Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MOARTE PĂMÂNTEASCĂ ŞI VIAŢĂ COSMICĂ

GA 181

CONFERINŢA I

Berlin, 22 ianuarie 1918

Dragii mei prieteni, nu trebuie să vă spun că este o mare bucurie pentru mine faptul că în aceste vremuri grele, bogate în încercări, îmi este din nou îngăduit să fiu împreună cu dumneavoastră. Şi pentru că acum, după un timp îndelungat, putem discuta aici din nou pentru prima oară subiecte ale ştiinţei spirituale, se cere de la sine îndeosebi ca în aceste vremuri grele să amintim cât de departe trebuie să fie ştiinţa spirituală de faptul de a fi o simplă teorie, cât trebuie ea mai degrabă să fie un sprijin substanţial, solid, care leagă laolaltă sufletele oamenilor; care nu uneşte numai sufletele oamenilor ce sunt aici, pe planul fizic, ci pe acestea le leagă laolaltă şi cu sufletele celor care trăiesc în lumile spirituale. Aceasta se cere de la sine în special în acest timp în care nenumărate suflete au părăsit planul fizic în circumstanţe despre care am vorbit adesea, în acest timp în care atât de multe suflete sunt expuse afară celor mai grele încercări pe care le-a pus poate până acum oamenilor istoria mondială. Făcând abstracţie de reprezentările uzuale care curg prin sufletele noastre la începutul acestor conferinţe aici şi în alte locuri, încercăm astăzi să îndreptăm într-o formă individuală sentimentele, senzaţiile noastre înspre aceia aflaţi afară (pe câmpul de luptă), ca şi înspre aceia care în urma acestor evenimente au trecut prin poarta morţii.

Voi, care vegheaţi peste sufletele pământeşti,
Voi, care urziţi în sufletele pământeşti,
Spiritelor care din înţelepciunea cosmică acţionaţi cu iubire
Ocrotitor asupra sufletelor omeneşti,
Ascultaţi rugăciunea noastră,
Priviţi iubirea noastră,
Care una s-ar vrea
Cu razele voastre de puteri ajutătoare
Dăruite spiritului, trimiţând iubire!

Iar în privinţa acelora care au trecut deja în acest timp prin poarta morţii:

Voi, care vegheaţi peste sufletele din sferele cosmice,
Voi, care urziţi în sufletele din sferele cosmice,
Spiritelor, care din înţelepciunea cosmică acţionaţi cu iubire
Ocrotitor asupra oamenilor sufleteşti,
Ascultaţi rugăciunea noastră,
Priviţi iubirea noastră,
Care una s-ar vrea
Cu fluxurile voastre de puteri ajutătoare
Presimţind spiritul, iradiind iubire!

Iar Spiritul de care încercăm să ne apropiem deja de ani de zile prin strădaniile noastre de cunoaştere spirituală, care spre salvarea Pământului, spre libertatea şi progresul omenirii, a vrut să treacă prin Misteriul de pe Golgota, fie cu voi şi cu grelele voastre sarcini!

Cuvintele comemorative precedente au fost rostite de Rudolf Steiner în timpul războiului în acest mod, sau într-unul asemănător, la fiecare conferinţă ţinută de el în cadrul Societăţii Antroposofice în ţările lovite de război.


Poate că acest timp greu de încercări, în care se află omenirea, va fi totuşi unul care va da de înţeles tot mai mult sufletelor omeneşti însemnătatea aprofundării spirituale; atunci acest greu timp de încercări nu va fi trecut în zadar pentru omenire, atât în acest prezent cât şi pentru viitor. Numai că în ziua de azi ai sentimentul – şi aceste lucruri nu sunt rostite drept critică asupra cuiva, ci tocmai pentru a apela la sentimentele bune şi corecte – ai sentimentul că încă nu a venit timpul în care oamenii să fi învăţat îndeajuns de la greutatea evenimentelor actuale. Ai sentimentul că trebuie să li se vorbească sufletelor omeneşti, inimilor omeneşti, tot mai limpede şi mai limpede din spiritul timpului. Căci vocile omeneşti nu sunt singurele care pot vorbi în ziua de azi; sunt vocile care răsună tainic din faptele foarte grave şi pe lângă gravitatea lor, atât de pline de importanţă.

