Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MOARTE PĂMÂNTEASCĂ ȘI VIAȚĂ COSMICĂ

GA 181

CONFERINŢA a IV-a

Berlin, 5 martie 1918

Într-una din ultimele consideraţiuni [Nota 1] cu care ne-am ocupat aici, am vorbit despre relaţia în care sufletele omeneşti incorporate în trupuri se pot afla, sau, de fapt se află mereu cu sufletele omeneşti destrupate, cu aşa-numiţii morţi. De aceste consideraţii vreau să mă leg astăzi cu câteva alte observaţii.

Ştim, din diverse aspecte care au fost înfățișate sufletelor noastre prin ştiinţa spirituală, că şi spiritul omenesc îşi parcurge evoluţia sa în decursul evoluţiei Pământului. Ştim, de asemenea, că omul se poate cunoaşte pe sine însuşi numai prin aceea că îşi pune în mod rodnic întrebarea: Cum se raportează omul într-o anumită încarnare, în această încarnare în care tocmai este, la lumea spirituală, la regnurile spirituale? Ce treaptă a evoluţiei omenirii în general este atinsă atunci când noi înșine trăim într-o anumită încarnare?

Ştim că o considerare mai amănunţită a acestei evoluţii generale a omenirii ne îngăduie să ajungem la înţelegerea că în timpurile vechi, în epocile anterioare ale evoluţiei omenirii, o anumită clarvedere, pe care noi am numit-o atavică, era revărsată peste omenire, că în epocile mai vechi ale evoluţiei omenirii sufletul omenesc era oarecum mai aproape de lumile spirituale. Şi în timp ce el era pe atunci mai aproape de lumile spirituale, era mai îndepărtat de propria sa libertate, de propria sa voinţă liberă, de care este, pe de altă parte, mai apropiat în timpul nostru, în care este în general mai închis față de lumile spirituale. Dacă însă cunoaştem cu adevărat fiinţa omului în cadrul prezentului, atunci trebuie să spunem că în inconştient, în spiritualul propriu-zis al omului, dăinuie, desigur, acelaşi raport cu întreaga lume spirituală. Dar în cunoaştere, în conştienţă, în ziua de azi, în general, omul nu îşi poate actualiza acest raport în acelaşi mod; anumiţi oameni o pot face, dar în general omul nu şi-l poate reprezenta aşa cum îi era posibil în epocile anterioare. Dacă ne întrebăm care sunt motivele pentru care în ziua de azi omul nu-şi poate aduce în conştienţă relaţia sufletului său cu lumea spirituală, care desigur că este prezentă cu aceeaşi intensitate ca întotdeauna, numai că într-un alt fel, atunci aceasta provine din faptul că noi am depăşit deja mijlocul evoluţiei Pământului, ne găsim întru câtva în partea descendentă a curentului evolutiv al existenţei Pământului, că am devenit mai fizici odată cu organizaţia noastră fizică decât eram înainte – chiar dacă, desigur, acest lucru nu este observabil de către anatomia şi fiziologia exterioară – şi că în felul acesta noi nu mai avem în răstimpul dintre naştere sau concepere şi moarte acea organizaţie prin care să ne putem aduce pe deplin în conştienţă legătura noastră cu lumea spirituală. Trebuie să ne fie foarte clar că noi trăim astăzi realmente în regiunile sufleteşti subconştiente – chiar dacă suntem încă atât de materialişti – cu mult mai mult decât cele de care putem deveni în general conştienţi.

Aceasta merge însă şi mai departe. Şi aici ajung la un punct foarte important din actuala evoluţie a omenirii. Merge atât de departe, încât în general omul prezentului nu este în stare să străbată cu adevărat până la capăt cu gândirea, senzaţia, simţirea, ceea ce ar pute fi de fapt gândit şi simţit în el. Omul este înzestrat în ziua de azi cu aptitudini pentru gânduri, sentimente şi senzaţii cu mult mai intense decât le poate avea, aş spune, prin substanţialitatea grosieră a organismului său. Acest fapt are o anumită consecinţă, anume consecinţa că în timpul actual al evoluţiei omenirii noi nu suntem în stare să terminăm deplina desăvârşire a predispoziţiilor noastre în viaţa noastră pământească. În această privinţă practic are puţină influenţă dacă murim la o vârstă tânără sau ca oameni bătrâni. Atât pentru cei care mor tineri cât şi pentru cei care mor bătrâni este valabil faptul că în ziua de azi, din cauza grosierului substanţialităţii organismului său, omul nu îşi poate manifesta pe deplin ceea ce ar manifesta dacă ar fi organizat mai subtil, mai intim în privinţa trupului său. Şi aşa rămâne – indiferent că, după cum am spus, trecem tineri sau bătrâni prin poarta morţii – în timpul organizaţiei noastre pământeşti, un anumit rest de gânduri neprelucrate, de senzaţii şi sentimente neprelucrate, pe care noi într-adevăr chiar nu le putem prelucra din motivele indicate. În ziua de azi, noi murim cu toţii oarecum astfel încât lăsăm gânduri, sentimente şi senzaţii neprelucrate. Aceste gânduri, sentimente şi senzaţii – şi trebuie să accentuez iar şi iar că este totuna dacă murim tineri sau bătrâni – sunt aici neprelucrate, şi atunci când am trecut prin poarta morţii propriu-zis toți încă avem imboldul să gândim mai departe în pământesc, să simţim în continuare în pământesc.

