|
Ar putea foarte uşor să pară că în vremurile ce au urmat Misteriului de pe Golgota nici un fel de raze ale iluminării spirituale lăuntrice nu au străluminat omenirea; şi ar putea să pară că această situaţie este general valabilă în omenire, şi din ce în ce mai mult până în zilele noastre. Însă nu este nicidecum aşa, şi, dacă vrem să avem o vedere de ansamblu clară a acestor lucruri, trebuie să facem o mică diferenţă între ceea ce într-o oarecare măsură este în general dominant în omenire şi ceea ce se petrece ici şi colo în cadrul omenirii, si încă într-un fel în care să poată fi totuşi perceptibil pentru oameni în diversele domenii ale vieţii. Ar fi descurajant pentru mulţi oameni în prezent dacă ar trebui să-şi tot spună: Da, ni se povesteşte mereu despre o lume spirituală, însă căile de acces în această lume spirituală le sunt de fapt închise oamenilor de azi. Şi mulţi ajung la acest mod de a judeca descurajant, în prezent. Dar această judecată descurajantă provine în realitate de la faptul că oamenii nu au celălalt curaj, mai mare, acela de a spune fără reţinere da acolo unde se arată limpede căi de acces în lumea spirituală. Oamenii nu au nici curajul de a emite, în acest domeniu, opinii imparţiale, lipsite de prejudecată. De aici poate proveni impresia – însă este numai o impresie – că noi ne aflăm foarte departe de timpurile în care, printr-o clarvedere atavică, lumea spirituală îi era deschisă până la un anumit nivel întregii omeniri, sau de vremurile de mai târziu, când ea se putea deschide anumitor oameni prin iniţierea în Misterii. Trebuie făcute anumite legături între vremurile străvechi ale evoluţiei omenirii şi prezent, pentru a ajunge la o deplină înţelegere a secretelor existenţei omeneşti, inclusiv la fenomene ca cele despre care am discutat tocmai în aceste consideraţii cu privire la Fiinţa Misteriilor. Vreau deci să iau un exemplu din vremurile mai noi, să aleg ceva care îi poate fi oricui accesibil şi poate avea efect încurajator, dacă cineva decide să caute căile ce duc în lumea spirituală. Din mulţimea de exemple pe care am putea-o alege vreau să reliefez unul, prin care se poate vedea imediat cum din nou – vreau să spun, fireste, un prezent mai extins – asemenea fenomene sunt judecate greşit din perspectiva concepţiei materialiste în prezent.
Cu siguranţă că toţi aţi auzit câte ceva despre poetul Otto
Ludwig [1], care s-a născut
în acelaşi an eu Hebbel şi Richard Wagner: 1813. Otto Ludwig a
fost nu numai poet – se poate ca cineva să fie chiar de părere că nu a
fost un poet deosebit de bun, însă în acest moment asta nu
este important –, ci era şi un om care şi-a propus să se observe intens
pe sine, care a căutat să ajungă la o autocunoaştere şi care a şi
reuşit să arunce unele priviri dincolo de vălul care pentru majoritatea
oamenilor din prezent stă tras peste lăuntricul propriu. Şi astfel Otto
Ludwig descrie foarte frumos ceea ce observă când compune poezii,
sau atunci când citeşte poezii ale altora şi le lasă să acţioneze
asupra sa. A ajuns astfel la concluzia că el nu citeşte sau compune ca
alţii, ci că în interiorul său acţionează ceva extraordinar de
mobil, de activ, atât când compvme cât şi când
citeşte, la impresionarea sinelui prin alte poezii. Şi Otto Ludwig
descrie acest lucru foarte frumos. Vreau să vă împărtăşesc acest
pasaj, deoarece din el veţi afla un exemplu de cunoaştere de sine a
unui om în întregime modern care totuşi a murit abia
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi care, redând
această cunoaştere de sine, vorbeşte de lucruri care epocii noastre
materialiste, într-adevăr, i se par lucruri ce aparţin
fantasticului cel mai haotic. Dar Otto Ludwig nu era un fantast. Era
poate un visător, un om care reflectează mult la sinea sa; însă
cine lasă poeziile lui să acţioneze asupra sa va vedea că în el
este ceva foarte sănătos. Şi cine vrea să resimtă impresiile
relatărilor pe care le deţinem referitoare la viaţa sa va afla în
acest om, în afară de o anumită înclinaţie spre visare,
spre meditaţie, ceva pe deplin sănătos. Ei bine, iată cum descrie el
efectul asupra propriului său suflet când compune poezii sau
citeşte poeziile altora: „Mai întâi este o atmosferă, una
muzicală, care mi se transformă în culoare, pe urmă văd forme,
una sau mai multe, într-o poziţie sau postură oarecare faţă de
sine sau unele faţă de altele, şi asta ca o acvaforte pe hârtie
din acea culoare, sau, exprimat mai exact, ca o statuie de marmură sau
un grup statuar peste care cade soarele printr-o perdea care are acea
culoare. Această impresie de culoare o am şi după ce am citit un poem
care m-a captivat; dacă mă transpun într-o stare, într-o
atmosferă ca cea pe care o creează poeziile lui Goethe am un galben
auriu saturat cu luciri de maroniu auriu; cu Schiller, am un carmin
radiant; la Shakespeare, fiecare scenă este o nuanţă a acelei culori
anume pe care o are întreaga piesă. În mod uimitor,
câte o imagine sau un grup de obicei nu este imaginea
catastrofei, ci uneori numai o figură caracteristică într-o
postură patetică oarecare, însă la asta se adaugă imediat un
întreg şir, şi din piesă aflu în primul rând nu
fabula, conţinutul nuvelistic, ci noi şi noi forme şi grupuri
plastic-mimice se lansează, când spre începutul, când
spre sfârşitul piesei, pornind de la prima situaţie văzută,
până când am întreaga piesă în toate scenele
ei; toate acestea în mare grabă, în care conştiinţa mea
reacţionează cu suferinţă intensă şi mă apucă un fel de spaimă fizică.
Apoi pot să-mi reproduc după cum vreau conţinutul tuturor scenelor, şi
asta în ordinea lor din piesă; însă îmi este
imposibil să transpun conţinutul narativ într-o scurtă povestire.
Acum găsesc şi limbajul care să însoţească gesturile. Notez ceea
ce pot nota, însă atunci când atmosfera aceea, starea aceea
mă părăseşte, ceea ce am scris mi se pare simplă literă moartă. Apoi mă
străduiesc să umplu golurile din dialog. Pentru asta trebuie să privesc
totul cu ochi critic“.
Vedeţi deci un om uimitor, care – lucru cu adevărat oribil pentru
omul cu mentalitatea materialistă a prezentului – atunci când
citeşte piesele lui Schiller resimte culoarea roşu carmin, iar
când citeşte piesele sau poeziile lui Goethe are senzaţia de
galben auriu cu luciri brun aurii, care la fiecare piesă a lui
Shakespeare are o senzaţie de culoare, şi la fiecare scenă percepe o
nuanţă a acestei senzaţii de culoare; care, compunând sau citind
o poezie, percepe forme ca într-o acvaforte pe un anumit fundal
colorat, sau vede chiar forme plastic-mimice cu mişcări şi gesturi
peste care soarele se revarsă printr-o perdea care răspândeste
lumina pe care o emană întreaga stare, întreaga atmosferă.