Întregul pe care îl pot rosti astăzi, aş spune, doar poticnindu-mă şi insuficient în faţa dumneavoastră, îmi stă înaintea ochilor deoarece această călătorie în Elveţia de acum mi-a arătat multe tocmai în privinţa legăturii Mişcării noastre spirituale cu sarcinile timpului. Cel care a citit cu atenţie acel ciclu de conferinţe pe care l-am ţinut înainte de război la Viena [Nota 1] despre trăirile omului între moarte şi o nouă naştere şi despre ceea a putut fi expus acolo în general relativ la viaţa omenească, acela ştie că atunci, înainte de război, au fost indicate cauzele mai profunde, motivele mai profunde ale evenimentelor timpului care s-au manifestat atât de cumplit ulterior. Şi îmi este îngăduit să spun că tot ceea ce poate fi aflat acum aşa, printre rândurile vieţii, trebuie de fapt interpretat, în privinţa a ceea ce se petrece în exterior, drept o dovadă vie a corectitudinii celor spuse atunci. Am desemnat atunci printr-o expresie radicală boala generală a timpului, după cum ştiţi. Se observă deja pe ici, pe colo, că acum oamenii au învăţat câte ceva din marile evenimente. Numai că pe de altă parte se observă de asemenea clar şi limpede, exact atunci când considerăm în corelaţiile lor amănuntele lucrurilor aparent nesemnificative, cât de imobilă a devenit gândirea omenească pe planul fizic în decursul ultimelor secole, cât de încet ajung oamenii la deciziile şi măsurile pe care trebuie să le ia. Aş dori să vă vorbesc astăzi la modul introductiv despre câte ceva care a putut fi trăit chiar în decursul acestei călătorii în Elveţia, deoarece, după cum îmi pare, este necesar ca aceia care se interesează de Mişcarea noastră să se poată încadra puţin şi în imaginea întregului ei context. Dar vă voi expune numai câte ceva, aforistic.

Ca un eveniment deosebit de satisfăcător poate fi considerat faptul că în timpul prezenţei mele de acum în Elveţia, s-au găsit oameni din cercul tinerilor academicieni de la Universitatea din Zürich care au vrut să organizăm un ciclu de conferinţe ţinute de mine la Zürich care să traseze legăturile cu diversele ştiinţe academice. Atunci am ţinut patru conferinţe la Zürich [Nota 2], dintre care cea dintâi a tratat relaţia ştiinţei spirituale antroposofice cu psihologia, cu ştiinţa sufletului; cea de-a doua relaţia acestei ştiinţe spirituale cu istoria, cea de-a treia cu ştiinţele naturii iar cea de-a patra relaţia ei cu ştiinţele sociale, cu marile probleme juridice, sociale ale popoarelor din timpul nostru. Şi poate nu greşim ţinta dacă totuşi am putut vedea atunci – deşi, desigur, la o mare depărtare de ceea ce ne-am fi dorit cu drag –, un anumit interes pentru această trasare de legături cu ştiinţele academice. A putut fi arătat că ştiinţele academice aşteaptă pretutindeni acea completare, aş putea spune, acea împlinire care poate veni numai din partea ştiinţei spirituale orientate antroposofic, şi că ştiinţele parţiale ale prezentului rămân jumătăţi, sau chiar sferturi, dacă nu pot avea această completare. Nicăieri, unde mi-a fost îngăduit în Elveţia să ţin conferinţe nu am neglijat să las să se întrevadă ceea ce lipseşte în această direcţie prezentului nostru, şi ce trebuie să dobândească acest prezent pentru a-şi încorpora tendinţele care să-l conducă într-un viitor corect. Se poate spune că, după ce la început în Elveţia a existat o puternică, curios de puternică opoziţie faţă de Mişcarea noastră, totuşi s-a putut simţi în ultimul timp, treptat – şi precis opoziţia nu s-a redus, ci a devenit chiar mai puternică – că, pe lângă opoziţie s-a dezvoltat un interes mai viu; şi s-ar putea să fie aşa,  de vreme ce karma a adus Goetheanumul nostru în Elveţia, că tocmai activitatea noastră în această ţară ar putea să aibă o mare însemnătate. În special atunci când ea este configurată aşa cum mă străduiesc eu să o configurez: ca activitatea noastră să depună mărturie totodată pentru acele izvoare ale cercetării spiritual-ştiinţifice, care în multe privinţe, din păcate, sunt ţinute ascunse, nescoase în evidenţă şi neluate în seamă tocmai în viaţa spirituală germană. Acesta este un sentiment care în ziua de azi, pe de o parte te afectează chiar cu o anumită mâhnire, şi în mod tragic, iar pe de altă parte, desigur, şi cu o adâncă satisfacţie. Se poate spune: Cine cuprinde cu privirea întreaga pondere a faptului că împreună cu tot restul este ponegrită în prezent şi această viaţă spirituală germană de către patru cincimi din lume – aşa cum se fălesc ei înşişi –, într-adevăr ponegrită, acela care ia în vedere întreaga gravitate a acestui fapt – ceea ce nu se face întotdeauna – acela pe de o parte devine mâhnit, pe de altă parte îşi poate pune speranţe satisfăcătoare în faptul că poate tocmai din partea ştiinţei spirituale orientate antroposofic va fi oferită din nou şi în afară, în lume, posibilitatea acestei vieţi spirituale germane să-şi cucerească acea voce pe care trebuie să o aibă ea, dacă e să nu se producă daune evoluţiei Pământului. Găseşti şi vei găsi întotdeauna posibilitatea de a vorbi tuturor oamenilor, fără deosebire de naţionalitate, dacă le vorbeşti în adevăratul sens despre spirit, ceea ce înseamnă dacă le vorbeşti din adevăratele izvoare spirituale.