Să ne gândim ce consecințe aduce cu sine acest lucru. Abia atunci, după moarte, devenim liberi să dezvoltăm anumite gânduri, sentimente şi senzaţii. Am realiza cu mult mai mult pe Pământ dacă am putea trăi, dezvolta din plin, până la capăt, aceste gânduri, sentimente şi senzaţii în timpul vieţii noastre fizice. Noi nu o putem face. Realmente este aşa, că fiecare om, în funcţie de măsura predispoziţiilor care sunt în el, ar putea realiza cu mult mai mult pe Pământ decât o face în fapt. Acest lucru nu era aşa în epocile anterioare ale evoluţiei omeneşti, când organismele erau mai fine şi exista o anumită privire conștientă în lumile spirituale şi oamenii puteau acţiona din spirit. Atunci oamenii înfăptuiau, de regulă, tot ceea ce puteau înfăptui conform aptitudinilor lor. Chiar dacă în ziua de azi omul este atât de mândru de aptitudinile sale, lucrurile sunt totuşi aşa cum le-am descris.

Lucrurile fiind aşa, vom putea recunoaşte pentru timpul nostru necesitatea ca ceea ce poartă morţii neprelucrat prin poarta morţii, să nu se piardă pentru viaţa Pământului. Acest lucru se poate înfăptui numai atunci când cultivăm cu adevărat, menținem cu adevărat legătura cu morţii în sensul menţionat adesea, după îndrumarea ştiinţei spirituale, atunci când ne străduim să facem din legătura cu morţii cu care suntem legaţi karmic una conştientă, pe deplin conştientă. Atunci gândurile nedezvoltate complet ale morţilor se canalizează prin sufletele noastre, se introduc înăuntru în lume, şi prin această canalizare aceste gânduri mai intense – gândurile pe care le poate avea mortul, pentru că este eliberat de trup – acţionează în sufletele noastre. Propriile noastre gânduri, nu le putem dezvolta până la capăt, dar aceste gânduri pot lucra.

Vedem de aici: Ceea ce ne-a adus materialismul, ar trebui să ne facă în acelaşi timp atenţi la cât de necesară, de neapărat necesară este o căutare a unei relaţii concrete, a unei adevărate relaţii cu spiritele morţilor în prezent şi în viitorul apropiat. Numai că se pune întrebarea: Cum putem reuși să introducem în mod corespunzător gândurile, senzaţiile şi sentimentele care vor să intre din împărăţia în care se află morţii, în sufletele noastre? Şi în această privinţă am indicat deja puncte de vedere, şi la ultimele consideraţii făcute aici am vorbit [Nota 2] despre acele momente importante, cărora omul ar trebui să le dea atenţie: momentul adormirii şi momentul trezirii. Aş vrea astăzi să caracterizez mai amănunţit încă ceva aflat în corelaţie cu aceasta.

În această lume, în care suntem cu viaţa noastră de veghe obişnuită, pe care o percepem din afară şi în care acţionăm prin voinţa noastră, care se bazează pe impulsurile noastre, în această lume mortul nu poate intra direct. Trecând prin poarta morţii, el a dispărut din această lume. Dar noi putem totuşi avea o lume comună cu cei morţi dacă, stimulați de ştiinţa spirituală, facem încercarea – care în timpul nostru materialist actual este, ce-i drept, o încercare dificilă – de a lua întru câtva în control lumea interioară a gândirii noastre, ca şi lumea vieţii noastre, şi să nu le lăsăm să alerge liber, aşa cum suntem obişnuiţi. Noi putem cultiva anumite facultăţi care ne alocă un teren comun cu spiritele care au trecut prin poarta morţii. Desigur că tocmai în prezent sunt extraordinar de multe piedici în viaţa generală, în privinţa găsirii acestui teren. Prima piedică este cea pe care eu am menționat-o poate prea puţin. Dar ceea ce este de spus în această privinţă rezulta din alte consideraţii de care ne-am ocupat mai devreme chiar şi aici. Prima piedică este faptul că în general în viaţă noi suntem prea risipitori cu gândurile noastre. Noi suntem cu toţii, în ziua de azi, în prezentul nostru, risipitori în privinţa vieţii noastre de gândire, aş putea spune chiar: Suntem lipsiți de înfrânare în privinţa vieţii de gândire. Ce am de fapt în vedere cu aceasta?

Omul actual trăieşte aproape întru totul sub impresia proverbului: Gândurile sunt scutite de vamă. Aceasta înseamnă că propriu-zis poți lăsa să-ți treacă prin minte tot ce vrea să-ți treacă prin minte. Gândiţi-vă numai că totuşi vorbirea este o imagine a vieţii noastre de gândire, şi gândiţi-vă despre ce viaţă de gânduri ne îngăduie să conchidem vorbirea majorităţii oamenilor din ziua de azi, atunci când flecăresc aşa, trecând de la o temă la alta, lăsând gândurile să treacă aşa cum vin, ceea ce înseamnă: Noi procedăm la risipirea forţei care ne este conferită pentru gândire! Şi noi practicăm necontenit risipirea, suntem întru totul exageraţi în viaţa noastră de gânduri. Ne permitem gânduri întru totul arbitrare. Vrem ceva care tocmai ne vine în minte, sau îl omitem și pe acesta în timp ce se strecoară un alt gând. Pe scurt, nu suntem dispuși să ne luăm sub control într-o anumită privință gândurile. Cât de neplăcut este, de exemplu, uneori: Cineva începe să spună ceva; îl asculţi un minut, două; dar iată că e la o cu totul altă temă. Numai că simţi nevoia să discuţi mai departe pe tema cu care a început să vorbească. Aceasta poate fi importantă. Atunci trebuie să-i atragi atenţia: De la ce am plecat, de fapt, în discuție? – Lucruri de felul acesta se petrec în ziua de azi în fiecare clipă, astfel încât, dacă e să aduci cu adevărat seriozitate în viaţă, trebuie să aminteşti de convorbirea iniţială. Această risipire a forţei gândurilor, această deviere a forţei de gândire împiedică să ne vină sus gândurile din adâncul vieţii noastre sufleteşti, care nu sunt cele ale noastre, ci pe care le avem în comun cu spiritualul, cu Spiritul conducător general. Această grabă, acest zor în mod arbitrar de la un gând la alt gând nu ne lasă să ajungem să aşteptăm în stare de veghe până când vin sus din adâncurile vieţii noastre sufleteşti gândurile, nu ne lasă să aşteptăm inspiraţiile, dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa. Aceasta însă este ceva care chiar trebuie să fie cultivat – în special în epoca noastră, din motivele indicate –, să fie cultivat aşa încât să se formeze într-adevăr în suflet dispoziţia care constă aceasta: să poți aştepta veghind, până când gândurile se ridică oarecum din străfundurile sufletului în sus, gânduri care se anunță limpede a fi ceea ce ni s-a dat, ceea ce nu noi am înfăptuit.