Vedeţi dumneavoastră, un asemenea lucru trebuie înţeles
în mod corect. Un asemenea lucru încă nu este clarvedere,
însă el este calea ce conduce în lumea spirituală. Cel care
vrea să înţeleagă această stare corect prin intermediul ştiinţei
spiritului poate să spună: Otto Ludwig devine conştient de ochi, de
ochiul spiritual. Dacă ar merge mai departe pe acest drum, nu numai că
ar avea asemenea stări, ci – aşa cum ochiul exterior este
întâmpinat de obiectele fizice – fiinţele spirituale i-ar
întâmpina ochiul spiritual şi ar fi percepute ca propria sa
simţire. Exact aşa cum dumneavoastră, scrutând întunericul
cu ochii, vedeţi lumină împrăştiată peste tot, o lumină care,
parcă radiind din ochi, umple întregul spaţiu, la fel se
întâmplă şi cu Otto Ludwig. Sufletul său emana stări,
însă aceste stări sunt stări de culoare, stări de sunet. După cum
prea bine spune, ele încep cu ceva muzical, ca stări de sunet. El
nu le foloseşte când produce viziunile sale spirituale;
însă vedeţi cât de apt este sufletul său să găsească calea
de pătrundere în lumea spirituală.
Deci nu se poate spune că în vremurile noi nu există oameni
care să perceapă că aceasta este o realitate pe care o putem numi
ochiul sufletesc, ochi care li se deschidea discipolilor Misteriilor
în modul în care l-am descris în prezentările mele
anterioare. Căci, în fond, aceste ceremonii nu erau altceva
decât mijloace prin care să facă observat ochiul sufletesc, să-i
conştientizeze sufletului omenesc existenţa acestui ochi sufletesc.
Puteţi constata că lucruri precum cel pe care tocmai vi l-am
împărtăşit în prezent nu sunt judecate corect tocmai
datorită observaţiilor pe care le face Gustav Freytag [2]
vorbind despre Otto Ludwig. Gustav Freytag spune: „Creaţia acestui poet
a fost însă – la fel ca întreaga sa fiinţă – asemănătoare
cu cea a unui bard din vremurile când formele plăsmuite de poet
pluteau deasupra capului vii, pline de sunet şi culoare, în
perioada de formare a popoarelor“.
Faptul este absolut corect, numai că în realitate nu are nici
o legătură cu creaţia poetică. Căci ceea ce a vieţuit Otto Ludwig
vieţuiau în vremurile străvechi nu numai poeţii, ci toţi oamenii,
iar mai târziu cei care erau iniţiaţi în Misterii,
indiferent dacă după aceea au devenit sau nu poeţi. Deci nu are nimic
de-a face cu aptitudinea poetică. lar acolo unde numai ochiul cu
orientare materialistă al omului actual nu-şi îndreaptă privirea
dincolo de un anumit văl în propriul suflet, acolo ceea ce
descrie Otto Ludwig se află azi la toţi oamenii, şi nu numai la poeii,
ci la toată lumea. Faptul că Otto Ludwig era poet nu are nici o
legătură cu acest fenomen, ci merge în paralel. Pot exista oameni
care să fie poeţi mult mai mari decât Otto Ludwig, şi totuşi ceea
ce ar putea ei să descrie rămâne adânc în
subconştient. De fapt acel ceva există în straturile inferioare
ale subconştientului, dar nu e neapărat nevoie ca acesta să şi iasă la
suprafaţă. Căci arta poetică, arta în general, constă azi
în altceva decât în prelucrarea conştientă a
impresiilor clarvăzătoare.
Am vrut să vă citez aceste lucruri ca să vă prezint un om – şi cei
de felul acesta nu sunt deloc rarităţi, ci dimpotrivă, se
întâlnesc foarte des –, un om care este în mod
hotărât pe calea spre lumea spirituală. Nu se produce de fapt
nimic nou când cineva aplică asupra sa cele descrise în Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superiocare?, ci ceea ce există deja
în suflet este ridicat în conştient, astfel
încât omul învaţă să întrebuinţeze acel ceva
în mod conştient. Acest lucru dorim să-l stabilim. Greutatea
constă mai puţin în faptul că într-o oarecare măsură astăzi
vălul este greu de străpuns pentru a ajunge la ceea ce trăieşte
inconştient în suflet; dificultăţile constau în aceea că
oamenilor de azi nu le vine uşor să găsească curajul de a se implica
în aceste activităţi şi că de cele mai multe ori chiar şi cei
care, din diverse nostalgii şi nevoi ale inimii şi ale cunoaşterii, ar
dori să se ocupe de aceste lucruri se simt constrânşi să o
recunoască, puţin ruşinaţi, într-un cerc cât mai
restrâns şi să nu pomenească nimic despre asta când ies
în lume printre oamenii foarte inteligenţi de azi. Desigur, nu
peste tot este neapărat prezent ceea ce astăzi – fiindcă trăim în
epoca de după 1879 [3] – ar trebui
caracterizat ca cel mai potrivit în acest domeniu, ci, dacă luăm
în considerare perioada de timp care a trecut, la unii oameni pot
apărea într-o foarte mare măsură puteri clarvăzătoare, cu
adevărat clarvăzătoare, pe care tocmai de aceea ei, pe de o parte, nu
trebuie să le admită pe deplin, să li se dedice fără rezerve, dar, pe
de altă parte, nici nu trebuie să le considere ceva periculos, demn de
respins.
Există într-adevăr mulţi factori care de multă vreme vlăguiesc
curajul de a recunoaşte capacitatea de clarvedere; aşa se face că
Swedenborg [4] – care chiar şi
în cercul dumneavoastră a fost pomenit de mai multe ori – a
beneficiat de o apreciere atât de neobişnuită. El ar putea să
servească multora drept impuls, ca o individualitate care a reuşit să
facă transparente anumite văluri din lumea spirituală. Swedenborg a
reuşit să folosească la un înalt grad ceea ce se poate numi
cunoaştere imaginativă. De această cunoaştere imaginativă are nevoie
oricine doreşte să pătrundă în lumea spirituală. Ea îi este
indispensabilă, dar nu este altceva decât un fel de tranziţie
spre treptele de cunoaştere superioare. Swedenborg avea deschis simţul
său clarvăzător pentru cunoaşterea imaginativă. Însă tocmai
datorită faptului că această cunoaştere imaginativă clocotea în
el, valuri-valuri, el a putut să facă afirmaţii referitoare la
relaţiile lumii spirituale cu lumea exterioară, afirmaţii foarte demne
de luat în considerare de cineva care doreşte exemple pentru a se
lămuri cu privire la clarvăzători. Aş dori să vă arăt printr-un exemplu
cum se raporta Swedenborg la sine, să zic aşa, ca ţinută morală, cum
gândea şi simţea pentru a-şi păstra sufletul în legătură cu
lumea spirituală. El nu intenţiona să privească în lumea
spirituală într-un mod egoist. Swedenborg avea deja cincizeci şi
cinci de ani când i s-a deschis lumea spirituală. Era deci un om
pe deplin matur şi avea în urmă o carieră ştiinţifică solidă.
Cele mai importante lucrări ştiinţifice ale lui Swedenborg abia acum
sunt publicate, în multe volume, de către Academia Ştiinţifică
din Stockholm, şi ele conţin lucruri care multă vreme de acum
încolo pot fi dătătoare de direcţie pentru ştiinţa exterioară.