Te poate mâhni şi faptul că în timp ce pe de o parte vezi că aceste strădanii spiritual-ştiinţifice dobândesc oarece teren, pe de altă parte apare limpede la lumina zilei cum şi pentru o ţară ca Elveţia este tot mai dificil să se menţină faţă de ceea ce asaltează omenirea în ziua de azi. Nu este uşor ca în faţa presiunii a patru cincimi din lume să-ţi formezi o judecată liberă; şi nu este uşor nici măcar să găseşti cuvintele ca într-o astfel de ţară – care deşi este neutră, este totuşi o ţară în care cele patru cincimi din lume joacă un rol considerabil – să spui tot ceea ce trebuie spus. Relaţiile din lume s-au ascuţit foarte mult.

Acum, pe acest teren, este în favoarea noastră în orice caz, faptul că simplul cuvânt, simpla învăţătură este sprijinită tocmai acolo prin formele şi creaţiile clădirii noastre din Dornach, care pune şi în faţa privirii exterioare ceea ce vrea ştiinţa noastră spirituală, putând arăta în felul acesta că această ştiinţă spirituală, acolo unde i se îngăduie să intervină în viaţa practică, acolo unde nu este respinsă cu brutalitate, este capabilă deja să stăpânească şi să mânuiască viaţa care în prezent are cerinţe atât de mari de la oameni.

Atunci când vorbeşti în ziua de azi despre relaţia dintre ştiinţa orientată antroposofic şi alte ştiinţe şi voinţe ale lumii, atunci se pune problema că trebuie să aduci într-adevăr oamenilor reprezentări cu totul noi, neobişnuite. În general, în adâncurile conştienţei lor, oamenii sunt convinşi foarte confuz că de ici sau de colo trebuie să vină ceva nou. Dar ei sunt şi nemaipomenit de ne-elastici în privinţa gândirii lor, nemaipomenit de înceţi în asimilare. Se poate spune deja: O trăsătură fundamentală a timpului nostru de viaţă rapidă este aceea că oamenii gândesc atât de cumplit de încet. Acest aspect te întâmpină în lucrurile mărunte. La Zürich s-a ajuns să poată fi trase fire de la ştiinţa spirituală antroposofică înspre ştiinţele academice. La Basel am vorbit în public mai devreme decât la Zürich. Cu puţin timp înainte de a trebui să plec din nou din Elveţia, a venit şi din Basel solicitarea să vorbesc într-un context academic despre relaţiile ştiinţei spirituale antroposofice cu celelalte ştiinţe. Dar a fost desigur prea târziu, astfel încât nu s-a mai putut satisface această cerere. – Menţionez acest lucru din două motive: cel dintâi, pentru că ar fi fost de o mare importanţă să vorbesc direct într-un spaţiu dedicat doar ştiinţei academice, organizat pentru studenţimea din Basel, despre ştiinţa noastră spirituală; pe de altă parte îl menţionez pentru că oamenii au fost atât de lenţi, încât au venit abia înainte de închiderea porţilor. Este caracteristic faptul că oamenii se hotărăsc abia înainte de închiderea porţilor pentru cele înspre care elasticitatea gândirii, capacitatea de a asimila rapid, i-ar fi putut conduce mai devreme. Este necesar să discutăm aceste lucruri între noi, ca să ne putem orienta în funcţie de ele. Este suficient să luăm în vedere astăzi numai una dintre aceste teme despre care v-am vorbit în ultima vreme, şi atunci vom vedea deja acel ceva important care trebuie să se întâmple.

Am vorbit la Zürich printre altele şi despre firele care trebuie trase între ştiinţa spirituală orientată antroposofic şi ştiinţa istoriei [Nota 3],  viaţa istorică a omenirii. Doar avem în ziua de azi o istorie. Ea este predată, este predată copiilor, este predată studenţilor. Dar ce este această istorie? Este ceva care nu are nici măcar o bănuială despre forţele care domnesc în viaţa istorică a omenirii, din simplul motiv că întreaga viaţă intelectuală de astăzi urmăreşte să pună în mişcare raţiunea omului; să pună în mişcare conceptele şi ideile obişnuite, aşa-numite pe deplin conştiente, şi să înţeleagă totul pornind de acolo.

Da, astfel se poate înţelege natura exterioară, accesibilă simţurilor, se poate înţelege acea gândire care a trăit un triumf atât de mare pe tărâmul natural-ştiinţific; dar aplicând această gândire la istorie, s-a vrut să se facă din istorie o ştiinţă a naturii. Oamenii s-au străduit în secolul XIX să considere istoria aşa cum se consideră în ştiinţele naturii obiectele accesibile simţurilor. Însă aceasta este o imposibilitate, din simplul motiv că faptele istorice se află în cu totul alte raporturi cu viaţa decât cele natural-ştiinţifice. Ce au oamenii în vedere în privinţa vieţii istorice? Care sunt impulsurile istorice?