Să nu credeţi că formarea unei asemenea dispoziţii se poate produce în zbor rapid. Aceasta nu se poate. Așa ceva trebuie să fie cultivat. Dar dacă este cultivată, dacă ne străduim într-adevăr să fim pur şi simplu treji şi să nu adormim imediat atunci când excludem gândurile involuntare, ci să fim pur şi simplu treji şi să aşteptăm ce inspiraţie ne vine, atunci încetul cu încetul această dispoziţie se va forma. Atunci în noi se dezvoltă posibilitatea de a reuși să introducem în sufletele noastre gânduri care vin din adâncurile sufletului, şi în felul acesta din lumea care este mai extinsă decât egoitatea noastră. Dacă vom configura într-adevăr aşa ceva, vom percepe deja că în lume nu există numai ceea ce vedem cu ochii, auzim cu urechile, percepem cu simţurile exterioare şi modul cum raţiunea noastră combină aceste percepţii, ci că în lume există o urzeală obiectivă de gânduri. În ziua de azi foarte puţini oameni au aceasta ca propria lor experienţă. Această trăire a urzelii generale de gânduri, înăuntrul căreia este de fapt sufletul, încă nu este vreo trăire ocultă importantă; este ceva pe care îl poate avea orice om, dacă dezvoltă în sine dispoziţia indicată. El poate avea atunci experiența de a-şi spune: În viaţa cotidiană eu mă aflu în lumea pe care o percep cu simţurile mele şi mi-am combinat-o prin raţiunea mea. Apoi ajung însă într-o stare ca şi cum, aflat pe mal, mă cufund în mare şi mă mişc în apa tălăzuitoare. Tot aşa, stând pe malul existenţei sensibile, pot să mă cufund în marea agitată a gândurilor; acolo sunt într-adevăr ca în lăuntrul unei mări agitate. – Poţi avea atunci sentimentul că presimţi măcar o viaţă care este mai puternică, mai intensă decât simpla viaţă de vis, dar care are totuşi între ea şi realitatea sensibilă exterioară o graniţă ca aceea pe care o are viaţa de vis faţă de realitatea sensibilă.

Poți vorbi, dacă vrei, despre astfel de trăiri ca despre vise. Dar nu este o visare! Căci lumea în care ne cufundăm, această lume de gânduri tălăzuitoare, care nu sunt gândurile noastre, ci gândurile în care ne-am scufundat, este lumea din care urcă lumea noastră fizic-sensibilă, urcă oarecum condensată. Lumea noastră fizic-sensibilă este precum blocurile de gheaţă, precum blocurile de gheaţă în apă; aici este apa, iar blocurile de gheaţă se întăresc, plutesc în ea. Aşa gheaţa cum constă din substanţa apei, numai că este adusă într-o altă stare de agregare, tot aşa se ridică lumea noastră fizic-sensibilă din această mare tălăzuitoare, ondulatorie a gândurilor. Aceasta este adevărata ei origine. Fizica vorbeşte doar despre „eterul” ei, despre atomii care vibrează, pentru că ea nu ştie care este adevărata substanţialitate primordială. Shakespeare a fost mai aproape de această adevărată substanţialitate primordială, pentru că l-a făcut pe unul dintre personajele sale să spună: Lumea realităţii este ţesută din vise [Nota 3]. – Oamenii se lasă pradă iluziilor mult prea ușor în privinţa acestor lucruri. Ei ar dori să găsească o lume atomistică grosolană în spatele realităţii fizice. Dar dacă chiar vrei să vorbeşti despre o atare „în spatele realităţii fizice”, atunci trebuie să vorbeşti despre țeserea obiectivă de gânduri, despre lumea de gânduri obiective. La aceasta ajungem însă numai dacă oprim desfrânarea, risipirea în privinţa gândurilor şi dezvoltăm acea dispoziţie lăuntrică care vine apoi, când putem aştepta ceea ce se denumeşte în mod popular ca „inspiraţie”.

Pentru cei care se îndeletnicesc întru câtva cu ştiinţa spirituală nu este aşa de dificil să dezvolte dispoziţia caracterizată aici. Căci felul gândirii pe care trebuie să o desfășoare atunci când ne îndeletnicim cu ştiinţa spirituală orientată antroposofic, călăuzește sufletul în a dezvolta o asemenea dispoziţie. Şi dacă omul practică serios această ştiinţă spirituală, atunci el ajunge la nevoia de a dezvolta în sine o asemenea țesere intimă de gânduri. Această țesere de gânduri însă ne oferă sfera comună în care pe de o parte suntem noi și pe de altă parte sunt aşa-numiţii morţi. Acesta este terenul comun, unde ne putem întâlni cu morţii. În lumea pe care o percepem cu simţurile noastre şi o combinăm cu raţiunea noastră, morţii nu intră; dar ei vin în lumea pe care tocmai am caracterizat-o.

