Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MOARTE PĂMÂNTEASCĂ ȘI VIAȚĂ COSMICĂ

GA 181

CONFERINŢA a III-a

Berlin, 5 februarie 1918

Ceea ce am expus în repetate rânduri, ceea ce am discutat adesea aici din cele mai diferite puncte de vedere [Nota 1]: faptul că acea situație de alternare între veghe şi somn are o însemnătate mai profundă în viaţa omenească decât pare pentru observarea exterioară – la acestea ar trebui să reflectaţi bine pentru o observare de ansamblu a lumii, pentru o situare practică în lume în cel mai idealist sens. Pentru observarea obişnuită există faptul aparent că omul alternează cu conştienţa sa între starea de veghe şi cea de somn. Ştim că aceasta este doar un fapt aparent. Căci noi am discutat adesea, din cele mai diferite puncte de vedere [Nota 2], că aşa-numita stare de somn nu durează numai între adormire şi trezire, ci că pentru o anumită parte a fiinţei noastre se menține și în timpul dintre trezire şi adormire. Trebuie să spunem: Nu suntem niciodată treji pe deplin, temeinic, cu toată fiinţa noastră. Somnul se prelungește și în starea noastră de veghe. Cu o parte a fiinţei noastre dormim continuu. Acum ne putem întreba: Cu ce parte a fiinţei noastre suntem de fapt cu adevărat treji permanent în timpul aşa-numitei stări de veghe?

Suntem treji în privinţa percepţiilor noastre, în privinţa a tot ceea ce percepem din lumea sensibilă prin simţurile noastre de la trezire până la adormire. Aceasta este chiar caracteristica percepţiei obişnuite, anume că de la o ne-legare de lumea sensibilă exterioară trecem la trezire la o stare de a fi legaţi cu ea, că foarte curând simţurile noastre încep să fie active şi aceasta ne smulge din acea stare letargică, pe care o cunoaştem în viaţa obişnuită drept starea de somn. Aşadar cu percepţiile noastre senzoriale suntem treji în adevăratul sens al cuvântului. Deja mai puţin treji – o autoobservare făcută aşa cum trebuie poate demonstra acest lucru oricui, şi noi am menţionat-o adesea şi puteţi citi mai multe detalii în această privinţă în cartea mea Despre enigmele sufletului – mai puţin treji, dar în aşa fel încât să putem desemna starea ca fiind stare de veghe reală, suntem în privinţa vieţii noastre de reprezentare. Trebuie să diferenţiem viaţa noastră de percepţie de viaţa propriu-zisă de gândire şi reprezentare. Dacă retrași de la percepţiile senzoriale, aşadar fără să fim îndreptaţi înspre afară, reflectăm, atunci noi suntem la această reflectare deja în sensul obişnuit al cuvântului, şi chiar şi în sensul superior al cuvântului, treji, chiar dacă această stare de trezie din viaţa de pură reprezentare are întotdeauna o nuanţă de visătorie; la unii oameni mai mult, la alţii mai puțin. Şi chiar dacă la mulţi oameni în viaţa de reprezentare se poate amesteca bine aspectul de visare, în mare şi în ansamblu putem totuşi spune: Noi suntem treji şi atunci când ne reprezentăm.

Dar nu suntem treji în timp ce simţim. Fără îndoială, sentimentele tălăzuiesc în afară dintr-o viaţă sufletească nedefinită şi nediferenţiată, iar prin aceea că ne reprezentăm sentimentele, prin aceea că în sentiment, în simţire se amestecă mereu reprezentări, aşadar activităţi treze, suntem de părere că în simţire am fi de asemenea treji. Însă în realitate nu este aşa. În realitate, activitatea noastră în simţire este exact la fel ca visarea obișnuită. Există o profundă înrudire între starea de vis şi starea de simţire propriu-zisă. Dacă am fi capabili în orice moment să luminăm ceea ce visăm – căci cea mai mare parte a vieţii noastre de vis se pierde pentru noi – prin reprezentări, aşa cum luminăm viaţa noastră de sentiment, atunci am şti ceva despre viaţa noastră de vis exact în aceeaşi măsură în care ştim despre viaţa noastră de sentiment, căci sentimentele propriu-zise nu sunt altceva decât vise prezente în suflet. Sentimentele, afectele şi chiar într-un anumit sens şi viaţa pasională sunt prezente în sufletul nostru ca visare. Nici un om nu poate spune prin viaţa sa de veghe, ce se desfăşoară de fapt acolo când simte, sau în ceea ce simte. Acestea tălăzuiesc în sus, după cum am spus, dintr-o viaţă sufletească nedefinită, nediferenţiată şi pe care noi o iluminăm apoi cu lumina reprezentării. Dar este o viaţă de vis. Această înrudire a vieţii afectelor şi sentimentelor cu viaţa de vis a fost bine cunoscută chiar şi de ne-ocultişti, ca de exemplu de eminentul estetician Friedrich Theodor Vischer [Nota 3], care a accentuat adesea ce înrudire profundă există în viaţa sufletească a omului între simţire şi visare.