Cine crede că poate înţelege impulsurile istorice cu acea raţiune care în ştiinţele naturii poate fi folosită foarte bine, acela nu ajunge niciodată la impulsurile istorice, pentru că acestea acţionează în evoluţia omenească aşa cum acţionează visele în viaţa noastră de vis. Impulsurile istorice nu acţionează în conştienţa obişnuită, cu care dominăm viaţa de zi cu zi sau ştiinţele naturii, ci ceea ce se petrece în istorie acţionează prin impulsuri ca acelea care se desfăşoară numai în viaţa noastră de vis. Se poate spune că devenirea istorică este un mare vis al omenirii. Dar ceea ce intervine în vis ca imagini fugitive devine clar şi limpede în imaginaţiunile ştiinţei spirituale. De aceea nu există istorie care să nu fie ştiinţă spirituală; iar istoria care este predată în ziua de azi nu este istorie.

Hermann Grimm [Nota 4] a remarcat că istoricul Gibbon [Nota 5], când a descris primele timpuri ale cronologiei creştine, a descris doar apusul Imperiului roman, nu şi apariţia treptată a creştinismului, creşterea şi prosperarea sa. Dar, fireşte, Hermann Grimm nu a ştiut motivul pentru care un bun istoric poate descrie bine în orice caz o decădere, dar nu şi o creştere şi o devenire. Motivul este că în modul în care vor să înţeleagă oamenii în ziua de azi istoria, poate fi înţeles numai ceea ce se distruge, nu şi ceea ce devine, ceea ce creşte. Această devenire trăieşte în evoluţia omenirii aşa cum trăiesc de obicei visele în viaţa individuală. De aceea ea poate fi descrisă numai de acela care are imaginaţiuni. Iar cine nu poate avea imaginaţiuni, acela poate fi un Ranke [Nota 6], poate fi un Lamprecht [Nota 7]: el descrie doar cadavrul istoriei, nu şi adevărul devenirii istorice. Căci impulsurile devenirii istorice sunt doar visate de către conştienţă; iar dacă conştienţa obişnuită încearcă să tălmăcească aceste lucruri care devin istorice, le poate tălmăci numai când ele se află deja în subconştient.

Şi perioada contemporană ne oferă exemple interesante în acest sens. Cine a urmărit această perioadă contemporană, a văzut că în ultimele decenii interesul oamenilor faţă de marile probleme ale corelaţilor cosmice a murit mai mult sau mai puţin, sau a fost întru totul academizat – ceea ce este aproape acelaşi lucru cu a muri –, a fost scolasticizat, da, a fost scolasticizat. Şi există o corelaţie profundă între scolasticizarea din timpul nostru şi faptul că în prezent un pedant aflat în vârful celei mai importante republici vrea să emită cuvintele de ordine pentru omenire [Nota 8]. Dacă ne punem întrebarea: Unde a existat în ultimele decenii un simţ pentru marile corelaţii ale omenirii, pentru ideile care, aş spune, aveau un fel de caracter religios, chiar dacă un caracter religios brut, în timp ce toate celelalte erau mai mult sau mai puţin pe cale de a muri; unde a fost aşa ceva? – atunci se poate spune, dacă vedem corect situaţia: A fost la socialism. – Acolo erau idei, dar idei care nu s-au îndreptat niciodată înspre viaţa spirituală, care s-au îndreptat numai înspre viaţa materială brută. Dar din păcate acestor idei nu li s-a opus nicio altă lume de idei. Şi dacă cunoşti ceea ce a apărut la suprafaţă ca idei ale socialismului, găseşti: Sunt oarecum idei istorice, sunt vise ale omenirii. Dar ce fel de vise? Trebuie să ai un simţ pentru această devenire visată a evenimentelor istorice ale omenirii. Am încercat să le clarific aceasta oamenilor în conferinţele din Elveţia [Nota 9], în sensul că am spus: Să se încerce să se facă din oameni care sunt foarte deştepţi, dar care nu au deloc o înţelegere pentru ceea ce numesc eu acum impulsuri de vis, personalităţi îndrumătoare şi conducătoare şi vom vedea cât de departe se ajunge. – Încercaţi măcar o dată să răspundeţi practic la întrebarea: Cum se poate distruge sistematic o comunitate – aşa am spus, chiar şi în conferinţa publică – pe cât posibil de repede? – Lucrurile trebuie aranjate în aşa fel încât să se formeze un parlament pentru această comunitate, şi să se aducă în acest parlament tot felul de savanţi şi de profesori: acesta este un mijloc sigur de a distruge sistematic o comunitate. Nu e nevoie să fie profesori titulari, pot fi şi conducători socialişti, căci mişcarea are suficienţi profesori. Trebuie să ai un simţ pentru astfel de lucruri, şi atunci îţi vei spune: Cum a venit, de fapt, această întreagă teorie cuprinzătoare a socialismului? Dacă s-ar voi să transpună în realitate teoriile socialiste – probabil că omenirea va putea trăi o dovadă tragică a acestui fapt în Est, dacă nu va înceta din timp şi va încerca să le ducă mai departe –, ele nu vor putea decât distruge. Cum s-a ajuns că aceste idei socialiste au prins rădăcini  în capetele omeneşti? Ce sunt, de fapt, aceste teorii?