Un al doilea există în ceea ce am discutat cândva anul trecut: în observarea corelaţiilor subtile, intime de viaţă. Vă amintiţi, pentru a arăta lucrul pe care-l aveam de fapt în vedere, am indicat un exemplu [Nota 4] care poate fi găsit în literatura psihologică. Şi Schubert [Nota 5] atrage atenţia asupra lui; este din literatura mai veche, dar asemenea exemple pot fi găsite mereu în viaţă. – Un om este obişnuit să facă zilnic o anumită plimbare. Pe când o face iarăşi într-o zi, ajungând într-un anumit punct al drumului său, are senzaţia că trebuie să se oprească şi să se dea la o parte, şi îi vine gândul dacă de fapt este bine să-şi irosească timpul cu această plimbare. În clipa aceea cade pe drum un bolovan care s-a desprins dintr-o stâncă, şi care desigur că l-ar fi nimerit dacă nu ar fi fost determinat de gândurile sale să facă un pas lateral.

Aceasta este o trăire grosieră, pe care o bagă de seamă orice om căruia i se întâmplă aşa ceva în viaţă. Dar asemenea trăiri, chiar dacă sunt inserate mai subtil, își fac loc zilnic în viaţa noastră absolut obişnuită. De regulă noi nu le dăm atenţie. Noi ținem seama în viaţă numai de ceea ce se petrece, dar nu şi de ceea ce s-ar fi putut petrece şi nu s-a petrecut prin aceea că a intervenit ceva care ne-a reţinut de la una sau de la alta. Noi ținem seama de ceea ce s-a întâmplat atunci când am fost reţinuţi acasă un sfert de oră şi am făcut un drum cu un sfert de oră mai târziu decât intenţionam. Adesea ar rezulta lucruri foarte remarcabile dacă am vrea să reflectăm la cum de fapt totul ar fi fost altfel dacă nu am fi fost reţinuţi şi am fi plecat cu un sfert de oră mai devreme de acasă.

Încercaţi o dată să observaţi sistematic aşa ceva în viaţa dumneavoastră, cum ar fi fost totul altfel dacă în ultima clipă când voiaţi să plecaţi de acasă nu ar fi venit cineva, pe care poate că aţi și fost foarte supărat că v-a reţinut câteva minute. Continuu se precipită în viaţa omenească tot ceea ce putea fi altfel în conformitate cu predispoziţia sa. Noi căutăm o corelaţie cauzală între ceea ce se petrece efectiv în viaţă. Noi nu ne gândim să mergem prin viaţă cu acea subtilitate care ar consta în presupunerea unei întreruperi a lanţului de întâmplări predeterminate, astfel încât, aş spune, asupra vieţii noastre este continuu revărsată o atmosferă de posibilităţi.

Dacă le avem şi pe acestea în vedere, atunci avem efectiv totdeauna sentimentul, atunci când facem ceva la amiază, după ce dimineaţa am fost reţinuţi 10 minute: ceea ce facem la amiază, adesea – lucrurile pot sta şi altfel – nu se află numai sub influenţa evenimentelor precedente ci şi sub influenţa celor nenumărate care nu s-au întâmplat, a celor pe care am fost împiedicați să le facem. Prin faptul că noi gândim ceea ce este posibil – nu numai realitatea sensibilă exterioară – în corelaţie cu viaţa noastră, suntem conduşi la presimţirea că de fapt noi suntem încadraţi în viaţă astfel încât căutarea corelaţiilor dintre cele ce urmează cu cele care le preced este o modalitate extrem de unilaterală de a vedea viaţa. Dacă ne punem realmente astfel de întrebări atunci este din nou stimulat în spiritul nostru ceva care altfel ar rămâne nestimulat. Ajungem într-un fel să citim printre rândurile vieţii; ajungem să cunoaștem cu viața în multitudinea sensurilor ei. Atunci ajungem deja să ne vedem, cum s-ar spune, înăuntrul mediului nostru înconjurător, cum el ne formează, cum ne duce înainte în viaţă puţin câte puţin. Aceasta observăm de obicei mult prea puţin. Noi observăm de cele mai multe ori numai ce forţe impulsionatoare interioare ne conduc de la o treaptă la alta. Luaţi un exemplu simplu, obişnuit, din care puteţi vedea cum dumneavoastră aduceţi exteriorul doar într-un mod foarte fragmentar în corelaţie, într-un raport cu interiorul dumneavoastră.

