar şi o claritate a gândirii, dacă cineva doreste să ajungă la această ştiinţă a spiritului în mod corect, în timp ce, realmente, nu se prea poate spune că claritatea gândirii a vorbit din cele câteva extrase din Hermann Bahr şi alţi contemporani pe care vi le-am prezentat în repetate rânduri astăzi. Însă e nevoie de un oarecare curaj de a te îndrepta spre lumea spirituală dacă vrei să găseşti idei decisive şi solide. Chiar nu este nevoie să îl urmezi pe Nietzsche până foarte departe, nici nu e nevoie să împărtăşeşti ceea ce exprimă el într-o propoziţie care totuşi îi poate atrage atenţia cuiva; însă trebuie să poţi să îl însoţeşti până acolo unde tocmai acest spirit sensibil şi, as zice, poate tocmai susţinut de boala sa, exprimă lucrul cel mai curajos. Şi nu trebuie să vă fie frică că veţi fi prost înţeleşi – asta ar fi astăzi cel mai iremediabil lucru care s-ar putea întâmpla, să-ţi fie frică de a fi greşit înţeles de unul sau de altul –, ci trebuie să rosteşti poate uneori sentinţe precum este cea rostită de Nietzsche, chiar dacă nu este adevărată până în cele mai mici amănunte. Însă nu asta este important. Nietzsche spune în articolul său „Despre istoria creştinismului“ [8]: „Nu trebuie să confundăm creştinismul ca realitate istorică cu acea rădăcină de care aminteste prin numele său; celelalte rădăcini din care a crescut au fost de departe mai puternice. Este un abuz fără pereche când structuri decadente şi diformităţi numite «biserică creştină», «credinţă creştinească» şi «viaţă creştinească» se desemnează prin acel nume sfânt. Ce a negat Christos? Tot ceea ce se numeşte astăzi creştin!“

Chiar dacă este exprimat poate în mod cam radical, totşi este valabil până la un anumit punct; numai că Nietzsche a exprimat aceasta într-un mod direct. Este corect până la un punct să se pună întrebarea: Căror lucruri le-ar fi Christos adversar dacă ar umbla astăzi în lume în mod nemijlocit? Foarte probabil acelora care în zilele noastre în cercurile cele mai largi se numesc «creştineşti» şi multor altora, care vor trebui să fie caracterizate cu o altă ocazie.

Despre acestea, marţea viitoare.

NOTE

1. Rudolf Kjellén, 1864–1922, istoric şi om de stat suedez. Der Staat als Lebensform (Statul ca formă de viaţă), Leipzig, 1917.

2. Theophilos din Alexandria, episcop 385–412.

3. Vezi Undersberg-Sagen (Legende despre Untersberg), în Berchtesgadner Sagen, Berchtesgaden, 1911.

4. Friedrich Nietzsche; citat: moto la Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa veselă).

5. Hermann Bahr, 1863–1934. Citate din Idei din l914, în Galben-negru, Berlin, 1917, pp. 167 şi 164.

6. Max Scheler, 1874–1928, filosof.

7. Din articolul „Max Scheler“ din revista „Hochland“, publicaţie lunară pentru toate domeniile ştiinţei, ale literaturii şi ale artei, anul XIV (aprilie 1917–septembrie 1917), caietul VII, aprilie 1917.