Cel care vrea să ştie acest lucru trebuie să cunoască dinăuntru spre afară istoria ultimelor patru secole, dar în special pe aceea a secolelor XVIII şi XIX. El trebuie să ştie că ceea ce este istorie a ultimelor patru secole, este cu totul altceva decât ceea ce stă scris în cărţile de istorie; el trebuie să ştie că istoria ultimelor patru secole, şi în special cea a celor două din urmă este într-adevăr o imagine a luptelor omeneşti de clasă şi de status. Şi Karl Marx [Nota 10], de exemplu, nu a făcut nimic altceva decât că, ceea ce a visat omenirea în decursul celor patru secole, sau al ultimelor două, ceea ce a existat cu adevărat, dar acum este visat până la capăt şi trebuie să facă loc unui timp nou, în momentul în care a fost visat până la capăt, el a întemeiat drept teorie. Socialismul, care a fost întemeiat în teoriile sale în clipa în care realitatea era deja visată până a capăt arată că raţiunea are nevoie de ceea ce a fost deja distrus, de ceea ce a devenit deja cadavru, atunci când abordează lucrurile cu acele mijloace de cunoaştere, care, de exemplu, pot fi foarte valabile în ştiinţele naturii. Trebuie să realizăm tocmai dintr-o asemenea cunoaştere că lumea se află acum într-adevăr la un moment de răscruce, în care trebuie să înveţe să-şi schimbe modul de concepere a devenirii istorice a omenirii – şi prezentul a devenit şi el istorie, şi atunci când trăim în viitor, trăim tot în devenirea istorică; trebuie să realizăm că această devenire istorică nu poate fi înţeleasă altfel decât spiritual-ştiinţific. Căci oamenii nu pot dobândi o imagine corectă nici măcar a celor mai recente evenimente dacă nu dau atenţie ştiinţei spirituale. Aş vrea să vă dau un exemplu [Nota 11], pe care l-am expus adesea în ultima vreme.

Un eveniment important care s-a petrecut printre rândurile vieţii europene în Evul Mediu – aici suntem între noi, şi de aceea putem spune asemenea lucruri, deşi omenirea din afară râde adesea de astfel de lucruri; dar ea nu va râde mereu –; este acela că în decursul Evului Mediu s-a pierdut ştirea, cunoaşterea omenirii europene despre partea occidentală a lumii. Au existat într-adevăr întotdeauna legături, în special între Irlanda şi Anglia şi acel ţinut care se numeşte astăzi America. Pornind din Irlanda şi Anglia au fost cultivate mereu anumite legături spre Vest, şi abia în secolul în care după aceea a avut loc aşa-numita descoperire a Americii, a fost interzisă printr-un document papal, preocuparea de America. Desigur că pe atunci nu se numea „America”. Legătura cu America a dispărut abia în momentul în care a urmat aşa-numita descoperire a Americii de către spanioli; dar istoria exterioară este atât de neclară încât de fapt oamenii au astăzi sentimentul că înainte de 1492 America nu a fost deloc cunoscută în Europa. Asta o cred aproape toţi oamenii. Şi  ar putea fi expuse şi alte fapte similare, pe care ar trebui să le afirme ştiinţa spirituală din izvoarele ei. Ne aflăm acum tocmai la un moment de răscruce, în care tocmai viaţa istorică trebuie considerată din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Acum s-ar putea spune: Dar de vreme ce această ştiinţă spirituală, aşa cum o considerăm noi, s-a putut naşte abia în timpul nostru, cum este atunci cu timpurile anterioare?

Dacă ne întoarcem în timpurile vechi, găsim altceva, care se poate compara oarecum cu ceea ce numim noi în ziua de azi imaginaţiuni ale ştiinţei spirituale; găsim miturile, legendele, iar din puterea miturilor, din puterea legendelor, care erau imagini, au putut fi preluate impulsuri într-adevăr mai reale, mai conforme cu realitatea – chiar şi impulsuri politice – decât din învăţăturile abstracte ale istoriei sau economiei sociale actuale, sau a altora asemănătoare. Căci ceea ce îi ţine pe oameni laolaltă, ceea ce condiţionează convieţuirea socială a oamenilor nu trebuie prins în concepte abstracte. Acest ceva a fost exprimat mai înainte în mituri. Acum, noi nu mai putem compune iarăşi mituri; noi trebuie să ajungem la imaginaţiuni şi să cuprindem prin imaginaţiuni viaţa istorică, şi din acestea să imprimăm din nou impulsuri politice, care vor fi realmente altfel decât impulsurile fantastice la care visează în ziua de azi atât de mulţi oameni, sau mai exact: decât impulsurile pedante.