Încercaţi să aruncaţi o dată privirea asupra modului în care sunteţi obişnuiţi să vă reprezentaţi trezirea dumneavoastră dimineaţa. În cele mai multe cazuri, dacă încercaţi să vă clarificaţi acest aspect, veţi dobândi o idee foarte unilaterală în această privinţă: ideea, cum sunteți îmboldiți să vă sculaţi, dar probabil că şi pe aceasta v-o reprezentaţi foarte nebulos. Dar încercaţi să reflectaţi câteva zile de-a rândul asupra gândului care de fapt vă împinge de fiecare dată jos din pat; încercaţi să vă clarificaţi pe deplin care gând anume vă împinge concret jos din pat, aşadar să vă clarificaţi: Ieri te-ai sculat pentru că ai auzit că în camera alăturată se pregătea cafeaua; aceasta te-a făcut atent, aceasta a determinat să te simţi constrâns să te scoli; astăzi ţi s-a întâmplat altceva. Ceea ce vreau să spun este să vă clarificaţi, nu ceea ce v-a împins jos din pat, ci ce a fost în exterior care v-a determinat să vă sculați. Omul uită de obicei să se caute pe sine în lumea din afară, de aceea se şi găseşte atât de puţin pe sine în lumea din afară. Cel care acordă cât de puţină atenţie unor astfel de lucruri va putea dezvolta din nou cu uşurinţă acea dispoziţie lăuntrică, faţă de care omul de astăzi are o teamă de-a dreptul sfântă, adică nu, „ne-sfântă”, acea dispoziţie care constă în faptul că avem cel puţin un gând subliminal pe parcursul întregii vieți, pe care nu îl avem în viaţa obişnuită. Omul intră, de exemplu, într-o cameră, intră undeva într-un loc, dar se gândeşte prea puţin la aceasta: Cum se modifică locul când intră el? – Alţi oameni au uneori o idee în această privinţă, dar chiar și această viziune din exterior nu este prea răspândită. Nu ştiu câţi oameni au o simțire pentru aceasta: Când o societate se află într-o încăpere, atunci adesea un om este de două ori mai puternic acolo decât altul: unul este puternic acolo, altul slab. – Este ceva care ţine de imponderabil. Puteţi face uşor experienţa: Un om este într-o societate, el intră repede și fără zgomot înăuntru şi iese iar repede și fără zgomot afară, şi ai sentimentul ca și când a fost un înger, care a trecut repede și fără zgomot înăuntru şi în afară. Un altul, dimpotrivă, este prezent atât de puternic, încât nu este acolo numai cu cele două picioare vizibile ale sale, ci şi cu tot felul de picioare invizibile – dacă îmi este îngăduit să spun aşa. Ceilalţi îl observă de regulă foarte puţin, deşi poate fi foarte perceptibil pentru ei, dar omul însuşi nu se observă deloc pe sine. Omul nu are de obicei acel subton pe care-l poate avea, subton al schimbării pe care o provoacă în mediul înconjurător prin prezenţa sa; el rămâne în sine şi nu se informează de la mediul înconjurător ce schimbări produce el acolo. Dar el îşi poate forma prin educare simţirea de a percepe ecoul prezenţei sale în mediul înconjurător. Şi gândiţi-vă numai cum ar câştiga în intimitate viaţa exterioară dacă aşa ceva ar fi educat sistematic, dacă oamenii nu ar popula pur şi simplu locurile prin prezenţa lor, ci ar avea un sentiment despre cum contează că ei sunt într-un anumit loc, valorând ceva acolo, că ei produc o transformare prin faptul că sunt în acel loc.

Acesta este doar un exemplu. Am putea expune astfel de exemple pentru toate situaţiile posibile ale vieţii. Cu alte cuvinte, putem condensa într-un mod absolut sănătos mediul vieţii – nu prin aceea că ne călcăm încontinuu pe picioare, ci într-un mod absolut sănătos – astfel încât să simţim ce incizie facem noi înșine în viaţă. În felul acesta învăţăm să cunoaştem începutul a ceea ce este sentiment al karmei, sentiment ale sorții. Căci dacă omul ar simţi pe deplin ce se întâmplă prin faptul că face una sau alta, că este aici sau acolo, dacă ar avea oarecum mereu înaintea sa imaginea pe care o produce în mediul înconjurător prin faptele sale, prin prezenţa sa, atunci ar avea înaintea sa un sentiment limpede al karmei sale, căci karma este ţesută din această trăire împreună.

Acum însă vreau să indic doar cum devine viaţa mai bogată prin inserarea unor asemenea intimităţi, atunci când observăm astfel printre rândurile vieţii, dacă învăţăm să ne uităm astfel la viaţă încât devenim întru câtva atenţi la faptul că suntem acolo, dacă suntem acolo cu „conştiinţa” noastră. Atunci, prin astfel de conştienţă, dezvoltăm din nou ceva din sfera comună cu cei morţi. Şi dacă într-o asemenea conştienţă căreia îi este îngăduit să privească în sus la acești doi stâlpi pe care i-am caracterizat – urmărirea conştiincioasă a vieţii şi economia, nu mania risipirii, în gânduri –, dacă vom dezvolta o asemenea dispoziţie lăuntrică, atunci ea va fi însoţită de succes, de succesul necesar pentru prezent și viitor atunci când ne apropiem de morţi în modul descris. Dacă apoi formăm gânduri pe care le legăm, de data aceasta nu doar de convieţuirea în gânduri cu o persoană decedată, ci de conviețuirea în sentiment, plină de interes, dacă vom „toarce” mai departe împreună cu cel mort astfel de gânduri relativ la situaţii de viaţă trăite împreună, gânduri referitoare la ceea ce am trăit împreună cu cel mort, astfel încât între noi era un ton emoțional, dacă astfel ne legăm nu la o conviețuire indiferentă, ci la momente în care ne-a interesat cum gândea, trăia, acţiona el, şi în care el a fost interesat de ceea ce am stimulat noi în el, atunci putem folosi astfel de momente pentru a continua oarecum convorbirea în gânduri. Şi dacă putem lăsa apoi aceste gânduri în repaus, astfel încât să trecem într-un fel de meditaţie, astfel încât aceste gânduri să fie oferite cumva pe altarul vieţii spirituale interioare, atunci vine clipa în care primim oarecum răspuns de la cel mort, clipa în care el se poate înţelege din nou cu noi. Este suficient să creăm puntea de la ceea ce dezvoltăm noi faţă de cel mort, la cele prin care poate el, la rândul său, veni la noi. Iar acestei veniri îi va folosi însă în mod deosebit dacă suntem în stare cu adevărat să dezvoltăm în adâncul sufletului o imagine a entităţii mortului. Este ceva aflat într-adevăr foarte departe de timpul actual, deoarece – după cum am spus deja în consideraţiuni anterioare [Nota 6] – oamenii trec unii pe lângă alţii, adesea sunt împreună în cercurile de viaţă cele mai intime, după care se despart, se împrăştie, fără să se cunoască. Cunoaşterea nu trebuie să se bazeze pe faptul că oamenii se analizează între ei. Cel care se ştie analizat de cel care trăieşte împreună cu el, dacă este un suflet mai delicat, se simte şi lovit. Aşadar nu se pune problema ca oamenii să se analizeze. Cea mai bună cunoaştere a celuilalt este dobândită atunci când inimile se armonizează; oamenii nu au deloc nevoie să se analizeze unul pe celălalt.