Şi mai adânc în viaţa sufletească se află viaţa propriu-zisă a voinţei. Ce ştie atunci omul despre ce se petrece de fapt în interiorul său, atunci când spune: Vreau să apuc o carte –, şi când îşi întinde mâna şi ia cartea? Ce se petrece acolo între muşchi şi nerv, ce se petrece în organism şi de asemenea ce se petrece în suflet, pentru ca un impuls volițional să treacă în mişcare, în acţiune, nu este știut de om mai mult decât sunt știute de el evenimentele din somnul profund fără vise. În fapt este aşa: Esența propriu-zisă a vieţii noastre de voinţă este iluminată, la rândul ei, de viaţa noastră de reprezentări. De aceea ea ne apare ca şi cum ne-ar fi conştientă, dar esența propriu-zisă a vieţii de voinţă se află în realitate și de la trezire până la adormire într-o stare deplină de somn.

Vedem aşadar: Cu adevărat treji, treji în adevăratul sens al cuvântului, suntem doar în privinţa percepţiilor noastre în lumea sensibilă şi a vieţii noastre de reprezentare; adormiți, chiar şi referitor la starea de veghe, suntem în privinţa vieţii de sentimente, pe care de fapt o visăm, şi în special în privința vieții noastre volitive, pe care de fapt o dormim încontinuu. Aşa se extinde starea de somn în starea de veghe. Să ne reprezentăm aşadar, cum mergem noi prin lume: Ceea ce trăim noi în stare de veghe cu conştienţa noastră sunt doar perceperea lumii sensibile şi lumea noastră de reprezentare; şi inserată în această trăire a omului este o lume în care înoată sentimentele şi impulsurile noastre de voinţă, o lume care este împrejurul nostru aşa cum aerul este împrejurul nostru, dar care nu intră deloc în conştienţa obişnuită. Cine se apropie în felul acesta de lucruri, realmente nu este prea departe de a recunoaşte în jurul său o aşa-numită lume suprasensibilă.

Numai că tot ce am spus eu acum are consecinţe importante. În spatele a ceea ce am menţionat se ascund fapte importante ale întregii vieţi. Cel ce  ajunge să cunoască viaţa pe care o duce sufletul omenesc între moarte şi o nouă naştere – puteți face cunoștință cu această viaţă într-o formă mai abstractă prin ciclul de conferinţe Făptura interioară a omului şi viaţa între moarte şi o nouă naştere [Nota 4], care a fost ţinut în primăvara anului 1914 la Viena şi care este tipărit – şi cel care se familiarizează cu aceasta, va vedea că în această lume pe care o străbatem dormind, trăim împreună cu aşa-numiţii morţi. Morţii sunt mereu aici. Ei se mişcă, se manifestă aici, într-o lume suprasensibilă. Noi nu suntem separaţi de ei prin realitatea noastră, suntem separaţi de ei doar prin starea de conştienţă. Nu suntem separaţi de morţi altfel decât suntem separaţi în somn de lucrurile din jurul nostru: Noi dormim într-o încăpere, şi nu vedem nici scaunele şi nici alte lucruri care sunt în cameră, în ciuda faptului că ele sunt acolo. Noi dormim în aşa-numita stare de veghe în privinţa sentimentului şi a voinţei printre aşa-numiţii morţi – doar că nu percepem așa, exact la fel cum nu percepem obiectele fizice, care sunt în jurul nostru, atunci când dormim. Aşadar noi nu trăim separaţi de lumea în care domnesc forţele morţilor; noi suntem într-o lume comună cu morţii. Suntem separaţi de ei în conştienţa obişnuită numai prin starea de conştienţă.

Această cunoaştere a faptului de a fi împreună cu morţii va fi una dintre cele mai importante componente pe care ştiinţa spirituală le are de sădit pentru viitor în conştienţa omenească generală, în cultura omenească în general. Căci oamenii care cred că ceea ce se petrece, se petrece numai datorită faptului că acţionează forţele care sunt percepute în viaţa sensibilă, nu cunosc nimic despre realitate; ei nu ştiu că în viaţa care se desfăşoară aici acţionează continuu forţele morţilor, că acestea sunt încontinuu aici. Şi dacă vă amintiţi acum ce am spus în prima conferinţă, când am arătat că practic în ziua de azi, în acest timp materialist, oamenii au o perspectivă complet falsă asupra vieţii istorice, că noi propriu-zis visăm sau dormim istoria în adevăratele ei impulsuri, atunci vă puteţi forma o idee şi despre faptul că în ceea ce nouă ne scapă din viaţa istorică din cauza visării sau dormitului, pot trăi forţele morţilor. În viitor va veni o considerare a istoriei care va ţine cont de acele forţe care au trecut prin poarta morţii şi trăiesc cu sufletele lor în lumea dintre moarte şi o nouă naştere. O conştienţă cu întreaga omenire, şi cu aşa-numita omenire decedată, va avea de dat un cu totul alt colorit culturii omenirii.