Fără îndoială, în ziua de azi este dificil să le mai spui oamenilor: Viaţa istorică este de fapt ceva care, opus reprezentării obişnuite, se desfăşoară în subconştient. Dar pe de altă parte, această viaţă tăinuită omului chiar bate tare la porţile evenimentelor, la poarta impulsurilor omeneşti în general. Se poate spune – şi acest lucru s-a văzut chiar la conferinţele de la Zürich [Nota 12] – că oamenii ar vrea pretutindeni să ajungă laolaltă cu acele strădanii de cunoaştere care vor şi ele să ajungă la spirit, dar cu mijloace total insuficiente. La Zürich, oamenii fac cunoştinţă în special cu psihologia analitică, devenită acolo deja academică, aşa-numita psihanaliză [Nota 13], şi chiar după conferinţele mele au urmat cele mai ciudate controverse asupra legăturilor ştiinţei spirituale orientate antroposofic cu psihologia. Dar psihanaliştii se apropie, ca să zicem aşa, legaţi la ochii spirituali de această lume a ştiinţei spirituale, şi nu se pot familiariza cu ea. Dar această lume bate la uşa care ar trebui să fie deschisă oamenilor în ziua de azi.

Aşa de exemplu, există la Zürich un profesor Jung [Nota 14] care chiar de curând a scris iar o broşură despre psihanaliză – el a conceput multe scrieri de psihanaliză – şi care atinge acolo unele probleme; dar el arată cu acestea tocmai că poate aborda totul doar cu mijloace insuficiente. Vreau să expun un fapt din menţionarea căruia veţi vedea imediat ce am în vedere. Jung expune un exemplu [Nota 15] care este expus mult de către psihanalişti în general.

Unei femei i se întâmplă următoarele: Ea este invitată într-o seară la o sindrofie urmând să rămână într-o casă în răstimpul serii. Stăpâna casei unde este invitată urmează să plece imediat după încheierea cinei, într-o staţiune balneară, pentru că nu este prea sănătoasă. Cina îşi urmează cursul, stăpâna casei pleacă, pleacă şi oaspeţii. Împreună cu un grup de oaspeţi pleacă şi doamna pe care o am în vedere. Oamenii mergeau aşa cum se obişnuieşte să se facă uneori când se pleacă seara de la o sindrofie, nu pe aşa-zisul trotuar, ci mergeau pe mijlocul străzii. Şi atunci a venit dintr-o dată o trăsură de după un colţ. Oamenii s-au ferit de ea, urcând pe trotuar, dar respectiva doamnă nu. Ea a fugit pe mijlocul caldarâmului, chiar în faţa cailor. Surugiul înjura, dar ea a continuat să alerge în acelaşi mod, până a ajuns la un pod peste un  râu. Acolo ea a decis, pentru a ieşi din această situaţie neplăcută, să se arunce peste pod, în râu. Aceasta a făcut ea, şi abia a mai putut fi salvată de oamenii de la petrecere, care alergaseră după ea. Şi deoarece pentru cei din grup era soluţia cea mai la îndemână, ea a fost dusă înapoi de unde veneau, la casa femeii care plecase în călătorie. Ea l-a găsit acolo pe soţul femeii plecate şi a putut petrece cu el câteva ore în casa lui.