Numai că astăzi oamenii umblă cu trucuri şi recunosc meritele unui om
precum Swedenborg, care la vremea lui a urcat pe culmile ştiinţei,
numai câtă vreme le convine, iar când nu le mai convine,
îl prezintă drept nebun. Astăzi se fac asemenea aprecieri cu mare
uşurinţă. Oamenii nu dau nici un ban pe faptul că un om ca Swedenborg –
care nu a realizat în ştiinţa sa doar cât puteau ceilalţi
(ceea ce deja ar fi destul), ci s-a ridicat ca om de ştiinţă cu mult
deasupra contemporanilor săi – a devenit de la vârsta de
cincizeci şi cinci de ani martor al lumii spirituale.
O întrebare care l-a preocupat în mod deosebit pe
Swedenborg a fost cum acţionează sufletul şi trupul unul asupra altuia.
Despre această chestiune Swedenborg a scris un frumos tratat [5]
după iluminarea sa. În respectivul tratat, el a spus în
mare următoarele: Se poate gândi numai în trei feluri
despre raportul dintre suflet şi trup. Unul dintre punctele de vedere
este următorul: Trupul este decisiv; prin trup sunt receptate
impresiile senzoriale, impresiile senzoriale acţionează asupra
sufletului, sufletul primeşte aceste influenţe de la trup, şi acesta
este lucrul decisiv. Sufletul este deci într-o măsură oarecare
dependent de trup. Este posibil un al doilea punct de vedere, spune
Swedenborg, care este următorul: Trupul este dependent de suflet;
sufletul este cel care păstrează în sine impulsurile spirituale.
El îşi făureşte trupul, pe care îl foloseşte în
timpul vieţii. Nu trebuie vorbit despre o influenţă fizică, ci de una
psihică, sufletească. Al treilea punct de vedere posibil, zice
Swedenborg, este că atât sufletul cât şi trupul există unul
lângă altul, şi nici nu acţionează unul asupra celuilalt, ci un
principiu mai înalt stabileşte o armonie, o concordanţă, ca
între două orologii care nu se influenţează reciproc
arătând amândouă aceeaşi oră. O influenţă superioară
stabileşte o armonie. Deci când asupra simţurilor mele se
acţionează printr-o impresie exterioară, sufletul gândeşte,
însă nici una nu are legătură cu cealaltă, ci o putere superioară
acţionează asupra sufletului cu o impresie corespunzătoare cu cea
făcută în suflet din exterior, prin simţuri. – Swedenborg discută
cum primul şi ultimul punct de vedere îi este imposibil celui
care poate privi în lumea spirituală, cum le este clar celor
iluminaţi că prin forţele sale sufletul se află în legătură cu un
Soare spiritual, aşa cum stă trupul fizic în relaţie cu Soarele
fizic, însă că tot ceea ce este fizic este dependent de
spiritualul-sufletesc. Deci el explică, aş zice, într-o nouă
manieră ceea ce am numit noi, legat de Misterii, taina solară, taina pe
care o avea Iulian Apostatul în faţa privirii spirituale
când vorbea despre Soare ca fiinţă spirituală, fapt care l-a
făcut un adversar al creştinismului deoarece creştinismul epocii sale
refuza să facă o legătură între Christos şi Soare. Swedenborg a
înnoit pentru epoca sa – atât cât e posibil să se
spună aşa ceva – taina solară prin cunoaşterea sa imaginativă.
Ei bine, am făcut această introducere ca să vă arăt ce se petrece de
fapt în sufletul lui Swedenborg în drumul său spre
cunoaşterea spirituală. Swedenborg oferă asupra acestei chestiuni pe
care am prezentat-o pe scurt, referitor la problema pe care a pus-o el,
un fel de tratat filosofic, însă un tratat aşa cum îl
prezintă cineva care vede în lumea spirituală, nu ca un filosof
modern angajat la o universitate, care nu priveşte întotdeauna
în lumea spirituală. Ei bine, la sfârşitul acestui tratat
Swedenborg vorbeşte despre ceea ce el numeşte un „chip“. Iar prin acest
chip nu înţelege vreun lucru oarecare pe care l-a inventat el, ci
ceva ce el chiar a văzut, ce chiar a stat în faţa privirii sale
spirituale. Adică Swedenborg nu se jenează să vorbească despre
viziunile sale spirituale. El povesteşte ce i-a spus un înger sau
altul, deoarece el ştie, el ştie la fel de bine ca alţii că un oarecare
om pământean i-a comunicat cutare sau cutare lucru. Zice aşa:
„Eram o dată adâncit în contemplare spirituală; mi-au
apărut trei reprezentanţi ai punctului de vedere legat de influenţa
fizică, trei scolastici, aristotelici, adepţi ai lui Aristotel, deci
trei adepţi ai învăţăturii conform căreia totul pătrunde din
afară în suflet prin influenţă fizică. Aceştia erau de-o parte.
De cealaltă parte au apărut trei adepţi ai lui Cartesius [6],
care – deşi într-un mod incomplet – vorbeau despre influenţe
spirituale asupra sufletului. Şi în spatele lor au apărut trei
adepii ai lui Leibniz [7], care vorbeau despre
armonia prestabilită, deci despre independenţa trupului fizic faţă de
suflet şi despre armonia stabilită din afară. Eram înconjurat de
nouă siluete, spune Swedenborg. Asta a văzut el. Iar conducătorii
deosebit de strălucitori ai celor trei grupuri de câte trei
siluete erau chiar Leibniz, Cartesius şi Aristotel. Deci el povesteste
cum a avut această viziune aşa cum ar povesti cineva ceva din viaţa
fizică. Apoi, spune el, din fundal s-a desprins un geniu cu o făclie
în mâna dreaptă. Şi vânturând el făclia aceasta
prin faţa siluetelor, deîndată ele începură să se certe.
Aristotelicii susţineau influenţa fizică din punctul lor de vedere,
cartezienii influenţa spirituală din punctul lor de vedere,
leibnizienii cu maestrul lor aşişderea. Asemenea lucruri, asemenea
viziuni pot să intre până în cele mai mici amănunte.
Swedenborg povesteste că Leibniz a apărut într-un soi de togă, al
cărei colţ îl ţinea adeptul sau Wolff [8].
Asemenea mărunţişuri apar mereu în cazul unor asemenea experienţe
de cercetare cu ajutorul privirii spirituale şi în care aceste
trăsături sunt caracteristice. Deci au început să polemizeze.
Motivele erau toate bune, pentru că tot ce e pe lume poate fi apărat.
După o vreme, după ce s-au certat destul, a apărut din nou geniul,
însă acum avea făclia în mâna stângă şi cu ea a
luminat din spate capetele. De-abia acum au început cu adevărat
să se lupte, spunând: Acum nici trupul nostru, nici sufletul
nostru nu pot deosebi ce este corect. Aşa că au căzut de acord să pună
într-o cutie trei bileţele. Pe unul scria „influenţă fizică“, pe
al doilea „influenţa spirituală“, pe al treilea „armonie prestabilită“.
Apoi au tras la sorţi şi a ieşit bileţelul cu „influenţa spirituală“.
Au spus ei: Deci să recunoaştem influenţa spirituală. Atunci, din lumea
superioară se pogorî un înger şi spuse: Asta nu este numai
aşa, ca şi cum aţi fi tras întâmplător biletul cu
„influenţa spirituală“, ci a fost prevăzut astfel de către conducerea
înţeleaptă a Universului, deoarece aceasta corespunde adevărului.