Modul de abordare ce îi rezultă cercetătorului spiritual, care poate aplica practic cele tocmai spuse, arată multe amănunte concrete despre această convieţuire dintre aşa-numiţii vii şi aşa-numiţii morţi. Dacă omul ar putea lumina cu reprezentările sale până jos în sentimentele şi impulsurile sale volitive conform naturii lor, atunci ar avea o conştienţă vie continuă despre existenţa celor morţi. Aceasta însă nu o are acum. Şi conştienţa lui obişnuită nu o are din motivul că lucrurile se repartizează în mod ne-obișuit în cadrul vieţii noastre de conştienţă. S-ar putea spune: pentru înţelegerea unei corelaţii cosmice mai înalte este de fapt mult mai important decât viziunea stării de veghe şi a stării de somn de un al treilea aspect. Care este acest al treilea aspect?

Acest al treilea este ceea ce se află între primele două, ceva care pentru omul prezent este întotdeauna doar o un moment, pe lângă care trece fără să-l bage de seamă: Este trezirea și adormirea. Omul actual nu acordă prea multă atenţie trezirii şi adormirii. Şi cu toate acestea: trezirea şi adormirea sunt în conştienţa generală a omului extraordinar de importante. Cât de importante sunt, rezultă atunci când luminăm trăirile străbătute de inconştient ale conştienţei obişnuite cu experiențele conştienţei clarvăzătoare. După ce am făcut atâţia ani pregătiri pentru aşa ceva, putem chiar lumina total imparțial astfel de lucruri, pornind de la fapte suprasensibile.

Există întru totul o posibilitate pentru conştienţa clarvăzătoare, nu doar se familiarizeze în general cu faptele lumii suprasensibile, cu lumea în care zăbovim de exemplu între moarte şi o nouă naştere, ci există o posibilitate pentru conştienţa clarvăzătoare – deşi această posibilitate nu este așa simplă ca aceea tocmai menţionată şi caracterizată – de a veni, dacă e să mă exprim grosier, în contact individual, în corespondenţă cu un suflet individual destrupat. Dumneavoastră ştiţi acest lucru. Vreau doar să mai adaug: Observaţia este mai dificilă – dificilă pentru înţelegerea ştiinţifică generală a condiţiilor suprasensibile – doar din motivul că aici trebuie învinse cu mult mai multe piedici. Deși în prezent multor oameni le reuşește atât de puţin să obţină rezultate ştiinţifice generale despre lumea suprasensibilă, totuşi nu se poate spune că acest lucru este extraordinar de dificil; căci el nu este ceva aflat în întregime departe de capacităţile sufleteşti omeneşti obişnuite. Dar este mai dificil în particular să ajungi în legătură cu aceste suflete din simplul motiv că legătura individuală reală, concretă a sufletului omenesc ce trăieşte aici, în trup, cu sufletul destrupat, presupune ca acela care năzuieşte la o astfel de legătură, cel care ajunge în situaţia de a avea o asemenea legătură, de a avea aşadar contact cu suflete individuale destrupate, să poată trăi într-adevăr într-o anumită măsură mai înaltă în spiritualul pur, neafectat de faptul că astfel de viaţă concretă în spiritualul pur poate trezi foarte uşor tocmai porniri inferioare ale omului, din motive pe care le-am expus adesea [Nota 5]: anume că însuşirile superioare ale existenţei suprasensibile sunt înrudite cu instinctele inferioare ale omului – nu cu impulsurile superioare ale oamenilor incorporaţi –, la fel cum impulsurile inferioare ale entităţilor suprasensibile sunt înrudite cu însuşirile spirituale superioare ale oamenilor. Descriu acest lucru ca pe o taină însemnată în interacțiunea cu lumea suprasensibilă, o taină cu un conținut din cauza căruia unul sau altul pot eşua foarte uşor. Dar dacă acest vârf de stâncă este biruit, dacă omul poate avea un contact suprasensibil fără ca prin aceasta el să fie deviat de la lumea experiențelor spirituale, atunci o asemenea legătură, comunicare este întru totul posibilă. Numai că ea se configurează foarte, foarte  diferit de ceea ce suntem obişnuiţi să considerăm în lumea sensibilă drept o comunicare.

Vreau să vorbesc foarte concret: Atunci când vorbiţi aici, în lumea sensibilă, de la om la om, dumneavoastră vorbiţi şi celălalt vă răspunde. Dumneavoastră ştiţi că vă produceţi cuvintele prin organul dumneavoastră fonator; cuvintele provin din gândurile dumneavoastră. Simţiţi că sunteţi creatorii cuvintelor dumneavoastră. Ştiţi că vă auziți pe dumneavoastră în timp ce vorbiţi şi că în timp ce răspunde celălalt, îl auziți pe celălalt, şi atunci ştiţi: Dumneavoastră staţi tăcut, îl auziți pe celălalt acum. – Vedeţi dumneavoastră, sunteți obişnuiţi profund cu un astfel de raport prin aceea că sunteţi conştienţi numai de faptul că avem contact cu alte fiinţe în lumea fizică. Dar comunicarea cu sufletele destrupate nu este aşa. Oricât de ciudat ar suna: Comunicarea cu sufletele destrupate este exact inversă. Atunci când dumneavoastră împărtăşiţi celui destrupat gândurile dumneavoastră, nu vorbiți dumneavoastră, ci el vorbește. Este exact aşa cum, atunci când aţi vorbi cu cineva, ceea ce gândiţi dumneavoastră, ceea ce vreţi să-i împărtăşiţi, nu le rostiți dumneavoastră, ci le rosteşte celălalt. Iar ceea ce vă răspunde aşa-numitul mort, nu vă parvine din afară, ci urcă din interiorul dumneavoastră, îl trăiți ca viaţă interioară. Cu aceasta trebuie să se obişnuiască mai întâi conştienţa clarvăzătoare, că noi înşine suntem cel care pune întrebarea în celălalt, şi că celălalt este cel care răspunde în noi. Această răsfrângere completă a fiinţei este necesară.