Acum, închipuiţi-vă tot ce poate face un om cu mijloace insuficiente dintr-o astfel de întâmplare. Găsiţi atunci, când vă apropiaţi în stilul psihanaliştilor de o astfel de problemă, acele zone tainice din suflet care ne învaţă că sufletul a avut deja, la vârsta de şapte ani, o trăire oarecare legată de cai, astfel încât femeia, la acea plecare de la petrecere, prin vederea cailor de la caleaşcă, a chemat din subconştient acea trăire anterioară şi aceasta a făcut-o să rămână perplexă, aşa încât nu a sărit într-o parte, ci a fugit în faţa trăsurii. Astfel, pentru psihanalist întregul proces devine un rezultat al conexiunilor evenimentelor actuale cu „enigmele nerezolvate ale sufletului” din sfera educaţiei, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt însă o urmărire a lucrurilor cu mijloace insuficiente, pentru că respectivul psihanalist nu ştie că acest subconştient care domneşte în om este şi mai real decât presupune el, că este chiar cu mult mai rafinat şi mai deştept decât ceea ce are omul din raţiunea sa conştientă. Şi cu mult mai curajos şi mai temerar este adesea acest subconştient. Căci psihanalistul nu ştie că se afla un daimon în sufletul acelei femei care a plecat, aş putea spune la fel de bine, de la început s-a dus acolo cu gândul inconştient de a fi singură împreună cu bărbatul, după ce soţia acestuia va fi plecat. Toate acestea sunt organizate cu cele mai rafinate mijloace ale subconştientului, căci omul face totul mult mai sigur atunci când nu participă şi conştienţa sa. Doamna a alergat în faţa cailor pur şi simplu pentru a fi salvată exact la timp, şi s-a comportat în consecinţă. Însă psihanalistul nu vede astfel de lucruri, pentru că el nu presupune că peste tot există o lume sufletesc-spirituală cu care sufletul omenesc se află în legătură. Dar Jung presimte aşa ceva. Din nenumăratele lucruri care îi apar, el presimte că sufletul omenesc se află într-o legătură cu nenumărate alte suflete. Dar el trebuie să fie totuşi materialist, pentru că altfel nu ar fi un om deştept al prezentului. Ce face el aşadar? El spune [Nota 16]: Pretutindeni, sufletul omenesc – acest aspect se vede din lucrurile care se petrec cu sufletul omenesc – se află în legătură cu realităţile spirituale din afara sufletului. – Acestea însă nu există! Aşadar cum ne ajutăm aici? Păi sufletul are un corp, care provine din alte corpuri, iar acestea, la rândul lor, din altele; apoi există o ereditate, iar Jung îşi construieşte ideea că sufletul retrăieşte în conformitate cu ereditatea, tot ceea ce s-a trăit, de exemplu, în privinţa zeilor păgâni. Acestea mai există în om, prin ereditate există în el şi devin „zone sufleteşti izolate” care trebuie catehizate dacă vrei să eliberezi sufletul omenesc de ele. El vede chiar că este o nevoie pentru sufletul omenesc să aibă o relaţie cu acestea, şi că ele ruinează sistemul nervos dacă nu sunt aduse în conştienţă. De aceea el formulează fraza [Nota 17] întru totul justificată din punctul de vedere al filosofiei de viaţă moderne: Sufletul omenesc nu poate exista, fără să se distrugă lăuntric, decât fiind în relaţie cu o fiinţă divină. Acest lucru este la fel de sigur pe cât de sigur este, pe de altă parte, că nu există nicio fiinţă divină. Problema relaţiei fiinţei sufletului omenesc cu Dumnezeu nu are câtuşi de puţin de a face cu problema existenţei lui Dumnezeu.

Aşa scrie în cartea lui. Aşadar reflectaţi la ce anume se expune de fapt acolo: Se constată ştiinţific că sufletul omenesc trebuie să-şi construiască un raport cu Dumnezeu, dar este la fel de sigur că ar fi o nebunie să accepţi existenţa lui Dumnezeu; aşadar pentru propria sa sănătate, sufletul este condamnat să se amăgească cu existenţa unui Dumnezeu. Minte-te că există un Dumnezeu, căci altfel te îmbolnăveşti! – de fapt asta scrie în cartea lui.

Însă de aici se vede că marile probleme enigmatice bat la poartă, şi că prezentul se împotriveşte acestor lucruri. Dacă oamenii ar fi suficient de curajoşi, ar ieşi la fiecare pas în ziua de azi la iveală ceva asemănător. Numai că oamenii nu sunt suficient de curajoşi! Pentru că eu nu spun toate acestea ca să-l critic pe profesorul Jung, ci pentru că eu cred că în gândirea sa el este deja mai curajos decât toţi ceilalţi. El spune ceea ce trebuie să spună, în conformitate cu premisele prezentului. Ceilalţi nu o spun, ei sunt mai puţin curajoşi.

La toate aceste lucruri trebuie să reflectaţi dacă vreţi să cuprindeţi cu privirea ce înseamnă că ştiinţa spirituală vine cu adevăruri ca acesta: ceea ce se petrece în viaţa istorică a omenirii, şi în consecinţă şi în viaţa impulsurilor politice, nu are nimic de a face cu conştienţa obişnuită, nu poate avea nimic de a face cu conştienţa obişnuită; ci poate fi între-adevăr înţeles şi mânuit numai dacă poate interveni conştienţa imaginativă. S-ar putea spune chiar, în privinţa reprezentantului caracteristic al – după cum am spus adesea în ultima vreme – concepţiei antisociale despre istorie în politică, că wilsonianismul trebuie înlocuit printr-o cunoaştere imaginativă a realităţii. Numai că wilsonianismul este foarte răspândit, şi mulţi oameni sunt wilsonieni fără ca ei să bănuiască aceasta. Nu se pune problema numelor, ci a faptelor care trăiesc printre oameni. Eu pot vorbi într-o anumită privinţă nepărtinitor despre Wilson [Nota 18], pentru că pot accentua întotdeauna faptul că eu am exprimat deja o judecată despre Wilson într-un ciclu de conferinţe ţinut înainte de război la Helsingfors [Nota 19], şi nu am avut nevoie să fiu învăţat abia în timpul războiului prin Woodrow Wilson ce fel de spirit şade pe tronul Americii. – S-ar putea însă dovedi de-a dreptul uşor prin vocile adulatoare care au existat pretutindeni în privinţa lui Woodrow Wilson, şi care abia nu mult timp în urmă au dispărut. Acum oamenii ştiu chiar multe. Acum ei ştiu chiar că acest domn care şede pe tronul Americii a preluat pentru conceperea celor mai eficiente documente republicane ale sale vechile mesaje ale răposatului împărat Dom Pedro [Nota 20] al Braziliei, din anul 1864, copiind pur şi simplu frazele conţinute acolo, iar în locurile în care Dom Pedro spunea: Trebuie să intervin pentru interesele Americii de Sud – acum el pune: Eu trebuie să intervin pentru interesele Statelor Unite ale Americii – şi aşa mai departe, cu transformările de rigoare.