Da, vedeţi, chipul acesta îl relatează Swedenborg. Desigur,
fiecare e liber să considere acest chip cât se poate de
neînsemnat, poate chiar simplist şi naiv; însă nu despre
asta e vorba, dacă e sau nu ceva naiv, ci că există acest chip. Şi ceea
ce pare poate cel mai simplist şi naiv este tocmai lucrul cel mai
profund. Căci ceea ce apare aici în lumea fizică drept ceva
în afara oricărei legi, întâmplarea, apare ca simbol,
văzut din lumea spirituală, cu totul altfel. Şi se ajunge atât de
greu la cunoaşterea întâmplătorului deoarece
întâmplarea este numai o umbră a unor necesităţi mai
înalte. Însă Swedenborg vrea să sugereze ceva special,
adică nu el vrea asta, ci „asta“ se vrea în Swedenborg. Se
formează această imagine pentru că „ea“ doreşte acest lucru în
el. Aceasta este de fapt o expresie fidelă a modului în care el a
ajuns la adevărurile sale, o expresie fidelă a spiritului din care a
extras această prezentare, acest tratat. Ce au făcut cartezienii? Au
vrut să demonstreze influenţa spirituală din motive raţionale omeneşti,
din motive de înţelegere omenească. Se poate ajunge astfel,
într-adevăr, la rezultatul corect; însă este ca atunci
când o găină oarbă găseşte un bob de porumb. Aristotelicii n-au
fost nici ei mai incapabili decât cartezienii; ei au susţinut
influenţa fizică, din nou din motive omeneşti. Leibnizienii nu au fost,
fireste, mai necugetaţi decât celelalte două grupuri, însă
ei au susţinut armonia prestabilită. Swedenborg nu s-a îndreptat
nicidecum pe acest drum către spirit, ci şi-a dezvoltat toate
capacităţile sale omeneşti pentru a se pregăti ca apoi să primească
adevărul. Iar această primire a adevărului – nu fabricarea adevărului,
ci primirea adevărului –, această preluare a adevărului, asta voia el
să exprime, sau aceasta s-a dorit să se exprime prin tragerea
bileţelelor din cutie. Asta e esenţialul.
Asemenea lucruri însă nu găsesc în sufletescul nostru
valenţa corectă dacă le născocim noi înşine, ci doar atunci se
raportează corect sufletul nostru la ele când le avem
într-o imagine, chiar dacă imaginea poate fi numită
simplist-naivă de către oamenii raţionali. Căci imaginea acţionează
altfel în sufletul nostru decât noţiunea raţională,
imaginea ne pregăteşte sufletul să preia adevărul din lumea spirituală.
Asta e esenţa problemei. Iar când omul ia în considerare
aceste lucruri temeinic, treptat-treptat se va obişnui cu noţiunile şi
reprezentările care îi sunt realmente necesare omului epocii
actuale, pe care el trebuie să le obţină şi care astăzi – numai din
aversiune, nu din alte motive, dintr-o aversiune născută din
materialism – i se par inaccesibile.
Întregul spirit al consideraţiilor noastre a fost orientat
pentru examinarea evoluţiei omenirii, astfel încât să fie
pus în evidenţă faptul că într-o primă parte ea s-a
desfăşurat mergând spre un anumit moment crucial. În acest
moment survine Misteriul de pe Golgota. Apoi istoria continuă. Cele
două desfăşurări ale evoluţiei umanităţii, înainte şi după
Misteriul de pe Golgota, sunt complet diferite; şi am caracterizat
suficient în ce mod sunt cele două curente diferite. Însă
mai imaginaţi-vă următorul lucru, pentru a putea resimţi
îndeajuns în sufletele dumneavoastră această diferenţă.
Închipuiţi-vă că în vremurile străvechi era
întotdeauna posibil ca, fără să facă în sufletul său
pregătiri deosebite legate de activitatea exterioară – căci în
Misterii ele erau legate de ceremoniile exterioare, de activităţile
cultice –, omul, prin faptul că se organizau unele acţiuni exterioare,
ajungea la convingerea asupra existenţei lumii spirituale şi totodată
asupra nemuririi sale, deoarece înainte de Misteriul de pe
Golgota organismul său era încă predispus la aceasta. La vremea
Misteriului de pe Golgota a încetat capacitatea organismului
omenesc de a face să emane din sine convingerea despre nemurire. Vă rog
să înţelegeţi bine expresia „a face să emane din sine“. Această
posibilitate a încetat. Trupul nu mai permite să se stoarcă din
el viziunea nemuririi. Acest lucru a fost pregătit în secolele
dinaintea Misteriului de pe Golgota, şi este realmente extraordinar de
interesant de văzut cum acest colos al gândirii, Aristotel, cu
câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgota, face
toate eforturile să înţeleagă nemurirea sufletului şi totuşi nu
ajunge decât la o reprezentare foarte stranie a nemuririi. Pentru
Aristotel, omul nu este om complet decât dacă are un trup, dacă
chiar are trup. Iar Franz Brentano, unul dintre cei mai buni
aristotelici ai vremurilor noi, spune în consideraţiile sale
despre Aristotel că omul nu ar mai fi deplin dacă i-ar lipsi vreunul
din membre; şi atunci cum să fie un om complet dacă îi lipseşte
întregul trup? Astfel, pentru Aristotel, când sufletul
trece prin poarta morţii, el este împuţinat faţă de cum era aici
în trup. Aceasta este neputinţa de a mai privi cu adevărat
sufletescul, în opoziţie cu vechea capacitate de a recunoaşte
sufletescul, de a-l recunoaşte în nemurirea sa. Dar aici
intervine faptul straniu că acest Aristotel este pe parcursul
întregului Ev Mediu filosoful care dă tonul. Tot ceea ce este
în stare să cunoască cineva – spun scolasticii – a fost cunoscut
de Aristotel, iar ca filosofi nu putem face altceva decât să ne
bizuim pe Aristotel, să trăim după exemplul lui. Nu se mai doreşte
dezvoltarea unor capacităţi spirituale, a unor forţe apirituale care să
depăşească măsura aristotelismului. Iată ceva foarte important. Şi
aceasta duce, aş zice, înainte de toate la înţelegerea
faptului de ce sub domnia lui Constantin Iulian Apostatul a refuzat
creştinismul, aşa cum era el vieţuit în Biserica de atunci.
Trebuie să vedem aceste lucru într-o lumină superioară. Am
cunoscut personal pe unul din cei mai buni aristotelici din prezent
în afară de Franz Brentano, pe Vincenz Knauer [9],
care a fost călugăr benedictin şi care realmente avea faţă de
Aristotel, din conştienţa sa de catolic, exact aceeaşi atitudine pe
care o aveau faţă de el scolasticii, adică spunea despre Aristotel că
încearcă să cuprindă cu privirea tot ceea ce se poate cunoaşte
despre nemurirea sufletului prin cunoaşterea omenească. Iată modul
foarte interesant în care Vincenz Knauer îşi formulează
părerea în această privinţă: „Sufletul însă, adică în
cazul acesta spiritul omenesc ce se desparte de lume“ – deci spiritul
omenesc ce părăseşte lumea fizică, care trece prin poarta morţii – „se
găseşte aşadar, după Aristotel, nu într-o stare completă, ci
într-una nefavorabilă destinaţiei sale, într-o stare
cât se poate de incompletă. Imaginea ce i s-ar potrivi nu este
în nici un caz cea deseori întrebuinţată, adică cea a unui
fluture care, abia ieşit din cocon, se leagănă în albastrul eter
ceresc. El se aseamănă mai degrabă cu un fluture căruia mâini
crude i-au smuls aripile, iar acum se târăşte neputincios
în ţărână ca cel mai nenorocit vierme“.