Am pornit de la faptul [Nota 7] că o asemenea cultivare a relației cu aşa-numiţii morţi este deosebit de necesară în timpul nostru, tocmai pentru că noi nu în mod arbitrar, ci pur şi simplu prin evoluţia omenirii trăim în epoca materialismului, pentru că noi nu suntem în stare să elaborăm, să configurăm înainte de a trece prin poarta morţii toate predispoziţiile noastre de gânduri, sentimente şi senzaţii. Pentru că mai rămâne ceva, atunci când am trecut prin poarta morţii, de aceea este necesar ca viii să menţină contactul cu morţii, pentru ca viaţa obişnuită a oamenilor să fie îmbogăţită prin aceste relaţii cu morţii. Dacă li s-ar putea pune la inimă oamenilor prezentului că viaţa sărăcește dacă morții sunt uitați! Şi cu toate acestea o reală amintire a morţilor pot dezvolta numai aceia care au fost legaţi karmic cu ei în vreun fel.

Dacă tindem spre un contact direct cu morţii, care devine ca și contactul cu cei vii – eu am vorbit şi despre aceasta [Nota 8], că de obicei lucrurile sunt simţite ca fiind deosebit de dificile pentru că nu sunt conştiente; dar nu tot ceea ce este real este şi conştient, şi nu tot ceea ce nu (ne) devine conştient este de aceea ireal –, dacă cultivăm în acest mod comunicarea cu cei morţi, atunci ea este prezentă, atunci gândurile morţilor nedesăvârşite în timpul vieții lor, lucrează, acţionează în această viaţă. Este, ce-i drept, o mare pretenţie de la timpul nostru, ceea ce este spus în felul acesta. Cu toate acestea, spui aşa ceva atunci când eşti convins datorită realităţilor spirituale: că viaţa noastră socială, etică şi religioasă ar afla o îmbogăţire infinită dacă cei vii s-ar lăsa sfătuiţi de cei morţi. În ziua de azi oamenii deja nu mai sunt dispuși să aştepte să ajungă la o anumită vârstă pentru a-i sfătui pe ceilalţi. Gândiţi-vă numai că în ziua de azi se consideră ca fiind corect ca omul să ajungă pe cât de tânăr este posibil în treburile orăşeneşti şi de stat, pentru că, oricât de tânăr ar fi, el este matur pentru toate cele – şi asta este şi părerea lui. În epocile în care exista o cunoaştere mai bună despre fiinţa omului, se aştepta până când oamenii aveau o anumită vârstă, pentru a fi într-un consiliu. Acum oamenii ar trebui chiar să aştepte până când vor fi murit ceilalţi, pentru a se lăsa apoi sfătuiţi de ei! Cu toate acestea, exact timpul nostru ar trebui să vrea să asculte sfatul morţilor. Salvarea va putea apărea abia atunci când oamenii vor voi să asculte, în modul indicat, de sfatul morţilor.

Ştiinţa spirituală are pretenţia ca omul să fie energic. Acest lucru trebuie să fie înţeles. Ştiinţa spirituală cere o anumită direcţie, ca omul să aspire cu adevărat la consecvenţă şi claritate. Şi noi ne aflăm în ziua de azi în faţa necesităţii de a căuta claritate în cadrul evenimentelor noastre catastrofale, pentru că această căutare a clarităţii este lucrul cel mai important. Mult mai mult decât se crede se înlănțuie astfel de lucruri, ca cele care au fost din nou discutate astăzi, de marile cerinţe ale timpului nostru. Eu am indicat aici deja în această iarnă [Nota 9] cum, cu mulţi ani înainte de a izbucni această catastrofă mondială, am încercat în ciclurile mele de conferinţe despre sufletele popoarelor europene [Nota 10], să indic câte ceva ce poate fi găsit în ziua de azi în contextul general al omenirii. Dacă luaţi în mână acest ciclu despre Misiunea sufletelor câtorva popoare europene în legătura lor cu mitologia nord-germană pe care l-am ţinut cândva la Kristiania, veţi putea dobândi o înţelegere a ceea ce se desfăşoară în evenimentele actuale. Nu este prea târziu, şi se vor mai desfăşura multe în privinţa cărora mai puteţi dobândi înţelegere din acest ciclu, chiar şi pentru anii următori.

Aşa cum se raportează oamenii pe Pământ în ziua de azi unul la altul, relaţiile lor pot fi pătrunse în mod real numai de acela care poate vedea impulsurile spirituale. Şi se apropie tot mai mult timpul în care va deveni deja întru câtva necesar ca oamenii să-şi pună întrebarea: Cum se raportează, de exemplu, simţirea şi gândirea Estului la simţirea şi gândirea Europei, anume a Europei Centrale? Şi cum se raportează aceasta la gândirea Vestului, la gândirea Americii? Această întrebare ar trebui să apară în toate variantele posibile în faţa sufletului omenesc. Oamenii ar trebui deja acum să se întrebe cât de puţin: Cum vede orientalul Europa astăzi? Orientalul care priveşte mult la Europa, are în ziua de azi senzaţia că viaţa culturală europeană intră într-o fundătură, că s-a condus pe sine însăşi la o prăpastie. Orientalul are în ziua de azi sentimentul că lui nu-i este îngăduit să piardă ceea ce şi-a adus din timpurile vechi ca spiritualitate, atunci când primește ceea ce îi poate da Europa. Orientalul, de exemplu, nu dispreţuieşte maşinile europene, dar el îşi spune în ziua de azi – sunt cuvintele unui oriental renumit [Nota 11], pe care le exprim aici [Nota 12]: „Noi vrem să primim deja ceea ce au format europenii ca maşini şi instrumente, dar vrem să le punem în ateliere, nu în temple sau locuinţe, cum fac europenii!” Orientalul spune [Nota 13] că europeanul a pierdut posibilitatea de a vedea spiritul în natură, de a vedea frumuseţea din natură. Privind la ceea ce el singur poate vedea, anume cum europeanul vrea să rămână numai la mecanismele exterioare, să rămână în acţiune şi contemplare numai la ceea ce este perceptibil exterior, orientalul crede că este chemarea lui să trezească din nou vechea spiritualitate, să salveze vechea spiritualitate a omenirii de pe Pământ. Orientalul, care vorbeşte în mod concret despre entităţile spirituale – Rabindranath Tagore a făcut-o, de exemplu, recent –, spune [Nota 14]: Europenii au inclus în cultura lor acele impulsuri care puteau fi incluse numai prin aceea că l-au înhămat pe Satana la carul lor cultural; ei folosesc puterea lui Satan pentru a avansa. Orientalul este chemat – este de părere Rabindranath Tagore – să-l înlăture iarăși pe acest Satan şi să aducă spiritualitatea peste Europa.