Cine este familiarizat cu astfel de lucruri, ştie că o asemenea răsfrângere a fiinţei nu este uşoară. Căci ea contrazice toate cele cu care este obişnuit omul; căci obişnuinţele se formează în decursul vieţii; dar nu numai atât; ea contrazice chiar toate cele înnăscute omului. Căci faptul de a crede că noi înşine vorbim atunci când întrebăm, şi celălalt tace atunci când i se răspunde, este totuşi înnăscut omului. Şi cu toate acestea, cele tocmai spuse sunt valabile în comunicarea cu fiinţele suprasensibile. Această răsfrângere a fiinţei, prin care trece conştienţa clarvăzătoare, vă va putea atrage atenţia asupra faptului că o bună parte a neperceperii morţilor se datorează faptului că ei intră în relaţie cu cei vii într-un mod care nu este numai neobişnuit pentru cei vii, ci le pare de-a dreptul imposibil. Cei vii pur şi simplu nu aud ceea ce le spun morţii din adâncurile fiinţei lor; şi cei vii nu sunt atenţi la aceasta, atunci când altcineva spune acelaşi lucru pe care îl gândesc ei înşişi, pe care ei înşişi ar vrea să-l întrebe.

Acum însă lucrurile stau aşa că dintre cele două stări de conştienţă de mijloc – trezirea şi adormirea – care trec ușor pentru omul prezentului, întotdeauna numai una este potrivită pentru întrebări şi cealaltă numai pentru răspunsuri. Particularitatea este că atunci când adormim, acest moment al adormirii este deosebit de favorabil pentru a pune întrebări morţilor, ceea ce înseamnă, pentru ascultarea întrebărilor, pe care le punem celui mort, din el în afară. Atunci când adormim, suntem deosebit de dispuşi să auzim venind din cel mort ceea ce voim noi să întrebăm. Numai că imediat după aceea adormim în conştienţa noastră obişnuită, şi consecinţa este că noi punem realmente sute de întrebări morţilor, că vorbim cu morţii despre sute de lucruri la adormire, dar că nu ştim nimic despre aceasta, pentru că după aceea adormim. Acest moment trecător al adormirii este un moment de o importanţă imensă pentru contactul nostru cu morţii. Şi, la rândul său, momentul trezirii ne dispune în mod deosebit în a percepe răspunsurile morţilor. Dacă nu am trece imediat la perceperea sensibilă, ci am putea zăbovi la momentul trezirii, am fi foarte apți în acele momente să primim mesaje de la morţi. Numai că aceste mesaje ne-ar apărea ca şi cum ar urca din propriul nostru interior.

Dumneavoastră vedeţi că există două motive, atât pentru unul cât şi pentru celălalt, pentru care conştienţa obişnuită nu dă atenţie relaţiilor cu morţii. Unul constă în aceea că atât la trezire cât şi la adormire noi ne conectăm imediat la o stare care este adecvată să stingă ceea ce trăim în aceste momente; celălalt este faptul că lucrurile ne apar ca fiind, să spunem neobişnuite sau chiar imposibile. Atunci când adormim, sutele de întrebări pe care le putem adresa morţilor şi le adresăm într-adevăr, se cufundă în viaţa de somn din motivul că noi suntem total neobişnuiţi ca ceea ce întrebăm să ascultăm şi nu să rostim. Şi tot aşa, ceea ce ne spune cel mort la trezire, nu îl apreciem ca venind de la mort, pentru că nu îl recunoaştem, îl considerăm drept ceva care se ivește din noi înşine. Acesta este al doilea motiv pentru care omul nu se deprinde cu contactul cu morţii.