Este un fapt de mare însemnătate că cei care-l cunosc bine pe
Aristotel admit în mod absolut că în realitate cunoaşterea
omenească nu ar trebui să ajungă la nimic altceva decât la
această recunoaştere. Din asta se vede însă că e nevoie să
foloseşti ceva forţă pentru a te împotrivi celor ivite din
această evoluţie. Căci fără să ştie, materialismul de azi se află –
după cum am mai amintit – puternic influenţat de acea desfiinţare a
spiritului care s-a înfăptuit prin conciliul de la Constantinopol
la 869, când nu s-a mai acceptat ca omul să fie compus din trup,
suflet şi spirit, ci spiritul a fost desfiinţat, iar omul a fost
considerat numai ca suflet şi trup.
Materialismul modern merge acum mai departe. El desfiinţează acum şi
sufletul. Însă aceasta este o evoluţie foarte logică. E nevoie
aşadar de ceva forţă şi ceva curaj pentru a găsi din nou drumul
înapoi, şi asta în modul corespunzător. Iulian Apostatul,
care era iniţiat în Misteriile eleusine, era conştient de faptul
că printr-o anumită dezvoltare a sufletului omenesc se poate ajunge la
recunoaşterea caracterului nemuritor al sufletului. El poseda o
cunoaştere a acestei taine solare. Şi vedea din această perspectivă
ceva care i se părea groaznic. El nu putea concepe că apariţia acelui
fenomen care lui i se părea îngrozitor era o necesitate;
însă pentru el a fost groaznic. Ce vedea el de fapt? Privind
în vremurile străvechi, vedea că oamenii, fie direct, fie
indirect, prin Misterii, se aflau sub conducerea puterilor şi fiinţelor
extrapământene. Vedea că din sfere spirituale se poate realiza
acest lucru aici pe Pământ, ajutându-i pe oameni să aibă
cunoştinţe din aceste sfere. Asta vedea el. Iar acum vedea creştinismul
constantinic luând forma care aplica asupra organizării creştine,
asupra societăţii creştine vechile forme de bază ale Imperiului roman,
vedea cum creştinismul se instala în ceea ce Imperiul roman
construise numai pentru ordinea socială exterioară. Asta vedea el. El
vedea divin-spiritualul sub jugul Imperiului roman. Asta a fost pentru
el lucrul îngrozitor. Trebuie înţeles că asta a fost
necesar o vreme, însă Iulian Apostatul nu a putut înţelege,
fapt care s-a tradus în opoziţia lui faţă de ce s-a
înfăptuit în plan exterior. Şi mai trebuie să avem în
vedere marile vremuri ale începutului creştinismului dinainte de
perioada constantinică, după cum v-am mai atenţionat. Căci atunci au
fost date marile impulsuri, care apoi s-au estompat, s-au şters,
deoarece cunoaşterea omenească liberă aflată sub influenţa impulsului
christic a fost încorsetată în deciziile conciliului.
Dacă ne întoarcem la Origene, la Clement din Alexandria
vedem că aceste spirite, sunt mărinimoase şi mai au în
ele ceva grecesc, numai că poartă în sufletul lor o conştienţă a
acelui mare fenomen care s-a înfăptuit prin Misteriul de pe
Golgota. Însă ei vorbesc despre acest Misteriu de pe Golgota şi
despre cel care a trecut prin el, într-un mod care în
prezent este considerat de toate confesiunile drept erezie. De fapt
marii Părinţi ai Bisericii din epoca preconstantinică sunt cei mai mari
eretici. Sunt recunoscuţi de Biserică, cu toate acestea sunt cei mai
mari eretici. Căci pe de o parte, fiind atât de conştienii de
măreţia Misteriului de pe Golgota şi de importanţa lui pentru evoluţia
Pământului, nu sunt deloc dornici să distrugă drumul către
Misteriul de pe Golgota, calea Misteriilor, calea vechii clarvederi,
ceea ce a vrut apoi creştinismul constantinic, după cum am văzut. Mai
ales la Clement din Alexandria se poate vedea cum străluminează peste
tot din operele sale taine care sunt într-o măsură atât de
mare tainice încât omului de azi îi este greu să
gândească ceva legat de o noţiune corespunzătoare. Clement din
Alexandria [10]vorbeşte de pildă
despre Logos, despre înţelepciunea ce străbate unduind lumea. El
îşi reprezintă acest Logos ca pe o muzică a sferelor plină de
sens. Şi-l reprezintă într-un mod foarte viu. Şi îşi
imaginează că ceea ce exterior este lumea vizibilă într-o măsură
oarecare este expresia muzicii sferelor, aşa cum vibraţia corzilor este
expresia miscării undelor muzicale. Şi astfel pentru Clement din
Alexandria silueta omenească devine imagine a Logosului. Cu alte
cuvinte, Clement din Alexandria apelează la Logos, şi, privind silueta
omenească, ea îi apare ca o confluenţă de sunete emanate de
muzica sferelor. Omul este o imagine a Logosului, zice el. Şi în
numeroase afirmaţii ale lui Clement din Alexandria găsim dovezi ale
faptului că în el a trăit cea mai înaltă
înţelepciune, însă în întregime străluminată de
ceea ce radiază din Misteriul de pe Golgota. Vă rog să comparaţi cu
ceea ce domneşte astăzi în multe domenii afirmaţii ca cele ale
lui Clement din Alexandria pe care le-am prezentat şi veţi avea păreri
foarte ciudate despre dreptul de a recunoaşte un om precum Clement din
Alexandria fără a-l înţelege.
Când se vorbeste azi despre faptul că ştiinţa spiritului
doreşte să fie ceva care se află în întregime în
curentul creştinismului, ceva ce trebuie să înflorească neapărat
din creştinism pentru vremurile noastre, vin numeroşi oameni – am mai
văzut acest lucru, trăim încontinuu aceste lucruri! – care spun:
Înviere a vechii gnose! Şi când vine vorba de gnosă, o
mulţime de oameni care reprezintă azi creştinismul începe să-şi
facă cruce ca şi cum l-ar vedea pe dracul. Însă gnosa pentru
vremurile actuale este ştiinţa spiritului, numai că gnosa avansată
actuală este altceva decât gnosa cunoscută de Clement din
Alexandria. Şi totuşi, cum de se exprimă Clement din Alexandria ca unul
care a trăit în a doua jumătate a celui de-al II-lea secol
creştin? El spune: Credinţa, ei bine, asta este ceva de la care se
porneşte. Credinciosul Bisericii de azi vrea să rămână la asta.
Credinţa este gnosă, foarte bine, spune el, însă o recunoaştere
constrânsă a necesităţii, gnosa dovezii adeveritoare şi
întăritoare a ceea ce s-a preluat în credinţă, prin
îndrumarea Domnului, clădită pe credinţă, continuând
această credinţă spre incontestabilitate şi înţelegere
ştiinţifice. Iată, aveţi aici exprimat de către Clement din Alexandria
pentru epoca sa ceea ce trebuie înfăptuit astăzi. Aveţi aici
exprimat ca cerinţă a creştinismului faptul că gnosa, ştiinţa
spiritului actuală, trebuie să se instaureze în mod viu în
evoluţia creştină. Omul obtuz de azi spune: Ştiinţa pe de-o parte – pe
care el vrea s-o limiteze la faptele exterioare –, credinţa pe de alta;
credinţa nu trebuie să se amestece în ştiinţă. Clement din
Alexandria spune: Credinţei îi este dată gnosa, gnosei – iubirea,
iubirii – moştenirea. Aceasta este una din cele mai profunde sentinţe
legate de evoluţia spiritului omenesc deoarece ea depune mărturie
pentru o adâncă legătură cu viaţa spirituală. Se porneşte de la
credinţă; însă credinţei îi este dată gnosa, adică ştiinţa,
cunoaşterea. Şi abia din cunoaşterea vie, adică din adâncirea
în lucruri, curge iubirea propriu-zisă, iar din iubirea adevărată
– folosirea moştenirii dumnezeirii. Dumnezeirea poate curge prin
omenire, aşa cum a curs la începuturile veacurilor, numai dacă
îi este dată credinţei gnosa, gnosei – iubirea, iubirii –
moştenirea. Asemenea maxime trebuie privite şi astfel,
încât să se vadă în ele mărturii ale profunzimii unui
asemenea spirit.