Aici se află deja un fenomen pe lângă care, din păcate, oamenii trec masiv. Noi am trăit multe – despre aceasta vreau să vorbesc în cele ce urmează – dar noi nu am acordat atenție, de exemplu, în cadrul evoluţiei noastre, multor lucruri pe care le-am fi putut aduce în această evoluţie, dacă, de exemplu, am fi avut în dezvoltarea noastră culturală substanţă spirituală cu adevărat vie, cum este cea care vine de la Goethe – voi menţiona numai acest nume. Acum, cineva ar putea spune: Orientalul poate privi în ziua de azi spre Europa şi apoi poate şti că în această viaţă europeană trăieşte Goethe. – El poate şti acest lucru. Îl vede el? Se poate spune: germanii au întemeiat, de exemplu, o societate, «Societatea Goethe» – nu am în vedere «Uniunea Goethe». Şi să presupunem că orientalul voia să o cunoască – marea problemă a Orientului şi Occidentului a pornit deja, la urma-urmelor ea depinde totuși de impulsurile spirituale –, el voia să se informeze în privinţa Societăţii Goethe şi să aibă în vedere realitatea. Atunci şi-ar spune: Goethe a acţionat atât de intens, încât chiar în anii 80 ai secolului XIX s-a ivit posibilitatea ca Goethe să devină rodnic pentru cultura germană într-un mod aparte, ca să spunem aşa, o circumstanţă mai favorabilă s-a ivit prin aceea că s-a găsit o principesă cu toată curtea ei, cum a fost marea ducesă Sophie von Sachsen-Weimar [Nota 15], care a preluat moștenirea, opera scrisă a lui Goethe în anii 80 ai secolului XIX, pentru a se îngriji de ea aşa cum nu s-a mai făcut niciodată pentru alta. Aceasta există aici. Dar să considerăm Societatea Goethe ca instrument exterior. Ea există de asemenea. Acum câţiva ani a fost însă din nou vacant postul de preşedinte ale acestei Societăţi Goethe. În întreaga amplitudine a vieţi intelectuale nu s-a găsit decât un fost ministru de finanţe pe care l-au făcut preşedinte al Societăţii Goethe! [Nota 16]. Aceasta este ceea ce se vede în exterior. Astfel de lucruri sunt deja mai importante decât se crede de fapt. Ceea ce ar fi mai necesar ar fi ca, de exemplu, orientalul înflăcărat pentru spiritualitate şi înţelegător de spiritualitate să ajungă la posibilitatea de a şti că în cadrul culturii europene există totuşi şi ceva precum o știință spirituală orientată antroposofic. Dar aceasta nu poate el şti. Aceasta nu poate ajunge la el, pentru că nu poate trece prin restul care există aici – desigur nu doar în acel singur fenomen. Ceea ce este aici este simptomatic prin faptul că preşedintele Societăţii Goethe este un fost ministru al finanţelor, ş.a.m.d. Ar fi necesar să nu contenesc cu astfel de exemple.

Aceasta este, aş putea spune, o a treia cerinţă: o gândire pătrunzătoare, unită cu realitatea, o gândire cu care omul nu se oprește la obscurități, la compromisuri neclare de viaţă. La ultima mea călătorie, cineva mi-a pus în mână ceva despre un fapt care îmi era deja bine cunoscut. Vreau să vă redau aici doar un scurt extras al chestiunii: „Cui a stat cândva pe băncile unui gimnaziu, îi vor fi de neuitat orele în care ‹se delecta› cu dialogurile din Platon [Nota 17] dintre Socrate şi prietenii săi – de neuitat din cauza fabuloasei plictiselii ce izvorăşte din aceste convorbiri. Şi el îşi va aminti probabil, că găsea dialogurile lui Socrate [Nota 18] ca fiind, de fapt, în mod zdravăn, prosteşti; dar desigur că nu îndrăzneam să ne exprimăm această părere, căci, la urma-urmelor, omul despre care era vorba, adică Socrate, era ‹filosoful grec›. Cu această supraapreciere întru totul nejustificată a bravului atenian, cartea «Socrate idiotul» de Alexander Moszkowski [Nota 19] (Editura Dr. Eysler&Co, Berlin) face ravagii cumplite. Poli-istoricul Moszkowski nu întreprinde în mica sa lucrare, scrisă într-un mod amuzant, cu nimic mai puţin decât încercarea de a-l dezbrăca aproape complet pe Socrate de demnitatea lui de filosof. Titlul «Socrate idiotul» este avut textual în vedere. Şi nu vom greşi în a presupune că de această carte vor mai fi legate dezbateri ştiinţifice.”

Prima reacţie pe care o are omul când ia la cunoştinţă aşa ceva, este să spună: Ce este atât de ciudat în faptul că vine cineva ca Alexander Moszkowski care vrea să furnizeze dovada că Socrate era un idiot? Acesta este primul lucru pe care îl simt oamenii. Dar aceasta este o simțire de compromis, care nu provine dintr-o gândire limpede, pătrunzătoare, care nu decurge dintr-o confruntare a adevăratei realități.