Aceste fenomene generale sunt totuşi din când în când străpunse, şi anume în felul următor. Ceea ce trăieşte omul la adormire ca punere-a-întrebărilor-din-sine celui mort, se continuă într-un anumit mod în starea de somn. Dormind în continuare, noi privim înapoi inconştient la momentul adormirii, şi datorită acestui fapt pot apărea visele. Astfel de vise pot fi realmente redări ale întrebărilor pe care le punem morţilor. Lucrurile stau chiar aşa, că în vise ne apropiem cu mult mai mult decât credem de morţi, vorbim cu cei morţi, chiar dacă ceea ce trăim în vis a fost rostit la momentul adormirii. Dar visul le scoate afară din adâncurile nediferenţiate ale sufletului. Totuşi omul îl interpretează greşit cu uşurinţă; în majoritatea cazurilor, el nu ia visele, dacă îşi aminteşte mai târziu de ele ca vise, drept ceea ce sunt. Visele sunt de fapt mereu o convieţuire cu morţii, provenită din viaţa noastră de sentiment. Noi ne-am îndreptat spre ei, şi visul adesea ne dă propriu-zis întrebări pe care noi le-am pus celui mort. Ne dă trăirea noastră subiectivă, dar așa cași cum ar veni din afară. Mortul ne vorbeşte, dar de fapt noi înșine rostim spusele. Pare doar ca şi cum ar vorbi mortul. De regulă, ceea ce ne întâmpină în vise, nu sunt mesaje care ne vin de la morţi, ci visul pe care îl avem despre morţi este expresia nevoii ca noi să fim împreună cu morţii, că ne-a reuşit să ajungem împreună cu morţii în momentul adormirii.

Momentul trezirii ne predă mesajele morţilor. Acest moment al trezirii este şters de viaţa senzorială ulterioară. Dar totuși se petrece şi faptul că la trezire, ca urcând din interiorul sufletului, avem ceva despre care, dacă avem o autoobservare exactă, putem şti foarte bine: Nu vine din Eul nostru obişnuit. Acestea sunt adesea mesaje ale morţilor.

Vă veţi descurca cu aceste reprezentări dacă nu veţi gândi strâmb despre o relaţie care va fi pusă acum în faţa sufletelor dumneavoastră. Veţi spune: Atunci momentul adormirii este potrivit pentru a pune morţilor întrebări; momentul trezirii este potrivit pentru a primi răspunsuri de la morţi. Acestea se află aşadar separate, la distanță una de alta. Puteţi judeca acest lucru corect, numai dacă aveți în vedere în mod corect situaţia timpului din lumea suprasensibilă. Acolo este adevărat ceea ce a rostit printr-o intuiţie remarcabilă Richard Wagner [Nota 6] în fraza: Timpul devine spaţiu. – În lumea suprasensibilă timpul devine într-adevăr spaţiu, aşa cum un punct spaţial este aici şi altul acolo. Aşadar timpul nu a trecut, ci un punct din spațiu este doar la o depărtare mai mare sau mai mică. Timpul devine suprasensibil într-adevăr spaţiu. Iar cel mort rosteşte răspunsurile doar când stă ceva mai departe de noi. Acest aspect este, desigur, iarăşi neobişnuit. Dar ceea ce a trecut, în lumea suprasensibilă nu a trecut; el este aici, rămâne aici. Şi în privinţa celor prezente este vorba doar de a le confrunta într-un alt loc comparativ cu cele trecute. Cele trecute au dispărut la fel de puţin în lumea suprasensibilă, pe cât a dispărut casa din care aţi plecat astă seară pentru a veni aici. Ea este la locul ei, şi tot aşa, trecutul în lumea suprasensibilă nu a dispărut, el este aici. Şi dacă dumneavoastră sunteţi mai aproape sau mai departe de cel mort, ține de dumneavoastră înşivă, cât de mult v-aţi apropiat de cel mort. Se poate să fiţi foarte departe, dar se poate de asemenea să fiți foarte aproape.

Vedeţi aşadar: Prin faptul că nu numai dormim şi veghem, ci şi ne trezim şi adormim, ne aflăm într-o corespondenţă necontenită, într-un contact necontenit cu morţii. Ei sunt mereu printre noi, şi noi într-adevăr nu acţionăm numai sub influenţa acelora care trăiesc ca oameni fizici în jurul nostru, ci şi sub influenţa acelora care au trecut prin poarta morţii şi au o legătură cu noi.

Aş dori să subliniez astăzi astfel de fapte, care, dintr-un anumit punct de vedere, ne conduc tot mai profund în lumea suprasensibilă.