Şi pe cât de greu este, pe de-o parte, pe atât este de
necesar, pe de alta, să li se facă astăzi oamenilor din nou accesibilă
adevărata formă a vieţii creştine. Căci dacă astăzi anumite lucruri
sunt caracterizate în mod corect, ele arată în ce constau
neajunsurile vremurilor noastre. Aceste neajunsuri se manifestă de
obicei prin faptul că nu se doreşte să se observe cum funcţionează de
fapt lucrurile. Când un sat din Alpi este îngropat sub o
avalanşă, toţi văd cum se prăvale avalanşa peste oameni. Însă
cine vrea să caute originea avalansei trebuie probabil s-o caute
într-un Firicel de zăpadă, acolo, sus. Va fi uşor de observat
surparea satului sub avalansă; în schimb, faptul că aceasta este
cauzată de un firicel de zăpadă nu va fi uşor de constatat, mai ales nu
în fizic. Ca şi în cazul marilor fenomene ale istoriei
mondiale! Faptul că acum ne aflăm în mijlocul unei
îngrozitoare catastrofe a omenirii este vizibil, aceasta este
avalansa care s-a prăbuşit. Locul în care trebuie să căutăm
punctele de pornire este acolo de unde încep să se rostogolească
firicelele de zăpadă. În orice caz, trebuie să căutăm diferitete
firicele de zăpadă; însă nu se urmăresc până acolo unde ele
se transformă în avalanşă. Şi astăzi lumea nu priveşte cu plăcere
când anumitor lucruri li se spune pe nume.
Să presupunem acum că cineva vrea să-şi formeze azi o părere cu
privire la un anumit domeniu ştiinţific. Cum procedează el în
general? Ei bine, se bizuie pe judecata unui om care lucrează în
specialitatea respectivă. De ce este părerea acestuia decisivă? Pentru
că respectivul om are un post de profesor la universitatea cutare sau
cutare. Acesta este în general motivul pentru care unul sau altul
este recunoscut astăzi ca om de ştiinţă. Dar să luăm un caz concret.
Ştiu foarte bine că nu te faci simpatizat atunci când le spui
acestor lucruri pe nume, însă tot nu foloseşte la nimic; dacă,
în continuare, din ce în ce mai mulţi oameni nu le vor
spune lucrurilor pe nume, nu se va ieşi din această mizerie. Să
presupunem că o autoritate în materie spune următorul lucru:
Lumea continuă să vorbească despre trup şi suflet la om. Acesta este de
fapt un dualism nesatisfăcător, trup şi suflet. Faptul că azi
încă mai vorbim despre trup şi suflet este numai fiindcă trebuie
să ne exprimăm prin limbă, iar limba nu am creat-o noi în
prezent, ci ne-a fost lăsată de demult, când oamenii erau mult
mai puţin capabili decât profesorii universitari de azi. Pe
atunci, oamenii aceia neinstruiţi mai credeau că sufletul este diferit
de trup. Iar când discutăm azi despre aceste lucruri trebuie să
ne folosim de aceste cuvinte; suntem sclavi ai limbii, şi încă ai
limbii oamenilor neinstruiţi care nici măcar nu angajau asemenea
profesori inteligenţi cum suntem noi. Şi, spune el mai departe: Deci
trebuie să se vorbească într-adevăr despre trup şi suflet; numai
că treaba este neîndreptăţită. Căci atunci când un om
vorbeste absolut neperturbat de oamenii din trecut el spune, probabil:
Da, văd acolo o floare şi mai văd un om. Pe omul acela îl pot
vedea în ce priveste culoarea chipului său şi silueta sa, aşa cum
văd şi floarea. Restul trebuie să-l deduc. Atunci cineva ar putea să
spună: Da, dar şi celălalt vede floarea, iar imaginea florii trăieşte
în sufletul său. Însă asta e pură iluzie. Ceea ce obţinem
prin perceperea florii, prin perceperea pietrei este impresie
sensibilă, şi este şi în cazul perceperii omului tot impresie
sensibilă. Faptul că mai trăieşte ceva şi în suflet este pură
iluzie. Toate sunt doar raporturi faţă de obiectele respective.
Ei îşi spun: Nu ne putem reprezenta nimic din ceea ce ne spune
omul acesta. Să-i mulţumim Domnului că respectivii nu-şi pot reprezenta
decât ceva, foarte puţin. Căci întreaga discuţie este cea
mai prostească din câte pot exista, este într-un anume sens
prostia personificată. Această prostie personificată apare în
multitudinea de cercetări scrupuloase întreprinse în
laboratoare asupra creierului uman, asupra a tot felul de rezultate
clinice şi aşa mai departe. Adică, respectivul este un prost. El e
capabil să dea rezultate clinice bune deoarece are la dispoziţie
clinicile; dar ceea ce vorbeşte despre aceste lucruri este prostie
curată. Azi aceşti proşti nu sunt deloc rarităţi, ci sunt de fapt lucru
curent. Bineînţeles că nu te faci îndrăgit spunând
aceste lucruri. Seria de conferinţe publicată de respectivul sub formă
de carte – iertaţi-mă, dar persoana se numeste în mod curios
chiar Verworn (Confuz, n.tr.) [11], deşi
bineînţeles iau aceasta numai drept o coincidenţă în planul
fizic –, cartea care redă seria de articole se numeşte Mecanica vieţii spirituale. S-ar
putea scrie la fel de bine despre „Lemnozitatea fierului“, ar avea la
fel de mult sens. Da, de vreme ce viaţa noastră spirituală este
străbătută în capetele cele mai luminate de asemenea „ascuţime a
gândirii“ – Verworn descrie ce vede, numai că amestecă în
aceasta gândurile sale cele mai stupide –, nu trebuie să ne mirăm
dacă nu se pot deloc descurca, orienta tocmai acele discipline care nu
au norocul să fie adevărate cel puţin în ceea ce priveste
aspectul exterior-sensibil, care nu pot privi nimic exterior. Ştiinţele
privind statul, cărora într-o măsură oarecare le lipseste
sprijinul faptelor exterioare, ar trebui să posede gânduri
conforme cu realitatea, dar nu le au, din motivele menţionate data
trecută. Însă oamenii dau singuri cu nasul de aceste lucruri.
V-am prezentat un om foarte calificat: pe Kjellén,
gânditorul suedez. În mod cert, este unul dintre cei mai
buni. Iar cartea sa Statul ca formă
de viaţă este de o mare bogăţie spirituală; însă către
final el vine cu o idee stranie, cu care nu poate face nimic, cu care
nici alţii nu au în prezent ce să facă. El citează pe un anume
Fustel de Coulanges [12], care a scris La
cité antiyue, în care dezvoltă ideea că, în mod
ciudat, dacă ne întoarcem în statele străvechi, dacă
cercetăm statele precreştine, acolo aproape întreg statul este
clădit pe cult; întregul stat este clădit pe ordinea
spiritual-socială. Vedeţi, deci, oamenii se lovesc de aceste lucruri,
căci v-am povestit data trecută cum a emanat din Misterii
întreaga ordine socială, cum era ea cu adevărat ceva spiritual.