Atunci când au apărut şi pe teritoriul nostru, la vremea lor, cele două cărţi ale lui Wilson [Nota 21] «Noua libertate» şi «Doar literatură», vocile care îl lăudau excesiv nu au fost mai puţine; şi asta nu a fost aşa demult, doar de cinci-şase ani în urmă. În acest domeniu al wilsonianismului, oamenii au învăţat câte ceva. Dar în privinţa multor altor lucruri ar fi deja necesar ca oamenii să înveţe, să înveţe de la evenimentele atât de profund radicale ale prezentului. Pentru aceasta, este în orice caz necesar ca unele lucruri să fie luate foarte în serios, lucruri care pot înflori numai pe terenul cunoaşterii spiritual-ştiinţifice. Această ştiinţă spirituală orientată antroposofic este acuzată cu foarte multă uşurinţă că ar fi teoretică, şi i se reproşează că alte direcţii trec nemijlocit la treabă, că ele nu-i chinuie pe oameni cu necesitatea de a înţelege evoluţii cosmice, ci ele vorbesc oamenilor despre iubire, despre iubirea umană generală, despre ceea ce trebuie să iubească oamenii şi cum să iubească. Acum, milenii de-a rândul s-a vorbit despre iubire în acest mod, aşa cum încă vor mulţi să audă şi în ziua de azi; cu toate acestea, felul în care toată această iubire îşi găseşte expresie se vede în lume în ziua de astăzi. Dacă lăsaţi însă ca ştiinţa spirituală să cuprindă un timp cu mult mai scurt sufletele omeneşti, atunci veţi vedea că dacă această ştiinţă spirituală cuprinde într-adevăr sufletele omeneşti, ea va răsări în inimile omeneşti deja ca iubire. Căci iubirea nu poate fi predicată. Iubirea poate doar să crească atunci când ea este cultivată corect. Dar atunci creşte. Şi ea este un vlăstar al spiritului. Ea este şi la om un vlăstar al adevăratei cunoaşteri, al acelei cunoaşteri care nu se îndreaptă doar înspre materie, ci se îndreaptă înspre spirit.

Cu aceasta, nu am vrut să fac nimic altceva astăzi în această conferinţă introductivă decât să indic câteva simţiri care vor fi probabil importante pentru noi tocmai în acest timp. Dar am indicat cum vreau să procedez aici în următoarele conferinţe pe ramură. Eu voi avea de discutat tocmai ceea ce poate trezi în ziua de azi în sufletul omenesc puterea, curajul şi speranţa. Aş vrea să vorbesc despre tot ceea ce poate da ştiinţa spirituală omenirii altfel decât i-au dat secolele precedente, şi aş dori să vorbesc despre ştiinţa spirituală ca despre ceva viu, care nu este teorie în noi, ci care naşte în noi un al doilea om, un om spiritual, care îl poartă şi îl susţine pe celălalt în lume. Şi eu cred că de aceasta are nevoie prezentul înainte de orice. A existat în Evul Mediu un timp, dumneavoastră îl cunoaşteţi cu toţii, în care mulţi oameni au avut imboldul, uneori de-a dreptul fantastic, de a face aur. De ce voiau ei să facă aur? Prin aceasta ei voiau ceva care nu se poate realiza în condiţiile terestre obişnuite. De ce? Pentru că ei vedeau că situaţia terestră obişnuită, dacă nu este spiritualizată, dacă nu este străbătută de impulsuri spirituale, nu poate da omului o adevărată mulţumire. Acesta este, la urma-urmelor, şi conţinutul învăţăturii Evangheliei. Numai că, de obicei, oamenii trec cu vederea lucrul cel mai important, şi ei critică viziunea Evangheliilor că Împărăţia lui Dumnezeu a coborât pe Pământ. Or, nu este ea aici? Ea este aici! Numai că ea nu este în gesturile exterioare. Ea trebuie cuprinsă lăuntric. Numai că nu trebuie tăgăduită, aşa cum este ea tăgăduită în timpul nostru. Şi despre această coborâre a Împărăţiei Spiritului vrem să vorbim în perioada următoare.

În felul acesta am vrut astăzi, aş spune, numai să dau tonul. Timpul nostru depinde şi de construirea punţilor înspre Împărăţia în care trăiesc morţii – numărul acelora care au trecut acum prin Poarta morţii este de milioane. Ei trăiesc printre noi, şi noi putem să-i găsim. Cum putem să-i găsim, şi despre aceasta vrem să vorbim într-un mod reînnoit.