Acum putem face o diferenţă între diversele suflete care au trecut prin poarta morţii, dacă am înţeles că există încontinuu un asemenea contact cu morţii. Dacă mergem de fapt mereu prin tărâmul morţilor, fie punându-le întrebări la adormire, sau primind răspunsuri de la ei la trezire, atunci ne va afecta și felul în care ne aflăm în legătură cu morţii, după cum e cazul că au trecut prin poarta morţii ca oameni mai tineri sau mai bătrâni. Faptele care stau aici la bază se revelează ce-i drept numai conştienţei clarvăzătoare. Dar aceasta este doar cunoaşterea acestui lucru; realitatea se petrece continuu. Orice om se află în legătură cu morţii aşa cum este exprimat de conştienţa clarvăzătoare. Când oameni mai tineri – copii sau tineret – trec prin poarta morţii, atunci se vădește că rămâne o anumită legătură între cei vii şi cei morţi, o legătură care este de alt fel decât atunci când e vorba de oameni mai în vârstă, care au trecut prin poarta morţii în amurgul vieţii lor. Aici este o deosebire considerabilă. Atunci când pierdem copii, când oameni mai tineri pleacă dintre noi (când mor), este de fapt ca şi cum nu ar pleca deloc, ci de fapt ar rămâne la noi. Acesta se arată conştienţei clarvăzătoare prin aceea că mesajele care ne vin la trezire sunt de-a dreptul vii, însuflețite, atunci când este vorba de copii sau persoane tinere care au murit. Aici există o legătură între cei rămaşi în urmă şi cei decedaţi, care poate fi desemnată astfel încât spunem: Pe un copil, un tânăr, în realitate nu l-am pierdut deloc; ei rămân de fapt aici. – Şi rămân în primul rând din motivul că după moarte ei manifestă o nevoie vie de a acţiona la trezirea noastră, de a trimite mesaje în momentul trezirii noastre. Este chiar foarte ciudat, dar aşa este, copilul, adolescentul decedat are extraordinar de mult de a face cu tot ceea ce este legat de trezire. Pentru conştienţa clarvăzătoare este deosebit de interesant că de fapt sufletelor moarte de timpuriu li se datorează faptul că oamenii simt în viaţa fizică exterioară o anumită evlavie, o anumită tendinţă înspre evlavie. Căci asta le-o spun sufletele moarte prematur. Imens de mult este determinat în privinţa evlaviei prin mesajele sufletelor moarte de timpuriu.

Altfel este atunci când pleacă de la noi suflete la bătrâneţe, la bătrâneţea fizică. În acest caz putem expune într-un alt mod ceea ce se arată conştienţei clarvăzătoare. Putem spune: Ele nu ne pierd, acestora le rămânem cu sufletele noastre. – Observați contrastul: Pe sufletele tinere nu le pierdem; ele rămân printre noi; sufletele mai în vârstă decedate nu ne pierd; ele iau oarecum cu sine ceva din sufletele noastre. – Lucrurile sunt exprimate doar comparativ, dacă îmi este îngăduit să mă exprim comparativ. Sufletele mai în vârstă decedate ne trag mai mult la ele, în timp ce morţii tineri se trag mai mult spre noi. De aceea în momentul adormirii avem multe de spus sufletelor mai în vârstă decedate, şi putem ţese o legătură cu lumea spirituală, în special prin aceea că ne facem capabili de a ne îndrepta, în momentul adormirii, înspre sufletele mai în vârstă decedate. În privinţa acestor lucruri omul chiar poate face mult.

Vedem aşadar că ne aflăm într-o continuă legătură cu morţii; avem un fel de întrebări şi răspunsuri, o interacţiune cu morţii. Pentru a ne face în special capabili pentru a întreba, aşadar de a ne apropia oarecum de morţi, este corect următorul lucru. Gândurile abstracte obişnuite, aşadar gândurile care sunt din viaţa materialistă, ne aduc prea puţin laolaltă cu morţii. Morţii chiar suferă din cauza risipirii noastre în viaţa pur materială, atunci când ei ţin de noi în vreun fel. Dacă, dimpotrivă, păstrăm şi cultivăm ceea ce ne reunește emoțional şi volițional cu morţii, atunci ne pregătim bine pentru a îndrepta înspre morţi întrebările corespunzătoare, ne pregătim bine pentru a intra în legătură cu morţii în momentul adormirii. Aceste relaţii există mai ales pentru că respectivii morţi au avut în viaţă legătură cu noi. Legătura din viaţă întemeiază ceea ce urmează în continuare ca legătură după moarte. Desigur, există o deosebire, dacă vorbesc cu indiferenţă cu altcineva sau cu participare, dacă vorbesc cu el aşa cum vorbeşte un om cu altul pe care îl îndrăgeşte, sau dacă vorbesc menţinându-mă indiferent. Este o mare deosebire între a vorbi cu cineva ca la five o'clock tea, sau dacă mă interesează în mod cu totul deosebit ceea ce pot auzi de la celălalt. Dacă creăm în viaţă legături mai intime de la suflet la suflet, astfel de legături care se bazează pe sentimente şi impulsuri volitive, şi dacă, după ce un suflet a trecut prin poarta morţii – mai ales în asemenea relaţii pe bază de sentiment – putem menţine un asemenea interes faţă de suflet, o asemenea curiozitate faţă de răspunsurile pe care le va da el, sau dacă avem, poate, imboldul să fim noi înșine ceva pentru el, dacă putem trăi faţă de suflet în aceste reminiscenţe care nu curg spre suflet din conţinutul vieţii de reprezentare, ci din legătura de la suflet la suflet, atunci suntem deosebit de capabili de a ne apropia de suflet întrebând, în momentul adormirii.