Vreau să compar aceasta și cu altceva. Există în ziua de azi deja cărţi scrise din punct de vedere psihiatric despre viaţa lui Iisus [Nota 20]. În acestea, tot ce a făcut Iisus este cercetat din punctul de vedere al psihiatriei actuale şi comparat cu tot felul de acţiuni maladive, fiind apoi dovedit de către psihiatrul modern pe baza Evangheliilor, că Iisus trebuie să fi fost un om bolnav, un epileptic, că toate Evangheliile pot fi înţelese numai din punctul de vedere al sfântului apostol Pavel, şi aşa mai departe. Există relatări detaliate despre această chestiune.

Este iarăşi lesne să treci cu inima uşoară peste aceste lucruri. Dar treaba este mai adâncă. Dacă vă situaţi pe deplin în punctul de vedere al psihiatriei actuale, dacă acceptaţi acest punct de vedere al psihiatriei actuale, aşa cum este el recunoscut oficial, atunci, dacă reflectaţi asupra vieţii lui Iisus veţi ajunge la acelaşi rezultat ca autorii acestor cărţi. Nu puteţi gândi altfel, căci atunci aţi fi falși, atunci nu aţi fi psihiatri moderni în adevăratul sens al cuvântului. Şi dumneavoastră nu sunteţi psihiatri moderni în adevăratul sens al cuvântului conform concepţiei lui Alexander Moszkowski dacă nu gândiţi că Socrate a fost un idiot. Şi Moszkowski se deosebeşte de aceia care sunt şi ei adepţi ai acestei terorii dar nu îl consideră pe Socrate idiot, numai prin aceea că ceilalţi sunt nesinceri, pe când el este cinstit; el nu face nici un compromis. Căci nu este nicio posibilitate să fi cinstit, să te situezi pe punctul de vedere al concepţiei lui Alexander Moszkowski despre lume şi să nu-l priveşti pe Socrate ca pe un idiot. Dacă le vrei pe amândouă, dacă vrei să fii în acelaşi timp adept al concepţiei natural-ştiinţifice moderne despre lume şi totuşi să îi recunoşti valoarea lui Socrate, fără să-l priveşti ca pe un idiot, atunci eşti necinstit. Tot aşa eşti necinstit dacă eşti psihiatru modern şi admiți viaţa lui Iisus. Dar omul modern nu vrea să ajungă până la acest punct de vedere clar; căci atunci ar trebui să-şi pună problema cu totul altfel. Atunci el ar trebui să-şi spună: Ei bine, eu nu-l consider pe Socrate drept un idiot, am învățat să-l cunosc mai bine, dar aceasta cere de la mine şi să resping o concepţie despre lume cum este cea a lui Moszkowski; iar eu văd în Iisus pe cel mai mare purtător de idei care luat vreodată contact cu viaţa pământească; aceasta însă necesită ca eu să resping psihiatria modernă, nu îmi îngăduie să o admit!

Despre aceasta este vorba: despre o gândire limpede, conformă cu adevărul, care nu încheie obişnuitele compromisuri putrede, care sunt în viaţă, dar care pot fi îndepărtate din viaţă numai dacă le putem cuprinde în adevăr. Este uşor să te gândeşti sau să fii indignat atunci când trebuie să recunoşti dovada lui Moszkowski, conform căreia Socrate este un idiot. Dar este corect, atunci când tragi concluziile concepţiei moderne despre lume, că ea din punctul ei de vedere îl vede pe Socrate un idiot. Dar oamenii nu vor să tragă astfel de concluzii: așa ceva precum respingerea concepţiei moderne despre lume. Căci atunci ar putea ajunge într-o situaţie şi mai neplăcută: Ar trebui atunci să facă compromisuri şi probabil să realizeze că Socrate nu era idiot; dar dacă atunci ar ajunge la aceea că Moszkowski este un idiot? El nu este un om prea puternic, dar dacă ar intra în discuţie alţi oameni, care sunt mai puternici, s-ar putea întâmpla tot felul de lucruri, şi cu mult mai rele!

Da, pentru a pătrunde în lumea spirituală este necesară gândirea conformă cu realitatea. Aceasta necesită pe de altă parte ca oamenii să-şi pună limpede dinaintea ochilor cum sunt lucrurile. Gândurile sunt realităţi, iar gândurile neadevărate sunt realităţi rele, obstructive, distrugătoare. Nu ajută la nimic dacă ne așternem ceaţă asupra faptului că noi înşine suntem necinstiţi prin aceea că acceptăm ca valabilă pe lângă concepţia despre lume a lui Moszkowski şi pe aceea a lui Socrate. Căci atunci este un gând neadevărat dacă le postăm pe amândouă una lângă alta în sufletul nostru, aşa cum face omul modern. Devenim cinstiţi numai atunci când ne aducem înaintea ochilor faptul că ori ne situăm pe punctul de vedere al mecanismului pur natural-ştiinţific ca Moszkowski, şi atunci trebuie să-l privim pe Socrate ca idiot; atunci suntem cinstiţi; ori știm altfel, ştim că Socrate nu era idiot şi atunci trebuie să ne devină foarte clar cât de puternic trebuie respins celălalt. A fi cinstit este un ideal, pe care ar trebui să şi-l pună în față sufletul omului actual. Căci gândurile sunt realităţi. Iar gândurile adevărate sunt realităţi salutare. Iar gândurile neadevărate, oricât de mult ar fi acoperite cu mantia toleranţei în privinţa propriei lor esențe, gândurile neadevărate instalate în interiorul omului sunt realităţi, care duc înapoi Lumea şi omenirea.