Studiind aceste probleme, oamenii descoperă asemenea lucruri,
însă nu le pot înţelege, le este imposibil să
gândească ceva în legătură cu acestea. Nu pot face nimic cu
ceea ce le prezintă chiar istoria, care a fost sărăcită de atât
de multe documente.
Cu atât mai puţin se poate face cu cealaltă idee, care trebuie
din nou să învie şi pe care o regăsim tocmai în Misterii
şi, as spune, în acel minunat ecou al Misteriilor, la Platon, şi
pe care am indicat-o ca pe o cale mai nouă de a ajunge la Christos.
Dacă citiţi operele lui Platon, vă întâmpină un lucru
particular. La mijlocul consideraţiilor sale, Platon îl aşază pe
Socrate, pe Socrate înconjurat de discipolii săi. Este discuţia
lui Socrate cu discipolii săi, în cadrul acesteia se dezvoltă
ceea ce doreşte să spună Platon. Platon îl introduce pe Socrate,
care este mort, în scrierile sale. Asta nu este numai o tehnică
beletristică, ci mult mai mult. Este, aş zice, continuarea, ecoul a
ceea ce a trăit în Misterii, unde cei ce urmau să fie iniţiaţi
în Misterii erau ajutaţi să ajungă în contact cu morţii,
care din lumea spirituală conduc mai departe lumea sensibilă
exterioară. Platon dezvoltă o filosofie punându-i pe oameni
în legătură cu morţii. Ideea aceasta trebuie să reînvie,
trebuie să redevină actualitate. Şi am şi indicat cum trebuie să
revină. Trebuie să lăsăm deoparte istoria seacă, redarea pur şi simplu
a evenimentelor exterioare; trebuie să ajungem la posibilitatea de a
trăi cu cei morţi, de a lăsa gândurile morţilor să reînvie
în noi. În sensul acesta trebuie să putem să luăm în
serios ideea Învierii. Aceasta este calea pe care Christos se
descoperă omenirii în subiectiv, în viaţa interioară, calea
pe care El se poate adeveri. Însă acestei căi îi aparţine
dezvoltarea a ceea ce poate fi numit voinţa de gândire.
Câtă vreme vă puteţi forma gândurile numai aşa cum se
formează ele când priviţi lumea exterioară a simţurilor, nu
ajungeţi la gânduri care vin în contact real cu cei morţi.
Trebuie să căpătăm capacitatea de a ne scoate gânduri în
mod elementar din propria fiinţă. Voinţa trebuie să aibă curajul de a
se pune în legătură cu realitatea. Atunci voinţa, care deci se
spiritualizează, va atinge fiinţe spirituale întocmai precum
mâna dumneavoastră atinge un obiect exterior sensibil. Iar
primele fiinţe spirituale vor fi de regulă chiar cele care sunt
într-un fel sau altul legate karmic de morţii noştri. Ceea ce
este necesar este doar ca dumneavoastră să nu vă căutaţi pentru asta
instrucţiuni care pot fi uşor tratate, ştiu eu, scrise pe o coală de
hârtie pe care s-o puneţi în buzunarul de la haină.
Lucrurile acestea nu sunt chiar atât de simple. Mai
întâlneşti chiar şi oameni bine intenţionaii care se
întreabă: Cum pot să deosebesc visul de realitate? Cum deosebesc
eu fantezia de realitate? Da, în fiecare caz în parte, nu
asta trebuie căutat, cum să deosebeşti aceste lucruri după o regulă
dată. Întregul suflet trebuie iar şi iar să se armonizeze, astfel
încât să devină în stare să-şi formeze reprezentări,
să îşi formeze o părere în orice situaţie, precum cineva
doreşte să îşi formeze păreri şi în lumea sensibilă
exterioară, fără nici un fel de instrucţiuni pentru fiecare caz
în parte, ci aşa cum oamenii trebuie să se educe pentru a putea
avea o părere despre un caz anume. Visul poate fi foarte asemănător
contactului cu realitatea, însă nu se poate da pentru fiecare
situaţie un indiciu: Iată prin ce deosebeşti simplul vis de realitate.
Ceea ce spun acum poate fi chiar fals într-un caz sau în
altul, pentru că iarăşi sunt avute în vedere puncte de vedere
diferite. Este vorba tocmai, cum spuneam, ca o persoană să
încerce să-şi facă întregul suflet apt de a judeca în
lumea spirituală.
Luaţi bunăoară cazul, care apare foarte des, că visaţi, credeţi că
visaţi; însă oamenii nu pot să deosebească aşa de uşor visul de
realitate. Cei care azi reflectează la vis gândesc oarecum după
indicaţiile unor oameni precum domnul Verworn, care zice: Putem face un
frumos experiment. Verworn aminteşte, de pildă, următorul experiment
[13];
ca experiment, chiar este foarte frumos: Un om doarme, şi cineva se
duce la fereastră cu un ac cu gămălie şi ciocăneşte. Omul respectiv
visează, se trezeşte şi povesteste altcuiva că a asistat la o rafală de
mitralieră. Visul exagerează, spune Verworn. Ceea ce erau doar
ciocănituri cu un ac cu gămălie au devenit împuşcături. Visul
exagerează. Cum ne putem explica aceste lucruri? Ne putem explica
aceasta, spune domnul Verworn, presupunând că în stare de
conştienţâ trează creierul este deplin activ. În starea de
conştienţă de vis, el se află într-o activitate diminuată,
când este activă conştienţa scoarţei cerebrale; scoarţa cerebrală
este partea creierului cu o activitate mai redusă. Astfel se face că
visul devine atât de bizar; de aceea se ajunge ca niste
ciocănituri ale unui ac cu gămălie să se transforme în foc de
mitralieră, şi tocmai prin activitatea cerebrală micile ciocănituri ale
acului devin împuşcături. Ei bine, acum publicul este de bună
credinţă, pentru că mai sus, unde era vorba de respectivul om adormit,
se spune că visul exagerează, iar mai jos se spune următorul lucru, nu
tocmai cu cuvintele pe care le-am folosit eu: Creierul este mai puţin
activ, din această cauză pare visul bizar – iar cititorul a şi uitat
ceea ce s-a spus mai sus. De aceea nu face legătură între aceste
lucruri. El n-are nevoie decât să creadă: Asta zice o autoritate
în materie, care este angajat de către stat ca să ştie aceste
lucruri, deci trebuie crezut ce spune. Credinţa în autorităţi
este în prezent total înfierată, după cum ştiţi. Dar cine
nu gândeşte astfel despre vis ar putea să spună următoarele: Ar
putea fi corect, şi în această manieră de a gândi se
găseşte în domeniul acesta adevărul. Să presupunem că visaţi
despre un prieten care a murit. Legat de acest prieten visaţi o anumită
situaţie; adică credeţi că visaţi, şi pe urmă vă treziţi. Atunci
gândiţi: Dar acesta e mort de mult! Dar în vis nu v-a venit
în minte că a murit. Acum puteţi să găsiţi tot soiul de
explicaţii inteligente pentru acest vis, conform Mecanicii spiritului; însă,
dacă acesta este un vis, iar visul nu este decât o reminiscenţă a
vieţii diurne, veţi putea cu greu să recunoaşteţi că cel mai puternic
gând pe care-l puteţi avea, adică moartea sa, faptul că prietenul
este mort, nu apare în vis, dacă aţi trăit tocmai o situaţie