Pentru a primi, dimpotrivă, răspunsuri, mesaje în momentul trezirii, devenim deosebit de capabili, dacă suntem capabili şi înclinați să pătrundem cognitiv în fiinţa respectivului mort în timpul vieţii sale. Gândiţi-vă numai cum, în special în prezent, trecem pe lângă oameni fără să ajungem să-i cunoaştem cu adevărat. Ce cunosc de fapt în ziua de azi oamenii unii despre ceilalţi? Există – dacă ne este îngăduit să luăm acest exemplu întru câtva ciudat, frapant – căsnicii, care durează decenii, fără ca cei doi soţi să se cunoască câtuşi de puţin. Aşa stau lucrurile. Dar este întru totul posibil – ceea ce nu ține de vreun talent, ci ține de iubire – să te adânceşti plin de înţelegere în fiinţa celuilalt şi prin aceasta să porţi în tine o adevărată lume de reprezentări despre celălalt. Aceasta ne pregăteşte deosebit de bine pentru a primi în momentul trezirii răspunsuri de la mortul însuşi. De aceea suntem, de fapt, mai degrabă înclinaţi ca la trezire să primim răspunsuri de la un copil, de la un tânăr, pentru că pe cei tineri îi cunoaştem întotdeauna mai bine decât pe aceia care s-au interiorizat şi au devenit mai în vârstă.

Astfel, oamenii pot face deja ceva pentru a întemeia în mod corect relaţia dintre cei vii şi cei morţi. De fapt, întreaga noastră viaţă este străbătută de această relaţie. Ca suflete, suntem inserați în sfera în care sunt şi morţii. Gradul în care suntem evlavioşi – am mai spus asta înainte – este foarte mult corelat cu modul în care acţionează oamenii morţi de tineri asupra noastră. Şi dacă oamenii morţi de tineri nu ar acţiona în viaţă, probabil că nu ar exista nicio evlavie. De aceea este cel mai bine ca oamenii să se raporteze la sufletele moarte tinere în aşa fel încât să le păstreze amintirea mai mult la modul general. Ceremoniile funerare pentru copii sau oamenii morţi tineri ar trebui să aibă întotdeauna ceva cultic, ceva general. La moartea tinerilor trebuie să fie un fel de cult. Biserica catolică, care nuanţează totul înspre viața copilărească, tinerească, care, de fapt, ar dori să aibă de a face numai cu copii, ar dori să conducă suflete de copii, puțin adresează așadar rugămintea de a se ţine discursuri individuale pentru viaţa încheiată prin moarte a unui copil. Acest lucru este deosebit de bun. Îndurerarea pe care o avem în privinţa copiilor este de un alt fel decât îndurerarea noastră faţă de oamenii mai în vârstă. Aş numi de preferinţă îndurerarea faţă de copii îndurerare de compătimire; căci îndurerarea pe care o avem faţă de un copil care ne-a murit, este de fapt mai degrabă un reflex din propriul nostru suflet faţă de fiinţa copilului, care de fapt a rămas în apropierea noastră. Noi împărtășim viaţa copilului, iar fiinţa copilului ia parte la îndurerare. Este îndurerare  de compătimire. Când apare însă îndurerarea faţă de persoane decedate mai în vârstă, ea nu poate fi desemnată drept îndurerare  de compătimire; ea poate fi atunci desemnată întotdeauna drept egoistă, şi este suportată cel mai bine prin aprecierea că mortul ne ia propriu-zis cu el în acest caz, atunci când a devenit mai în vârstă; el nu ne pierde, dacă încercăm să ne facem capabili să  ne întrunim cu el. De aceea, faţă de un mort mai în vârstă putem configura o amintire mai individuală, îl putem purta mai mult în gânduri, putem rămâne uniţi în gânduri cu ceea ce am cultivat în gânduri împreună cu el, dacă încercăm să nu ne purtăm ca nişte tovarăşi de drum incomozi. El ne are, dar ne are într-un fel ciudat, atunci când avem gânduri care nu pot fi deloc preluate de el. Noi rămânem lângă el, dar îi putem deveni o povară dacă trebuie să ne târască după el fără ca noi să nutrim gânduri cu care el să se poată uni, pe care să le poată contempla spiritual în mod corespunzător.

Gândiţi-vă cât de concret rezultă care sunt relaţiile noastre cu morţii atunci când putem ilumina cu adevărat spiritual-ştiinţific relaţiile noastre cu morţii, dacă suntem într-adevăr în măsură să luăm în vedere întregul raport al celor vii cu cei morţi. Oricât de trivial sună – pentru că se poate spune că orice perioadă este o perioadă de tranziție –, timpul noastră este totuşi o perioadă de tranziție. Timpul nostru trebuie să treacă într-un timp mai spiritual. El trebuie să ştie ce vine din împărăţia morţilor, trebuie să ştie că aici suntem înconjuraţi de morţi așa precum de aer. În viitor, va fi pur şi simplu o simțire reală: Atunci când a murit cineva mai în vârstă, nu ai voie să îi devii un coşmar; tu însă îi devii un coşmar dacă porţi în tine gânduri pe care nu le poate primi în sine. Gândiţi-vă cum se poate îmbogăţi viaţa dacă asimilăm aceasta în noi. Abia în felul acesta, convieţuirea cu cei morţi va deveni una reală.