despre care ştiţi – şi ştiţi asta foarte precis – că nu aţi fi putut să
o vieţuiţi împreună cu persoana respectivă când ea era
în viaţă. Şi atunci este justificată următoarea judecată: Am
vieţuit acum cu X ce n-aş fi putut trăi în viaţă, ceea ce nu
numai că nu am trăit, ci, aşa cum au fost raporturile mele cu el
în viaţă, nu aş fi putut să trăiesc, iar acum totuşi trăiese
acest lucru. Presupunând că sufletul se află în spatele
acestei imagini de vis, sufletul real care a trecut prin poarta morţii
se află îndărătul acestei imagini de vis. Nu este oare de la sine
înţeles că nu trăiţi împreună cu el moartea? Sufletul
respectiv nu are nici un prilej de a vi se arăta ca fiind mort, el
trăieşte mai departe. Şi, dacă puneţi laolaltă aceste două lucruri şi
le mai legaţi încă de altceva, veţi ajunge să spuneţi: Imaginea
mea acoperă o întâlnire reală cu sufletul respectiv. Şi
faptul că nu-mi vine în minte gândul morţii provine de la
situaţia că ceea ce trăiesc nu este o amintire, ci este venirea către
mine a mortului real. Prin asta eu vieţuiesc ceva care se îmbracă
bineînţeles într-o imagine, însă creând o
situaţie care nu ar fi putut exista. În afară de asta, nici
gaîndul morţii nu vine, fiindcă sufletul trăieşte, deoarece nu
există nici un impuls al sufletului de a-mi transmite un asemenea
gând. Şi atunci aveţi toate motivele să spuneţi: Dacă am un
asemenea aşa-numit vis, trăiesc aici într-o regiune unde nu
intervine un anumit lucru – şi ceea ce spun acum este important,
extraordinar de important –, deoarece caracteristică vieţii noastre
fizice este calitatea intactă a memoriei noastre fizice. Această
memorie nu este disponibilă în egală măsură şi pentru lumea
spirituală în care pătrundem, nu este disponibilă în
acelaşi fel, ci memoria necesară dincolo trebuie s-o dezvoltăm noi
înşine. Memoria fizică există deja, legată de corpul fizic. De
aceea oricine este familiarizat cu această regiune ştie că memoria
fizică nu pătrunde aici. Nu-i de mirare deci că nu există nici o
amintire despre cel mort, ci ceea ce trăim este întâlnirea
cu sufletul viu.
Oamenii care cunoşteau aceste lucruri vorbesc tocmai despre faptul
că ceea ce numim noi aici pentru corpul fizic memorie este cu totul
altceva pentru viaţa spirituală. Cine a lăsat vreodată să acţioneze
asupra lui Divina comedie nu
va putea să aibă nici un fel de dubiu că Dante a avut viziuni
spirituale, că avea acces la lumea spirituală. Pentru cine cunoaşte
limbajul celor care erau familiarizaţi cu lumea spirituală, mărturia
grăitoare se află deja în introducerea pe care Dante a ales-o
pentru a sa Comedie.
Însă Dante ştia foarte sigur; nu era un diletant în lumea
spirituală, era, cum s-ar spune, specialist. El ştia sigur. Un asemenea
om ştie că memoria obişuită nu pătrunde în sfera unde ne
întâlnim cu cei morţi. Iar Dante vorbeşte mult despre morţi
şi despre cum trăiesc morţii noştri în lumina lumii spirituale.
În legătură cu memoria, găsiţi în Divina comedie pasajul superb
[14]:
„Lumină pură, ce te-nalţi atare / Deasupra minţii noastre-n veşnicie, /
redă-mi un strop din ce-am văzut aoare / şi dă-mi puteri ca din
sclipirea-ţi vie / o singură scânteie, barem una, / să las acelei
lumi ce va să vie. / Căci şi puţin de va să-mi cânte struna, /
puţinul depănat din amintire / va scrie gloria ta de totdeauna“. Vedeţi
aici cum a ştiut Dante că nu se poate percepe cu o memorie obişnuită
ceea ce putea veni din regiunile spirituale. Unii oameni spun în
prezent: La ce să ne înălţăm în lumea spirituală, avem şi
aşa destule de făcut în lumea fizică; oamenii destoinici
încearcă să se descurce aici, în lumea aceasta! Da, oare
aceşti oameni au dreptul să creadă că cei din vechime care primeau
înţelepciunea în Misterii luau mai puţin în serios
lumea fizică? Aceştia ştiau că lumea spirituală se întrepătrunde
cu această lume fizică, că acţionează în ea, că morţii acţionează
printre noi, chiar dacă se neagă acest lucru şi chiar dacă prin această
negare se generează doar confuzie. Cine neagă faptul că cei care au
trecut prin poarta morţii acţionează în lumea aceasta este
asemenea cuiva care spune: Ah, să cred eu că chestia asta e
încinsă? – şi pe urmă calcă pe tabla incandescentă.
Bineînţeles că acum nu se poate preciza atât de uşor paguba
ce se produce când acţiunea lumii spirituale asupra celei fizice
nu este luată în considerare, ci este tratată printr-o negare a
acestui fenomen. Vremea noastră nu este prea dispusă să construiască
acel pod care trebuie clădit spre împărăţia de dincolo în
care sunt morţii şi spiritele înalte. Epoca noastră simte,
în multe privinţe, am putea spune, chiar o ură, realmente o stare
de ură faţă de lumea spirituală. Şi este datoria omului de ştiinţă a
spiritului care priveste aceasta cu onestitate să facă cunoştinţă cu
puterile potrivnice dezvoltării noastre spiritual-ştiinţifice, să
analizeze aceste lucruri. Căci chestiunea are într-adevăr
rădăcini adânci, ea îşi are fundamentele acolo unde se află
temeiul tuturor forţelor ce acţionează împotriva adevăratului
progres al omenirii.
NOTE
1. Otto Ludivig, 1813–1865. Citat din Zum elgnen Schaffen (Despre crearea de sine), în vol. VI din Operele lui Otto Ludwig, Leipzig, fără an.
2. Gustav Freytag, 1816– 1895. Citat din introducerea la Scrierile complete ale lui Otto Ludwig, Berlin, fără an.
3. Vezi Die spirituellen Hintergründe der äußeren Welt. Der Sturz der Geister der Finsternis (Fundalul spiritual al lumii exterioare. Prăbuşirea Spiritelor Întunericului) (14 conferinţe, Dornach 29 septembrie–28 octombrie 1917), GA 177.
4. Emanuel Swedenborg, 1688–1772, om de stiinţă naturală şi teosof suedez.
5. Der Verkehr zwischen Seele und Leib (Raportul dintre suflet şi trup) în Scrieri teologice, Jena/Leipzig, 1904.
6. Cartesius (René Descartes), 1595–1650.
7. Gottfried Wilhehn von Leibniz, 1646–1716.
8. Christian Freiherr von Wolff; 1679–1754.
9. Vincenz Knauer; citat din Problemele principale ale filosofiei, p. 202 (v. nota 10 din conferinţa a VIII-a).
10. Clement din Alexandria, citat din Stromateis, cartea VII, capitolul X; citat după Otto Willmann, Istoria idealismului, vol. II, p. 142.
11. Max Verworn, 1863–1921, fiziolog şi filosof.
12. Numa Denis Fustel de Coulanges, 1830–1889, istoric francez.
13. În Mechanik des Geisteslebens (Mecanica vieţii spirituale), capitolul „Somn şi vis“, Leipzig, 1910.
14. Divina comedie, „Paradisul“, cântul XXXIII.