Eu am spus adesea: Ştiinţa spirituală nu vrea să întemeieze o nouă religie, nici nu vrea să aducă în lume ceva sectar – altfel ar fi interpretată complet greşit. Am accentuat, dimpotrivă, adesea [Nota 7], că ea poate aprofunda viaţa religioasă a oamenilor prin aceea că ea creează baze reale. Gândurile referitoare la morţi, cultul morţilor îşi au partea lor religioasă. Pe această parte a vieţii religioase este creată o bază atunci când viaţa este iluminată spiritual-ştiinţific. Făcându-se ceea ce este corect lucrurile sunt ridicate din abstract. De exemplu, nu este indiferent pentru viaţă dacă unui om mai tânăr sau unuia mai bătrân li se ţine ceremonia funerară corectă. Căci aceste lucruri, dacă se ţine o ceremonie funerară corectă sau una incorectă pentru un decedat, adică o ceremonie care nu porneşte din conştienţa a ceea ce este un om decedat mai tânăr şi ce este unul decedat mai în vârstă – acest fapt, dacă o ceremonie funerară se face corect sau incorect, este cu mult mai important pentru convieţuirea oamenilor decât o hotărâre a consiliului municipal sau o hotărâre parlamentară, oricât de ciudat ar părea. Căci impulsurile care acţionează în viaţă vor proveni din însăși individualităţile omeneşti, dacă oamenii vor sta în raportul corect cu lumea morţilor. În ziua de azi oamenii doresc să rânduiască totul prin structura abstractă a ordinii sociale. Oamenii sunt bucuroşi dacă e nevoie să gândească puţin în privinţa a ceea ce trebuie să facă. Mulţi sunt chiar bucuroşi dacă nu au mult de reflectat asupra a ceea ce trebuie să gândească. Dar este cu totul altfel dacă avem o conştienţă vie, nu numai o convieţuire panteistă cu lumea spirituală, ci o conştienţă vie a unei convieţuiri concrete cu o lume spirituală. Putem prevedea o îmbibare a vieţii religioase cu reprezentări concrete, dacă această viaţă religioasă va fi adâncită prin ştiinţa spirituală. Spiritul – am menţionat adesea acest lucru – a fost abolit pentru lumea occidentală în anul 869 la cel de-al optulea conciliu ecumenic de la Constantinopole [Nota 8]. Atunci s-a ridicat la nivelul de dogmă faptul că omul nu trebuie văzut de catolici constând din trup, suflet şi spirit, ci numai din trup şi suflet, iar sufletului i s-a atribuit faptul că ar avea şi „însuşiri spirituale”. Această abolire a spiritului are o însemnătate imensă. Faptul că în anul 869 s-a luat la Constantinopole decizia că nu este îngăduit să se creadă că omul este înzestrat cu „anima” şi „Spiritus”, ci că el posedă numai „unam animam rationalem et intellectualem”, este dogmă. Faptul că „sufletul are însuşiri spirituale” a așternut, începând din secolul XIX, amurgul peste viaţa spirituală a Occidentului. Acest lucru trebuie și el să fie depăşit. Spiritul trebuie să fie din nou recunoscut. Ceea ce, din această cauză, în Evul Mediu era considerat în sensul cel mai eminent drept erezie, anume recunoaşterea trihotomiei – trup, suflet şi spirit – trebuie să fie considerată din nou ca fiind corectă, ca viziune autentică asupra omului. În acest sens de multe este nevoie pentru oamenii care în ziua de azi declină, desigur, orice autoritate dar jură că omul constă numai din trup şi suflet, şi anume aceștia nu sunt numai oameni ai unei anumite confesiuni religioase, ci şi dintre aceia care audiază profesori, filosofi, ş.a.m.d. Şi filosofii – puteţi citi asta peste tot – fac şi ei deosebire numai între trup şi suflet, omițând spiritul. Aceasta este concepţia lor „nepărtinitoare” despre lume, care provine însă numai de acolo că odată, în anul 869, la un conciliu ecumenic, a fost luată hotărârea de a nu recunoaşte spiritul. Dar acest lucru nu se ştie. Filosofi care au devenit renumiţi în lumea întreagă, ca de exemplu Wilhelm Wundt [Nota 9], mare filosof grație editorului său, dar renumit în lumea întreagă, desigur că îl împarte şi el pe om în trup şi suflet, pentru că el consideră aceasta ca fiind ştiinţă nepărtinitoare – şi nu ştie că el nu face decât să urmeze hotărârea conciliului din 869. Trebuie deja să privim la adevăratele fapte, dacă vrem să pătrundem cu privirea, să înțelegem ceea ce se desfăşoară în lumea realităţii. Dacă privim în acest domeniu, pe care l-am atins astăzi, la adevăratele fapte, atunci ne va fi accesibilă o conştienţă despre legătura cu acea lume care este visată şi dormită în istorie. Istoria, viaţa istorică, o vom putea vedea în lumina corectă numai dacă putem dezvolta o conştienţă corectă despre legătura dintre aşa-numiţii vii cu aşa-numiţii morţi. Despre asta vom vorbi în continuare atunci când ne vom revedea aici.